Vulpea albastră, de Sjón - Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 152

Roman laureat cu Premiu pentru literatură acordat de Consiliul Nordic

O altă carte pe care mi-am cumpărat-o pur și simplu pentru copertă. Mi-a plăcut mult prea mult pentru a o trece cu vederea. Vedeți, nu-s superficial, dar îmi plac coperțile frumoase, cărțile care-ți atrag privirea instant atunci când le privești. Asta a fost una dintre ele. Iar povestea surprinsă în carte nu doar că mi-a plăcut - recunoscând, totuși, că uneori m-a plictisit - dar mi-a oferit oportunitatea de a explora niște ținuturi pe care le credeam ascunse și ferecate: obsesia minții umane, dorința exacerbată a omului de a își depăși condiția și a de trece dincolo de granițele, aș spune, firescului teluric. 

Anul 1883, Islanda. Cu puțin timp înaintea nopții polare, un bărbat, pastorul Baldur Skuggason, este atras ca prin farmec de o vulpe albastră în pustietatea înghețată. Destinul său se va intersecta cu cel al unui botanist care se pregătește să înmormânteze o tânără bolnavă de sindromul Down, salvată cu ani în urmă dintr-un naufragiu. Din poveștile aparent disperate ale personajelor se întrupează un roman deopotrivă misterios și poetic, o parabolă despre creație, despre muncă, sacrificu, despre dorință și durere, un basm întunecat în care umorul (haha, tipic islandez) și lirismul se împletesc într-un mod armonic, strălucit și echilibrat, confirmând, astfel, talentul literar al unui scriitor de talie internațională. Romanul Vulpea albastră, din câte am reușit să aflu, a fost laureat cu Premiul pentru literatură acordat de Consiliul Nordic, cea mai înaltă distincție literară nord-europeană.

Romanul mi s-a părut unul sclipitor prin atmosfera creată. Acțiunea, na, ar fi rezumată doar la trei steluțe, să spun așa. Atmosfera este una magică, este una misterioasă și apăsătoare, de moment, de thriller, habar nu am cum să o numesc. Vulpea albastră își zugrăvește lumea într-un film lugubru, aproape bolnav de întunerc, de detalii sclipitoare, precise, concrete, iar oamenii lui Sjón, personajele sale, par misterioși, complici, ahtiați după tăcere, aproape de nepătruns. Romanul este o parabolă, comică și lirică, în manieră islandeză, despre natura lucrurilor și, mai precis, despre ceea ce este omul în cea mai tainică și ascunsă carte a sufletului său: un doritor de ascensiune, de verticalitate, de inițiere și depășire a limitelor impuse. Autorul ia mituri și povești, le culege din timpurile contemporane și apuse lui, ia locuri disperate, dispărute, nemaibănuite și le țese laolaltă într-o operă de o efervescență fermecătoare. Rezultatele sale nu sunt bizare - Sjón, autorul romanului, nu se ferește de adevăruri neplăcute, nici în lumea asta, nici pe tărâmul mitului pe care pășește cu atâta încredere și talent. Iar, în spatele narațiunilor jucăușe și aparent exuberante, se află o inteligentă extraordinară și un crez artistic pe care, citindu-i doar o carte, l-ai putea contura: literatura e făcută să ascundă, nu să descopere.

Mi-a plăcut romanul, trebuie să recunosc, a fost o experiență ciudată să descopăr această creație, această alegorie (nu am să vorbesc despre ea, chiar nu vreau, însă mi-a adus într-o măsură aminte de cartea lui Ernest Hemingway, Bătrânul și marea). Un roman translucid, de o seriozitate glacială, în care cititorul simte cum, dincolo de suprafață, se mișcă stranii și luminoase umbre, fantome, păsări ciudate care nu există decât în întunericul dens precum o pânză de păianjen, țipete, vuiete, crivățul care mușcă din patul puștii, și, în cele din urmă, leneșă, poate inexistentă, invizibilă, himera vulpe albastră, durerea, țelul, idealul, ce lasă în urmă o serie de mici capcane ascunse. În care omul, veșnicul măscărici, calcă fără să privească.  

