Pilotând în ploaie, de Garth Stein - Recenzie

„Suntem creatorii propriului nostru destin.”

Editura: Booklet Fiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Am să încep această recenzie astfel: am citit una dintre cele mai bune cărți citite în anul lui 2016. Pe cuvânt! Nu mă așteptam, drept să vă spun, să-mi placă atât de mult romanul lui Garth Stein, Pilotând în ploaie. Inițial, m-a atras titlul. Apoi m-am interesat, am citit descrierea de pe spate și m-a intrigat ideea unei povești spusă din perspectiva unui cățel. Mi se pare autentică și originală - așa că, na, mi-am spus, să văd ce are de gând autorul să transmită și cum va jongla cu acest artificiu. Mi-a sărit mintea și la Kafka, care spune, în Metamorfoza, totul din perspectiva unui gândac. Dar am început să citesc romanul și, drept să vă spun, într-o zi l-am terminat. Unu la mână, se citește foarte ușor, dar nu este de o lejeritate dintr-aia banală, ci te prinde, îți dă impulsul de a vrea să descoperi ce are să urmeze. Doi la mână, povestea este pur și simplu minunată, magia lui Stein este, într-adevăr, magică și fantastică. Aceste două aspecte m-au făcut să clasez acest roman printre cele mai bune cărți citite anul acesta pentru că, de altfel, puține cărți au mai reușit, de-a lungul timpului, să mă impresioneze atât de mult. Să-mi ridice moralul, să mă facă să râd, să simt atât de puternic povestea, să dea cu sufletul meu de pământ și să mă facă să plâng - în câteva cuvinte, să mă facă să simt că trăiesc întreaga poveste a romanului lui Garth Stein.

„Sigur e ilegal să duci o viață ca a noastră, să-ți poți lăsa în urmă problemele conducând mașini de curse!”

Cred că dacă aș fi avut așteptări, cu siguranță mi-ar fi fost întrecute. Că acest roman se citește, că acest roman este cunoscut, apreciat și, implicit, recomandat, o spun și cifrele de pe Goodreads, iar rating-ul (4,18 la aproximativ 321.000 cititori) cărții este de luat în seamă (la o adică, nu știu cum sunteți voi, dar eu mă orientez de multe ori după cărțile care sunt apreciate de ceilalți sau, dimpotrivă, sub-apreciate). În fine, asta nu prea contează, voiam doar să-mi susțin părerea privitoare la genialitatea acestui roman efervescent, aproape liric. Despre ce este vorba în el? Enzo este un cățel special. Fan înflăcărat al curselor de mașini, el știe o groază de lucruri despre Formula 1, pilotul lui preferat fiind Ayrton Senna. Cunoaște ca nimeni altul natura umană, despre care are o groază de teorii. Și continuă să învețe despre noi, oamenii. Pentru că este sigur că va renaște, după ce va fi murit, ca om - așa cum a aflat, pare-se, dintr-un documentar despre credințele mongolilor - și trebuie să fie pregătit. Până atunci însă, alături de stăpânul său, Denny, Enzo are de parcurs un circuit plin de turnante periculoase: viața însăși.

„Pentru că memoria este timpul ce se întoarce asupra sieși. Să-ți amintești înseamnă să părăsești prezentul. (...) Nu are importanță dacă acesta se trage din maimuță sau din pești. Important este că, în ziua când primul corp a devenit suficient de ‹‹uman››, atunci s-a strecurat în el sufletul de om.”

