„din toate bogățiile”, de Stefano Benni- Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Babel

Traducere din limba italiană: Alexandru Macovescu

Rating: 3.5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2014

Număr de pagini: 240

„Ascult poveștile. Poveștile ajută. Dar sunt și povești secrete, pe care încă nu le știu. Aștept să mi se spună.”

Am mai citit de la același autor, tot de la Editura Nemira, și aceeași colecție, cartea gramatica lui Dumnezeu, una dintre surprizele literare plăcute din acest an, care sunt sigur că va rămâne în topul celor mai bune lecturi din 2017. Așa că am spus să-ncerc și această carte, din toate bogățiile, ce-am de pierdut? Și, sincer, nu am avut nimic de pierdut, pentru că mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut povestea pe care a spus-o Stefano Benni și ce a vrut el să reitereze prin ea: în cele din urmă, iubirea este singura salvare a acestei omeniri.

„Lumea mică privește lumea cea mare și invers. Și toți cred că îi înțeleg pe ceilalți.”

Martin și Michelle. Un profesor universitar în vârstă, retras într-o casă din Alpi, și o tânără care-și caută drumul, o vreme desprinsă de lumea dezlănțuită a orașului. Un univers închis într-un trecut din care nu există ieșire se întâlnește cu un univers deschis spre un viitor visat. Un bărbat se întâlnește cu o femeie și totul s-ar putea schimba. Tristețe și ironie, muzică și versuri. Din toate bogățiile rămân o stare, o zi, o întâlnire. Bestseller în Italia, romanul lui Stefano Beni scrie din nou povestea întâlnirii dintre un bărbat și o femeie. O scrie altfel, cu alte ritmuri, cu alte întrebări și ale neliniști, între comedie și tragedie.

„- Nu putem aștepta mereu cu răbdare. E ca în iubire. Ne îndrăgostim de cineva și, deodată, timpul trece mai repede pentru noi, am lăsat persoana iubirea adineauri și vrem s-o revedem de îndată, orele departe de ea trec foarte încet. Atunci alergăm, trecem de obstacole și bariere, doar ca să ajungem la ea cu un minut mai devreme. Michelle, dumneata ești grăbită pentru că ești îndrăgostită de viitorul tău, de meseria ta, de dorința de a te întoarce în luminile rampei, lângă Tamino sau Hamlet al tău.”

Și da, într-adevăr, povestea lui Stefano Benni chiar este una specială: nu știu ce mi-a plăcut mai mult, faptul că Martin a văzut în Michelle reliefată fosta sa iubire eternă, prima și unica, după părerea mea, sau tocmai această aparentă iubire actuală dintre ei doi, una sui generis, castă, platonică? De altfel, Martin, un profesor care nu ar părea în toate facultățile mintale, capabil să vorbească cu animalele, ba chiar să se certe cu acestea, să le ceară sfaturi, să mediteze cu ele, și Michelle, o artistă visătoare, un om care are întreg viitorul în față și care, parcă, mi-a adus aminte de Otilia lui Călinescu, așa că nu mă îndoiesc că Stefano Benni a pus ceva din el, din viața sa/ caracterul său/ sentimetele sale în acest personaj. Nu știu, mie acest roman mi-a lăsat amprenta iubirii, a eternității acesteia - de fapt, nici timpul nu are putere în fața dorinței, dorului și sentimentelor. 

„(...) nu te vindeci de propria umbră pe care o străpung din nou alte lumini. Dar umbra mea se întoarce uneori speriată, iar singurătatea mi se pare inevitabilă și meritată. Și tu vei pleca, Michelle, și poate te voi îmbrățișa. Dacă nu voi fi în stare, vei înțelege de ce.