Ador cărțile astea de la Polirom. După ce că au o copertă super drăguță, spun și povești demne de a fi ascultate. Vulpea albastră, de Sjón, este una dintre ele. Am citit cartea acum ceva vreme, trebuie să recunosc, dar am păstrat-o pe birou pentru a-mi aduce aminte că trebuie s-o recenzuiesc! :) Mai am vreo câteva cărți, vreo șapte, care așteaptă. Nu știu când o să le aduc la zi, având în vedere că tot citesc, tot citesc și se adună. Eh, bine măcar că am ce face, nu-i așa? Lecturi frumoase!

Andrei

 

Torcătoarea de vise, de Patti Smith - Recenzie

„O goană a ființelor din nori. Acestea sunt gândurile tinereții noastre.”

Editura: Polirom

Colecția: Biblioteca Polirom

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 96

 „O luam la goană prin iarbă ca să ne întâlnim cu prietenii noștri. Uneori mă prăvăleam pe patul acela de verdeață și priveam îndelung cerul. Părea că acolo sus e trasată harta întregii creații, iar eu, desprinzându-mă dintre râstele celorlalți copii, mă cufundam într-o nemișcare pe care năzuiam s-o stăpânesc. Aici ai fi putut s-auzi cum prinde viață o sămânță ori cum ți se strânge sufletul ca o batistă.”

Patricia Lee („Patti) Smith s-a născut în 1946 la Chicago. A studiat pedagogia la Glassboro State College, însă în anul 1967 a renunțat la facultate și a plecat să-și încerce norocul la New York. Din 1974 a început să cânte rock, compunându-și singură versurile, și a lansat numeroase albume de succes. Poetă și artistă vizuală, Smith a publicat numeroase cărți de poezii. Considerată „precursoarea punkului”, a exercitat o mare influență în muzică, fiind o sursă de inspirație pentru artiști ca Michael Stipe de la R.E.M, Courtney Love sau Madonna. În 2010 Patti Smith a publicat cartea Just Kids (Pe când eram doar niște puști; Polirom, 2014), câștigătoare în același an a National Book Award. 

„Iar imaginea torcătoarelor de vise în câmpul acela adormit mă adormea și pe mine. Și hoinăream printre ciulini și țepi, având sarcina deloc nemaivăzută de a smulge, ca pe un smoc de lână, un gând trecător din pieptenele vântului.”

Torcătoarea de vise este un poem al frumuseții, este o zvâcnire aproape viscerală a artei, a pulsației vieții. Este o oglindire a cerului în paginile simple ale unei cărți. Vă pot spune că am citit această carte cu atâta pasiune în suflet, cu atâta delicatețe, încât am simțit senzualitatea scriiturii curgându-mi prin vene. Pur și simplu am adorat ce am citit, am simțit toate cuvintele, toate frazele frumoase cu care Patti Smith jongla în scriitura-i.Volumul este un lung poem în proză schițat pe marginea călătoriei inițiatice a unu artist, de la primele mirări, dorințe, priviri aruncate pe furiș, dezamăgiri ale copilăriei, până la căutările tinereții, muncile, minciunile familiei, aduse laolaltă și interțesute de privirea ordonatoare - și, în același timp, atât de neglijentă - a femeii la maturitate. Cu o privire de artist și o jovialitate incredibilă, de o copilărie debordândă și molipsitoare, Patti Smith scrie, în cele din urmă, despre frumusețe și despre salvarea prin creație și prin artă, despre sacrificiu în numele a aceea ce, de fapt, ne poate salva: arta, în toate formele ei de manifestare.

„Eliberat de o asemenea povară, ții în brațe cloria și nutrești speranțe vii de parcă ai avea o întâlnire, în oași de dans, cu soarele la asfințit. (...) Căci astfel este păpădia. Se dezgolește și se frânge în mii de dorințe.”