Viața însăși, în toate circumstanțele și împrejurimile ei. Viața însăși, așa cum ne-au obișnuit astrele și timpii: cu greșeli, cu fericiri, cu lacrimi, cu zâmbete, cu certuri și toate efervescențele ei. Enzo, un simplu cățel, trăiește totul aproape supranatural, simte alături de stăpânul său, Denny, întreaga circumstanță a dezamăgirii, a eșecului, a durerii. Alături, cei doi, cățel și stăpân, cresc în dimensiunile spațiului și încearcă să înfrunte greutățile la care viața îi supune: boala soției lui Denny care, încetul cu încetul, îi macină trupul, lupta pentru custodia propriei fiice, atunci când Gemenii Malefici încearcă s-o fure pe aceasta de lângă el. Dar, stop, mai multe chiar nu vreau să vă spun, nu obișnuiesc - știți prea bine - să fac asta atunci când scriu o recenzie. Vă las să aflați aventura celor doi, întreaga poveste care vă va surprinde, vă va da peste cap, vă va arăta că, într-adevăr, prietenia chiar există, că frumusețea întotdeauna va prima, că adevărul va învinge chiar și în cele mai întunecate suflete. Pentru că, dincolo de o prietenie cățel-stăpân, dincolo de o relație care spulberă granițele necuvântului, sufletele vor fuziona, materiile se vor amesteca, iar gândurile se vor lovi de frunțile personajelor și le vor îndemna la comuniunea omului cu universul patrupedului: fără cuvinte, cei doi se vor înțelege muuuult mai bine. De urmărit acest aspect, părerea mea!

„Dintotdeauna m-am simțit aproape om. Am știut mereu că voi fi diferit de ceilalți câini. Sigur, trăiesc într-un trup de patruped, dar ăsta-i doar învelișul. Important e ce se află înăuntru. Sufletul. Și sufletul meu e foarte uman.”

Cursele de mașini devin, în această carte, aproape un Suprapersonaj. O metaforă a luptei în această viață, a evadării din granițele cotidianului, ale teluricului, o încercare de salvare într-o lume dominată de atâta răutate, de atâta dizgrație și nenorocire. Pentru că, bineînțeles, un necaz nu vine niciodată singur, și veți vedea de ce. Cursele cu mașini ale lui Denny și ale lui Enzo, amândoi creând un personaj firesc, un personaj pe care-l veți îndrăgi în toată splendoare-i, sunt ca niște ”save-as” al unei perioade frumoase din viața lor, doar pentru ca apoi întunericul și necazul să pună stăpânire pe viața acestora. Nu știu, poate aberez pe-aici, dar mi-a plăcut totul așa de mult încât nu vreau să spulber misterul romanului, Garth Stein trebuie citit și atât, nu teoretizat, nu explicat. Trebuie citit și trăit. Enzo, Denny, personaje, așadar, de care-mi voi reaminti mereu cu drag și asupra cărora voi reveni oricând, pentru că citind romanul Pilotând în ploaie, mi-am făcut prieteni noi, am cunoscut idei noi, am retrăit emoții acoperite de cortina zilelor. Și, Doamne, cât de mult am trăit finalul acestui roman, cât de mult mi-a plăcut jocul liric al lui Stein. Într-adevăr, un autor desăvârșit și cu un talent uimitor, că abia aștept să citesc și alte cărți scrise de el. 

„Să-ți trăiești fiecare clipă ca și cum ar fi smulă din ghearele morții, uite-așa aș vrea să fac și eu. Să mă bucur de viață (...). Să-mi zic: ‹‹Trăiesc, mă simt minunat, exist. Exist!››”

Mulțumesc enooorm celor de la Booklet pentru șansa de a citit acest roman, Pilotând în ploaie, absolut genial. O poveste ce merită descoperită, trăită, iubită, habar n-am, o poveste ce chiar merită citită, un must-read al cititorilor de pretutindeni! O să vă placă, o să vă emoționeze și o să vă facă să simțiți! Să aveți parte de lecturi frumoase, puteți cumpăra cartea de pe site-ul celor de la Bookletfiction! 

„De ce fierbe copilul în mămăligă”, de Aglaja Veteranyi- Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 176

„După firele de păr căzute, putem aprecia pericolul.”

Cu greu pot să-mi dau seama ce-am citit. Dincolo de plăcerea enormă pe care am simțit-o lecturând acest roman, atâta încărcătură de emoție, de semnificații, de simboluri, atâtea cuvinte cu substrat și inaccesibile la o primă lectură - atâta talent! Cu siguranță, un roman ce am să-l recitesc în viitorul apropiat.   