Autorul vorbește despre viață, vorbește despre oameni și despre profunzimea sufletului lor, despre lucruri care, odată cu trecerea timpului, devin mofturi - vorbesc aici despre degradarea fizică a lui Martin, în raport cu energia și frăgezimea lui Michelle, care abia intra în această viață, cu toate nedreptățile și totuși frumusețile ei. Este despre regretele care trec, da, care întotdeauna trec, și despre faptul că mereu vom ierta, întotdeauna - iar iubirea, sentimentul, trăirea, inima și sufletul - toate acestea, toate, toate, mereu ne vor întregi ființa și ne vor face nesfârșiți, eterni, infiniți.

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

 

beatitudine (eseu potilic), de Cosmina Moroșan - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Vorpal

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 128

Anul apariției: 2017

„să puște sentimentele pentru amândoi:

mergem pe-o glumă la primul banner

în plimbare ca prinții

printre neoanele ultimului Nivel.”

Cartea de față face parte din colecția Vorpal, o colecție nouă apărută la Editura Nemira, coordonată de către autoarea Svetlana Cârstean, și care, în principal, cuprinde volume de poezie, dar și proză, cum îmi place mie să-i spun, lirică. Ei, bine, iau în vizor fiecare nou volum care apare în această colecție, deoarece eu chiar sunt un fac destul de mare al poeziei - deși, recunosc, până acum ceva vreme nu citeam deloc gen liric. Dar am observat o chestie: se urmează o poematizare a epicului și, invers, o introducere a epicului în ceea ce cândva era pur liric. La o adică, poeziile devin epice, nu știu cum să vă explic, nu mai au efervescența aceea lirică a poeților consacrați de demult, ci devin noi - poartă amprenta contemporaneității: am văzut asta în majoritatea poeziilor citite, de altfel, și în volumul de față, beatitudine (eseu politic), de Cosmina Moroșan. 

Pentru mine, poezia trebuie trăită și atât. Nu are nevoie de un sens, nu are nevoie de o explicație: o las să se așeze în meningele mele, să-mi adoarmă simțurile și s-o las să fie peste tot și niciunde, acum și niciodată, ca și cum nu s-ar mai fi terminat vreodată. Niciodată n-am căutat un sens a ceea ce am citit și, de fapt, n-avea vreun sens: nu vreau să distrug taina poetului, obscurul nefirescului. În volumul de față, am văzut o inadecvare logică foarte frumos conturată; și totuși am spune că, mai mult ca sigur, Cosmina Moroșan a avut ceva de transmis și de spus cititorilor ei - bineînțeles, nici nu mă îndoiesc de asta, însă nu am întâlnit, cum zice și Svetlana Cârstean, „ceva poetic familiar”. Nu, autoarea aduce ceva nou, ca un cântec, ca un pick-up pe care-l deschizi, pui vinilul și lași să cânte, iar tu faci cu totul altceva decât să fii atent și să-nțelegi. Pe fundalul acesta, te lași purtat de viață și zâmbești cu toți dinții.

„O pizza ca de latex

și buze tare scumpe,

gimnastică, yee -

un pic de fericire americană, deci:

așa volute - de conversam 

cât visam cunoscătorii butoanelor miraculoase

pentru emoționarea tuturor simultan.”

Pentru a-mi plăcea poezia, trebuie s-o simt și să mă lovească prin ceea ce exprimă - să mă lovească, fazual spus. Ei bine, la Cosmina Moroșan unele imagini m-au intrigat, mi-au răscolit visceralitatea, însă și multe m-au lăsat rece și distant. Da, autoarea a mizat mult pe o efervescență stilistică aparte, asociind cele mai neașteptate imagini, figuri, registre stilistice. Din acest volum, „fiecare își ia de aici ce vrea și ce poate, ca-n viață” (Andrei Dósa) Și așa este. Nu trebuie să fii avizat, nu trebuie să fi citit poezie la greu ca s-o înțelegi pe Cosmina Moroșan, nu-ți trebuie studii. Tot ce trebuie este curaj și deschidere, dorință, sentiment.

