Sfârșitul poveștii, de Lydia Davis - Recenzie

Într-adevăr, facem alegeri pe care, de multe ori, le regretăm și de care nu suntem mândri, dar și alegeri care ne fac să ne bucurăm de propria noastră existență. Și încă facem, pentru că acesta este destinul omului, precum și rațiunea sa îl antrenează să facă astfel: să greșească, dar nu fără rost, ci să-și dea seama de greșeala făcută, nu numai pentru a nu o mai face și a doua oară, ci pentru a-i sfătui și pe ceilalți să nu o facă – suntem oameni, până la urmă. O persoană cu voință liberă, cu sentimente, cu idealuri și vise, care știe că este o distanță infimă de la zâmbet la lacrimă, de la bucurie la dispreț, de la soare la ploaie și de la zi la noapte. Pentru că, uneori, lucrurile nu trebuie analizate în profunzime pentru a le găsi esența, ci, pur și simplu, trebuie doar privite în simpla lor complexitate. Până la urmă, suntem simpli, suntem foarte simpli, dar încercăm să părem extrem de complicați și, ciudat, unii chiar reușesc să facă acest lucru, doar din teama de a nu fi, ei bine, prea simpli, pentru că mulți cred că dacă nu ești complicat, nu ești interesant, adică nu interesezi, adică ești doar un punct într-o linie continuă. 

Într-adevăr, dacă nu ai poveste de spus, un zâmbet de înfățișat și sentimente de adus, nu prea ești persoana care să întrețină o atmosferă, dar nici nu înseamnă că nu poți trezi interesul cuiva. Până la urmă, simplitatea e relativă: mi-aș cam prinde urechile dacă ar fi să desenez schițele unui apartament, spre exemplu, dar unui student de la arhitectură i-ar fi floare la ureche – simplu. Dar nu mă refeream la simplitatea lucrurilor, ci la simplitatea unei persoane, în rândurile de mai sus am vrut să surprind relativitatea acestui aspect. Simplitatea unei persoane stă în ochii acesteia, în zâmbetul ei, în felul în care vorbește. E ușor să fii simplu. Mai greu este să fii simplu și, în același timp, interesant. Și să insufli acest lucru și celor care te înconjoară. Ei bine, Lydia Davis și-a găsit muza inspirației în propriul ei fost iubit, care, acum, după atâția ani, îi năvălește în minte și, încetul cu încetul, surprinsă între mai multe bătăi de inimi co-existente, o fac pe autoare să scrie acest roman de o sensibilitate aparte, pur feminină, care deopotrivă mi-a plăcut și m-a făcut să vreau să citesc și celelalte cărți ale autoarei.

Lydia Davis s-a născut în 1947, în Massachusetts, SUA. A publicat mai multe volume de proză scurtă și romanul „Sfârșitul poveștii”, pe lângă eseuri și traduceri din scriitori francezi ca Gustave Flaubert, Marcel Proust, Maurice Blanchot. A primit numeroase distincții internaționale pentu opera ei, cea mai importantă fiind prestigiosul Man Booker International Prize, care i s-a acordat în 2013. A predat literatură și scriere creativă la universități americane cu tradiție. A fost căsătorită cu scriitorul Paul Auster, iar în prezent este căsătorită cu artistul vizual Alan Cote. Are câte un fiu din fiecare căsătorie.

El - poet publicat în reviste citite în tramvai, student angajat part-time la o benzinărie, cu doisprezece ani mai tânăr decât ea, irascibil, pierdut în lume, în căutarea scopului său existențial, iar ea - traducătoare, femeie singură, care încearcă să se mulțumească cu statutul său social mediocru, care aspiră la mai mult, care luptă cu sine însuși într-o lume care o încorsetează într-o societate provincială, lipsită de esență. Ei doi, dureroase amintiri și replici nu prea plăcute, certuri care se înecau în sărutări și în dorințe. Inevitabila despărțire, iar apoi ea își amintește prima lor întâlnire - care este, de fapt, începutul poveștii -, imaginea de Adonis sculptat a acestuia, umbra sa care cădea lungă pe caldarâmul încins de soare, dar cele mai dureroase amintiri sunt cele de după sfârșitul poveștii, când, incapabilă să accepte ceea ce tocmai se terminase, acele amintiri care mereu îi aducea împreună, îl pândea la locul de muncă, îl urmărea și punea la cale întâlniri la care el nu venea niciodată. Dar, cu toate acestea, pentru o femeie obsedată de iubitul ei, sunt irelevante.

