vineri, 18 decembrie 2020

O familie aproape normală, de Mattias Edvardsson - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Anul apariției: 2020
Număr de pagini: 512
Traducere: Iulia Dromereschi

Mattias Edvardsson este profesor și locuiește în Löddeköpinge, Suedia, împreună cu familia sa. Este autorul mai multor romane pentru adulţi și adolescenţi. Bestseller în Suedia, cu peste 150 000 de exemplare vândute, O familie aproape normală (Editura Trei, 2020, traducere de către Iulia Dromereschi), romanul de față, se află în curs de publicare în 30 de ţări și ne spune povestea întortocheată a unei familii care, dintr-o dată, se regăsește în circumstanțe pe care cu greu le poate gestiona.
„Eram o familie cât se poate de normală, iar apoi totul s-a schimbat. Durează să-ți construiești o viață, însă e de ajuns o clipă să o distrugă. Durează ani, chiar decenii, poate o viață să devii cine ești. Căile sunt aproape mereu întortocheate și cred că există un motiv pentru care viața se construiește din trial and error. Ne formăm prin încercările noastre”
Credința unui tată. Loialitatea unei fiice. Moralitatea unei mame. În această poveste complicată despre dragoste și crimă, un eveniment înfiorător îi face pe membrii unei familii aproape normale să pună la îndoială tot ceea ce credeau că știu despre viaţa lor – și unul despre celălalt. Stella Sandell, o adolescentă de 19 ani, este acuzată că a ucis cu brutalitate un bărbat. Fata provine dintr-o familie respectabilă – ce motive ar fi avut să cunoască un om de afaceri dubios, darămite să-l omoare? Tatăl Stellei – preot și mama ei – avocat specializat în drept penal descoperă că standardele morale le sunt puse la încercare în timp ce își apără fiica, străduindu-se să înţeleagă de ce poliţia o suspectează. Construit pe trei voci narative, romanul lui Mattias Edvardsson aduce în discuţie subiecte dificile: cât de bine îţi cunoști copiii și cât de departe ai merge ca să-i protejezi?
„Minciuna este o artă pe care puțini o stăpânesc pe deplin.”
Voi începe această recenzie prin a spune faptul că, după părerea mea, nu se încadrează întocmai în genul thriller, deși are niște puseuri spre această tagmă romanistă. Totuși, cred că trece dincolo de încadrarea riguroasă în acest gen de roman, pentru că face apel la mai multe registre, dacă pot spune așa: este și o carte emoționantă, abordează și niște subiecte pe care, de obicei, le-ntâlnești în altfel de cărți (cum ar fi, de exemplu, comportamentul exagerat al părinților, atitudinea supraprotectivă a acestora, secretele copiilor, gelozia, chestii de acest gen), dar și anumite subiecte (sau referințe) ce duc spre genul thriller - crima, violența, violul, poliția, ancheta, procesul. Iarăși, chestii de acest gen. Și totuși, mi s-a părut n roman destul de atipic. Nu numai din cauza atitudinilor (de multe ori ciudate) personajelor, ci și din cauza felului în care s-a desfășurat povestirea, să zic așa: trei perspective (cea a tatălui, cea a fiicei, cea a mamei); ceea, ce, bineînțeles, oferă o perspectivă mult mai largă asupra întregii acțiuni, asupra intrigii, deci, implicit, asupra modului în care are să se desfășoare tot ce ține de acest roman. Eu, unul, sunt adeptul (în sensul că îmi plac mult mai mult) acestor cărți care sunt scrise din mai multe perspective - la o adică, e o dovadă în plus a faptului că, într-adevăr, autorul își cunoaște personajele și știe cum „să lucreze” cu ele.
„Sunt ferm convins că nimic nu e mai dificil decât să fii părinte. Toate celelalte relații au o ieșire de urgență. Poți părăsi un partener de viață, așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, dacă iubirea dispare, dacă se creează distanță, dacă inima nu-ți mai spune nimic. Poți lăsa în urmă prieteni și cunoștințe, la fel și rude, chiar și frați sau părinți. Îi poți lăsa și poți merge mai departe, văzându-ți liniștit de viața ta. Dar nu îți poți abandona copiii.”
O familie aproape normală chiar a fost o surpriză pentru mine. Nu în sensul că m-a dat pe spate și a fost ceva nemaipomenit, dar mi-a plăcut mult ideea de asociere a poveștii cu puțină religie - dat fiind faptul că tatăl Stellei este preot; astfel, pentru el, moralitatea a ajucat un rol important în toată povestea, până într-un anumit punct. De asemenea, mama Stellei, avocat specializat în drept penal, a făcut din această poveste ceva mult mai interesant (dacă veți citi cartea, veți înțelege ce vreau să spun) - dar nu voi scoate în evidență, bineînțeles, aceste aspecte. Totuși, cu cât înaintezi în lectură, îți dai seama că, în cele din urmă, tot „întunericul” începe să fie luminat odată cu toate adevărurile care ies la iveală și care definitivează ideea acestei cărți. În fine, totul se rezumă la o crimă de care este acuzată Stella, întrucât toate dovezile o incrimă pe aceasta ca fiind vinovată. Și, da, chiar ajungi să te întrebi, la rândul tău, dacă într-adevăr Stella se face vinovată de această acuzație gravă. Dar sfârșitul, oh, sfârșitul (bineînțeles, nu?, sfârșitul mereu e ceva neașteptat, electrizant, colosal), te dă pe spate și, astfel, ori ajungi să adori ceea ce ai citit, ori ajungi să te enervezi și să zici meh). Eu, unul, nu numai că nu mă așteptam la acest sfârșit, dar am și adorat modul în care a fost construit totul spre a ajunge către acest sfârșit. O bilă albă pentru Mattias Edvardsson.