Pentru mine, poezia mereu va rămâne modul cel mai fascinant și uluitor de a integra viața în artă, precum și cel mai greu: este greu să surprinzi atâta emoție și viață și sentiment în câteva versuri, fără a te gândi, ulterior, cum are să perceapă cititorul ceea ce scrii. Nu, nu e ca la proză, când spui ceva pe față, verde în față, fără a ascunde tainele a ceea ce scrii. De aceea, poezia, pentru mine, va rămâne pe un plan superior prozei; de aceea, de multe ori când scriu, încerc să fac o proză lirică, sau o poezie epică, să spun așa. N-aș putea vreodată renunța la a scrie poezie, pentru că, de altfel, asta ar însemna să renunț la scris. Adică, cu alte cuvinte, să renunț la a fi fericit. Și, nu, evident, asta nu se va întâmpla vreodată.

 

„Copii rumeni, lucrări cu Lufthansa ruinată de buruieni

sub arcada de catifea

când iubesc! și eu iubesc

scâncind - că la cimitir

e individuare

sub hero,

pe mușchi de ghiocei. E tranziția.”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal, colecție coordonată de Svetlana Cârstean, o altă autoare foarte dragă mie. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

 

Coliba unchiului Tom, de Harriet Beecher Stowe - Recenzie

Editura: Rao

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 770

Traducere din limba engleză: Lucian Popa

Anul apariției: 2014

Publicată iniţial în foileton în revista Naţional Era, romanul Coliba unchiului Tom a schimbat în secolul al XIX-lea felul în care era privită sclavia şi a devenit un bestseller de la prima publicare, cu 300.000 de exemplare vândute în doar trei luni. Cartea a avut un asemenea impact asupra societăţii americane, încât Abraham Lincoln a salutat-o la o întâlnire pe autoare drept „micuţa doamnă” care a declanşat Războiul Civil. Dincolo de toate aceste controverse, scriitoarea creează o poveste impresionantă, dramatică şi emoţionantă, cu personaje credibile în ciuda stereotipurilor folosite. Coliba unchiului Tom  este un roman anti-sclavie scris de autoarea americană Harriet Beecher Stowe. Publicat în 1852, romanul a avut un profund efect asupra atitudinilor față de afroamericani și față de sclavie în SUA, intensificând și conflictele sociale care au condus la declanșarea războiului civil american. Stowe, o predicatoare de la Hartford Female Academy, născută în Connecticut și activistă aboliționistă, a concentrat romanul pe personajul Unchiul Tom, un sclav negru în jurul căruia se dezvoltă poveștile celorlalte personaje — sclavi și stăpâni de sclavi. Romanul sentimental descrie realitatea sclaviei, enunțând punctul de vedere că iubirea creștinească poate depăși ceva atât de distructiv ca înrobirea oamenilor.

Noi, ca oameni, ar trebui să ne iubim aproapele, să-l înțelegem și să-l susținem moral. Ca oameni inteligenți, superiori și raționali, vreau să zic. Că există și altfel de oameni, dragii mei, asta e altă mâncare de pește pe care nu am de gând s-o gust. Mă refer la faptul că întodeauna privim cu ochi diferiți oamenii care nu ne aseamănă. Și aici mă refer strict la etnie, religie, la ierarhie socială. Să nu încercăm să negăm acest lucru. Chiar dacă apoi îi privim așa cum ne-am privi către proprii noștri co-naționali. Discriminarea, din păcate, există. Și, deși nu toți dintre noi pledăm pentru așa ceva, este îndeajuns doar câțiva să facă acest lucru. Și, în aceste condiții, unde să se ajungă? Nu putem schimba lumea, dacă nu ne schimbăm pe noi. Prea puțini, însă, gândesc altfel. Dar, în cărți, imposibilul devine posibil. Și tocmai despre asta este Coliba unchiului Tom: despre viață, despre ideea că această lume poate fi mai bună și despre atitudinea oamenilor, determinați psihologic, în a face din oamenii de culoare niște supuși, de parcă ar fi niște neoameni care, firesc sau nefiresc, la aparțin. 