Pentru că despre asta este acest roman, despre o dragoste nespusă, neîmpărtășită la potențialul ei, despre dorința pătimașă, patetică, a unei femei care își caută reîntregirea în bărbatul care, cândva, dormea alături de ea, lângă bărbatul cu care-și servea ceaiul negru, cu care citea, cu care compunea poezii și traducea cuvinte de care n-a mai auzit niciodată. Când relația dintre ei a luat sfârșit, viața femeii s-a întors la o sută optzeci de grade: a început să se gândească, din ce în ce mai mult, să scrie despre povestea ei de viață, să împărtășească și celorlalți ceea ce a trăit, frumos - oricât de puțin ar fi durat, alături de acest bărbat. Cu toate acestea, acum intervine, aș spune, aspectul definitoriu în acest roman: timpul, care aduce cu sine amintirile, ascunse în sertărașe ale minții, dar ferecate de un lacăt ruginit, peste care anii și-au cernut trupul. Astfel, autoarea începe să-și scrie cartea descriind momentul în care l-a întâlnit pe acest bărbat, apoi urmează întocmai povestea lor până în momentul în care s-au despărțit și, deși am crede că se oprește aici, partea interesantă tocmai începe după ce cei doi s-au despărțit. 

Autoarea își amintește lucruri întâmplate în trecut, de care este mândră, care o fac să-și pună întrebări, care o fac să fie demoralizată, să plângă, să râdă, să aibă satisfacția unui om împlinit sau ratat, însă tu, ca cititor, ajungi să fii confuz, lucru pe care însăși autoarea îl exprimă: nici ea nu știe, prea bine, dacă aceste lucruri chiar s-au întâmplat. Păi, s-a întâmplat într-o zi de marți, dar, de fapt, era miercuri, și el a a trecut cu mașina sa roșie prin fața casei mele, dar, de fapt, nu i-am văzut fața, însă este foarte posibil să fi fost el, pentru că sunt puține mașini roșii în cartier, dar apoi de fapt era o mașină albastră și avea numărul lui, deci el trebuie să fi fost. Înțelegeți? Oricum, mi-a plăcut enorm de mult acest joc „du-te-vino” de perspective, întrucât am putut să jonglez cum vreau cu personajele și amintirile imprecise ale autoarei.

După cum v-ați dat seama, cartea este un jurnal. Un jurnal sensibil, despre iubire neîmplinită, dar plină de patos, a cărei flacără arde și după ce iubirea fizică nu mai există, o iubire lipsită de carnalul ființei, dar care se dorește până la sfârșitul vieții. Sărutări, priviri ascunse, îmbrățișări pe la spate, nopți petrecute împreună, sub cerșafurile pline de sudoare, cărți plictisitoare, poezii despre iubire și rolul omului pe pământ, dorințe nespuse și pagini nescrise. Într-un al doilea plan, ne este înfățișat prezentul romanului, și anume încercarea scriitoarei de a duce la bun sfârșit manuscrisul acestui roman. 

Eu, unul, am considerat, într-o oarecare măsură, haioasă această scriitură din planul secundar al poveștii: autoarea nu e prea sigură că o să termine această carte, cum de altfel nu e prea sigură că scrie ceva care să atragă, care să placă, și iarăși nu e prea sigură că ceea ce a scris chiar s-a întâmplat, cândva, într-un trecut nu prea îndepărtat. Un amalgam de „ce-ar fi fost dacă” și „ce frumos a fost” pune stăpânire pe ideea acestui roman, ca o călătorie trăire ipotetică în trecutul apus al ființei, amintirile fiind mașina timpului în acest roman, poarta către un Trecut care se dorea a fi fost altfel. Am observat, de asemenea, în inima autoarei, sentimentul unei frici profunde, al unei dezamăgiri ce capătă puseuri de tristețe: dorința de a-și așterne pe hârtie toată inima, tot sufletul chinuit de neîmpliniri și plin de contradicții, însă drama naște din gândul acesteia că niciodată nu va reuși să ducă la bun sfârșit acest lucru.

