vineri, 13 martie 2015

În lupta pentru frumos - Arta e salvarea!



Tocmai ce m-am întors de la Târgul de Carte Librex de la Iași, unde am văzut numeroși oameni antrenați în discuții legate de una dintre valorile noastre morale superioare - cititul. Oameni care criticau, care recomandau, oameni care apreciau o carte sau care, ei bine, se abțineau să comenteze. Ce-i drept, zău, mi-aș dori mai mulți astfel de oameni lângă mine. Mult mai mulți; iar ceea ce m-a surprins a fost momentul în care un om de la standul Editurii Univers i-a zis altuia „Vrei să îți arăt ce citesc?”, după care a scos din geantă volumul „20 de ani în Siberia”, de Anința-Nandriș Cudla, cartea mea preferată, alături de „Pe aripile vântului”. Ce a urmat, ei, nu mai contează, doar că pentru câteva secunde m-am simțit într-o lume în care aș vrea să fiu. Pentru totdeauna.
 
Dacă ar fi să număr toți copacii de pe aceste pământuri verzi, să prind toate păsările cerului cu mintea, să sărut toate zâmbetele din această lume, tot nu mi-ar fi deajuns să descriu cât de frumoasă este lectura, cât de subtilă și rafinată este arta cititului, momentul în care realizezi că ai făcut o alegere bună citind acea carte. Pentru că o putem compara cu „arta de a trăi”, fiind, de altfel, aș spune că sinonim cu acest cuvânt. După cum și Jane Austen în „Mândrie și prejudecată” spune, m-aș simți, zău!, extrem de aiurea ca la vârsta bătrâneții să nu am, la casa mea, o bibliotecă mare, plină de volumele lui Eric-Emmanuel Schmitt, ale lui Alice Munro, Eliade, Austen, Hardy, sau orice alți scriitori care m-au făcut să trăiesc atâtea vieți. 
 
Deși îmi place să mă pierd printre metafore, să (de)scriu plastic, să înfrumuzețes - da, nu sunt un anticalofil - am să răspund întocmai întrebării puse. Mai citim, oameni buni, în ziua de astăzi? Ei bine, da, o facem. Dar prea puțini suntem cei care mai pledăm și pentru acest lucru. Păi, de ce, ne întrebăm? Chiar așa, de ce, revin cu întrebarea? E mai frumos și mai productiv să ne pierdem timpul într-un bar, cu prietenii, nu? Să scuipăm coji de semințe pe unde apucăm, e mai „cool”, așa-i? Să dansăm în club cu „băieții”, să mergem „la agățat”, să fim „șmecheri” și să nu citim - cititul e pentru cei care nu ai viață, nu-i așa? Da, nu-i așa că e mult mai bine să faci toate astea, decât să-ți liniștești sufletul și mintea între paginile unei cărți? Decât să simți că trăiești alături de personaje, că le cunoști secretele, având încredere în ele, iubindu-le, urându-le, plângând pentru dezamăgărilie și tristețile lor. Părerile îs împărțite, dar păcat că unii au păreri preconcepute - ca și cum ai judeca acea carte că, vezi Doamne, are o copertă „nașpa”, care nu place și nu atrage. Bine, oameni buni, dar nu știați că frumusețea vine din interior, și nu din exterior. De fapt, la ce se promovează pe la televizoare, n-ar fi cazul să comentez.
 
Recunosc, nu m-a pasionat dintotdeauna cititul, cred că această „dependență” - dacă nu e un cuvânt prea mare - a început de pe la șaisprezece ani. „Boboc în treburi de-aieste”, după cum Creangă îi atribuia lui Harap-Alb, am început să citesc cărți „micuțe”: Traian Tandin, Anthony King, Stephen King, adică genul de cărți pe care le citești mai mult pentru acțiune, pentru a te antrena în povestea cărții - polițiste, crime, horror. Într-adevăr, Stephen King e un geniu al horror-ului. Le împrumutam de la bibliotecă, începusem chiar să mă împrietenesc cu bibliotecara, vorbind despre cărți, recomandându-ni-le unul altuia. Totul era frumos, simțeam că am un prieten cu care pot vorbi asemenea lucruri - eram bucuros de acest lucru. Când intam în încăperea plină de cărți, simțeam că am atâtea de descoperit, am atâtea de învățat și trăit; cu alte cuvinte, mă simțeam precum un bob de mazăre într-o întreagă grădină. Și, cu toate astea, nu mă simțeam inferior. Știam că ele mă vor aștepta acolo, tot timpul, chiar dacă praful se mai așterne leneș peste ele. Aveam să vin să-l suflu, să deschid paginile și să le trăiesc. Unul din aspectele pe care le iubesc la cărți este că ele niciodată nu mor, ci în mintea fiecărui om personajele învie și trăiesc, creionate între pagini.
 