„Ulrika și cu mine eram tineri și fără experiență când a venit Stella pe lume. Înțelegeam că urma să fie greu, însă ne îngrijoram mai degrabă din pricina lucrurilor lumești la care dădeam greș: somnul, alăptarea, boala. A durat o vreme înainte să înțelegem că, de fapt, partea cea mai dificilă din meseria de părinte e ceva complet diferit.”
Cartea se citește foarte, foarte rapid. Capitolele nu sunt lungi (ceea ce, iarăși, urmăresc într-un thriller, întrucât știi că vei termina un capitol rapid și apoi, dacă ai alte treburi, poți amâna lectura fără să te pierzi în mijlocul unei pagini), stilul este alarmant și, prin scrierea sa, Edvardsson te face să-l lași cu greu din mână. Chiar vorbeam cu cineva și-i spuneam că nu știu ce să cred despre această carte, dar are autorul o manieră de a termina capitolele încât cu greu îmi este să las lectura deoparte, pentru că abia aștept să văd ce urmează să se mai întâmple și în ce direcție o vor lua toate aceste intrigi și întâmplări. Și, astfel, cred că am citit cartea cam în două reprize, în aproximativ o zi. Chiar m-a prins lectura și, na, nu numai că m-a prins, dar mi-a și plăcut și m-a antrenat - n-am vrut să fac speculații, am așteptat că Mattias Edvardsson să-mi ofere pe tavă, direct, întreaga experiență a lecturii, cu tot cu deznodământul ei. 
„Ce înseamnă o ființă umană fără visuri?”
O familie aproape normală chiar este o carte palpitantă, care ne vorbește despre cât de departe poți merge, cât de mult îți poți călca peste propriile convingeri, moralități, pentru a-i proteja pe cei dragi, cu orice preț. Tema sacrificiului, a vinovăției, fac din acest roman o profundă poveste de familie, care trece dincolo de tiparele unui roman - poate fi o realitate imediată a oricui, în cele din urmă, și te-ntrebi, poate, dacă ți s-ar întâmpla (vorbind ipotetic) același lucru, tu ce ai face, tu cum ai reacționa, tu cât de departe ai fi dispus să mergi pentru a-ți proteja propria familie? Aceste provocări psihologice fac din romanul de față, da, chiar un roman psihologic, aș putea spune, mai mult decât un thriller basic despre o crimă și o anchetă și un proces și o deliberare și o sentință. Chiar mi-a plăcut, sincer, pentru că deși mă ateptam să fie un thriller, a fost mai mult decât atât și chiar mi-a oferit mai multe. De asemenea, faptul că l-am citit rapid chiar a fost ceva bonus, deoarece, recunosc, l-am citit din inerție, deodată, când poate aș fi vrut să abordez alt gen. Astfel, am intrat în lectură puțin forțat (de mine însumi), deoarece îmi plăceau mult coperta și titlul, și-am zis, eh, asta e, haide să îl citesc. Dar nu, chiar nu regret că am făcut-o.
„Nu îți dai seama de ce ești capabil să faci pentru altcineva până când nu te confrunți cu o amenințare reală.”
Eu îl recomand cu drag tuturor celor care sunt fani ai cărților profunde, psihologice, cu o tentă de thriller. Anchete, dovezi, probe, martori, personaje episodice ciudate, toate acestea fac din romanul O familie aproape normală un roman alarmant, rapid, dar și emoționant și sensibil. Probabil i-aș fi dat mai multe stele, adică maximul, dacă ar fi avut acel ceva pe care nu știu cum să-l numesc, dar care știu că i-a lipsit. Nu contest veridicitatea (posibilă) a situațiilor, dar parcă aș fi vrut să mă atingă mai mult, nu știu, să mă emoționeze prin scriitură. Dar, na, poate o astfel de carte nu caută întocmai să emoționeze, pe cât „să alarmeze” cititorul, să-l poarte într-un roller coaster de stări din ce în ce mai difuze. Dar patru steluțe sunt chiar OK, mai ales când sunt, într-adevăr, meritate - evident, în opinia mea, prin definiție - una subiectivă.
„A fost nevoie doar de o privire. Au trecut patru ani și tot nu pot să uit imaginea aceea neplăcută, nici să vreau. Probabil că nu va dispărea niciodată. Este imaginea lui Robin și a Stellei, încercând să se îmbrace în grabă.”
Cartea O familie aproape normală, de Mattias Edvardsson, poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare delicioase. Dacă ați citit cartea aceasta, sunt tare curios de părerea voastră. Lecturi cu spor să aveți și un sfârșit de săptămână liniștit!

