Cântec de leagăn de la Auschwitz, de Mario Escobar - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2021

Traducere: Liliana Pelici

„Trebuia să-mi iubesc până și dușmanii. Era singurul mod de a nu deveni și eu un monstru.”

Mario Escobar are o diplomă în istorie și studii avansate în istorie modernă. A scris numeroase cărți și articole despre Inchiziție, Reforma protestantă și sectele religioase. Este directorul executiv al unei organizații non-profit și colaborator la diverse publicații.

„Ani de zile am fost martora violenței și agresiunii naziștilor, dar aceasta era prima dată când m-am simțit amenințată personal. Am sperat foarte mult timp că nu aveau să ne observe, pur și simplu. Cel mai bun mod de a supraviețui în noua Germanie era să fii invizibil.”

Într-o dimineață oarecare din 1943, Helene Hannemann își pregătește cei cinci copii când poliția germană îi sună la ușă. Cele mai negre temeri ale Helenei se adeveresc atunci când autoritățile, comandate de SS, îi iau în custodie soțul și copiii, toți de etnie romă. Deși Helene este nemțoaică și nu este inclusă pe lista poliției, ea refuză să îi părăsească familia, pecetluindu-și astfel soarta. După o lungă călătorie, Helene și familia ei ajung la Auschwitz unde soțul ei, Johann, este separat de restul familiei. Atunci când cei din lagăr descoperă că Helene nu este doar nemțoaică, dar și asistentă de profesie, o forțează pe aceasta să lucreze la spitalul lagărului care este coordonat chiar de către doctorul Mengele. Prin puterea voinței sale, Helene reușește să creeze un sanctuar pentru copiii de la Auschwitz, un act de bunătate care strălucește în bezna profundă a acelui loc. Romanul Cântec de leagăn de la Auschwitz se bazează pe povestea adevărată a unei asistente germane curajoase, însărcinată cu îngrijirea celor mai tineri prizonieri de la Auschwitz. Astfel, Mario Escobar, autorul, aduce la viață povestea lui Helene Hannemann, o femeie care a sacrificat totul pentru familie și a luptat cu furie pentru copiii pe care spera să-i salveze.

„(...) Întotdeauna am vrut să cred că oamenii aveau să se trezească și să înțeleagă ce reprezentau Hitler și oamenii lui, dar nimeni nu a făcut asta. Toți au mers după nebunia lui fanatică și au transformat lumea într-un iad al foamei și războiului.”

Vreau să vă spun că am citit această carte într-o zi, deoarece pur și simplu, odată intrat în lectură, n-am mai putut să o las din mână. De fapt, am citit-o în câteva ore, atât de prins am fost - și nu spun că are o acțiune alarmantă, nu e un roman care să te cucerească prin schimbări de situație, întorsături, înțelegeți voi, ci e un roman care te convinge prin intensitate, prin emoție, prin povestea tulburătoare pe care Mario Escobar a conturat-o (și, de fapt, deși e o ficțiune, totul are un punct de plecare veridic și real). Și după ce am terminat-o, mi-am zis, da, chiar mi-a plăcut. Și-apoi, imediat, m-am întrebat: dar este oare în regulă să spun despre o carte care abordează acest subiect, această greșeală a istoriei? Da, cred că pot spune că mi-a plăcut deoarece mi-a reamintit cât de norocos, de fapt, sunt. Și cât de mult ar trebui să prețuiesc ceea ce am, ceea ce însemn, faptul că sunt sănătos, că am tot ce îmi este necesar. Of, chiar și-acum, când scriu asta, simt că mă întristez amintindu-mi ce am citit. Și, dacă stau mai bine și mă gândesc, cred că această emoție mi-a fost imprimată în suflet de către orice altă carte despre Holocaust pe care am citit-o. Într-adevăr, este vorba despre o istorie care a lăsat urme în enorm, enorm de multe suflete, și care încă stoarce lacrimi și aduce amintiri dureroase.

„Nu părea precum ceilalți naziști din Auschwitz care, cu uniformele lor gri sau negre, arătau ca niște lucrători ai morții care recoltau câmpurile Poloniei cu coasele lor.”

