Cel mai mare secret al vieții este că nu există un secret. Orice ți-ai propus, îl poți obține dacă ești dispus să lucrezi pentru asta, să îți aduni toate forțele pentru a-ți atinge idealul. Marile realizări nu sunt create din putere, ci din perseverență. Nu talentul, ci munca face diferența. Munca pusă în slujba împlinirii, nu a mândriei. Nu ai parte de succes atunci când îți dorești acest lucru - într-adevăr, acesta este primul pas - ci atunci când muncești pentru a-ți atinge idealul.
Cartea „Fetița care nu zâmbea niciodată”, scrisă de Lola Lafon, scriitoare care s-a născut în 1975 și care face parte din mai multe grupări anarhiste, antifasciste și feministe a fost recompensat în 2012 cu Prix de la Closerie des Lilas, Le prix Quest France / Etonnants Voyageurs, Grand Prix, Prix de lecteurs de Levallois.
Departe de a fi o simplă biografie, cartea „Fetița care nu zâmbea niciodată” descrie povestea legendarei gimnaste românce (ceea ce m-a atras extrem de mult este faptul că o poveste națională, a noastră, este văzută prin ochii unei franțuzoaice) Nadia Comăneci, prima sportivă care a obținut prima notă de 10,0 din istoria gimnasticii, o sportivă înstrăinată de ea însăși, care a trebuit să plătească pentru propria ei maturizare. Cartea Lolei Lafon analizează prețul succesului în lumea gimnasticii, o lume în care corporalitatea devine element cheie, exploatat la intens atât de către mass-media, cât și de interese de ordin politic, iar individul care aduce succesul devine instrument al propriei sale imagini.
Stilul în care Lola Lafon descrie toate aceste lucruri este unul foarte natural, deloc înfloritor sau plin de metafore. Este un stil realist, întocmai cum trebuie să fie o carte ce are drept scop realizarea faptului că nu tot ce se vede dincolo de ecranele televizorului este ceea ce, de fapt, se întâmplă. Scriitoarea analiează într-un stil realist, uneori dur, felul în care sportivele românce, „fetițele din vara anului 1976”, „echipa de aur” - Nadia Comăneci, Mariana Constantin, Georgeta Gabor, Anca Grigoraș, Luminița Milea, Gabriela Trușcă, Teodora Ungureanu, cunoscută ca Dorina - trebuiau să aibă o grijă perfectă de trupul lor, să respecte întocmai mesele și orele de antrenament, să doarmă la orele corespunzătoare. Vreau să mă feresc de cuvântul „exploatare”, mi se pare mult prea dur - până la urmă, din spusele Nadiei, plăcerea de a auzi cântându-se imnul național al țării era una imensă - însă ceea ce suportau aceste fete era dincolo de niște norme umane normale.
Romanul scriitoarei Lola Lafon propune un dialog imaginar între autoare și personajul legendar din lumea gimnasticii Nadia Comăneci, născută la Onești. Ideea scriitoarei de a scrie un astfel de roman s-a născut din fascinația acesteia pentru destinul miraculos al Nadiei, fetița care, la doar paisprezece ani, a înregistrat la Jocurile Olimpice de la Montréal, din 1976, o performanță incredibilă și nemaiîntâlnită: prima gimnastă din lume care a obținut o notă perfectă de 10, uluind întreaga planetă. În câteva zile, presa din toată lumea vorbea despre „minunea de aur, românca din Onești care a reușit să dea peste cap calculatoarele Jocurilor”. Împotriva voinței sale, Nadia Comăneci a devenit mândria unei națiuni: România, care în anii '80, sub stăpânirea comunismului, încerca să convingă Occidentul cu privire la atitudinea anti-sovietică singulară din inima Balcanilor.
Nadia a fost idolul sportului din Vest și „cea mai tânără eroină comunistă” în Est. A fost „zeița de la Montréal”, copilul unei țări cunoscute din pricina lui Dracula și a dictatoruli care o conducea. Pentru prima dată, fetițele din țările capitaliste doreau să arate precum „fetița-minune” din Est, fetița „prea bătrână ca să fie tânără”. Doreau să-și poarte corpul prin aer și să atingă luna, așa cum gimnasta noastră a reușit s-o facă în anul 1976.