Întrucât este un jurnal, cartea nu prea prezintă liniuțe de dialog. Autoarea povestește, la persoana întâi, viața ei, viața lui, viața lor, sentimentele ce-o încercau în preajma lui și care-o încearcă atunci când îl vede pe stradă, deși niciodată același. Unii ar putea considera cartea plictisitoare, cam plastică, ați spune, prea multe descrieri, prea puțină acțiune, prea puțin sex, prea puține scene, să le zic așa, „comerciale”, care cumpără. Ei bine, nu, cartea este, și pot spune asta fără să strânesc neplăceri, literatură frumoasă, adevărată, care te poartă în mintea cititoarei și te face să te întrebi, alături de ea, aceleași lucruri, care se pierd, de fiecare dată, în acel „dar dacă”. Scriitoarea are un stil ușor, profund, și nu se mulțumește doar cu plasticitatea, ci și cu cultul formei, dorește să aducă cititorul cât mai aproape de ceea ce scrie. Îmi plac jurnalele, iar acesta se află în topul cărților citite care fac parte din această „tagmă”.

Ca de obicei, am selectat și niște citate și pasaje care mi-au plăcut; vi le voi prezenta pentru a vă da seama de stilul autoarei:

„Mă pomeneam mergând în spatele unei siluete familiare, solide, musculoase, nu cu mult mai înaltă ca mine, cu păr drept și blond. Dar capul se întorcea, iar chipul era așa de diferit de al lui, fruntea greșită, nasul greșit, obrajii greșiți, încât devenea urât doar fiindcă ar fi putut fi și nu era al lui.”

„Să revăd în amintire seara aceea era aproape mai bine decât s-o trăiesc atunci, în realitate, fiindcă o derulam atât de încet cât voiam, nu-mi făceam griji legate de cum să mă port, nu mă frământau îndoieli, fiindcă știam ce urma să se întâmple. Am retrăit-o de atât de multe ori, încât poate că se întâmplase așa numai ca s-o pot retrăi eu mai târziu.”

„Dacă era aprinsă lumina, îi vedeam fiecare detaliu, până la textura pielii, iar dacă în cameră era întuneric, vedeam conturul lui profilat pe cerul neclar de afară, dar în același timp îi știam chipuș atât de bine încât îl puteam vedea și pe acela, și chiar și ce expresie avea, deși fără lumină nu era la locul lui chiar orice detaliu.”

„Credeam că în anumite cazuri oamenii se îndrăgostesc lent și treptat, iar în altele absolut subit, dar experiența mea era așa de limitată încât nu puteam fi sigură. Mi se părea că mă mai îndrăgostisem doar o singură dată înainte.Uneori simțeam că îl iubesc, dar alteori nu, și fiindcă el era vigilent și inteligent, trebuie să fi observat când păream să-l iubesc și când nu, și poate că nu prea mă crezuse din cauza asta. Poate că de aceea ezitase și lăsase atâtea zile să treacă, după ce i-am zis că îl iubesc, înainte să îmi răspundă.Cred că mai întâi a apărut un fel de foame de el, urmată de un sentiment de tandrețe, crescând treptat, față de o persoană care născuse o asemenea foame și apoi o satisfăcea. Poate că asta simțeam pentru el și credeam că este iubire.”

