Eroii. Muritori și monștri, căutări și aventuri, de Stephen Fry - Recenzie

Editura: Trei

Colecție: În afara colecțiilor

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2020

Număr de pagini: 560

Traducere: Radu Paraschivescu 

Stephen Fry este scriitor, actor, jurnalist și regizor multipremiat. A scris patru romane de succes — The Star’s Tennis Balls, Making History, The Hippopotamus și The Liar —, precum și trei volume autobiografice: Moab is My Washpot, The Fry Chronicles și More Fool Me. A devenit faimos alături de Hugh Laurie în serialul de comedie A Bit of Fry and Laurie (pentru care au scris împreună și scenariul), apoi a jucat, printre altele, în Wilde și V for Vendetta, iar în prezent poate fi văzut în serialul TV Cititorii de oase. Dă voce povestitorului pe audiobook-urile seriei Harry Potter. La Editura Trei au apărut 3 cărți scrise de către acest autor: Mythos. Miturile Greciei repovestite (2019), Eroii. Muritori și monștri, căutări și aventuri (2020) și volumul Troia (2021).

„În epoca în care intrăm acum, zeii încă sunt foarte prezenți, favorizând, defavorizând, dirijând și deranjând, însă darul focului adus de PROMETEU a dat posibilitatea omenirii să-și vadă singură de treburi, să-și construiască orașe-state, regate și dinastii distincte.”

Nu există eroi mai faimoși decât eroii Greciei. În această continuare a bestsellerului Mythos, Stephen Fry spune poveștile spectaculoase și amuzante, tragice și atemporale ale grecilor care s-au încumetat în cele mai îndrăznețe și mai palpitante aventuri, care au scăpat cu bine din primejdii nemaiîntâlnite și i-au păcălit cu dibăcie pe zeii vicleni și răzbunători. Alăturați-vă lui Iason la bordul corabiei Argo și porniți cu el în căutarea Lânii de Aur. Urmăriți-o pe Atalanta cea crescută de urși cum aleargă mai repede decât toți bărbații, înainte de-a fi păcălită cu trei mere de aur. Însoțiți-l pe Heracle de-a lungul celor douăsprezece munci ale sale și admirați-l pe șiretul Oedip cum dezleagă enigma Sfinxului. Plină de urmăriri palpitante și labirinturi stranii, de ghicitori imposibile și monștri care îți îngheață sângele în vine, de gesturi de lașitate josnică și de curaj veritabil, Eroii este povestea lucrurilor — bune și rele — de care noi, muritorii, suntem cu adevărat în stare.

„Focul este real și arzător în lume și i-a dat omenirii puterea să topească, să forjeze, să fabrice și să facă, dar a existat și un foc lăuntric; mulțumită lui Prometeu, acum sntem înzestrați cu scânteia divină, cu focul creației, cu conștiința care aparținea cândva doar zeilor.”

În continuarea volumului Mythos. Miturile Greciei repovestiei (despre care, pe scurt, am vorbit în postarea de mai jos, adică AICI), m-am întâlnit cu celălalt volum al lui Stephen Fry, Eroii. Muritori și monștri, căutări și aventuri, pe care n-am putut să nu-l compar cu volumul lui Alexandru Mitru - cel care, de altfel, a spus „bazele” pasiunii mele pentru mitologie -, Legendele Olimpului. Eroii (volumul al doilea). Ca întotdeauna, proza lui Fry este una care pare să curgă de la sine, la modul că se citește ușor, nu e greoi, iar poveștile pe care le spune, miturile pe care le reinventează și le readuce în timpurile noastre, fac plăcerea și deliciul oricărui cititor care este însetat de aventură, de situații fantastice, creaturi din cele mai oribile, eroi neînfricați și eroine inspiraționale. O carte vie, dinamică, cu monștri periculoși și ciudați, cu peripeții dintre cele mai neașteptate și cu zei nervoși, gata să se răscoale asupra eroilor (de multe ori, proprii fii) înzestrați cu un curaj împământat chiar de ereditatea lor - niște povești care ne învață că, atunci când avem visuri pentru care să luptăm, dispunem în noi de ceea ce ne este necesar pentru a le vedea îndeplinite: curajul și speranța. Însă, pentru fiecare pas făcut înainte, va exista mereu un Zeus care să știe să te-mpingă doi pași înapoi; că, na, doar e Zeus, nu?

„Epoca de Aur s-a transformat într-o Epocă a Eroilor - bărbați și femei care-și iau destinele în propriile mâini, care-și folosesc însușirile umane numite curaj, șiretenie, ambiție, rapiditate și forță ca să înfăptuiască lucruri extraordinare, să înfrângă monștri cumpliți și să întemeieze mari culturi și dinastii care schimbă lumea.”