Inima cusută, de Carole Martinez - Recenzie

Editura: Vellant
Colecția: Endorfiction
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 384
Anul apariției: 2010
Traducere: Geanina Tivda

Născută în 1966, Carole Martinez a urmat un parcurs sinuos şi eclectic înainte de a deveni profesoară de limba franceză la un liceu din Issy-les-Moulineaux: a fost pe rând chelneriță, muncitoare, fotograf, actriță, regizoare, asistent-realizator. În 1999, a publicat o carte pentru copii, Le cri du livre. În anul 2005, în timpul unui concediu de maternitate, începe să scrie romanul Inima cusută. Cu un tată pasionat de antichităţi, ce umplea casa copilăriei de tot felul de obiecte fanteziste şi o bunică de origine spaniolă care-i povestea vechi istorii superstiţioase, Carole Martinez se va inspira din viaţa strămoşilor săi spanioli pentru a crea acest roman aflat la graniţa cu basmul. Înzestrată cu harul de a coase nu doar bucăţi de material, ci şi vieţile oamenilor, Frasquita le transmite aceste capacităţi supranaturale fiicelor şi fiului său. Astfel, destinele personajelor stau sub semnul magicului, darurile lor transfigurând realitatea şi aducând la lumină ţesătura fermecată a vieţii.
„Mama mea înghițise atâta nisip, înainte să găsească un zid în spatele căruia să nască, încât mi l-a transmis în sânge. Pielea mea ascunde o clepsidră înaltă ce nu poate să se oprească. Goală în lumina soarelui, poate că cineva ar putea vedea, ca printr-o sticlă transparentă, curgerea de nisip care mă traversează. TRAVERSAREA. Într-o bună zi, cu siguranță, tot acest nisip va trebui să se întoarcă în deșert.”
Oare cât a trebuit să mă pierd în această carte, oare cât a trebuit să o las să mă cuprindă, să mă îmbrățișeze, să mă înalțe și, plăpând, fragil, subtil și elegant, să mă coboare pe pământ? Oare ce a făcut ca această carte, Inima cusută, să devină una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată? Pentru că, da, într-adevăr, romanul lui Carole Martinez este unul dintre cele mai frumoase romane citite vreodată, și-l pun alături de colosalul roman al lui Margaret Mitchell, Pe aripile vântului, cartea mea preferată încă de când am citit-o, acum aproximativ șapte ani. N-am să fac o recenzie a acestei cărți, credeți-mă, nici nu vreau, nici nu mi-aș găsi cuvintele, nici nu cred că face interesul primar al cuiva și chestii de acest gen. Vreau doar să vă spun de ce mi-a plăcut, cum am simțit eu lectura, cât de mult m-a ajutat, de fapt, această lectură și cum a ajuns în cele din urmă, chiar să fie cartea mea preferată.
La nașterea mea, mama a citit singurătatea ce mă aștepta. Nici să dau, nici să primesc, nu aveam să știu vreodată.”
Am plecat în călătoria acestei cărți acum câteva luni. Da, acum câteva luni. Însă abia acum am reușit să-mi găsesc cuvintele (ba, aș spune, abia acum mi-am găsit curajul) să scriu despre ea. Pentru că, deși e un roman de debut, Carole Martinez chiar a reușit să scrie, după părerea mea, o carte fascinantă, o carte dureroasă, o carte emoționantă, o carte sensibilă, subtilă și, ce contează pentru mine, cel mai mult, o carte de un rafinament și de o eleganță aparte - și nu vorbesc aici de fragilitate, să spun așa, ci ce eleganța romanistă a unei autoare care dovedește un echilibru aproape chirurgical în ceea ce privește „uzul” realității romaniste. Acest echilibru face ca romanul lui Carole Martinez, Inima cusută, să oscileze între tagma „realismului magic - realitate imediată”, dacă mă înțelegeți. Probabil știți cât de mult îl ador pe Gabriel García Márquez și cât de mult îmi plac cărțile scrise de el - el m-a inițiat, să spun așa, în această abordare literară de „realism magic”. Am fost extraordinar de surprins (plăcut) când am văzut că, în romanul său de debut, Carole Martinez abordează, într-o măsură, același „gen literar” (nu știu neapărat dacă e un gen sau, de fapt, e o „abordare stilistică” acest realism magic - în orice caz, este ceva special, în mare măsură, la acești autori). 
„Fusese deja scris în palmele mele, în refuzul meu încăpățânat de a respira, de a mă deschide către aerul viciat din afară, în această voință de a mă opune lumii care încerca să mă invadeze prin toate orificiile mele, care adulmeca și răscolea peste tot în preajma mea ca un câine de vânătoare. Aerul a pătruns împotriva voinței mele și am țipat.”