Credeți-mă, cred că am pe puțin unsprezece semne făcute la pagini acolo unde am găsit citate care mi-au plăcut. O frumoasă călătorie în viața unei femei care merită cunoscută, a cărei poveste merită citită și spusă mai departe - eu deja m-am apucat de acest lucru. O poveste de dragoste, dacă nu și o dramă contemporană, dar povestită într-o manieră care te duce cu gândul la acele iubiri apuse, acele iubiri pline de patos și lipsite de primitivismul unei relații consumate fizic (și doar atât). Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Univers pentru acest roman minunat, vi-l recomand cu mare drag, îl puteți achiziționa de AICI. Voi l-ați citit? De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate ofertele și noutățile editoriale. O seară plăcută și lecturi frumoase!

Editura Univers - Colecția Globus

Traducere din limba engleză de Veronica D. Niculescu

204 pagini

Promoțiile vin de la Curtea Veche

„De Ziua Internațională a Cărții am pregătit o selecție de titluri captivante cu reduceri de până la 48%. Oferta este valabilă până pe 24 aprilie!”

Așadar, profitați de reducerile de nerefuzat. Nu știu cum sunteți voi, însă mie mereu mi-au plăcut titlurile acestei edituri. Nu numai că ai de unde alege, însă reducerile îs foarte atractive și, de asemenea, domenii variate de activitate sunt tratate în cărțile editurii Curtea Veche Publishing. Pentru a vă face o idee, aruncați o privire AICI. 

Vă recomand titluri foarte frumoase, ca „Părul Venerei”, un titlu care sună foarte interesant, „Dumnezeu a trântit telecomanda”, „Ora regelui” - o carte pe care, zic eu, orice cititor care se respectă ar trebui să o aibă, un alt tiltlu interesant, „Reginele războinice”, „Pionera goală”. Doar câteva titluri din numeroasele cărți pe care le puteți alege. Cărți de bucate, de dezvoltare personală, de ficțiune și literatură. 

Lecturi plăcute!

Noaptea Cărților Deschise - Pro-Cultură în România

Joi, 23 aprilie, cu ocazia Zilei Internaționale a Cărții, are loc a treia ediție a campaniei Noaptea Cărților Deschise. Anul acesta, campania se va desfășura simultan în București și în Cluj, reprezentând cel mai mare manifest pro-cultură din România. Iubitorii de carte sunt invitați să formeze lanțuri umane impresionante ca mărime, în jurul clădirilor-simbol din cele două orașe. Fiecare participant va ține în mâini câte o carte deschisă, oferită de editura Litera.

Începând cu ora 18.30, peste 12 mii de cărți își așteaptă iubitorii la Casa Poporului din București și la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Organizatorii îi provoacă pe bucureșteni și pe clujeni să vină în număr cât mai mare, pentru a forma cel mai mare lanț uman în onoarea cărții.

Ministrul Culturii, Ionuț Vulpescu, va fi prezent în București, la Noaptea Cărților Deschise, pentru a sărbători Ziua Internațională a Cărții alături de cititori. Punctul de întâlnire al participanților este vis-a-vis de Casa Poporului, în alveola de la Parcul Izvor.

Este cea mai potrivită ocazie de a demonstra că și românii acordă cărții și lecturii atenția cuvenită și se aliniază țărilor din întreaga lume, în care este deja o tradiție să sărbătorească Ziua Internațională a Cărții prin campanii culturale foarte ample.

Primele două ediții ale campaniei Noaptea Cărților Deschise au oferit participanților un impresionant spectacol al miilor de cărți deschise, care acopereau perimetre mari din centrul Bucureștiului, așteptându-și cititorii. Aproximativ 20 000 de bucureșteni au luat parte la aceste spectacole, primind o carte Litera în dar și sărbătorind Ziua Internațională a Cărții.

Evenimentul este organizat de Litera și Ring, în parteneriat cu Universitatea Babeș-Bolyai și Cărțile pe față.

Un an de bloggerit plin de surprize

Salutare și vă rog să nu mă întrebați de ce am pus această imagine,

Anul trecut, pe vremea această, făceam prima mea postare pe acest blog, aceasta. Inițial, cred că am mai spus-o într-un post, am făcut acest blog pentru a scrie pe el cuvintele-mi, ceea ce-mi trecea prin cap când mă lovea inspirația, însă treceam cam răruț pe aici, întrucât făceam câteva postări pe lună - maxim cinci. Iar dacă mă uit în „istoric”, voi vedea că anul trecut, în luna august, nu am postat chiar deloc. Hm, ciudat! Serios, mi se pare foarte ciudat acest lucru.