Oamenii citesc, chiar foarte mult - subtitrări la filme, etichetele produselor cumpărate, invitații la nuntă, la filme, la restaurante. Păcat că acestea nu-s scrise de Schmitt, spre exemplu, căruia zău că i-aș citi până și lista de cumpărături. Sunt și oameni care, cu adevărat, citesc. Citesc ceea ce înseamnă literatură. Nu consider că există o vârstă de la care ești „capabil” să citești. Poți citi și când abia ieși din burta mamei - poți citi în ochii celor care te privesc bucuria de a-ți fi alături când respiri pentru prima dată, poți citi, când abia începi să mergi, sclipirea din ochii mamei care te poartă în lume cu primii tăi pași, când ai zece ani poți citi literele alfabetului, pe care mai apoi le prinzi în cuvinte și, ei bine, de aici începe magia. Puterea cuvântului și a creației, a formei, a culorii - toate acestea reprezintă artă. Reprezintă salvarea frumosului într-o lume dominată de tot felul de non-valori, de publicitate inutilă, de mass-media, de viteză. De prost gust și de mediocritate. De superficialitatea trăirii și a ființei. De aspirații imprecise, confuze, iradiante. 

Printr-o simplă căutare pe Google poți afla „cum să faci bani”, „cum să îți dresezi mintea pentru a scăpa de nefericire”, „cum să obții un abdomen plat în 6 zile” sau „cum să îți cureți sângele cu urzici” și altele. Aproape fără să ne dăm seama, facem loc pe “musai list” unor obiective din ce în ce mai surprinzătoare. Dar de ce nu învățăm, spre exemplu „cum să citești cât mai multe cărți pentru că timpul e împotriva ta?”, „cum să fii al curent cu cele mai noi apariții”, „cum să ai parte de cele mai bune reduceri”, „cum să X”, „cum să Y”, X și Y aparținând domeniilor artei. Zău, încep să cred că nu mai există salvare, și că, încet, ne pierdem într-o mare de întrebări, atunci când la dispoziție ne sunt oferite zeci de răspunsuri, zeci de mâini întinse pentru a scăpa dintr-o confuzie plenară. Recunosc, mamei mele îi place foarte mult să citească basme - Creangă, Ispirescu, Petrescu, Grimm. Chiar îi plac. Nu o întreb „De ce?”, pentru că, cu siguranță, vrea să-și retrăiască copilăria, să se transpună în timpurile când bunica torcea lâna și eu mă jucam cu mașinuțele la piciorușele ei, acoperite cu niște ciorăpei călduroși, minute în șir. Fără a mă plictisi. Câteodată, privesc în trecut, când discurile 78 rmp ale bunicii fredonau melodiile copilăriei ei. Nu prea înțelegeam mari lucruri din aceste versuri, dar înțelegeam că înseamnă mult pentru bunica, când lacrimile îi brăzdau chipul încercat de timp. Câteodată, începeam și eu să plâng, iar atunci îmi luam o pernă și mă ascundeam rapid după ușa din cameră, prefăcându-mă că dorm, până când lacrimile mi se uscau iar ochii mi se limpezeau. Dar aici alunec în trecutul ineluctabil, din care simt nevoia să mă întorc.