Nici nu știu despre ce este cartea pentru că nu am urmărit neapărat acțiunea - da, are o acțiune; într-o măsură, poți privi această carte ca un fel de basm, dar e mai mult decât atât. Abordează diferite teme, dar pe ce pune accentul, cel mai tare, este pe ideea moștenire, pe ideea de faptul că destinele ne sunt scrise încă de când ne aflăm în pântec, groapa ne este săpată, totul n-are decât să își urmeze ordinea firească a devenirii, a durerii. De asemenea, cartea este de o simetrie început-sfârșit care, pe mine, unul, m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Și-aș fi vrut să nu se mai termine vreodată, pe cuvânt, deoarece am citit-o cu sufletul plin de lumină, cu inima plină de emoție. Este vorba, într-o mare măsură, și despre feminism. Aici nu vreau să spun mai multe, deoarece se inserează, subtil, această ideei. Este vorba despre corporalitate și senzorial, despre identitate, despre regăsire și încercările vieții. Știți?! Simt că scriu aici, dar scriu prost, pentru că știu că nici măcar zece procente din plăcerea pe care am avut-o citind această carte, nici măcar aceste zece procente nu le pot surprinde. Dar nu-i bai! Eu vreau totuși să recenzez (fazual spus) acest roman, să-i dau un save-as pe acest blog și, da, s-o recomand astfel tuturor, pentru că, după cum am spus, pentru mine rămane una dintre cele mai frumoase și emoționante și elegante și subtile și efervescente (da, da, mă repet) cărți citite vreodată. Și nu pot ține aceste păreri doar pentru mine! Share the love, cum s-ar zice.
„Încercă să obțină fire din tot ce îi ieșea în cale. Dacă ar fi trebuit să își aștepte nunta mai mult timp, lumea întreagă s-ar fi golit între degetele ei. Ar fi înmuiat orice pentru a-i extrage seva, substanța ce putea fi transformată n fir. Peisajul și colinele lui, această primăvară luminoasă, aripile de fluturi și toate florile care trăiesc printre pietre, și pietrișul, și livada cu măslini a familiei Heredia, totul ar fi tors în fire. Dumnezeu însuși s-ar fi zbătut, înfipt în vârful furcii ei de tors.”
Este vorba despre puterea femeilor de a schimba lumi, vieți, istorii, despre mame, despre fiice, despre bunici, despre această coliniaritate feminină care are puterea de a transcede spațiul-timpul, care deține absolutul într-o lume a morții, a integrității. Este o poveste dramatică, să spun așa, nu în acel sens, ci este vorba despre o dramă sui generis a lumii; și-aici, revenind, cartea prezintă o simetrie pe care, dacă vă hotărâți să citiți cartea, vă-ndemn să o urmăriți. Simetria aceasta potențează, la maximum, emoțiile și sentimentele. Este vorba despre o carte a devenirii care, de multe ori, te lasă mut și-ți frânge inima. Și te umple de emoții. Pe lângă faptul că simți un fel de durere, cartea este scrisă din perspectiva lui Soledad (soledad înseamnă „singurătate”), care nu și-a cunoscut mama și care totuși îi va purta „magia”, iar tot ce știe despre ea știe doar din perspectiva surorilor ei. Of, chiar simt că nu spun nimic, deși ar fi atât de multe de spus!
„Totul avea să fie prins în rochia ei: cărările, orașele pe care nu le-a văzut niciodată și marea îndepărtată, toate oile din Spania, toate cărțile, toate cuvintele și toți oamenii care le citesc, pisicile, măgarii, totul ar fi căzut pradă nebuniei ei de țesătoare.”
Cu siguranță, dar absolut cu siguranță voi reveni asupra acestei lecturi. Nu o dată. Nu de două ori. Îmi propun să o citesc cel puțin măcar o dată pe an - e o lectură care m-a pătruns, m-a zguduit, m-a luminat și, mai plastic spus, mi-a pus capac. Am adorat fiecare pagină, am iubit personajele, povestea, modul de scriere (breathtaking) al lui Carole Martinez. Nu, nu, nu, totul a fost exact ce a trebuit pentru ca un roman nu să fie bun, nu să fie extraordinar de bun, ci să fie ceva de calitate, atât de „de calitate” încât să devină romanul meu preferat. Iar Inima cusută, după cum am spus, chiar a avut tot ce trebuie - într-un raport perfect - pentru a „mi se coase în inimă pentru totdeauna”. Nu-mi vine să cred cât de la întâmplare am vrut să citesc această carte, pur și simplu, deși nu mai auzisem vreodată de ea, dar cât de mult mi-a plăcut și cum a reușit să facă apel la emoțiile mele. Mulțumesc, Carole Martinez, pentru o capodoperă de o asemenea anvergură.
„- Să nu crezi asta, vechea lume este tenace, are toate șansele să renască din propria cenușă. Țăranii sunt departe de a fi câștigat. Mâine vom fi poate spânzurați sau strangulați cu toții. Dar nu mai contează, suntem deja morți.”
Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Inima cusută, de Carole Martinez. Cea mai frumoasă carte citită vreodată, pe care aș recomanda-o cu drag oricui, oricând, dacă vor să aibă parte de o lectură sensibilă, profundă, emoționantă, dar, în același timp, plină de fantezia unui basm și de realitatea imediată dureroasă și istorică. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie. Lecturi frumoase și cu mult spor să aveți, dragi cititori!
„Ea spusese povestea noastră ca pe un cântec de leagăn, greutatea cuvintelor, dulceața vocii ei făcură să se retragă munții de apă și noi am traversat.”