Patti Smith își întoarce, totuși, privirea către intertextul trecut, către istoria familiei, căutând indicii - neștiind, că își pune și mai multe întrebări - pentru originea înclinațiilor și plenitudinii sale artistice, și își creionează, fără jenă, portretul de adult - o hoinară aplecată spre ezoterism, un spirit liber, inadecvat și non-conformist, cu jurnalul mereu într-o mână, cu o floare în cealaltă, cu dorință în suflet; cu mintea și inima mereu deschise spre frumos și spre idealitatea ființei. Smith, în Torcătoarea de vise, surprinde momente ale vieții de adult și le aduce la stadiul unui impresionism atât de enigmatic, atât de misterios, încât chiar și cele mai mărunte lucruri - prepararea ceaiului, tăiatul merelor, legănatul capului în timp ce coase, plimbările pe câmp - capătă o încărcătură spirituală și emoțională.

„Primul exemplar din Torcătoarea de vise i l-am oferit tatălui meu. Timpul trecea, iar el tot nu zicea nimic. Era un om frumos, greu de impresionat, așa abia dacă am îndrăznit să sper că îmi va citi textul. Totuși, câțiva ani mai târziu, la scurt timp înainte să moară, mi-a spus: «Patricia, ți-am citit cartea».

Mă așteptam să primesc cine știe ce critici, nicidecum să-l aud numind «carte» modestul meu dar. «Scrii bine», mi-a zis și m-a chemat să bem o cafea. A fost singurul compliment pe care mi l-a vreodată.Am fost întrebată dacă Torcătoarea de vise e un basm. Mereu am îndrăgit poveștile de felul ăsta, însă mă tem că a mea nu le seamănă.Tot ce conține această carte este adevărul adevărat, redat întocmai. Scrierea ei m-a scos din starea aceea ciudată de apatie și sper că îl va umple cumva și pe cititor de o anume bucurie nelămurită și neașteptată.”

O bucurie nelămurită și neașteptată. Drept să vă spun, exact asta am simțit după ce am terminat cartea. Am simțit o explozie de culori înlăuntrul meu, o magie care parcă mi-a cuprins nu doar sufletul, ci și creierul. Atâta expresivitate în această carte, atâta lirism și atâta frumusețe, atâta efervescență, atâta plasticitate și, totuși, sinceritate a cuvintelor; o carte minunată, minunată. Patti Smith a vorbit despre viață, integrând-o într-o formă spirituală, estetic viabilă unui volum publicat, despre artă ca mijloc de salvare din cotidian, ca mijloc de a depăși limitele cerului, acel albastru nesfârșit de speranță. Dorință, putere, speranță. Un volum pe care-l voi recomanda cu drag tuturor, oricând, pentru că pe mine m-a marcat într-adevăr. Abia aștept să citesc și cealaltă carte a autoarei, abia aștept. 

„Pășim peste cenușa arzândă. Pare că nimic nu este peste putința noastră. Suntem ovaționați în piață. Cântă la bongă; suflăm în fluiere de trestie. Pentru a ilustra delicatețea; pentru a spulbera natura. (...) Singurul lucru pe care ne putem bizui este mișcarea. (...) Alergând pe loc, ca o fantomă pe o întindere nedeslușită, mi-am desfăcut brațele către copacii suverani și m-am supus îmbrățișării lor pure, profane.”

Iar ultimul capitol, În semn de rămas-bun, pur și simplu sumează întreaga viață. Este... Nu știu, mi-e imposibil să vă descriu. Minunat. Este minunat și magnific. La nebunie iubesc acest roman, l-al reciti de o sută de ori, aș învăța fiecare frază pe de rost. Îl ador! :) Eh. Gata, gata cu fotosinteza. S-aveți parte de o lectură frumoasă, de ce cărți vreți voi și, de asemenea, de o zi răcoroasă. Aici, te topești ca înghețata pe asfalt. 