Da, a fost o lectură obligatorie, și mă crucesc când îmi amintesc asta, prin clasa a șasea. Nu știu de ce, dar tind să cred că, atunci când profa' ne-a recomandat-o, probabil se referea la ediția ilustrată pentru copii. Nu la această monstruozitate de aproape opt sute de pagini. Îmi pare bine că nu am citit-o atunci în vreo ediție, pentru că, mai mult ca sigur, n-aș fi citit-o acum. Nu știu de unde să încep, nu știu unde să ajung, nu știu - pentru că, drept să vă spun, NU am citit această carte. Nu, fraților, nu am citit-o: am trăit această carte. M-a ars, m-a distrus, a dat cu mine de pământ și nu m-a lăsat să mă ridic. O carte dramatică până în profunzimile sufletului, o carte ca un manuscris al istoriei, Doamne, mi-e imposibil să pot spune ceva despre ea, pentru că mi se ridică părul de pe mâini și acum, când încerc să-mi adun gândurile și totuși să-i fac o recenzie, așa cum se cuvine. Sincer, știți prea bine, n-am să vorbesc despre acțiune, ci am să încerc să punctez ceea ce mi-a rămas mie întipărit în minte și suflet, pentru că, vă rog să mă credeți, nu puține au fost episoadele care mi s-au imprimat în memorie și care, cu sigurață, vor rămâne acolo pentru mult timp. 

Eu, unul, am rămas șocat de unele chestii pe care le-am citit după, când am vrut să înțeleg mai bine romanul: autoarea a fost întrebată adeseori, de numeroși corespondenți de pe întreg curpinsul țării, dacă această poveste șocantă este una adevărată. Din câte am înțeles eu, cea mai mare parte din episoadele disparate care alcătuiesc această povestire sunt, de fapt, reale, observate de către autoare însuși sau de către prieteni apropiați ai acesteia, care, ulterior, i-au fost povestite ei. Ea sau prietenii ei au studiat cu atenție caractere, care au fost preluate și introduse aproape în întregime în această carte, Coliba unchiului Tom, multe dintre dialogurile respective fiind auzite de ea cuvânt cu cuvânt sau fiindu-i transmise de către cei apropiați. Spre exemplu, descrierea înfățișării și caracterului unuia dintre personaje, anume Eliza, reprezintă un portret transpus din viața de zi cu zi. Credința de nestrămutat, pioșenia și onestitatea incoruptibilă a unchiului Tom sunt trăsături pe care autoarea le-a constatat personal, și nu de puține ori. O seamă dintre cele mai zguduitor de tragice și mișcător de romantice întâmplări s-au petrecut și ele în realitate: episodul mamei care traversează râul Ohio pe bucățile de gheață plutitoare constituie un fapt cunoscut. Povestea „bătrânei Prue” este o întâmplare care a avut loc și ea cu adevărat, fratele autoarei, care pe atunci era agent comercial al unei mari case de comerț din New Orleans, fiind martor ocular. 

Din nefericire, destinul tragic al lui Tom a avut de prea multe ori un corespondent în realitate, după cum pot depune mărturie numeroșii martori oculari, din diferite părți ale țării. Nerușinata vânzare, în cadrul unor licitații publice, a frumoaselor fete mulatre și carterone a ajuns de notorietate publică, din cauza incidentelor petrecute după capturarea vasului Pearl. Autoarea își aduce bine aminte de o negresă bătrână, spălătoreasă în familia tatălui ei. Fiica acestei femei s-a măritat cu un sclav. Era o femeie tânără, nespus de harnică, isteață și descurcăreață, și prin priceperea și economiile ei, cât și datorită devotamentului neabătut de care a dat dovadă, a reușit să adune nouă sute de dolari pentru a-și răscumpăra soțul, sumă pe care a plătit-o stăpânului pe măsură ce o strângea. Mai avea de plătit o sută de dolari din suma totală, când soțul ei a murit. Nicicând n-a reușit să recupereze măcar un cent din banii pe care apucase să-i achite. Acestea sunt doar câteva din exemplele ce pot fi invocate pentru a proba dăruirea de sine, energia, răbdarea și onestitatea pe care au dovedit-o sclavii, până când au devenit oameni liberi. 