Eram la citit. Adică, suntem la citim, pentru că vreau să cred că citesc ceea ce scriu aici? Da, pentru că suntem o comunitate frumoasă, iar eu nu vreau să vorbesc câte Soare, stele, către lună sau frunze, ci către voi. E frumos că citești - nu, nu, mă exprim total aiurea. Cititul este o stare, este o valoare, chiar dacă nu știu să se fi făcut vreodată o argumentare ex cathedra despre cât de frumos este să citești, să te porți prin locurile în care personajele își duc viața. Nu e cazul s-o lungesc; nu mă aștept să schimb mentalități, să reîntorc rătăciții pe calea cea dreaptă, să rescriu ceea ce deja a fost scris și criticat. Eu nu judec pe cei care nu citesc, pentru că știu că au un motiv întemeiat pentru care nu fac acest lucru - viața e o luptă contra timpului -, nici nu îi laud pe cei care citesc, pentru că fiecare își alege modul în care își trăiește propria viață, pentru că nu mai trăim în Evul Mediu - avem „liberul arbitru”, nu? Forța aceasta interioară poate face mai multe lucruri decât orice alt mușchi din organismul uman.

Ei, m-am lungit mai mult decât nu trebuie. Fir-ar! Oricum, sper că mesajul meu a fost înțeles, iar dacă nu, am să încerc să rezum: arta este singura modalitate prin care ne putem salva sufletul, prin care putem transcede timpul (dovadă numeroasele pictori din secole de mult apuse), prin care putem trăi alte vieți (Fernando Pessoa - „Citesc, pentru că viața mea nu-mi ajunge”), prin care putem înțelege mecanismele de funcționare ale acestei lumi, prin care putem să creăm și nu distruge. Prin care putem încerca să înțelegem că rostul omului pe acest Pământ nu este să adune, ci să iubească, să scrie, să cânte, să danseze, să își unească sufletul cu natura și să zâmbească spre cer, sub protecția sa. Încă învățăm să facem asta, dar totuși sper că nu va fi prea târziu când o vom face.

Concursul acesta a fost din inițiativa celor de la Libris, librăria online de unde puteți cumpăra numeroase cărți în limbi diferite, din domenii variate - transport gratuit, semne de carte în colete, reduceri enorme la cărți online; ei, așa da - cărora le mulțumim frumos pentru problema propusă și pentru premiile frumoase. În speranța că, sper eu, veți citi cu drag ce-am scris, pentru că e scris din suflet, vă las pe mâinile cărților și le las în mâinile voastre. Ați înțeles voi, dragi cititori, că doar sunteți deștepți. Multe salutări și cărți bune!



PS. Acum, zău, trebuie să mă laud. Pisicul meu e tare atras de biblioteca mea; cu primul prilej, sare și răstoarnă totul. Hmmm, să fie, oare, invidios pe „Pisicile aristocrate”? Încă-s în dilemă, dar dacă aflu, vă anunț. 
 
 

Care este genul vostru preferat?



Bună dimineața,

Am o curiozitate de cititor. Vouă ce genuri de cărți vă plac, după ce genuri vă dați în vânt, pe care le citiți mai des? Bineînțeles, nu cred că citiți doar același gen - cel puțin, eu nu fac asta - dar cu siguranță este unul care vă atrage mai mult decât altul. Crime, fantasy, distopic, horror, thriller, romance, young fiction?

Eu vă voi spune ce se află pentru mine pe primul loc, iar apoi pe ultimul loc: îmi plac enorm dramele cu final neașteptat. Mă atrag, probabil din dorința de a învăța din ele să prețuiesc viața așa cum trebuie ea prețuită. Aici, am ca exemple „Să nu mă părăsești”, de Kazuo Ishiguro, câteva din nuvelele lui Alice Munro din „Dragă viață”, „Prea multă fericire”, „Proscrisul” de Sadie Jones și lista continuă, „Seara cântărețelor” de Lidia Jorge. Apoi, la același nivel, îmi plac foarte mult thrillerele-psihogolice. Mereu mi s-au părut că dezvăluie părți nebănuite și ascunse din mintea umană, din sufletul unei persoane; e frumos să descoperi că, ei bine, nu doar tu ești cel ciudat. Aici, ca exemple, „Apartamentul” scris de Hakan, „Drumul înfometat”, de Ben Okri, „Înainte să adorm” - deși aici este și puțină dramă, cu un caracter memorial. Pe locul al doilea, se află jurnalele de memorii. Că sunt puține lucruri mai frumoase decât să înveți din viața unui om. „Jurnalul Annei Frank”, „20 de ani în Siberia”, de Anința-Nandriș Cudla, toate cărțile lui Elizabeth Gilbert - „Eat, pray, love”, „Semnătura tuturor lucrurilor”, „Am spus da. O poveste de iubire”-, „Jurnalul Oanei Pellea”, „Perfecțiune”, de Julie Metz, „Jurnal trist”, Katherine Mansfield.