Nu e neapărat necesar să fi citit Mythos înainte de a citi acest volum - Stephen Fry este atât de drăguț încât, atunci când e nevoie și oarecum necesar să știi deja anumite chestii, adaugă note de subsol în care explică care-i treaba (iar, în alte cazuri, face trimiteri fixe la o anumită secvență din Mythos). Trebuie să recunosc că aventura din primul volum a fost, pentru mine, mult mai interesantă, întrucât întodeauna m-au interesat zeii Greciei, mai mult decât eroii Greciei. Totuși, asta nu-nseamnă, nici pe departe, că n-am avut parte de o aventură memorabilă citind și-acest volum - de fapt, poate noutatea mitologică cu care am avut contact a fost mult mai mare, întrucât multe aspecte privitoare la eroii antici, atemporali mi-erau străine, sau pur și simplu le uitasem. Deci, avem parte de aventuri alături de mulți eroi „celebri” (Perseu, Heracle - cunoscut, de majoritatea, drept „Hercule” -, Orfeu, Iason, Tezeu, Belerofon ș.a), dar și de aventuri fabuloase alături de eroine (poate, mai puțin cunoscute), cum ar fi Atlanta. Ce este evident e faptul că, oricum, citind cartea, n-ai cum să nu-ți dai seama cât de minunată și fantastică este această lume mitologică, în care orice, dar orice este posibil, iar pericolul aventurilor prin care trec eroii noștri dragi se face simțit la orice pas. Cred că mitologia este o sursă de inspirație inepuizabilă pentru autorii de cărți fantasy - sau, de fapt, ar putea fi, deoarece nu știu prea multe cărți care să fie un retelling al aventurilor mitologice grecești (că știu că e la modă în ziua de astăzi să scrii cărți de acest gen; în speță, cunosc o singură carte, apărută la noi, care se încadrează în maniera estetică despre care am amintit, cu zei) -, pentru că spune poveștile impresionante ale unor eroi care, deseori, întruchipează virtuți dintre cele mai omenești: arta, forța, inteligența și curajul. 

„Apoi s-a gândit din nou pe ce drum s-o apuce. Le-a spus în minte «Drumul Unu», «Drumul Doi» și «Drumul Trei», a rupt o ramură dintr-un măslin și a început s-o curețe de frunze una câte una, numărând în același timp. «Unu, doi, trei... unu, doi, trei... unu, doi, trei... unu, doi!». Așa să fie. O iau pe Drumul Doi.  Ce s-ar fi putut întâmpla dacă pe ramură ar fi fost o frunză în plus - sau în minus - n-o să știm niciodată. Lucrurile de mare importanță pot depinde uneori de asemenea fleacuri, dar nu putem decât să ghicim ce se poate afla pe drumurile pe care nu le alegem.”

Ca și-n primul volum, umorul își face casă și în acest volum. Pur și simplu sunt vrăjit de modul în care Stephen Fry repovestește, atât de palpitant, toate aventurile prin care au trecut diferiți eroi. Stilul lui de a scrie este unul extrem de lejer, simplist, fără să se piardă în detalii inutile care ar putea să facă lectura greoaie, plictisitoare și anostă, seacă. Atmosfera, deseori, este una sufocantă, plină de pericole și creaturi bizare, monstruoase, însă eroii noștri se dovedesc a fi capabili să facă față oricărei situații care le-ar putea pune viața în pericol - bineînțeles, de asta sunt și eroi, nu? C-au reușit să scape cu bine (majoritatea) din situațiile soră cu moartea în care s-au aflat. O lectură dinamică, complexă, delicioasă și convingătoare, Eroii m-a captivat de la prima până la ultima pagină (cred că este absolut nefiresc cât de repede am citit cele două cărți ale lui Stephen Fry, și cum, odată ce m-am apucat de ele, n-am făcut decât să citesc și să citesc și să citesc până am ajuns la ultima pagină, iar asta cred că spune multe), deoarece mi-a stârnit imaginația și mi-a hrănit, bineînțeles, interesul pentru mitologia greacă. 

„Ca să supraviețuiască într-o asemenea lume, muritorii au simțit nevoia să-i implore pe zei și să li se supună, să le aducă jertfe și să-i măgulească prin laude și rugăciuni. Numai că unii bărbați și femei încep să se sprijine pe propriile lor resurse de tărie și inteligență. Sunt bărbații și femeile care - cu sau fără ajutorul zeilor - vor îndrăzni să facă lumea sigură, pentru ca ființele omenești să înflorească. Sunt eroii.”

Nu știu ce-aș mai putea spune; multe nu sunt de spus, întrucât, vorbind despre această carte, aș putea face trimiteri și la recenzia primului volum, Mythos. Miturile Greciei repovestite - bineînțeles că am întâlnit aceeași voce narativă plăcută, captivantă și inteligentă, am simțit aceeași pasiune intensă pentru mitologie. Deci, din pasiune cu siguranță ies cărți bune - iar Stephen Fry dă dovadă de o documentare profundă, îndelungată, oferind cititorului o carte completă, o imagine nu doar de ansamblu, dar și încadrată asupra acestui domeniu efervescent numit mitologie. După cum am spus, abia aștept să citesc și volumul Troia, mi-e dor de o carte care să mă țină captivat așa cum au reușit și celelalte două volume ale autorului. V-o recomand cu mare drag (ceea ce probabil este deja subînțeles), am certitudinea că vă va plăcea poate nu la fel de mult ca și mie, dar cu siguranță vă va stârni interesul și vă va vrăji prin lumile fanteziste și detaliul mitologic pe care le-au surprins Stephen Fry! Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!

Mythos. Miturile Greciei repovestite, de Stephen Fry - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: În afara colecțiilor

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 504

Anul apariției: 2019

Traducere: Luminița Gavrilă

Stephen Fry este scriitor, actor, jurnalist și regizor multipremiat. A scris patru romane de succes — The Star’s Tennis Balls, Making History, The Hippopotamus și The Liar —, precum și trei volume autobiografice: Moab is My Washpot, The Fry Chronicles și More Fool Me. A devenit faimos alături de Hugh Laurie în serialul de comedie A Bit of Fry and Laurie (pentru care au scris împreună și scenariul), apoi a jucat, printre altele, în Wilde și V for Vendetta, iar în prezent poate fi văzut în serialul TV Cititorii de oase. Dă voce povestitorului pe audiobook-urile seriei Harry Potter. La Editura Trei au apărut 3 cărți scrise de către acest autor: Mythos. Miturile Greciei repovestite (2019), Eroii. Muritori și monștri, căutări și aventuri (2020) și volumul Troia (2021). 