Și multe, multe pot fi spuse. Dar cartea aceasta vorbește pentru milioane de voci, în ea bate o inimă nesfârșită, o inimă energică, inima unei istorii și a unor povești ce trebuie spuse, fiindcă merită ascultate. Vă recomand enorm acest roman, nu știu, este o lectură obligatorie, într-adevăr, care atinge un subiect delicat și nu lasă loc de interpretări. Un roman bine scris, un roman studiat, un roman puternic, dur, dar care își atinge cele mai subțiri și firave corzi ale propriului suflet. Vă spun, eu, unul, încă trebuie să-mi revin după această lectură. 

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Să aveți lecturi frumoase și pline de spor și o zi răcoroasă!

Zece negri mititei, de Agatha Christie - Recenzie

„- Dar în acest caz, zise el, cine i-a ucis?”

Editura: RAO

Număr de pagini: 258

Rating: 5 din 5 steluțe

Traducere din limba engleză: Alina Toderică

Anul apariției: 2014

„Zece...” Zece străini sunt atraşi de un misterios U.N. Owen, într-o casă de pe o insulă izolată, din apropierea Devon-ului. „Nouă...” În timpul cinei, un mesaj înregistrat îi acuză pe fiecare înparte de câte o crimă, iar în final, în aceeaşi seară, unul dintre oaspeţi moare. „Opt...” Rupţi de lume din cauza unei furtuni violente şi urmăriţi de versurile unei vechi poezii pentru copii, care numără descrescător de la zece la zero, oaspeţii lui U.N. Owen încep, unul câte unul, să moară. „Şapte...” Care dintre ei este criminalul? Oare va supravieţui cineva? 

Primul meu contact cu autoarea Agatha Christie, după ce mult, mult timp am tot evitat-o, deși mereu eram întrebat dacă am citit ceva scris de ea, deși mereu mi se recomanda o lectură, două, în special romanul de față, Zece negri mititei, pe care l-am citit într-o zi, pe care n-am putut să-l mai las din mână pentru că pur și simplu mă simțeam nevoit să-l termin, să-l citesc odată pentru că voiam să se termine totul, totul, să scap de tot ceea ce presupune povestea Agathei Christie: o nebunie totală, o confuzie absolută, cu un spirit de detectiv atât de frumos, atât de bine conturat și cu niște speculații pur și simplu uimitoare. Nu știu de ce tot am evitat această carte, habar nu am, poate pentru simplul fapt că nu-mi place să citesc ce citește toată lumea (abia anul ăsta, spre exemplu, abia acum câteva luni am citit ceva de Murakami, după ce ani în șir, iarăși, mi-a fost recomandat de toată lumea). Dar, vă spun, romanul de față este o capodoperă a geniului, este atât de bine scris, este atât de neașteptat, atât de îmbârligat și întortocheat, are un mister aparte, un mister bolnav care pune stăpânire nu doar pe personaje, îmbrăcându-le în frică, teroare, ci și pe cititor - da, și cititorul, antrenat de poveste, așteaptă să vadă, să descopere ceea ce se întâmplă, cine mai urmează să dispară, cum, dar, mai ales, de ce și cine este responsabil pentru toată această nebunie ireală.

„Îi analiză pe fiecare dintre ei, cu detașare.

O fată bătrână - genul acru, cu care era foarte familiarizat. Era o scorpie, putea băga mâna în foc. Un ofițer bătrân, cu înfățișare foarte milităroasă. O tânără drăguță, însă comună, fără glamour-ul de la hollywood. Mai era și individul acela jovial, care nu era chiar un gentleman. (...)”