Bazat pe fapte istorice, romanul este o poveste extrem de tulburătoare, o poveste sinceră, profundă despre dragoste și devotament, despre speranță și despre umanitate. Într-un decor sumbru, rece, în care teama, foametea, mizeria, durerea, moartea sunt normale, eroina noastră tragică, Helene, își păstrează speranța și curajul, încercând să aibă grijă, pe cât poate, de copiii ei. Dând dovadă de o stăpânire enormă de caracter, Helene răzbate într-o lume întunecată, în care siguranța zilei de mâine nu există. O lume în care moartea înseamnă ceva de o simplă secundă, un singur foc de armă, și-n care tot ce este împământat în mintea fiecăruia este doar certitudinea morții implacabile. Dar speranța, speranța este ceea ce, în cele din urmă, va da putere tuturor și va lumina în întunericul dens, de-l tai cu cuțitul, al vieții lor. Și dorința de a-și regăsi pacea și căldura propriului cămin. Drama izvorăște din imposibilitatea acestui lucru, din neputința și din adevărul tragic și sumbru care-i înconjoară: din acest loc nu poți ieși decât mort.

„(...) Mamele nu au ideologii. Copiii sunt singura noastră cauză, patria noastră. Poate că, pentru bărbați, uciderea și moartea pentru idei poate fi ceva firesc. Pentru noi, purtătoarele vieții, uciderea în numele idealurilor e cea mai rea aberație creată de omenire. Mamele capabile de generarea vieții nu ar putea să devină niciodată complice la atât de multă moarte.”

Cred că ceea ce a potențat totul a fost, după cum v-am spus, a fost faptul că povestea Lui Helene Hannemann și a celor cinci copii ai ei este, în totalitate, adevărată. După sosirea lui Mengele la Birkenau, Helene a fost aleasă pentru a înființa și conduce o grădiniță pentru copii. Ea era asistentă și Mengele a ales-o pentru că era de părere că o femeie germană ar fi făcut o treabă mai bună decât oricine altcineva. Helene a avut drept ajutoare câteva femei de etnie romă, două asistente medicale poloneze și o asistentă cehă numită Vera Luke. Creșa și școala erau găzduite în două barăci, care erau aprovizionate cu rechizite școlare, un proector de filme și chiar și un leagăn. Mengele a folosit grădinița ca pe un țarc pentru copiii pe care avea să-i folosească, mai târziu, ca pe niște cobai pentru propriile sale experimente inumane. În aceste condiții, Helene putea avea grijă de copii și de ea însăși, având acces la o rezervă oarecum mai bogată de mâncare și la condiții mai bune decât cele din celelalte barăci. Totuși, lipsită de egoism, ea a fost persoana care întâi lăsa copiii să se hrănească, mulțumindu-se cu ceea ce rămânea.

„Eram o corabie veche în mijlocul furtunii și copiii mei mă ancorau de viață. Trebuia să continui să lupt pentru ei, să mă agăț de speranță, să înfrunt fiecare zi și să mă rog pentru sfârșitul coșmarului.”

Vă dați seama, tind să cred, că nu sunt multe de spus. Este foarte greu să vorbești despre o asemenea carte; este vorba despre o carte pe care doar o citești, pe care o simți, despre care n-ai putea vorbi, concret, celorlalți. După ce o citești, simți nevoia să o rumegi, să spun așa, în mintea și-n sufletul tău. Te doare, te emoționează și-ți atinge sufletul. Nu poți rămâne, vreau să cred, rece în fața unor cărți care abordează acest subiect sensibil. Ce-i drept, nu sunt cărți pe care le-aș citi des, deoarece mă solicită foarte, foarte mult. Dar sunt cărți pe care le port într-un colț de suflet, de care-mi amintesc cu o vagă fericire, deoarece, după cum am spus, mă fac să-mi dau seama cât de mulțumit ar trebui să fiu pentru ceea ce am și ceea ce sunt. Și, poate, n-ar trebui să mă mai plâng de anumite situații și întâmplări. Da, știu, nu ar trebui să existe o comparație, dar știu că aveți idee la ce mă refer.

„- Vom ieși de aici, deși nu știu sigur dacă vom fi vii sau moarte. Pot să ne țină doar trupurile închise, mizeria asta de oase și carne care se transformă încet în praf, dar niciodată sufletele.”

Vreau să le mulțumesc mult, mult prietenilor dragi de la Editura RAO pentru această carte, Cântec de leagăn de la Auschwitz, de Mario Escobar, pe care o puteți găsi AICI cu o reducere de 50%. Vă recomand, cu tot dragul, să aruncați o privire și pe site-ul lor, deoarece au o mulțime de apariții și cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac; eu deja am pus ochii pe câteva și abia aștept să le citesc. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de tot ce e mai frumos și bun!