Soția 22, de Melanie Gideon - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 518

„Și îmi tratez viaţa ca pe ceva care trebuie extras din mină şi apoi ambalat pentru consumul public. Fiecare postare, fiecare încărcare, fiecare Like, fiecare Interes, fiecare Comentariu este un spectacol. Dar ce se întâmplă cu interpreta când joacă pe o scenă goală? Și când lumea reală a devenit aşa de pustie? Când toţi au abandonat-o pentru cea virtuală?”

 

Am citit această carte foarte rapid, foarte ușor, foarte relaxat. Pentru că a fost nu doar o carte ușoară, ci o carte amuzantă, chick-lit, spumoasă, misteriosă pe alocuri, care mi-a lăsat un sentiment drăguț, chiar dacă nu mă dau în vânt după aceste gen de cărți și prefer să citesc, evident, ceva mai deep, mai cu substrat, care să mă facă să fiu prezent, pe întreaga carte, acolo. Romanul de față, Soția 22, a fost genul de roman pe care-l citești doar pentru a lua o pauză de la alte lecturi, pentru că e simplă ficțiune și acțiune, personajele sunt coordonate de un scenariu precis, nu ai așteptări de la ele, nu ai pretenții, ba chiar ți-e oarecum greu să te atașezi de caracterul lor (într-un mod mai subiectiv și personal, vreau să spun). Totul este ca într-un film pe care-l urmărești cu prietenii într-o seară de weekend – de preferat, sâmbătă –, iar apoi viața-și reia cursul normal și totul pare că nu s-a întâmplat vreodată; poate doar prietenul acela care a fost bulversat de faptul că  Alice, protagonista cărții, a avut o așa mare încredere într-un străin și a început să-i povestească întreaga ei viață. Asta-mi amintești, la o adică, de Irina Binder și Fluturii ei; din câte am înțeles, din auzite, și ea îl sună pe un necunoscut și începe să-i povestească de cele dulci și amare care i se întâmplă în viață: autentic, da, și caraghios în același timp!

Soția 22 ne spune povestea lui Alice Buckle care, după standardele clasei de mijloc, are cam tot ce-i trebuie unei femei de patruzeci și cinci de ani: un soț arătos care lucrează în domeniul publicității, doi copii deștepți și simpatici, câteva prietene de nădejde, ba chiar și o slujbă part-time la o școală, ca profesoară de teatru pentru cei mici (partea asta, cu profesoara, pe mine chiar m-a amuzat – dacă veți citi cartea, veți înțelege de ce). Totuși, Alice se simte neîmplinită și i se pare că viața ei a ajuns într-un impas. Ce să facă, ce să facă? Ei, bine, nu prea-mi aduc aminte (dar e irelevant) cum ajunge să ia parte la o cercetare sociologică despre căsătorie, sub forma unui chestionar. Pentru a-și păstra identitatea secretă, Alice Buckle devine Wife 22, și intră într-o relație online – din ce în ce mai personală și strânsă – cu cercetătorul care se ocupă de ea, Researcher 101. Dependentă de acest intim dialog virtual, Alice înțelege că va trebui să ia o decizie extrem de importantă, extrem de sensibilă, care îi va afecta întreaga viață.