Zece persoane. O poezie ciudată despre zece negri mititei care, pe rând, dispar în moduri bizare, misterioase. Încetul cu încetul, personajele noastre încep să dispară în ritmurile poeziei, fiecare strofă indicând modul în care personajul a murit sau urmează să moară. Zece statui negre, micuțe, tronează undeva într-o cameră a casei în care personajele stau, dar, pe măsură ce ele mor, una câte una, statuile încep să dispară și ele. Panica, astfel, se instaurează și devine un supra-personaj al romanului. Vă spun, totul este de o apăsare colosală, totul este atât de bine pus la punct încât, e drept să vă spun, acest roman chiar este la înălțime (dovadă și rating-ul foarte mare de pe Goodreads), este un maestru al geniului polițist-thriller. Acțiunea este la ea acasă, intriga în sine m-a fascinat - citeam și tot citeam, vedeam că dispar personaje, mă întorceam la poezie și o reciteam pentru a-mi da seama cum are să moară următorul personaj, nu știu, simțul meu justițiar a fost la cote maxime citind Zece negri mititei. E un roman care se joacă cu mintea ta și care, după ce-l citești, te bântuie în continuare, îți pune întrebări și-așteaptă răspunsuri. 

„- O, da, zise el. N-am nici cea mai mică îndoială că am fost invitați aici de un nebun - probabil de un criminal nebun și periculos.”

Chiar mă declar un fan al autoarei, sincer, pentru că a fost de-ajuns o carte care să reitereze geniul inegalabil și irefutabil al autoarei. Ah, acum îmi pare rău că avusesem biografia ei, a Agathei Christie, dar am dat-o la schimb pentru o altă carte. Zece negri mititei este un roman nebun, nefiresc, nicidecum un roman polițist ca celelalte, care urmărește o anumită structură: caută răufăcătorul, caută indicii, tralalala, găsește-l, mai moare cineva, prinde-l și gata. Nu. Aici, în roman, artificiul constă în faptul că nu îți poți da seama deloc, dar deloc, cine este criminalul. Oricine pare să fie, cu toții au un trecut ciudat, cu toții au făcut ceva aparent greșit: singura chestie care-i poate absolvi de vină, de titulatura de „criminal”, este însuși momentul în care acestea mor. Și, încetul cu încetul, cercul se restrânge și, bam, criminalul nu apare de nicăieri.

„- Aceasta este liniștea - adevărata liniște. Ca totul să se termine - să nu trebuiască să mergi mai departe... Da, liniștea...”

Personajele sunt fascinante. Se tem pentru viața lor și sunt dominate, bineînțeles, de sentimentul conservării. Nimeni nu vrea să moară, iar frica și panica domnesc în aer, alături de întrebarea „oare, acum, cine are să urmeze?” Însă autoarea, după ce trasează toate destinele personajelor, după „Epilog”, ne oferă o explicație pe care doar ea ar putea-o da: rezolvarea misterului, la o adică, descoperirea criminalului, este mult prea neașteptată. Sincer, parcă eram în transă când citeam cine, de fapt, a făcut totul. Și ce are să urmeze după. Mi-am dat seama că această insulă izolată pare a fi, de fapt, un loc atemporal, un loc în care a trăi este imposibil, un loc în care omul se întoarce la instinctual, la rațiunile sale încă primitive, animalice. Nu neapărat că este un roman polițist bun, dar este și un roman psihologic aparte, care vorbește despre om și despre ce simte el cel mai puternic în adâncimile propriului său suflet. Clar, una dintre cărțile mele de suflet de acum încolo!

„(...) Dar acesta este sensul acestei povești. Nu vom mai pleca niciodată de pe insulă... Niciunul dintre noi... Vedeți dumneavoastră, ne-a sosit ceasul, s-a sfârșit...”