Într-o zi, pe când stăteam liniștit în pat, am văzut la o prietenă o poză cu o carte, „Seara cântărețelor”, și am întrebat-o de unde o are. Ea mi-a spus că a primit-o de la Editura Univers, pentru a o recenzui și, astfel, pentru a o promova. Ceeeeeeee? Cărți gratis? Cum, domle, cărți gratis? Ce-i drept, mi-a mai spus ea ceva, încă de înainte să văd poza, însă nu prea am băgat în seamă. Oricum, din acel moment totul s-a schibat cu acest blog. Am început să mă interesez mai mult despre cum stă treaba cu aceste recenzii, am descoperit bloguri de cărți, și, încetișor, am început și eu să fac recenzii. Sau, în fine, să încerc să fac. Încă eram în ceață, mă întrebam dacă fac bine ce fac, mă uitam la alții să văd ce ar trebui să scriu, ce nu ar trebui să scriu, dacă să fiu subiectiv sau obiectiv, cât să scriu, și mi-am dat seama că îmi ieșeau niște recenzii chinuite, parcă prea detaliate, monotone, haide, frate, că așa nu se poate, așa că am zis că mai bine mă apuc eu să scriu ce-mi vine în minte atunci când mă gândesc la cartea respectivă.

Și, după luni, iată-ne aici, citind și recitind, criticând, recenzuind, comentând, cunoscându-ne și vorbindu-ne. Vreau să vă mulțumesc! Să vă mulțumesc pentru prezența pe blog, pentru faptul că-mi citiți recenziile și mai reveniți cu un feed-back, pentru faptul că, unii, serviți cafeluța dimineața aici, ceaiul de peste zi, să știți că mereu sunteți primiți cu ușa deschisă (și cu geamurile, în caz că nu mai aveți loc pe ușă). Îmi face enorm de multă plăcere să mă aflu printre oameni pasionați de citit, de autori, de colecții și titluri, de coperți, serii, edituri. Chiar îmi face mare plăcere!

Vă mai aștept cu drag pe aici, vă aștept părerile și prezența, sfaturile, comentariile, iar aniversarea de un an am sărbătorit-o (adică o sărbătoresc) cu un concurs pe pagina de Facebook, AICI, la care vă invit cu drag să participați. Mult succes și vă aștept cu drag!

Mă înclin,

Andrei

Regina adevărată, de Erika Johansen - Recenzie

Se ia o regină „nu prea adevărată”, într-o zi plină cu soare, pe când stătea liniștită alături de părinții ei adoptivi, i se dă un cal, i se spună să suie pe cal, că, vezi domle, a sosit vremea, iar părinții ei adoptivi nu sunt deloc surprinși și nici nu par foarte triști de ceea ce se întâmplă, ba chiar se conformează destul de rapid. Apoi regina, neîncoronată încă, străină de situație, o fetișcană de doar nouăsprezece ani, se întreabă ce se întâmplă, și, încercând să afle răspunsuri, se apropie de un străin înalt, masiv, destul de rege, poreclit Buzduganu, iar din acel moment tot ceea ce știa despre viață începe să se prăbușească de pe pilonii și așa subțiri.

Erika Johansen și-a luat masteratul la Iova Writers' Workshop, una dintre cele mai importante destinații pentru scriitori în devenire. A început să lucreze la seria „Regina ținutului Tearling” încă din 2007, inspirată de un viz: „imaginea unei corăbii la linia orizontului”. „Am vrut să-mi imaginez un scenariu de coșmar, o lume în care cărțile nu mai au nicio valoare, și să văd ce se întâmplă”, declara Erika Johansen într-un interviu. „Regina adevărată” a fost numită versiunea feminină a celebrului „Urzeala tronului”, însă autoarea crede că seria „Dune”, a lui Frank Herbert, e mai apropiată de narațiunea ei. warner Bros și David Heyman, producătorul seriei „Harry Potter”, au obținut drepturile de ecranizare, iar pentru rolul lui Kelsea Raleigh a fost aleasă Emma Watson.