joi, 17 decembrie 2020

Escadron Ghilotina, de Guillermo Arriaga - Recenzie

Editura: Vellant
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 160
Anul apariției: 2008
Traducere: Liliana Pleșa Iacob

Guillermo Arriaga a scris romanele Escadron Guillotina (1991), Un dulce olor a muerte (1994), El bufalo de la noche (1999) și un volum de povestiri, Retorno 201 (2003). Cărţile lui au fost traduse în engleză, germană, greacă, cehă, ebraică, olandeză, portugheză, italiană, franceză. Și-a dobândit celebritatea ca autor al scenariilor filmelor Amores perros (2001), 21 de grame (2003), Babel (2006) – filme regizate de Alejandro González Inárritu şi Los tres entierros de Melquíades Estrada (2005) regizat de Tommy Lee Jones, pentru care de altfel a şi câştigat Palme D´or pentru cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes în 2005. Regizorul Jorge Hernandez Aldana a ecranizat in 2007 romanul El búfalo de la noche (Bivolul nopții). 
„(...) Trebuia să lupte, ah, ce oribil!, alături de gloata asta însetată de răzbunare și de sânge. Să se bată pentru niște idealuri născute din prostie și care contravin moralei și virtuții (de unde născociseră vagabonzii ăștia păduchioși ideea - se-ntreba avocatul - că toți oamenii sunt egali?”
Escadron Ghilotina este primul roman publicat de Guillermo Arriaga (1991). Este o poveste savuroasă, cu mult umor negru, despre un bărbat conservator care perfecţionează celebra ghilotină şi hotărăşte să i-o vândă nici mai mult, nici mai puţin decât lui Pancho Villa. Conducătorul insurgenţilor mexicani, fascinat de acest instrument, acceptă propunerea avocatului Feliciano Velasco, dar răsplata se dovedeşte a fi cu totul diferită faţă de aşteptările celui din urmă. Aristocratul cu principii total opuse Revoluţiei ajunge să fie mâna dreaptă a lui Villa, iar ghilotina sa, un simbol al luptei de clasă. Treptat, el este absorbit de lumea pestriţă, plină de bizarerie, de cruzime, dar şi de eroism a trupelor revoluţionare. Romanul este un joc ironic despre război şi despre felul în care violenţa contaminează şi dă peste cap destinul personajelor.
„Ghilotina, se gândea Villa, n-avea să fie un simplu instrument pentru executarea prizonierilor, ci se va converti în simbolul însuși al persoanei sale, al armatei sale, un simbol autentic revoluționar.”
Și cu această carte, Escadron Ghilotina, închei „seria” cărților scrise de Guillermo Arriaga, întrucât am citit toate cărțile scrise de el și traduse la noi, mulțumită Editurii Vellant. Pot spune că, da, Arriaga este unul dintre autorii mei de suflet, un autor pe care l-am descoperit acum câțiva ani, când, pentru prima dată, am citit o carte scrisă de el, Bivolul nopții, carte care mi-a plăcut extraordinar de mult și de care, și acum, îmi amintesc cu mult drag. Pentru că Arriaga nu numai că este un prozator desăvârșit, dar este și un regizor în cinematografie deosebit (vă recomand, cu mare drag, să urmăriți filmele regizate de el). Nici nu știu ce să spun, de fapt, deoarece mă încearcă, în aceeași măsură, sentimente de tristețe, dar și de bucurie: trist că nu mai am ce citi de la Arriaga, dar fericit pentru că, da, am descoperit un autor pe care-l integrez, fără nicio obiecție, în lista autorilor pe care oricând i-aș recomanda cu drag, oricui. Arriaga chiar are ceva aparte, ceva deosebit, are un „simțământ” al cuvintelor, al vieții, are o anume pasiune a anumitor tipologii și personaje - pentru mine, de fapt, are tot ce-i trebuie unui „autor” pentru a deveni un „autor bun”. Și Arriaga chiar e bun, zău de nu!
„- (...) majoritatea se temeau să nu fie prinși și executați cu un aparat ciudat pe care l-ați adus de la Torreón.
- Ghilotina?
- Chiar așa, fiindcă se zice că cine moare fără cap nu-și găsește odihna în veci.”