Cartea este nu numai o carte despre conștința propriei valori, ci este o carte despre un suflet încercat, care, deși a obținut prestigioase premii în cariera sa, parcă tot nu era fericită, tot „nu zâmbea niciodată”, ci era tristă, închisă în micuțul trup acoperit de costumul din latex, strâns pe sâni și pe fund, cu părul legat în codițe cu o fundă roșie și imensă. O carte ce combină istoria noastră, văzută din ochii franțuzoaicei Lola Lafon, cu literatura izvorândă din lumea reală. Cu siguranță are să vă placă!
Am selectat și niște citate care mi-au plăcut mult:
„S-ar putea spune că ea ține timpul în loc? Sau că pune stăpânire pe aer? Sau că-i poruncește mișcării să i se supună? La sfârșitul acelei după-amiezi, organizatorii demonstrației, al capătul nervilor, acceptă să lase pe Dorina și Nadia să evolueze la sol în mod oficial. Ai impresia că vezi limba unui ceas uriaș, un cursor, deplasându-se și declarând depășite aceste contururi de curbe nelalocul lor în costumul strâns pe viitorul viept al tinerelor prezente.
„La 25 de secunde de la începutul evoluției pe bârnă, încheieturile mâinilor ei se ondulează prin aerul care pare gros, labele picioarelor împreunate pe cei 10 centimetri de lemn, o mișcare îndrăzneață a șoldurilor la dreapta șii la stânga, o fetiță mimând un rock ca la carte, Nadia întinde mâinile în față și, fără să le pună pe bârnă, desenează un mare compas rapid cu picioarele ,funda albă care îi e legat părul devenind un punct de reper.”
„(...) Toată ziua îi aud ordinele: fă din nou, ia-o de la capăt. Au junghiuri, mușchii parilizați le fac să se clatine de la o acrobație la alta, ca niște bețivi, gâfâind din greu. Încheieturile mâinilor în echilibru cedează sub greutatea corpului. Au crampe care le țin treze noaptea, foamea care le trezește din ce în ce mai devreme, la ora 4 dimineața, el le aude șușotind în dormitor. La cină, mănâncă în tăcere, gesturi seci ca să-și ducă furculița la gură. Li se schimbă și lacrimile: la fiecare antrenament plâng din cauza imposibilității de a merge mai departe, pline de furie în fața unei construcții de tendoane și mușchi care cedează înaintea lor.”
„- Ați mai avut probleme de sănătate importante?
- O grămadă! Laba piciorului ruptă, umărul rupt și alte chestii de-astea. Îmi amintesc, la prima menstruație, infirmiera mi-a făcut o injecție și n-am mai avut timp de un an.”
„Nadia plonjează, piciorul în arabesc în urma ei, un lung suspin trasat cu pensula. Apoi, cu piciorul drept întins înante, își întoarce mintea de la cele moartea, de la cele bătute, de la lacrimile tuturor fetițelor fracturate și, calm, aliniază - plici-plici - cărțile nenorocului răstrunate, înfrânte și de astă dată, îi salută, ei sunt în picioare, îndrăgostiți nebunește, tulburați că au gustat din mirosul teribil al nenorocului pus pe fugă.”
„Un țipăt, un urlet de plăcere nbună țâșnește din masa celor 18.000 spectatori și punctează momentul în care picioarele în cipicii albi ating solul fără nicio oscilație. Cu spinarea arcuită ce desenează o virgulă până la degetele-i care gâdilă cerul, copila salută. Și computerul din nou afișează acel 1.00, în timp ce ea aleargă spre Bela, care îi întinde brațele.”
Sper că o să vă placă la fel de mult cum mi-a plăcut și mie. Le mulțumesc celor de la Libris, librăria online de unde puteți cumpăra numeroase cărți, din diferite domenii - dezvoltare personală, psihologie, gastronomie, religie, literatură etc - la reduceri foarte bune, în diferite limbi. Transportul este gratuit! Puteți achiziționa cartea „Fetița care nu zâmbea niciodată” de AICI, cu o reducere de 25%.
296 pagini
Traducere din limba franceză de către Viorel Vișan