La polul opus, se află cărțile SF, sau cărțile cu romance de umplutură, clișeice. Oricum, urăsc cărțile cu vampiri, cu vârcolaci, cu teleportări, cu săbii strălucitoare, cu maeștri broască dintr-ăia și cu călătorii intergalactice. Da, da, urăsc seria „Star Treck”, „Star Gate”. Da, da, eu exist. Singurul roman SF pe care l-am citit a fost „Jumper- oriunde, oricând”, în care se povestea despre un băiat ce se putea teleporta. Ecranizarea am văzută de curând la televizor - m-a plictisit mai rău decât cartea. Mi s-a părut prea clișeică: băiatul ales care salvează lumea și își antrenează forțele pentru înfrângerea răului. Meh, mă lipsesc.

Iar legat de vampiri, cred că am citit o singură carte, pe jumătate, ceva din „Semnul” - din câte îmi amintesc - dar zău că era să adorm. Nu mă atrăgea deloc, stilul mi se părea prea comercial, lipsit de esență și gust, ca și cum trebuia doar să-mi umplu timpul cu ceva fără a învăța nimic. Ca un serial de cu un rate de patru pe cinemagia. Am dat cartea înapoi celui care mi-a dat-o; evident, nici gând să mi-o fi cumpărat eu.

În concluzie, rămân la romanele mele cu oameni. Chiar dacă uneori mă dezamăgesc, chiar dacă uneori mă fac să plâng, să râd, să vibrez de emoție, să fiu supărat pe ele, să le urăsc, să le iubesc, ei sunt cei de la care pot învăța lucruri despre viață - deși niciodată nu voi învăța îndeajuns, pentru că viața e schimbătoare, e inevitabil surprinzătoare. Măcar încerc.

Ce gen preferați și de ce? Abia aștept să văd dacă găsiți plăcere în aceleași genuri ca și mine. Iar, dacă nu, îmi recomandați să încerc și alt gen? 

Mulțumesc, o zi superbă și călduroasă, cu un început de week-end liniști!

joi, 12 martie 2015

Editura Litera lansează seria „Labirintul”


Salutare, dragi prieteni,

În luna martie, Litera publică mult așteptata serie de cărți „Labirintul”, bestseller New York Times. Cele trei volume ale seriei - „Evadarea”, „Încercările focului” și „Tratament letal” - se află printre preferințele tinerilor și adolescenților din România, mai ales după ecranizarea primului volum, la finele anului 2014. Celebrul scriitor american James Dashner și-a câștigat notorietatea odată cu inițierea acestei serii de cărți marcate de aventură, de prezența personajelor în situații-limită, elemente de science-fiction, toate surprinse într-o viziune realistă și dinamică ce îi oferă o lectură captivantă cititorului actual. Așa cum spune chiar el pe blogul personal, întotdeauna și-a dorit să poată vedea ecranizarea cărților sale pe marile ecrane.

Litera  pregătește o campani de încurajare a lecturii  în  rândul  tinerilor  printr-o caravană în mai multe licee din București în care redactorul cărților le va vorbi celor prezenți despre literatura science-fiction și personaje fantastice. Fanii seriei „Jocurile foamei” sau ai volumului „Împăratul muştelor” vor fi încântaţi să descopere în această serie o nouă aventură a cărei acţiune se petrece în viitor, sub oformă de opresiune socială în care memoria individuală este înlocuită sau ştearsă.

Labirintul. Evadarea”. Când Thomas se trezește într-un loc necunoscut, nu-și amintește decât cum îl cheamă. Mintea îi este ca o foaie albă. În jurul lui se află mai mulți băieți ,care îi urează bun-venit în Poiană – un loc înconjurat de ziduri de piatră. La fel ca Thomas, Poienarii nu au nici o idee despre felul în care au ajuns acolo și nici din ce motiv. Tot ceea ce știu este că, în fiecare dimineață, porțile de piatră către labirintul care îi înconjoară se deschid și că în fiecare seară se închid la loc.