Trecerea, un cataclism misterios, a făcut să piară cea mai mare parte a umanității, alături de tehnologia ultramodernă. Regresând în epoca feudală, dar aflându-se totodată undeva în viitor, supraviețuitorii o iau de la capăt pe un teritoriu nou, numit Tearling: un ținut sărăcit, prădat de proprii săi nobili, cu țărani murdari, slabi, bătuți de soartă, obligați la muncile aspre ale pământului și de regatul Mortmesne, condus de Regina Roșie (cât de mult mi-ar plăcea să o văd pe Kate Winslet în rolul acestui personaj). Singura speranță a poporului îngenuncheat este moștenitoarea tronului, Kelsea Raleigh, o fată de nouăsprezece ani care nu cunoaște decât lumea cărților și, mai ales, istoria omenirii de dinainte de trecere. Călătoria viitoarei regine este începutului unei inițieri dure, pe parcursul căreia înfruntă moartea sub difrite chipuri și își descoperă darul clarviziunii.

Romanul „Regina adevărată”, primul roman al seriei „Regina ținutului Tearling”, ne aduce în prim plan o tânără care ajunge la conducerea tronului ținutului Tearling, un ținut în care forța brută contează mai mult decât inteligența unui om, primând, întrucât cărțile nu prea erau la dispoziția tuturor, deoarece, de îndată ce un tânăr era apt de muncă, renunța la școală pentru a-și câștiga traiul și a-și ajuta familia. Deși confuză la început de circumstanțele în care, în mod viager, a trebuit să ajungă, pare că își asumă destul de rapid rolul de regină, interesându-se de trecutul mamei sale și modul în care aceast reușea (sau nu) să guverneze ținutul întins al Tearlingului. Interesându-se de la mai multe persoane, aceasta află că, de fapt, mama ei nu a fost tocmai regina pe care și-o imaginase ea, în haine albe și cu un sceptru luminos, ci a fost o regină fricoasă, care, deși se temea pentru binele poporului său și lupta împotriva crimei, a fost nevoită să facă un tratat cu Regina Roșie, prin care era nevoită să-i trimită, în fiecare lună, un anumitor număr de oameni care odată ajunși în acel ținut, vor fi nevoiți să suporte muncile grele la care sunt supuși sau cine știe ce alte orori. Aceasta a acceptat, întrucât armata Reginei Roșii îi depășea numeros ostașii, dar fiica sa, Kelsea, nu poate accepta acest lucru, așadar transportul de luna aceasta nu va mai ajunge la Mortmesne, ceea ce va stârni contradicții în mintea și în sufletul Reginei lui Mort.

Romanul are un suspans aparte, o intrigă destul de bine construită și definită, însă parcă Erika Johansen pistonează prea mult asupra unor aspecte și a unor personaje, lăsând, în aer, alte peisaje din care ar trebui să ne desprindă - totuși, mă bazez pe faptul că este doar prima parte a romanului, iar această parte are doar rolul de a te introduce în acțiune, de a te familiariza cu personajele, cu stilul, cu intrigile și secretele istoriei Tearlingului, care, nu mă înșel, încă mai sunt multe. Mi se pare că autoarea și-a construit personajele foarte bine, astfel încât nu vei găsi un personaj care să fie construit doar din lumini sau din umbre, ci mereu o combinație, personajele întruchipează idealuri, sunt complexe și se manifestă întocmai, iar Kelsea nu e nicidecum o eroină oarecare, care întruchipează binele și dorește același lucru și pentru poporul său, ci în sufletul ei se surprind trăirile unui întreg popor chinuit, care se află în antiteză cu modul în care a fost ea crescută, într-o lume liniștită, în care moartea și săbiile nu existau, înconjurată de cărți și cei doi părinți ai săi adoptivi, la care ea a fost adusă după ce a fost însemnată pentru ca, după ce mama ei va fi murit, ea să-i urmeze la tron. Personajele prezintă, fiecare, câte o istorie diferită, toate zbuimăcite de această Trecere care le-a schimbat viața, toate având dorințe ascunse, secrete, minciuni care încă nu pot fi spuse și care, cu siguranță, vor surprinde.