Revenind la romanul de față, Escadron Ghilotina, pot spune că l-am dat gata într-o singură noapte. Nu numai că a fost o lectură care m-a prins încă de la început, dar am dezvoltat o pasiune extraordinaaară pentru anumite personaje, și mai ales pentru conducătorul Villa și avocatul Feliciano. Felul în care i-a creionat Arriaga, suflul pe care l-a dat acestor personaje, trăirile lor, replicile acide, amuzante, întâmplările, decursul acțiunii, intrigile - toate acestea au potențat ideea romanului care, în cele din urmă, se regăsește printre temele de baze ale romanelor lui Arriaga: violența, teroarea, acea „formă de guvernământ” care domină, acea formă primitivă, care face din om, „neom”, care aduce spaimă și lacrimi, haos, ca într-o (re)devenire neaoșă a lumii în care trăim, ca o formă de reîntoarcere la origini. Personajele lui Arriaga nu se dau deoparte, nu ies din scenă atunci când vine vorba de pericol, atunci când se antrenează în situații în care moartea înseamnă ceva de-o simplă secundă nefericită, nenorocoasă. Arriaga își înzestrează personajele cu curaj, cu demnitate, iar moartea nu mai este ceva interesant, ci, bineînțeles, e ceva cert, e o realitate imediată, „decât să mor de plictiseală, mai bine mor pentru o cauză”, acesta pare-se a fi dictonul lor călăuzitor.
„Ghilotina își îndeplinea astfel la perfecție scopul: era în același timp simbolul fermității și al justiției.”
Dincolo de acestea, ghilotina din roman devine, ea însăși, un supra-personaj. Devine un cadran al existenței - însăși ghilotina ajunge să semene frica, teroarea printre inamici, nu mai e nevoie de trupe, de lupte, de cuceriri. Cine are ghilotina, va fi victorios, deoarece nimeni nu-și vrea capul retezat de corp - aici, sincer, eu am asociat această metaforă cu ideea că, într-adevăr, însăși viața este construită în așa manieră încât, la un moment dat, să dai peste ceva anume ce are să te facă să-ți pui întrebări de genul „după ce am văzut toate acestea, oare merită să mai risc?” Ghilotina devine un simbol al puterii, al conducerii, al dominării și al morții. Asocierea trupelor lui Villa cu această ghilotină, în cele din urmă, are să dea peste cap întreg demersul acțiunii. Și n-am să vă spun mai multe, deoarece cu siguranță nu face interesul nimănui. Dar, în cele din urmă, artistul va fi devorat de propria sa creație, de propriile sale temeri cu care nu vrea să lupte, ci, dimpotrivă, de care vrea să se ascundă cu desăvârșire. 
„Velasco suspină adânc și plin de satisfacție în clipa în care observă în depărtare prezența magnifică a creației sale. Ghilotina se înălța impunătoare deasupra bărbaților și femeilor care-i dădeau târcoale mirați, uluiți. Velasco o vedea ca pe o reprezentare divină, simbol universal al morții, căreia supușii îi aduceau omagiul lor.”
După cum Arriaga o spune, „sunt un vânător; un vânător care scrie; vânătoarea este unul dintre ultimele și cele mai profunde rituri la care ființa umană poate avea acces.” Asta este el, ca scenarist, ca scriitor, povestitor - un vânător care reușește, prin creațiile și prin arta sa, să ne aducă față în față cu cele mai teribile, cele mai groaznice contradicții ale omenirii: moarte-viață, frumusețe-cruzime, lumină-întuneric, fericire-tristețe. Prin toate acestea, mai precis, prin modul în care, în scrierile sale, Guillermo Arriaga le abordează, reușește să confere un alt înțeles identității umane, identității cognitive și psihologice: prin noroi, prin sânge, prin ploaie, prin soare, prin durere, prin moarte, prin minciuni, reușim să descoperim că „aparținem în mod feroce naturii”. Prin povești, noi, oamenii, noi, ființele umane, dominate de zbuciumări lăuntrice, de dualitatea identităților nostre, supuse presunilor sociale - așadar, prin povești, prin romane, prin scris, putem recunoaște durerile adânci ale vieții. Putem să le-acceptăm, pentru ca mai apoi, încetul cu încetul cu încetul, să ne îngrijim de rănile care ne dor ca o inimă zvâcnindă. Și dincolo de toate acestea, dincolo de crime, abuzuri, violențe, dincolo de sinucideri, corupție - rămâne viața, viața, și soarele care mereu va răsări în același loc. Și pe-același cer.
„E ciudat, dar se pare că la ființele umane cel mai profund act de conștiință apare tocmai într-un moment de maximă inconștiență: somnul: (...) în vis, întâmplările dobândesc un sens mai precis.”
Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Escadron Ghilotina, de Guillermo Arriaga, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la un preț super, cu un click AICI. De asemenea, vreau să-i felicit și să le mulțumesc pentru traducerea cărților semnate de Arriaga - a fost o deosebită plăcere să descopăr un asemenea autor! Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie. Lecturi frumoase și cu mult spor să aveți, dragi cititori!