Labirintul. Încercările focului”. O boală necruțătoare atacă lumea, făcând oamenii să se comporte sălbatic și fără milă. Vor face față eroii noștri „Arșiței”?

Labirintul. Tratament letal” continuă  aventurile  Poienarilor  prinși  de  această  dată  în  iureșul  amețitor  al descoperirii tratamentului împotriva unui virus ce amenință să distrugă omenirea.

Nu știu cum sunteți voi, dar după ce am văzut prim parte din aceasă trilogie, eu ZĂU că nu mai am răbdare. Abia aștept să apară a doua. Abia aștept! Sunt sigur că nu voi fi dezamăgit. Ce îmi recomandați, să citesc cărțile sau nu?


Vă aștept părerile. Mult succes și o seară frumoasă!

„ONIX”, cartea a doua din Seria LUX - În curând la Editura Leda



O miză uriaşă, o chimie perfectă!
 
„E foarte greu să fiu conectată cu Daemon Black. Prin magia sa extraterestră, Daemon este hotărât să-mi demonstreze că ceea ce simte pentru mine e mai mult decât urmarea bizarei conexiuni dintre noi. Aşa că încerc să-l ţin la distanţă, deşi e mai aprins ca niciodată în aceste zile reci de iarnă. Dar noi avem probleme mai mari”.
 
Ceva mai rău decât arumii se află în oraş!
 
 „MA-ul este aici. Dacă descoperă ce poate face Daemon şi că există o conexiune între noi doi, atunci sunt terminată. La fel şi el. Iar la şcoala noastră a venit un băiat nou, care are un secret. Ştie ce s-a întâmplat cu mine şi mă poate ajuta, dar pentru asta trebuie să-l mint pe Daemon şi să stau departe de el. De parcă aş putea! Căci, în ciuda raţiunii, simt că mă îndrăgostesc de Daemon. Rău de tot.”
 
 Dar apoi totul se schimbă!
 
 „Am văzut pe cineva care nu ar trebui să mai fie în viaţă. Şi trebuie să-i spun lui Daemon, chiar dacă ştiu că nu va înceta să caute până ce nu va afla adevărul. Ce s-a întâmplat cu fratele lui? Cine l-a trădat? Şi ce vrea MA-ul de la ei – de la mine?”
 
Nimeni nu este cine pare a fi. Şi nu toată lumea va supravieţui minciunilor.
 
Romanul va fi disponibil din 25 martie 2015. Urmăriți site-ul Editurii, precum și pagina de facebook pentru a fi la curent cu toate noutățile.

„Axa Lupului”, de Sylvain Tesson- Recenzie



Din Siberia până în India, pe urmele evadaților din gulag!

Sylvain Tesson, născut în 1972, este geograf, ziarist şi scriitor. Membru al Societăţii Exploratorilor francezi, îşi împarte viaţa între expediţii de amploare, scris şi realizarea de documentare de aventură. Numeroasele sale peripluri i-au inspirat în jur de zece cărţi, printre care „L’axe du loup” (Robert Laffont, 2004) şi „Eloge de l’énergie vagabonde” (Editions des Equateurs, 2007). „Aphorismes sous la lune et autres pensées sauvages” apare în 2008, la Editions des Equateurs, urmate de „Une vie à coucher dehors, Gallimard”, 2009, şi „Vérification de la porte opposée, Phébus”, 2010.

Sylvain Tesson a refăcut lungul drum din Siberia până în golful Bengal, pe care se spune că l-au străbătut, odinioară, evadați din gulag, lucru ce-l surprinde cu o adevărată tehnică a detaliului - care, în acest caz, nu plictisește, ci incită - pentru a le aduce un omagiu celor a căror sete de libertate și independență a depășit cele mai mari obstacole - atât naturale, cât și spirituale, politicie și fizice. Mergând pe jos, pe bicicletă sau călare, refuzând o mașină sau orice alt tip de transport ce presupune un motor, Sylvain străbate taigaua siberiană, stepa mongolă, deșertul Gobi, înaltele platouri tibetane, lanțul himalayan, până în India - Calcutta. Pe tot parcursul aventurii sale, Tesson se întâlnește cu oameni din diferite culturi, descoperă noi obiceiuri și tradiții luând parte la ele, mănâncă lucruri pe care nu s-ar fi așteptat vreodată să le mănânce și, în același timp, realizează un adevăr existențial: cât de mici suntem, de fapt, într-o lume atât de enormă și sălbăticită, plină de locuri ascunse, care așteaptă a fi descoperite. 