După cum am spus, acțiunea mi se pare una foarte bună, structurată foarte coerent și, aș spune, documentat. Erika Johansen prezintă întocmai istoria unui regat încât te face să te gândești, oarecum, dacă aceste lucruri chiar nu vor fi putut fi existat în viitor. Stilul este unul ușurel, dominat de un suspans continuu, iar scriitoare ne aduce împreună, deopotrivă, săbii, străjeri, călăreți și paladini, dar și droguri, heroină, cărți, ritualuri și vrăji, obiecte mistice și ciudate care încă nu prezintă o finalitate și nu par a avea vreun scop, dar care se comportă în moduri ciudate în împrejurimi excepționale. Regina Roșie, care la un moment dat este asemănată cu mama Kelsei, doar că diferența majoră dintre ele două a fost faptul că aceasta menținea ordinea prin teroare, pare ea însăși a avea o istorie aparte, zbuciumată, iar în sufletul ei pare a sălășlui, de fapt, un trecut îndepărtat și groaznic care a făcut-o să fie așa cum este. Aici am fost subiectiv, așa am văzut eu toată povestea ei. Cu toate acestea, este de la sine înțeles: Kelsea Raleigh, Regina Ținutului Tearling, întruchipează binele, iar Regina Roșie, stăpânitoarea Ținutului Mortmesne, întruchipează răul acestei povești, iar aceste două antinomii se află într-o confruntare continuă din care, parcă prevăd, binele are să iasă învingător. Se observă, totuși, o schimbare în sufletul lui Kelsea, atunci când ajunge la conducerea regatului. Dacă la început ai fi crezut că este o fată naivă, deși inițiată în mânuirea unui pumnal și călăritul unui cal, la sfârșitul cărții ți-o poți imagina, la fel de ușor, ucigând și chiar trădând. Nu aș fi foarte surprins dacă în următorul volum Erika Johansen va da peste cap destinul protagonistei. 

Am citit prin unele părți că romanul aceasta ar fi o variantă femină a celebrului serial „Urzeala tronului”. Ei bine, nu l-am lecturat niciodată pe George R.R. Martin, din păcate, așa că nu mă pot pronunța, însă când mă gândesc la Kelsea îmi apare în minte imaginea lui Xena, „Prințesa războinică”, care călătorea alături de Gabrielle, tovarășa sa, meținând ordinea printre oamenii de rând, luptând contra criminalilor și tâlharilor, într-o prietenie foarte apropiată. Aici, Gabrille este înlocuită cu Buzduganu, iar Xena cu Kelsea. Zău, chiar mi se pare izbitoare asemănarea dintre aceste două cupluri, chiar dacă reginuca Kelsea mai are de muncit până să ajungă la înălțimea prințesei războinice Xena. Oricum, sunt sigur că pe la sfârșitul ultimului roman, imaginea va fi mult mai pronunțată și apropiată. Părerea mea, iarăși, deci sunt cubiectiv.

Sunt sigur că această carte este suportul unui film care va ieși foarte bun. Dacă regizorul și scenaristul vor ști cum să valorifice pasajele din carte, acțiunea, delimitând lucrurile importante de cele de umplutură, cu siguranță nu vor da greș, însă totuși rămân sceptic în ceea ce privește anumite lucruri pe care, parcă, nu prea le văd transpuse pe ecranele cinematografice. Oricum, abia aștept filmul, abia aștept al doilea volum să văd ce se întâmplă. Ce-i drept, finalul primului volum nu prea te ține în alertă, ceea ce mă bucură foarte mult- sper să nu sune destul de ciudat- pentru că nu simt o nevoie neapărată să citesc următoarea parte, care, din câte am înțeles, va apărea anul acesta, iar a treia parte cu siguranță va fi disponibilă în librării ca pe la anul.