Flori negre, de Florian Cîrdei - Recenzie

Anul apariției: 2020
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 92

„De când l-am descoperit pe George Bacovia, în perioada anilor de liceu, pot spune că m-am descoperit cu adevărat pe mine. Felul lui de a-și exprima trăirile și emoțiile, m-a determinat la rându-mi să așez fiecare gând, trăire, emoție pe foi albe sub formă de versuri, devenind astfel o sursă infinită de inspirație. Poezia a devenit pentru mine un stil de viață, o exprimare tăcută, dar în același timp foarte gălăgioasă. În momentul actual, locuiesc alături de familie în Germania, unde profesez ca asistent medical, iar timpul liber - pe lângă cel dedicat familiei - este consacrat în totalitate literaturii și scrisului”.

First of all, dincolo de Florian, autorul, am descoperit un om fain, dar fain de tot, care citește (și se vede că-i place) și care mi-a recomandat muuulte cărți care mi-au plăcut sau pe care încă le am pe Wishlist. Pot spune că sensibilitatea sa este reiterată, mai ales, în această carte, dar despre asta voi vorbi în cele ce urmează. Ce vreau să spun, de fapt, ce vreau să vă îndemn este să cumpărați - da, să cumpărați cărți de la autori români. Pentru că autorii români chiar scriu extrem de bine, dar, uite, „se pierd”, să spun așa, printre alții. Nu am reușit încă să găsesc o justificare a acestui fapt, dar nici nu vreau să caut, în cele din urmă, răspunsul. Susțineți-i, nu costă mult - uneori, sincer, mă încearcă un sentiment de frustrare, și spun asta pentru că, la rândul meu, sunt autor. Și nu vreau să fiu înțeles greșit, dar e trist, de multe ori, să știi că „munca ta” (că, na, chiar este o muncă, adică o investiție de timp) pălește doar pentru că nu ești un autor „străin”, „de peste hotare”. În fine, asta este o idee pe care n-aș vrea s-o abordez, un subiect pe care n-aș vrea să-l disesc. Nu acum. 

Să revenim la Florian - chiar dacă ce-am spus mai sus este valabil și în acest caz. Înainte de toate, doar uitați-vă puțin la cât de splendidă este coperta! Eu cred că a făcut o alegere extraordinară - și, mai ales, datorită faptului că, într-adevăr, este relevantă pentru conținutul cărții. De ce spun asta? Pentru că, în versurile sale, efervescența culorii locale joacă un rol important pentru lirismul lui Florian. Se observă o abundență de culori, folosirea recurentă a roșului, violetului, albului și negrului. Bineînțeles, în manieră bacoviană, fiecărei culori îi este „subjugată” o anumită stare (sau, nu mai știu, era invers?) - oricum, nimic nu este aleatoriu, „de umplutură”, deoarece fiecare capătă o anumită însemnătate, o anumită încărcătură emoțională și sentimentală. Oricum, despre asta e poezia - fiecare o interpretează în manieră proprie, în conformitate cu experiențele sale „liricești”, cu universul său cultural. Poezia lui Florian poate foarte ușor să fie una sensibilă, „fragilă” (emoționantă, ohoh, chiar e!) - dar, în schimb, eu am simțit-o ca o poezie dură, ca o poezie incisivă, chiar, în care omul își joacă ultima carte - omul-poet - și se simte neputincios, lipsit de puteri, dar care, în cele din urmă, se salvează (sau nu) prin creație, prin artă. Arta pare-se a-i aduce acel „flux sangvin” de care are nevoie pentru a-și menține hidrodinamica coronară, este singura formă de catharsis a acestei lumi - prin poezie, poetul caută transcederea și purificarea, caută „speranța” (or, dimpotrivă, deja și-a găsit-o), poezia fiind acel strigăt de singurătate și durere și teamă, acel strigăt din noapte, strigăt mut, rece, care-ți transduce ființa într-un alt univers: un univers solitar, întunecat, haotic, în ale căror tenebre pălește orice urmă de rațiune, orice fir de lumină.

N-am putut să nu fac corelații cu poezia (și revin) bacoviană. Este subînțeles - autorul chiar a fost o inspirație pentru Florian. Dovadă numeroasele teme pe care le-am regăsit - teama, angoasa, acea stare de durere, singurătate, acea obsesie, dezolare. Nu mai știu, domle, cum stătea treaba cu Bacovia, cum erau interpretate toate poeziile (încât să prezinte viabilitate - interpretările, zic - academică, să zic așa), dar știu că mult mi-a plăcut curentul simbolismului și, sui generis, Bacovia. N-am putut să nu regăsesc emoții poate chiar mai mari decât cele care mă încercau când îi citeam poeziile lui Bacovia. Recunosc, mare fan nu am fost, eu sunt mai mult cu avangardismul, neomodernismul, în ceea ce privește scriitura lirică. Dar Florian chiar a reușit să-mi smulgă niște trăiri, niște emoții. Nu știu, cred că această carte, Flori negre, chiar a picat la fix, într-o perioadă în care, poate, chiar aveam nevoie să citesc așa ceva. N-am să vă dau prea multe citate din carte, vă pot spune doar că, da, Florian chiar e un poet bun, neașteptat de bun - a fost o surpriză imensă să văd atâta emoție, plasticitate, atâta „veridicitate” în poeziile sale. Chiar citeam și mi-am spus da, acesta chiar este un poet pe care l-aș recomanda oricui și la-ș citi oricând. 