„Dar de unde au apărut miturile Greciei antice? Din încâlceala istoriei umane putem să desprindem firul culturii grecești și să mergem pe el, dar, alegând o singură civilizație și poveștile ei, am risca să pierdem din vedere adevărata origine a mitului universal.”

Nimeni nu iubește și se războiește, nimeni nu râvnește și înșală la fel de pătimaș sau de ingenios precum zeițele și zeii Greciei. Stephen Fry repovesteşte miturile grecești, oferindu-ne ocazia să asistăm fascinați la nașterea înțeleptei Atena din mărețul cap despicat al lui Zeus și la coborârea nefericitei Persefona în sumbra lume subpământeană, la clipa în care e deschisă cutia Pandorei, plină cu toate relele lumii, și la legendara poveste de dragoste dintre Eros și Psyche. Mythos relatează toate aceste mituri extraordinare pentru lumea de azi, păstrându-le neștirbite semnificațiile profund umane.

„Mythos începe cu începutul, dar nu se termină cu sfârșitul (...). Și apoi, pe mine mă interesează doar să spun poveștile, nu să le explic sau să analizez adevărurile umane și resorturile psihologice care stau în spatele lor. Miturile sunt suficient de fascinante ca să se susțină singure ca narațiuni, având în vedere detaliile lor tulburătoare, surprinzătoare, romantice, comice, tragice, violente și tulburătoare.”

Nu știu de ce a fost nevoie să treacă atât de mult timp pentru a citi această carte - poate pur și simplu nu mi-a „sărit” în ochi, atunci când a apărut, pentru că altfel cu siguranță ar fi fost a mea numaidecât. De ce? Pentru că, atunci când eram mic, adoram orice ținea de mitologia greacă și romană. Am citit cărțile lui Alexandru Mitru (e imposibil să fi copilărit ca cititori și să nu fi citit Legendele Olimpului, refuz să cred), am avut o pasiune patetică pentru tot ce ținea de cultura zeilor, poveștile fascinante, eroii, întâmplările care-mi stârneau imaginația, filmele, jocurile, fan art-urile și chestii de acest gen. Și, când am văzut această carte, abia anul acesta, am zis că neapărat trebuie să o citesc. Și să-mi amintesc, cu plăcere, de zilele copilăriei, atât de frumoase și de simple, când credeam că toată viața aceasta se învârte în jurul meu și mă credeam invincibil - stai, chiar așa este: sunt invincibil, iar propria mea viața se învârte în jurul propriului meu eu (ce de-a pleonasme necesare)! 

„Existau, însă, trei minunate excepții: trei surori frumoase, HESPERIDELE - nimfele apusului și fiicele serii. Ele vesteau sosirea zilnică a mamei și tatălui lor, însă cu lumina blândă și aurie a amurgului, nu întunericul înfricoșător al nopții. Momentul lor este ceea ce un cameraman numește în ziua de azi «ora magică», atunci când lumina este cea mai frumoasă și cea mai seducătoare.”

Nu, serios, am adorat, pardon, devorat cartea. Mi-a plăcut la nebunie, încât, imediat ce-am terminat-o, în aceeași stare de efervescență mitologică, m-am apucat de următorul volum scris de Stephen Fry, Eroii. Muritori și monștri, căutări și aventuri, întrucât acest volum face, cu precădere, referință la zeitățile Olimpului, iar următorul volum la eroi mitologici (majoritatea, în cele din urmă, copii ai zeilor - semi-zei, unii dintre ei- cu pământence nesăbuite și ușor de păcălit, și-aici, majoritatea trase pe sfoară, mai mult sau mai puțin, de către legendarul și virilul Zeus, zeul zeilor, tipul cu fulgere, a cărui potență este mai greu de stăpânit decât electronii neîmperecheați dintr-un atom). Poveștile lui Stephen Fry, repovestirile sale, sunt absolut delicioase: recunosc că multe îmi erau deja cunoscute, am crescut cu ele, dar am avut parte și de o groază de noutăți care, în cele din urmă, s-au întrețesut, rezultând o viziune mult mai clară, mult mai detaliată și concisă asupra mitologiei grecești. Nu știu câți dintre voi sunteți pasionați - sau ați fost- de mitologia grecească, această ramură provenită din Antichitatea popoarelor, dar mie mi se pare fascinant, la o adică, cum se poate face o paralelă cu știința din ziua de astăzi: cum a apărut Universul din perspectivă științifică (Big Bang-ul, teorie majoritar acceptată în ziua de astăzi) și din punct de vedere mitologic (o poveste fascinantă care implică niște trădări și înverșunări familiale). Cum au apărut unele insecte, cum s-au creat anumite forme de relief din părți de trupuri sfârtecate, burți tăiate, lacrimi. Cum au apărut anumite păsări, elemente chimice, care-și au numele ori din zei, ori din odrasle ale acestora. Sincer, chiar mi s-a părut o carte deosebit de fascinantă, din a cărei lectură n-am putut să mă dezlipesc până când n-am dat-o gata.