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Să aveți lecturi frumoase și pline de spor și o zi răcoroasă!

 

„Vremea plecării”, de Jodi Picoult- Recenzie

 

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 544

Anul apariției: 2017

Traducere din limba engleză: Bogdan Perdivară

Jodi Picoult este o autoare americană de mare succes. A scris douăzeci și trei de romane, dintre care ultimele opt au intrat direct în lista de bestselleruri a publicației New York Times. Vândute în peste 40 milioane de exemplare peste tot în lume, cărțile sale sunt traduse în treizeci și cinci de țări, iar patru dintre ele au fost ecranizate. Jodi Picoult a primit nenumărate premii, printre care, în 2003, New England Bookseller Award for Fiction, iar în 2013 și 2014 New Hampshire Literary Award pentru merite literare deosebite.  

„Uneori mi se pare că viața mea e ca și cum două vagoane de tren s-ar fi alăturat în momentul dispariției mamei - însă când încerc să văd cum sunt prinse unul de altul, vine o zgâlțâitură care-mi împinge înapoi capul, brusc. Știu că eram cândva o fată cu păr blond-roșcat, care zburda neobosită, ca o sălbăticiune, în vreme ce mama își lua nesfârșite notițe despre elefanți. Acum sunt o puștoaică prea serioasă pentru vârsta ei și prea isteață ca să-i fie bine.”

De peste zece ani, Jenna Metcalf n-a încetat să se gândească la mama ei, Alice, o cercetătoare care și-a dedicat viața studierii comportamentului elefanților și care a dispărut în condiții misterioase. Jenna refuză să creadă că a fost abandonată. Disperată să-și găsească mama, apelează la ajutorul polițistului care a anchetat cazul și al lui Serenity, o femeie care poate să comunice cu spiritele celor dispăruți. În timp ce încearcă să afle ce s-a întâmplat cu Alice, cei trei descoperă că întrebările dureroase au răspunsuri și mai greu de suportat. Departe de a fi un roman polițiste clasic, Vremea plecării fascinează prin întrepătrunderea poveștii emoționante și excepțional documentate despre viața elefanților cu aceea a traumei prin care trece un copil care-și pierde părinții.

„Morala acestei povești e că uneori poți încerca să faci tot binele de pe lume și tot e ca și cum ai vrea să stingi un incendiu cu un pistol cu apă.

Morala acestei povești este că, indiferent cât am încercat, oricât de mult am vrea... unele povești pur și simplu nu se termină cu bine.”

Dacă aș fi avut așteptări de la acest roman, cu siguranță mi-ar fi fost întrecute. Singurul meu contact ulterior cu el, înainte de a-l fi citit și iubit, a fost coperta care m-a atras enorm, titlul care mi-a fost pe plac și descrierea care m-a convins că, într-adevăr, trebuie să-l citesc. Să citesc și să-l iubesc și să-l ador și să mi se pară unul dintre cele mai frumoase romane de la Editura Trei pe care l-am citit vreodată. Pentru că Vremea plecării este un roman care te-atinge, care-ți intră sub piele și îți iese cu greu, care-ți sfâșie inima pentru ca, mai apoi, să te strângă în brațe și să simți căldura neprețuită și infinită și nemărginită a trupului mamei. Este un roman superb, din punctul meu de vedere, diferit de majoritatea cărților din această categorie. Jodi Picoult nu s-a axat doar pe ideea căutării, a „neașteptatului”, ci s-a axat și pe partea emoțională, viscerală a ceea ce a scris: dorul față de ființa care ți-a dat viață și imposibilitatea acceptării dispariției acesteia. De fapt, „problema” este pusă în felul următor: a plecat Alice de bună voie, fără să lase răspunsuri unor întrebări care o chinuie pe Jenna de ani în șir sau, chiar pe bune, s-a întâmplat ceva îngrozitor cu ea? Această întrebare îl chinuie și pe cititor de-a lungul romanul până când, încetul cu încetul cu încetul, totul ajunge să se definitiveze, destinele să fie trasate și conturate. Restul, restul este o poveste cum numai Judi Picoult a știut să scrie.