Am selectat și niște fragmente care mi s-au părut destul de interesante: 

„- Dar ai grijă ca armele să nu-ți întunece judecata. Ți-a mers mereu mintea, Kelsea. Ai grijă să-ți meargă și de-acum încolo. E ușor să-ți pierzi capul când ai o sabie-n mână.”

„Kelsea se apropie de una dintre țărănci, care se-ntoarse spre ea. Avea chipul frumos, cu trăsături puternice și cu părul întunecat și încâlcit, și părea surprinzător de tânără. Când Kelsea se apropie, femeia ridică un snop de grâu, ca pentru a i-l arăta.

- Roșu, șopti femeia vu o voce schimonosită și cu ochii aprinși de nebunie. Totul e roșu.

Kelsea privi din nou în jos și văzu că femeia nu ținean-n brațe un snop de grâu, ci trupuș sfâșiat și plin de sânge al unei fetițe. A vea ochii scoși din orbite și în găurile lor băltea sângele. Kelsea deschise gura să țipe, dar Buzduganu o zgâlțâi să se trezească.”

„- Domniță, mama dumitale n-a fost o regină bună, dar nici rea nu era. A fost o regină slabă. Nu și-ar fi înfruntat niciodată moartea. O sămânță de nebunie e-ncărcată de putere, dar trebuie să fii sigură că, dacă dezlănțui nebunia asta, o faci pentru oameni, nu împotriva amintirii mamei dumitale. Asta e diferența dintre o regină și un copil îmbufnat.”

„(...) Wyde susținea că cerșetorii o numeau Regina Adevărată. Tyler știa termenul: era o variantă feminină a legendei Regelui Arthur, de dinainte de Trecere, regina care va salva regatul de-un pericol groaznic și va face ca Epoca de Aur să se pogoare asupra sa. Regina Adevărată era un basm, o mângâiere pentru femeile fără copii.”

„(...) Kelsea suferise mult din cauza felului în care arăta, dar acum înțelegea că urâțenia nu e cel mai grav lucru posibil: e mult mai rău să fii urât și să crezi că ești frumos.”

„- De multă vreme nu s-a mai întâmplat ceva bun în regat, continuă Andalie. Tearling are nevoie de o regină. De o Regină Adevărată. Dacă nu moare, Regina Kelsea va fi o regină adevărată. Poate chiar una legendară.”

În ceea ce privește exegeții, despre carte se spun următoarele:

„O lectură epică! Johansen construiește un roman fabulos, cu răsturnări de situație la tot pasul și personaje memorabile.” - New York Post

„Johansen inserează cu o mână de expert coliere magice, coduri de onoare, intrigă politică și un grăunte de mister într-o poveste ce străbate spațiul și timpul.” - Booklist

„Autoarea imaginează o mașină a timpului întunecată și năucitoare. E posibil să fim în secolul XXIV, dar totodată și în Evul Mediu? Această întrepătrundere a peocilor ne face să privim lumea de astăzi - și mai ales tehnologia și educație - într-o lumină cu totul nouă.” - Glamour

Recunosc, la această carte m-a atras foarte mult coperta, care este destul de inspirată. Povestea m-a surprins și m-a atras. Trădare, minciună, complot, crimă, sânge, viziuni în viitor, talismane care strălucesc și oameni cu trecuturi însângerate și întunecate. Ce-ai vrea mai mult de al un roman fantasy young-adult? Mulțumesc frumos librăriei online Libris pentru acest roman, îl puteți achiziționa de AICI cu o reducere de 25% . De asemenea, de pe site-ul lor puteți achiziționa numeroase cărți, din diferite domenii de activitate, atât în română cât și în engleză sau alte limbi. Bineînțeles, transportul este gratuit, iar printre colete se mai strecoară, uneori, și niște semne de carte. Urmăriți pagina de facebook a librăriei online pentru a fi al curent cu toate reducerile și noutățile. 

Editura TREI

Traducere din limba engleză de Laura Sandu

536 pagini