Cu toate acestea, timp de aproximativ opt luni, Sylvain a avut de înfruntat setea, foamea, frigul, primejdiile sălbatice, puterea nemărginită a naturii, pe parcursul celor șase mii de kilometri ai „axei lupului” - traseu urmat doar de evadații din gulag și de lupii aflați în căutare de pradă, care se depleasează de la nord la sud, spre deosebire de alte migrații care au urmat traseul est-vest.

Călător “by fair means”, cum îşi spune el, transformă kilometrii într-o proză aproape poetică. Sub pana lui taigaua siberiană, deşertul Gobi şi imensitatea Tibetului sunt mai puţin înfricoşătoare. Pe alocuri, povestea sa atinge neverosimilul prin ușurinţa cu care ne poartă prin ea. Pe de altă parte, există oboseala, frigul, frica de urşi şi alte vietăţi ale sălbăticiei, dar şi cea mai grea provocare – singurătatea. Însă, spre deosebire de evadaţi, el are marele avantaj al libertăţi, al asigurării că are să ajungă acasă unde îl așteaptă o familie căreia să-i împărtășească poveștile trăite în tot acest timp.

„Axa Lupului” este o carte, am putea spune, atipică. Poate fi încadrată în mai multe genuri, la o micuță analiză: se pliază pe un roman de aventură, merge și ca jurnal de călătorie - în special -, dar poate fi pusă și pe raftul de istorie, cu și despre literatura gulagului. Astfel, o îmbinare a toate trei nu are să dea greș, vă garantez.

Ca de fiecare dată, am selectat și niște pasaje descriptive și interesante, care mi s-au părut interesante:

„(...) Să pătimești pe un drum anevoios este cel mai frumos omagiu posibil adus celor care au suferit înaintea ta parcurgându-l (...) Călare, pe jos, pe bicicletă. Mi se pare lipsit de loialitate să te prezinți în fața geografiei înarmat cu un motor, căci știu că pasul omului și pasul calului sutn cele mai bune instrumente pentru a măsura imensitatea lumii.”

„Inepția oamenilor: să răstorni un munte în căutarea unor paiete! Mie nu-mi place aurul aceste care, desigur, înfrumusețează decolteurile femeilor, dar pentru care măruntaiele pământului sunt făcute praf și pulbere. De ce să-l aduci la lumină din mâlul fertil, ca să-l ascunzi de îndată în bezna seifurilor?”

„Stratul de fum de la incendii reține căldura. Cerșesc apă de la rarele camioane care trec și care mi-o aruncă, fără se se oprească, pe geam, ca unui câine. E o senzație ciudată să mergi să culegi de pe jos pomana care ți-a fost dată.”

„Redescopăr o lume-ntreagă de tinere vaporoase alergând pe pianele vieții lor gamele unor suflete neprihănite în compania unor dueliști florentini și a unor arhiducese slave, în pragul disoluției.”

Mi-a plăcut mult cartea, nu am considerat-o deloc plictisitoare - cum ar face-o mulți, cred - pe care am savurat-o până la ultima pagină, când ne-au fost oferite detalii privitoare la rucsacul domnului Sylvain Tesson, datorită faptului că cea mai mare dorință a mea este să călătoresc. Citind-o, pot să zic că am călătorit în toate locurile în care a fost Tesson, am trăit alături de el, parcă simțind vântul bâtându-mi în față, razele soarelui pârjolindu-mi pielea, iar strupii atârnându-mi grei de firele de păr.

Le mulțumesc frumos celor de la Cărți Anticariat, pe care îi îmbrățișez cu drag, site-ul de unde puteți achiziționa numeroase cărți la reduceri și noi, pentru această frumoasă carte și pentru recomandare. De asemenea, pe pagina lor de Facebook găsiți noutățile privitoare la cărți și ofertele active - care nu sunt puține. Profitați de reduceri de până la 70%.

Editura Polirom
Traducere din limba franceză de Sorina Dănăilă
224 pagini