„- Nu-i nevoie să vă înclinați, spuse Prometeu, atingând-o pe una dintre ele și minunându-se de consistența și vitalitatea ce se simțea pulsând înăuntru.

Răsuflarea Atenei transformare lutul în carne vie și caldă. Ochii le străluceau, plini de viață, energie și speranță.

- Ba pardon, spuse Zeus, trebuie să se încline. Noi suntem zeii lor și ele nu trebuie să uite asta.”

Mythos. Miturile Greciei repovestite nu doar că a fost ca o călătorie în timp, când eram mai mic și împrumutat cărți cu și despre zei de la biblioteca locală, dar mi-a făcut cunoștință și cu un autor cu care, cum altfel, împart, până la urmă, aceleași pasiuni: cu o scriitură spumoasă, fantezistă, Fry își mărturisește astfel pasiunea lui de-o viață pentru miturile Greciei antice (spiritul, erudiția, inteligența lui Stephen Fry sunt absolut evidente). Mitologia chiar m-a interesat extrem de mult timp, până la a mă influența - acum mulți ani - să urmez o carieră în arheologie (am renunțat, pe parcurs, la acest gând). Îmi aduc aminte cu cât patos mă uitam la filme cu zei, cât de mult îmi plăceau jocurile pe calculator (vă amintiți cu toții de Hercule, sunt sigur de asta), și ce fantezei stârneau în mine poveștile cu zei. Am retrăit toate acestea citind cartea lui Stephen Fry, și cred că nimic nu se poate compara cu sentimentul de a citi o carte bună, extrem de bună, care în același timp simți că e ca o mașină a timpului într-o perioadă de viață din trecutul tău. O, Stephen Fry, dacă aș fi știut cât de mult o să-mi placă această carte, ce stări o să-mi creeze (vorbesc, aici, de-o experiență strict personală, raportată la experiența mea de viață), probabil te-aș fi citit când voi fi îmbătrânit - ca să pot retrăi, atât de palpabil, amintiri atât de vechi. Dar nu-i bai, cu siguranță voi reciti această carte - pentru că mereu, cu aceeași plăcere, voi citi cărți care să-mi amintească de pasiuni vechi, niciodată renegate. 

„Sosiseră Boala, Violența, Înșelăciunea, Suferința și Sărăcia. Și nu aveau să mai plece niciodată.

Ce n-a știut Pandora a fost că, atunci când s-a grăbit să pună la loc capacul, a închis-o în vas pentru totdeauna pe una dintre fiicele lui Nyx. O ultimă creatură mică a rămas acolo pentru totdeauna, bătând neajutorată din aripi. Numele ei era ELPIS, Speranța.”

Dacă sunteți cât de cât familiarizați cu mitologia greacă, știți prea bine cât de efervescentă și complexă este aceasta (iar totul este mult potențat și intensificat de stilul de scriere delicios al lui Stephen Fry). Vorbim, așadar, de o groază de intrigi, personalități din cele mai diversificate - intempestive, periculoase, lacome, oleacă hegheș, duse cu pluta, nebune, aventuroase, geloase (o, da, gelozia Herei), puternice și curajoase, întunecate și neînfricate -, iar poveștile, aventurile au să răsară chiar și din cele mai neînsemnate întâmplări. Zei contra zeițe, tați contra fii, fii contra mame, soț contra soție, toate acestea fac din mitologia greacă o adevărată „supă de întâmplări” dintre cele mai inexplicabile, bizare și delicioase. Vă întrebați cum au apărut, din lumină mitologică, oamenii pe Pământ? Stephen Fry - de fapt, mitologia - are răspunsul. Și e unul extrem de interesant. Citind cartea lui Fry, chiar mi-am dat seama cât de mult mi-am îmbogățit cunoștințele legate de mitologie - habar n-am dacă vreodată, în viața asta, voi avea nevoie de ele, dacă mă vor ajuta la orice altceva în afară de a mă bucura că, ei bine, știu acest lucru, dar mă simt extrem de bine de faptul că o pasiune veghe și-a regăsit locul în sufletul meu odată cu citirea acestei cărți. Și mi-am dat seama, încă o dată, de ce îmi place atât de mult să citesc; ar fi total inadecvat să vă spun de ce, nu? Doar și voi sunteți cititori, până la urmă... 

„Multe mituri grecești antrenează consecințe în cascadă. Așa cum am văzut deja, protagoniștii uei povești ajung să se căsătorească și să întemeieze dinastii din care rezultă și alți eroi legendari. Și sunt o mulțime de mituri secundare al căror fir narativ se desprinde din roata lui Ixion.”

Mythos. Miturile Greciei repovestite este o carte ca o gură proaspătă de aer. Plină de acțiune, dinamică, efervescentă, interesantă, cu comploturi și situații periculoase și lupte și întâmplări care te țin cu sufletul la gură. Doamne, cât de mult mi-a plăcut! Ce repede am devorat-o! Nu mai am răbdare, abia aștept să citesc și volumul Troia (va fi următoarea mea lectură, după cartea de care m-am apucat astăzi), sunt sigur că voi avea parte de aceleași aventuri delicioase. Chiar v-o recomand cu cel mai mare drag, știu prea bine - am certitudinea, deci - că o să vă placă: n-ai cum să te nu te lași captivat de o lume atât de fantastică, atât de interesantă, care-și are „prelungiri” în lumea din ziua de astăzi, cea pe care o cunoaștem și în care trăim (găsiți, după cum v-am zis, numeroase explicații - evident, deloc viabile - legate de anumite forme de relief existente pe Pământ, diferite denumiri, diferite mituri a căror explicație e interesant s-o cunoașteți, niciodată nu știi cât de bine poți să pici la o petrecere în cunoștință de cauză; or, îți poți impresiona prietenii; auzi, știi de unde vine denumirea de păianjen sau care-i faza cu firul acela al Ariadnei sau știai că din capul lui Zeus a sărit chiar fiic-sa). Să aveți doar lecturi pe placul vostru și spor în toate!