De ce fierbe copilul în mămăligă a fost o carte care m-a ucis. Pur și simplu. Nu văd pot spune de ce, abia vă pot spune cum: cu talent, cu precizie, cu ardoare și patos. Pur și simplu trebuie să citiți această capodoperă, această lume lirică a autoarei, să auziți strigătul copilului care fierbe, fierbe și fierbe, în mămăliga lumii, a dorului, a durerii și a neputinței. Doamne, ce roman! Doamne, cât talent! Mi-e greu să-mi revin după o asemenea lectură, pentru că pur și simplu simt că nu-mi pot aduna cuvintele pentru a scrie ceva despre talentul Aglajei Veteranyi, nu pot, în fața cuvintelor ei nu sunt decât un cititor neinițiat, redundant, un oarecare om care abia acum a citit ceva cu adevărat magic. Mi se pare că mă încurc în cuvinte, dar am să încerc să redau, cât mai sincer, ce a însemnat acest roman pentru mine.

„Dacă mama cade, nu moare în glumă. Doar actorii mor în glumă. (...) Omul e aici ca să aibă grijă de lume.”

Recunosc, mai auzisem de această carte, așa, în treacăt, însă titlul m-a intrigat încă de prima dată. Nu-mi dădeam seama dacă acesta ori îmi oferă o explicație a motivului, ori, de fapt, îmi pune întrebarea. Citind romanul, mi-am dat seama că am căutat răspunsuri și, de fapt, mi-am pus și mai multe întrebări. Am căutat descifrarea misterului, însă altele mi s-au încifrat în minte și în suflet. Lumea cărții este o lume din care „lipsesc dragostea și mila și în care umanitatea se întinde peste fețe grotesc ca un ruj ieftin”, spune Cărtărescu. O lume, da, dominată e atâta durere, de lipsa milei, de lacrimi curgânde din obraji prea tineri și firavi. O lume „nostalgică, amintind frapant de poemele în proză ale altui dispărut înainte de vreme, Cristian Popescu. Un Dumnezeu-căpcăun domină lumea aceasta de desene strâmbe, iar copilul din fioroasa poveste spusă de sora vitregă e mica Aglaja însăși, jertfa care fierbe în fața lui, în cazanul infernal cu mămăligă clocotită. Din această copilărie mutilată răzbește țipătul coșmaresc al cărții, jetul ei de viziune celestă și sânge. Valoarea acestui document constă în adevărul lui, în același timp artistic și existențial”, citat din exegeză. Drept să vă spun, citind acest roman nu am putut să nu-mi simt pielea ridicându-se, emoțiile curgându-mi prin vene. Nu. Pur și simplu nu am putut să fiu neputincios la drama cărții, la pulsațiile dintre pagini. Așa-s eu! Și nu regret.

„Puțin mai târziu au apărut toți pe terenul de sport. Am auzit din vestiar strigătele mamei.

Unde e fata mea? Mă omor.”

Frică, frică, teroare și groază. Durere, Doamne, câtă durere în această carte plină de emoție subjugată glasului copilăriei, inocenței ei. Nu vă pot spune despre ce este cartea, de fapt, o ordine cronologică firească nu prea găsiți, însă totul te izbește cu miros de verbină strivită între anii copilăriei, auzi țipătul visceral al personajelor, dorul lor matern închis în nopțile reci de vară, când mama nu era decât o figură circară, aparentă, banală. Romanul De ce fierbe copilul în mămăligă se află pe muchia fluidă dintre autobiografie și fictiv, dintre adevărul de viață și fabulația poetică, inspirată, efervescentă. Narațiunea la persoana întâi a unei fetițe de circari, care se teme că mama ei va cădea din înaltul cupolei, unde atârnă la propriu de niște fire de păr, e de fapt o permanentă căutare a sinelui, a identității, într-o lume în goană după deșertăciuni, fără repere, fără rădăcini, fără idealuri. România, din care a plecat la trei ani, reprezintă pentru ea mâncărurile specifice, gătite de mamă în rulotă, și veștile despre rudele rămase sub pumnul greu al comunismului neîndurător, în țara lui Ceaușescu, silite, obligate să îndure mizeria și umilinția de zi cu zi. Iar celelalte țări pe care le străbate cu circul, un joc haotic continuu al vieții și al superficialității, al abnegării, în Europa și America de Sud, nu sunt pentru ea decât locuri de staționare temporare a rulotei - astfel, a vieții însăși. Asocierea între prozaic și poematic, între candoare și cruzime, între bine și rău, lumină și întuneric (lucruri, în esență, contradictorii), între prospețime sensorială, palpabilă și angoasă, între concret și metafizic, fac din cartea De ce fierbe copilul în mămăligă, a Aglajei Veteranyi, o carte excetrică, o dovadă de har literar, de inspirație magică. O revelație a literaturii. Pur. Și. Simplu.