Cartea este tipică: alcătuită dintr-o țesătură de narațiune clasică, e-mailuri, discuții pe Facebook (poze actualizate, stări confirmate, like-uri) și alte mijloace digitale de comunicare, romanul lui Melanie Gideon este, totuși, confesiunea sinceră a unei femei care se luptă să-ți împace propriile dorințe cu responsabilitățile pe care le are, precum și un studiu actual despre intimitatea și anonimatul oferite de mediile online (aspectul ăsta cred că mi-a plăcut cel mai mult la acest roman, pentru că este o problemă, să-i zic așa, actuală și, în esență, extrem de importantă – mediatizați de propriile noastre modalități de „relaxare”). Având personaje bine conturate, puternice, care au emoții și trăiesc, o poveste subtilă, nuanțată, și, părerea mea, destul de autentică și originală, Soția 22 este un roman convingător. Vă spun, eu i-am dat doar trei steluțe (deși nu-s puține deloc) pentru că nu e genul meu de carte, nu aș citi așa ceva decât pentru a lua o pauză de la lecturile ulterioare. Dar a fost un roman drăguț, un roman care m-a făcut să zâmbesc și, văzându-l în bibliotecă, răsfoindu-l, mi-am dat seama că îl voi citi ușor și nu voi regreta. Regret? Nu. L-am citit ușor? Da. O lectură făcută cu drag, și, bineînțeles, nu mi-a solicitat deloc experiența literară – drept care, am putut să citesc în paralel și alte cărți. Melanie Gideon a scris pentru un public anume, mi-am dat seama de asta, fanii chick-litului cu siguranță vor adora această carte și o vor savura până la ultima pagină. Nici nu mă îndoiesc.

„Plictiseala nu e motivul din care particip la studiu. Particip deoarece anul ăsta voi împlini 45 de ani, care este vârsta la care a murit mama. Dacă ar fi fost în viață, aș fi vorbit cu ea în loc să accept acest sondaj. Am fi avut conversația pe care îmi închipui că o au mamele cu fetele lor când ajung la 45 de ani. AM vorbi despre nevoile noastre sexuale (sau lipsa acestora), despre cele cinci kilograme încăpățânate pe care le luăm și le pierdem iar și iar, și despre cât de greu e să găsești un instalator e încredere. Am face schimb de ponturi despre secretul obținerii unui pui perfect, despre cum să închizi gazele când e o urgență, despre cum să scoți petele de var. Ea mi-ar pune întrebări precum: Ești fericită, iubită? El se poartă frumos cu tine? Te vezi îmbătrânind alături de el?

Mama nu va fi niciodată bunică. Nu va avea niciodată sprâncene cărunte. Nu va mânca niciodată din marinata mea de ton.”

Acțiunea, în sine, nu este cine știe ce, dar este foarte drăguț să observi relația dintre Wife 22 și Researcher 101. E ceva misterios în spatele a ceea ce se întâmplă între ei. Pe deoparte, savuroase sunt răspunsurile lui Wife 22 la întrebările lui Researcher 101, dar, pe de altă parte, mai efervescentă este încercarea lui Alice de a afla cine se află în partea cealaltă a monitorului, străinul în care simte că poate avea încredere și care, surprinzător, la un moment dat începe să-i dea niște indicii foarte subtile. M-a antrenat și pe mine intenția lui Alice de a afla mai multe despre cercetătorul ei, și, bineînțeles, m-am bucurat tare mult - oarecum - când am cobit bine și corect cum stă treaba. Mai greu mi-a fost să-mi dau seama ce are să se întâmple în momentul în care Alice va afla cine este cel care îi pune întrebări, iar sfârșitul nu m-a dat peste cap: a fost exact cum trebuie să se termine o asemenea carte. Fără emoție, plat, ca și cum nimic nu s-ar fi derulat vreodată. De asemenea, în carte este interesantă relație dintre Alice și copiii ei și modul în care aceasta, cu frică în suflet, încearcă să ascundă totul - chestie cu Researcher 101 - față de familia ei. Da, asta-i dă un aer mai de mister, mai de thriller, dar într-o manieră foarte mică și aproape nesemnificativă.

Vă recomand cu drag romanul dacă sunteți fanii genului! Eu cred că l-am cumpărat cu 9 lei de pe Libris, sau ceva de genul, ori l-am primit de la o prietenă care a spus că nu vrea să citească niciodată așa ceva. Ei, bine, de recitit clar nu e, dar merge citit într-o zi de vară. Cu o limonadă lângă tine. La umbra unui copac, într-un parc. Soția 22 ne spune povești frumoase, ne face să râdem și să zâmbim. Totuși, și despre asta e literatura: zâmbete și viață! Hai, s-aveți lecturi plăcute și cât mai spumoase. Un weekend minunat vă doresc! :)