Am uitat să fim fericiți, de Liane Moriarty - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 536

Anul apariției: 2016

Traducere: Luminița Gavrilă

Liane Moriarty și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nici acum nu poate adormi fără să citească măcar câteva pagini. Nu-și mai amintește când a scris prima sa povestire, dar ține minte perfect primul contract de publishing: tatăl ei a angajat-o să scrie o carte despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că va publica prima carte. Romanul său de debut, Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney a fost publicat de Pan Macmillan. De atunci a mai scris șase romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 39 de limbi și vândute în peste șase milioane de exemplare în toată lumea. Nu poate trăi fără cafea, ciocolată, cărți, poveștile copiilor, conversațiile cu prietenii, seriale TV, schi și… lista e deschisă. O puteți vizita online la lianemoriarty.com. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO; recenzia o găsiți AICI), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial, recenzia o găsiți AICI), Când vina ne desparte (recenzia o găsiți AICI), Ultima Aniversare (recenzia o găsiți AICI), Nouă străini (recenzia o găsiți AICI) și Idila hipnotizatoarei (recenzia o găsiți AICI).

„În mintea lui Alice a răsărit amintirea unei voci de femeie cu un ușor accent american. 

«Îmi pare rău, dar nu are puls». 

Își amintea foarte clar. Pauza scurtă după «îmi pare rău».”

Când se trezeşte întinsă pe podeaua sălii de gimnastică, după o puternică lovitură la cap, Alice Love crede că este încă o tânără de două­zeci şi nouă de ani, dornică de distracţii, aflată la început de drum alături de un soţ minunat şi însărcinată cu primul lor copil. Însă descoperă cu uimire că lovitura la cap i‑a şters ultimii zece ani din memorie şi că acum este o femeie de treizeci şi nouă de ani, cu trei copii și un bărbat care o urăște. Cum e posibil ca viaţa ei să se fi schimbat atât de dramatic? Și de ce nu‑și amintește nimic? Alice nu se mai recunoaşte şi nici nu‑i place persoana în care s‑a transformat. Trebuie să decidă dacă pierderea memoriei este un blestem sau o bine­cuvântare și cum să o ia de la capăt.

„O cuprinse din nou acea spaimă terifiantă de a nu ști ce se întâmplase în viața ei. Parcă era într-un montagne russe care te aruncă ba la stânga, ba la dreapta, apoi întoarce lumea cu fundul în sus, făcându-te să vezi lucrurile obișnuite din perspective neașteptate. Lui Alice nu-i plăcea să se dea într-un montagne russe.”

Probabil nu e o noutate faptul că, pentru mine, Liane Moriarty scrie unele dintre cele mai faine cărți. Și nici faptul că, până acum, i-am citit toate cărțile măcar o dată. Și nu aveți idee cât de ciudă îmi este pe persoanele care ori n-au citit nicio carte scrisă de Liane Moriarty, ori au citit doar una; cu alte cuvinte, cei care încă mai au de citit cărți scrise de ea. De aceea, în așteptarea traducerii noului roman semnat de Moriarty (Apples Never Fall), și din cauza dorului de a mai citi ceva în stilu-i caracteristic, care-mi place atât de mult, ieri m-am reapucat de Am uitat să fim fericiți, unul dintre romanele scrise de ea care mi-au plăcut cel mai mult; n-a fost nicio problemă faptul că știam deja anumite lucruri legat de el - nu asta mi-a lipsit, și-anume „intriga și desfășurarea acțiunii și deznodământul”, ci stilul romanist al autoarei, felul ei de a scrie, naturalețea expresivă, grija fabuloasă față de personaje, modul în care le construiește și, de fapt, tot ce face din romanele lui Liane Moriarty ceva absolut memorabil: tensiunea crescândă, felul în care își menține cititorul „la foc mic”, și nu vorbesc aici de ceva neapărat de genul „cauză-efect”; citind cărțile lui Moriarty, mi-am dat seama, oarecum, că ea nu mizează, în cele din urmă, pe un gen thriller - deși unele cărți au o tentă mai puternică decât altele spre a fi încadrate în această tagmă literară -, ci pe un fel de gen psihologic, în care, cu o scriitură puternică, reiterează și conturează aspecte ce țin de viața de zi cu zi a unor familii în esență simple, dar atât de complicate. Da, viața de familie, cu tot ce-nseamnă ea, cred că asta e ceea ce face subiectul romanelor lui Moriarty. Și, bineînțeles, acesta este un domeniu efervescent, din care, cu talent, poți extrage niște subiecte extrem de sensibile. Și le poți valorifica la întreaga lor amploare!

„Normal. Până la urmă, totul se învârtea în jurul Ginei.

Când își va aminti de Gina, își va aminti totul.”