Jenna este genul de personaj de care te atașezi numaidecât. Are, asemenea mamei ei, o pasiune foarte adâncă și profundă pentru elefanță - un simbol cheie în acest roman, studiind încă de mică tot ce ține de aceștia. La vârsta ei, totul i se pare posibil, totul i se pare a putea fi rezolvat, iar aceasta nu se sfiește să plece în căutarea propriei mame care a dispărut cu zece ani în urmă. Dovedind un spirit justițiar ascuțit, o inteligență aparte, aceasta ajunge să dea de o clarvăzătoare, Serenity, o femeie care poate să comunice cu spiritele celor dispăruți, cu un anumit renume și zeci de cazuri rezolvate în palmares. Oare vor putea cele două, într-o cocârdășie destul de bizară, s-o găsească pe Alice cea pierdută e ani în șir și a cărei urme par a fi imposibil de găsit? Nu vă spun, știți prea bine, însă mie mi-a plăcut enoooorm să urmăresc această delicioasă și amuzantă și emoționantă și dureroasă, nici nu știu cum s-o numesc, atât de efervescent a fost totul, aventură.

„Poate că n-o să-mi pot întrevedea viitorul, dar, la naiba, sunt sigură că vreau să-ncerc să-mi deslușesc trecutul.”

Nu am să pun accent pe acțiune, pe personaje - care, cu desăvârșire și deloc surprinzător, sunt construite într-o manieră unică, originală, tridimensională, simetrică, cu o acțiune cronologică și urmând un fir epic, care te antrenează (nu în maniera romanelor thriller-polițiste), și nu neapărat că-ți antrenează mintea, spiritul, ci îți antrenează visceralitatea, emoția; toate astea, vă rog să mă credeți, am impresia că aberez pe aici doar pentru simplul fapt că mi-a plăcut atât de mult cartea, atât de muuuult, încât nu vreau să spun nimic și nici să nu dau vreun spoiler. Pentru mine, Jodi Picoult s-a citit nu pentru acțiune, ci pentru plăcerea ei de a crea oameni și locuri și minți și emoții și atitudini și toate acestea, la un loc, au făcut din romanul de față un roman de referință, un roman pe care am să-l recomand la toți și toate, tronând pe raftuarile mele deasupra a sute de cărți, ca un roman inegalabil și nicicând a fi copiat de către cineva. Pentru că Picoult nu este doar talentată, ci este studiată, citită și informată - este, cu adevărat, un scriitor demn de a fi citit.

 

O carte splendidă, o fabulă încântătoare, efervescentă și lirică, complexă, o carte care pur și simplu m-a cucerit de la prima pagină și m-a purtat într-o vâltoare a cuvintelor, m-am lăsat purtat de frumos, de sentimente și emoții; și mi-am dorit să n-o mai termin vreodată. Erau pasaje pe care le citeam (Doamne, mi-am notat atâtea, dar, sincer, mi-e greu să aleg, așa că am să renunț la asta) și pe care doream să le uit, doar pentru a le reciti iarăși și pentru a simți aceeași emoție și încântare. Cred că dacă aș reciti Vremea plecării, și cu siguranță am s-o fac cândva, deși nu sunt genul care să recitească vreo carte (am recitit doar câteva cărți - Orele & Cerul din burtă), m-aș îndrăgosti iarăși de ceea ce a scris Jodi Picoult. Nu știu, pentru mine romanul de față a fost o lectură de care aveam nevoia și la care, în orice clipă, aș putea face orice referință literară; această carte este un adevărat succes, iar rating-ul mare de pe Goodreads.com o demonstrează!

 

„Toată viața mea, așa am definit paranormalul: nu-l pot înțelege, nu-l pot explica, nu-l pot nega.”

 

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!