Probabil am să-nchei aici; mai multe nu pot spune, deoarece nu este un roman, nu este o carte care să aibă o relație cauză-efect, din urma căreia aș putea trage mai multe concluzie. Este un volum de poezii extraordinar de frumos (da, poate-s impresionist, dar motivul este că, zău, chiar am fost impresionat), pe care îl recomand cu mare drag celor care, în general, citesc poezie. Și chiar dacă nu citiți poezie, niciodată nu e prea târziu. Veți fi descoperit faptul că, după părerea mea, e mai greu să scrii poezie și să reușești, în doar câteva rânduri, să transmiți ceea ce, poate, îți transmite un capitol întreg dintr-un roman. Rămân la părerea aceasta (referitor și la proză scurtă), și anume că poezia face, într-adevăr, apel la sufletul și la emoțiile cititorului. Și, dragă Florian, chiar ai reușit s-o faci cu mare, mare talent. Îți mulțumesc pentru volumul de față - l-aș fi cumpărat, știi prea bine, ca să te susțin, pentru că meriți, dar nu m-ai lăsat. Ei bine, sper ca volumele viitoare să mi le trimiți în schimbul unei remunerări. Că, până la urmă, am muncit pentru ele. Nu-i așa? Te îmbrățișez cu drag și îți doresc mult, dar mult succes în tot ce-ți propui, în toate proiectele pe care le ai în vizor și, bineînțeles, inspirație nețărmurită.

Dragi cititori, citiți românește. Susțineți autorii noștri naționali, locali. Nu vin cu un îndemn naționalist, vin doar cu un îndemn omenesc. E foarte greu, și nu dau vina pe nimeni, în acest caz, dar e foarte greu să te faci auzit într-o „avalanșă” de noutăți editoriale, de cărți traduse și retraduse și reinterpretate și re-branduite. Alegerea rămâne, bineînțeles, a voastră. Cartea lui Florian Cîrdei, Flori negre, o puteți găsi AICI. Dacă sunteți de părere că o să vă placă, go for it! Lecturi frumoase să aveți și spor în toate!

miercuri, 9 decembrie 2020

Noutăți de la Editura RAO

 


Jurnalista Marie-Dominique Lelièvre porneşte într-o călătorie de descoperire a misterului creat în jurul legendarului parfum Chanel NO 5 şi a muzei acestuia, Coco Chanel. Nimic nu este simplu în lumea celor celebri şi bogați, ne spune scriitoarea, conducându-ne prin labirintul evenimentelor şi al personalităților epocii.  Pe lângă detalii surprinzătoare despre originea parfumului, a compoziției acestuia, a mecanismelor de fabricare, vânzare şi publicitate a legendarului Chanel 5, cititorul este introdus în atmosfera efervescentă din perioada interbelică şi în cea tensionată şi complicată a celui de-al Doilea Război Mondial. După război, grație geniului comercial al fraților Wertheimer, parfumul Chanel NO 5 va cuceri inimile femeilor din Statele Unite şi din toate colțurile lumii. La un secol de la crearea parfumului, Chanel NO 5 îşi păstrează farmecul şi identitatea şi în zilele noastre.


Cine nu a auzit de Martha Stewart? Una dintre cele mai cunoscute, dar și mai controversate femei de afaceri din Statele Unite ale Americii, guru al stilului de viață luxos, dar și al bunului-gust, model de reușită în viață, autoare a peste 100 de cărți, despre gătit, amenajări interioare, sfaturi culinare și de grădinărit. Manualul Marthei este o carte practică, plină de idei și instrucțiuni – cum să așezi masa, cum să îngrijești plantele din casă, cum să îți decorezi casa pentru fiecare ocazie și multe altele. Indiferent dacă organizezi, sărbătorești ceva, faci curățenie, decorezi, Martha Stewart a testat și a oferit soluții utile însoțite de o mulțime de fotografii spectaculoase care te vor ajuta să faci – aproape – totul singur.


Celebra actriță americană Demi Moore, îndrăgită de public pentru filme ca Propunere indecentă  și  Fantoma mea iubită, se deschide cititorilor prin cartea sa plină de detalii intime și emoționante. Oare drumul său către succes a fost unul simplu? Răspunsul îl aflăm cu toții chiar de la Demi Moore, care ne invită în lumea ei scandaloasă, traumatizantă, dar și plină de împliniri. Povestea actriței este un adevărat roller coaster: de la o copilărie plină de nesiguranță și îndoieli, o relație tumultuoasă cu mama sa la succes și faimă, iar de la succes și faimă la incertitudinea că este o mamă și o actriță bună. Confesiunea aduce cu ea reflectări asupra imaginii de sine care este pusă adesea sub semnul criticii exterioare. Lumea efervescentă a Hollywoodului poate distorsiona într-o clipă realitatea, iar ceea ce înseamnă succes este adesea o luptă continuă pentru supraviețuire, după cum ne dezvăluie actrița.