În Am uitat să fim fericiți facem cunoștință cu Alice, o femeie care, în urma unui accident în timpul ședinței de fitness („oh, stai, chiar îmi plăcea fitness-ul?”), cade, se lovește, ajunge la spital și-și dă seama că nu mai ține minte pur și simplu nimic din ultimii zece ani de viață (dat fiind faptul că are impresia că are douășnouă' de ani, nu cu zece mai mulți, și că încă este însărcinată cu una dintre fiicele pe care, ei bine, le-a născut deja); vă dați seama, deci, că-n zece ani de viață se pot întâmpla al naibii de multe, nu? Ei bine, chiar s-au întâmplat destul de multe în ăștia zece ani pe care Alice (Alice Love, ce ironie!) nu și-i mai amintește. Și vreau să vă spun că totul, de fapt, ca în majoritatea cărților lui Moriarty, se-nvârte în jurul a ceva ce s-a întâmplat. Și nu pot să vă spun multe, deoarece v-aș încărca cu inutile spoilere, dar se păstrează o atmosferă tensionată, intensă, în jurul amintirilor care, încetul cu încetul cu încetul, se infiltrează în memoria lui Alice: ba un miros, ba o persoană, ba o situație, ba un cuvânt care-i scormonesc în minte și-i aduc în lumină vechea identitate. Ceea ce-i absolut necesar, deoarece Alice de-acum zece ani este total diferită față de Alice din prezent (cea care, în genere, are treișnouă' de ani). Și, așa cum am spus, în acești zece ani, parcă niciodată trecuți pentru Alice, s-au întâmplat deosebit de multe. 

„I se întâmpla frecvent. Îi tot veneau în minte cuvinte ciudate, fraze și versuri din cântece. Părea că amintirile din acei zece ani fuseseră înghesuite într-un sertar mult prea mic din creierul ei, de unde ocazional scăpau fragmente de neînțeles. 

Din clipă în clipă, acel sertar avea să se deschidă și să-i inunde mintea cu amintiri despre tristețe și bucurii și cine mai știe ce. Nu îi era foarte clar dacă își dorea să vină acel moment sau nu.”

Pentru mine, dincolo de o carte extrem de alertă (dar nu în stilul unui thriller, unde au loc întorsături de situație și situații extrem de neașteptate), extrem de bine scrisă, a fost o carte care abordează un subiect sensibil, de fapt, mai multe - dacă ai putea să te-ntorci în trecut, oare ai face alte alegeri? Ești mulțumit de ceea ce ai acum, sau simți că ai putea schimba, din nou, lucrurile, astfel încât viața ta s-o ia iarăși pe drumul bun? Ai mai face aceleași lucruri - cu prețul pierderii unor amintiri de moment frumoase -, știind că ele te-au adus în aceste circumstanțe? Pe de altă parte, mi-a plăcut mult - și mi s-a părut extrem de emoționantă - povestea lui Elisabeth, sora lui Alice, care este nevoită să urmeze un tratament de fertilizare in vitro, care a dat de-a lungul timpului numeroase rateuri, din imposibilitatea de a avea copii. Încercând să rămâne deasupra liniei de plutire, în momentele cele mai nefericite, aceasta ține un jurnal în care i se adresează psihiatrului său, Hodges. Nevoită să facă numeroase sacrificii, oare va ajunge vreodată Elisabeth să aibă un copil? Își va satisface această „nevoie”? Moriarty conturează extrem de bine ideea maternității - atât din punctul de vedere al lui Alice, care nu-și mai amintește prea bine că, de fapt, are trei copii, cât și din punctul de vedere al lui Elisabeth, care simte singurătatea aceasta într-un mod acut și dramatic, afectându-i relația cu Ben și, de fapt, cu propria-i soră. 

„Uneori era surprinzător e ușor să redevii fericit (...). Iubirea de la început este vibrantă și pasională. E ușoară și spumoasă. Oricine poate iubi așa. Dar dragostea dintre doi oameni, după ce au făcut trei copii, s-au separat și au fost pe punctul de a divorța, după ce s-au rănit și s-au iertat unul pe altul, s-au plictisit și s-au surprins unul pe altul, după ce au văzut ce era mai rău și mai bun în celălalt - ei, da, o astfel de iubire este inefabilă. Ar trebui inventat un cuvânt ca să o descrie.”

Moriarty face povești din viețile unor oameni simpli. Povești profunde, dramatice, sensibile, amuzante; personajele ei au fost întotdeauna, pentru mine, un deliciu: mi-a „livrat” personaje pe care să le iubesc, cu care să mă împrietenesc și pe care să le urmăresc crescând în ochii mei, dar și personaje ambigue, ciudate, enervante și pline de secrete, care uneori parcă mă scoteau la liman prin atitudinea pe care o aveau. Am uitat să fim fericiți este o carte care îți oferă o paletă largă de personaje, deci ai de unde să-ți alegi „favoritul” (deși, la un moment dat, ești chiar pus în situația de a nu ști ce să mai crezi despre ele). După cum am spus în fiecare recenzie, grija lui Moriarty față de personajele ei mi se pare una autentică - parcă le oferă un tratament special, le îmbogățește cu viață și cu realitate, cu gânduri absolut firești și, nu știu, o anumită impresie că ceea ce scrie este ceva departe de a fi fictiv, este real, ca și cum ar face o documentare inspired by true events sau powered by the couple next door pentru un show de televiziune sau ceva. Sincer, mi se pare că are un talent autentic în a face asta - și probabil, dincolo de intrigile deseori extrem de interesante, asta îmi place cel mai mult la Moriarty: faptul că personajele ei sunt, întotdeauna, fascinante și memorabile.