„Tatei i-au crescut spinări pe tot corpul. (...) Nu-mi amintesc cum mirosea mama mai demult. De Crăciun sau de sărbători e foarte veselă și gălăgioasă și deodată se pune pe plîns sau se ia la harță.”

O să citez câteva din cuvintele autoarei, pentru că la sfârșitul cărții se află un interviu cu aceasta: „...Să povestesc. E normal să povestesc lucruri pe care le cunosc, dar cred că și fantezia unei persoane este autobiografică. Pot să văd lucrurile cu inima, cu ochii... și de aceea cred că ceea ce scriu este autobiografie”. Ce frumos a putut să o spună! Doamne! În romanul de debut al autoarei, anume acesta, există o intensă tematizare a identității, a soartei străinului într-o epocă în care foarte mulț români sunt peste tot acasă și, totodată, niciunde cu adevărat; astfel, o chestie foarte interesantă este faptul că se fac trimiteri foarte frecvente la România și la societatea contemporană autoarei. Astfel, cred că totul devine cu atât mai interesant, un manuscris al istoriei într-o formă atât de lirică!

„Visez că mama moare. Îmi lasă o cutie cu bătăile inimii ei.”

Ultimul citat l-am folosit, citând-o pe Aglaja Veteranyi, și-n romanul meu de debut, Toate sfârșiturile sunt la fel. Ce-i drept, am citit această carte acum mult timp, dar pur și simplu am simțit că nu-i pot face o recenzie. Este o carte pe care nu o vei uita vreodată, ci-ți va rămâne adânc înfiptă în minte, dar mai ales în suflet. Pe mine m-a marcat! V-o recomand cu căldură, dacă vreți să citiți ceva bun și de calitate! Lecturi frumoase și un sfârșit de săptămână frumos să aveți, dragi cititori! :)

Un loc pe raftul meu (XXXVII)

Salutare!

Am adunat o groază de cărți luna aceasta, ba de la târguri, ba reduceri, ba primite, tot tacâmul. Totuși, e ciudat că am o groază de cărți necitite, de fapt. Însă știm cu toții care este anemia cititorului: să-și cumpere cărți până la epuizare. Mie îmi place enorm să-mi cumpăr cărți, chiar dacă le-am citit, îmi place să le am acolo. E o chestie de perspectivă, nu știu. Vreau o bibliotecă uriașă, doh! Între timp, gata, uitați ce cărți am reușit să-mi mai așez pe rafturi (sau, de fapt, pe lângă ele, că biblioteca mea nu mai rezistă mult).

Scuzați, înainte de toate, calitatea pozelor, dar pur și simplu eram pe grabă, le adunasem din bibliotecă, trebuia să fug rapid să mă întâlnesc cu cineva, pam, pam, grabă, grabă, bleah, poze urâte, dar, în cele din urmă, cărți minunateee! Așadar, iată!

Cam astea ar fi toate. Pe câteva le-am citit, mi-au plăcut enorm! :) Voi cu ce vă mai lăudați, ce cărți v-ați mai cumpărat? Un sfârșit de săptămână minunat să aveți!