„Cine era? Cine a spus asta? Se întâmplase în realitate? Lui Alice i s-au umput ochii de lacrimi și s-a gândit din nou la buchetele acelea de baloane roz purtate de vânt pe cerul cenușiu. Văzuse acele baloane într-un film demult uitat și extrem de trist? A simțit că o inundă un sentiment neobișnuit, exact ca atunci când era în ambulanță. Un sentiment de supărare și furie. Se vedea suspinând, bocind, strângând din pumni până îi intrau unghiile în carne (nu se purtase așa în viața ei). Și chiar când credea că nu mai putea suporta, senzația aceea s-a estompat și a dispărut.”

Abia aștept și următoarea carte, cea nou apărută; sper ca prietenii de la Editura Trei să o traducă în viitorul cât mai apropiat. Probabil cartea mea preferată, de la Moriarty, va rămâne întotdeauna Marile minciuni nevinovate (recenzia AICI; vă recomand și ecranizarea, este demențială), dar și celelalte cărți mi-au plăcut extrem de mult. Am spus-o și am s-o spun de fiecare dată, Moriarty are acel ceva pe care îl găsesc doar la ea: un stil de-a descrie familii, în esență normale, banale, lipsite de orice urmă de a fi interesante, dar în care mocnesc drame, secrete, emoții intense și refulări, gata oricând să iasă la iveală, să explodeze, să creeze conflicte și să înverșuneze alegeri; Moriarty abordează, într-o formă estetică viabilă, în concordanță cu stilul ei romanist specific, teme destul de sensibile - însă le integrează într-o manieră ușor de plăcut, deloc greoaie, încât totul curge lin, și nu m-aș plictisi vreodată să-i citesc cărțile. Nu mă interesează cu și despre ce sunt, ci mă interesează felul în care, în cele din urmă, cărțile ei sunt. Felul în care sunt scrise, vocea narativă a lui Moriarty și tot talentul ei, pentru mine unic, de „a îmbrăca în real” fiecare personaj pe care aceasta îl creează: și cred că acesta este un talent incontestabil al unui autor cu adevărat înzestrat! Voi ați citit ceva scris de Liane Moriarty? Dacă da, sunt curios care este părerea voastră: ce carte v-a plăcut cel mai mult? Să aveți doar lecturi frumoase și o săptămână cu spor!

Să explorăm diabetul cu bufnițe, de David Sedaris - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Narator 

Rating: 3 din 5 steluțe

Anul apariției: 2017

Număr de pagini: 280

Traducere: Ruxandra Tudor 

Grație umorului sarcastic și spiritului său critic incisiv, David Sedaris a devenit unul dintre cei mai cunoscuți scriitori americani de satiră. Priceperea cu care analizează eufemismul cultural și corectitudinea politică dovedește că este numit pe drept unul dintre cei mai fini observatori ai condiției umane actuale. În 1994, a publicat prima colecție de eseuri și povestiri, Barrel Fever. Următoarele cinci cărți, În pielea goală (1997; Editura Publica, 2016), Holidays on Ice (1997), Eu o să vorbește drăguț cândva (2000; Editura Publica, 2016), Dress Your Family in Corduroy and Denim (2000) și When You are Engulfed in Flames (2008), au devenit bestselleruri New York Times, au fost tipărite în șapte milioane de exemplare și au fost traduse în 25 de limbi de circulație internațională. Multe dintre poveștile pe care le spune cu atât de mult haz sunt autobiografice și autoironice, fiind legate de familia sa, de copilăria petrecută în Carolina de Nord, de homosexualitatea sa și de traiul în Franța și Londra.

„La început am fost frapat de duritatea germanilor. Dacă o persoană voia să comande o felie de prăjitură, avea un ton de-ai fi zis că lucrul pe care voia să-l spună de fapt era: «Taie prăjitura și întinde-te cu fața în jos, în șanț, între cizmar și fetiță». Cred că li se trage de la prea multe filme despre cel de-al Doilea Război Mondial.”

Un tip intră în vagonul restaurant și… Din acest punct, povestea poate decurge în nenumărate feluri. Iar când tipul în cauză este David Sedaris însuși, posibilitățile sunt infinite, iar rezultatul este mereu același: întâmplări pline de umor și spuse cu mult har, care impresionează profund. În această colecție nouă de eseuri, Sedaris vorbește, printre altele, despre ținuta de seară a tatălui său (bluză și chiloți), despre prima sa colonoscopie (remarcabil de plăcută) și despre momentul în care a vrut să cumpere scheletul unui pigmeu ucis. Ideea de bază? Sedaris transformă cu multă dibăcie fiecare eseu într-o poveste de dragoste. Vorbește despre cum este să ai o relație de lungă durată, în care iubești și ești iubit, despre ce înseamnă să ai familie și despre cum este posibil, în ciuda tuturor absurdităților cu care te încearcă viața, să ajungi să te iubești pe tine. Să explorăm diabetul cu bufnițe dovedește încă o dată de ce David Sedaris este considerat „cel mai amuzant scriitor din America”.

„Așa sunt eu, un om insensibil. Unii m-ar putea cataloga drept «rău intenționat», dar, hei, «râde ciob de oală spartă».”

Cu certitudine nu o carte memorabilă, dar cu aceeași certitudine pot spune că n-am mai citit de ceva vreme o carte care să mă amuze atât de copios, care să mă facă să râd în cele mai neașteptate momente (referindu-mă la poveștile, eseurile domnului Sedaris), în cele mai ciudate circumstanțe ale acțiunii; deci, nu contest deloc talentul autorului în ceea ce privește proza amuzantă, delicioasă pe care o livrează cititorului, stilul său satiric și ironic, calități remarcabile ale unei inteligențe psihologice, umane, anume. Nu am reușit să fac legătura între titlul cărții și vreo anumită poveste de-a lui Sedaris (de fapt, există una anume, privitoare la un cadou destul de bizar, ce-i drept, dar pare să nu mă mai surprindă nimic când vine vorba de „alegerile estetice” ale lui Sedaris - cu siguranță, un om cu o natură interioară liric de efervescentă), dar îmi dau seama că, poate, n-are nicio relevanță: poveștile lui Sedaris sunt atât de randomice, încât se cade, parcă, un titlul la fel de random ales. Neștiind nimic despre carte, mă așteptam să citesc ceva legat de - surprinzător - diabet, o anumită poveste despre cum e să trăiești cu această boală și chestii de acest gen. N-a fost cazul, bineînțeles, dar nu-mi pare nicidecum rău - chiar m-a amuzat copios și am perceput-o ca o lectură binevenită, care, de altfel, m-a făcut să vreau să mai citesc ceva scris de Sedaris - are ceva interesant, cu siguranță, o anumită voce narativă plină de compasiune și, în același timp, a naibii de incisivă, caustică și acidă.

„Eu și Hugh nu observăm aceleași lucru. Probabil că de asta reușește să fie cu mine. Pentru el sunt inexistente lucrurile pe care le-a observat taxidermistul: superficialitatea mea, fascinația mea puerilă pentru anormalitate, disponibilitatea mea de a tolera și, câteodată, chiar de a celebra răul. Spune-i toate astea despre mine și el îți va răspunde: «David? David al meu? A, nu. El nu este așa».”

Ah, da, și dacă veți citi cartea, să știți că faza cu bomboanele este chiar adevărată (mi-a văzut cineva rating-ul de pe Goodreads și, cu una, cu alta, am început să vorbim despre autor și mi-a spus că într-adevăr l-a cunoscut în realitate și chiar se comportă cu cititorii săi așa cum, la un moment dat, scrie într-o povestire din carte). Eseurile din Să explorăm diabetul cu bufnițe ar putea fi împărțite, lejer, în trei categorii: câteva sunt povești din copilăria absolut terifiant de amuzantă, melodramatică a lui Sedaris și câteva despre începutul anilor douăzeci, povești despre călătoriile sale alături de soțul/iubitul (habar n-am) său Hugh - un tip super-fain - și câteva eseuri scrise din perspectiva unui personaj imaginat, fictiv (pe astea chiar nu prea le-am înțeles, mi s-au părut oarecum greoaie întrucât nu prea reușeam să fac o distincție clară între vocea narativă a autorului și cea a „personajului fictiv”; dar nu-i bai, mi-au plăcut și acestea). Cred că cel mai mult mi-au plăcut poveștile despre călătorie, amuzante, neașteptat de periculoase deseori, care incită la o meditație acută și stârnesc imaginația autorului, încercarea sa de a învăța o limbă nouă, diferențele de cultură care i se par inspiraționale, adică un punct excelent de plecare în scrierea a câtorva „eseuri etc.” Chiar mă gândeam cum Sedaris își comandă Tikka Masala și, într-un puseu de creație, își scoate telefonul și-ncepe să scrie o pledoarie eseistică despre cum este condimentat respectivul pui. Cu siguranță are o imaginație de nestăpânit!

„În timp ce făceam ce mi se solicitase, mi-am dat seama că nu era cu nimic mai diferit față de cântatul la un instrument de suflat. În spatele celorlalte draperii erau și alți muzicieni și puteam să jur că îi auzeam și pe ei cântând, formând cu toții orchestra de alămuri a lui Dumnezeu. Nu știu cât am stat acolo extaziat și trăgând pârțuri. Trei minute? Cinci? Zece? Mai apoi am fost rugat să mă îmbrac și, după ce am fost gata, am fost condus într-o cameră în care se aflau un ziar și o Biblie.”

Eseurile privitoare la copilăria autorului sunt, în mod cert, destul de dulci-amărui - deși amuzante în genere, există o anumită tristețe sublimă în scrierile lui Sedaris privitoare la tatăl său, relația cu el, zilele în care practica înotul și alte întâmplări cu care deși, în primă instanță, par amuzante și stârnesc zâmbete; Sedaris pare considere, chiar calm, că este foarte normal, deloc neobișnuit ca din când în când să le oferi niște lecții de „educație tradițională” copiilor tăi (nu știu ce să zic cu asta, bineînțeles că nu sunt de acord cu așa ceva, dar este clar că acest lucru se-ntâmplă și în ziua de astăzi, altfel de ce nu s-ar fi întâmplat și în copilăria sa? Și multe alte întâmplări amuzante, copioase, care m-au făcut să râd și să mă bucur de această lectură plină de oralitate, care a mers extrem de rapid - cred că am devorat-o într-o singură zi (am început-o undeva pe la ora opt seara și am terminat-o a doua zi pe la doisprezece) - și care mi-a făcut cunoștință cu un autor care, într-adevăr, are darul de a spune povești într-o formă tare plăcută. 

„În fiecare seară, bătrânul Bowser își linge ouțele.

Și soilește iar și iar, până pipi vine iar.

Ups, e caca, ce scârbos,

Bowser în fund se linge frumos.”

Oricum, o carte care chiar a picat într-o perioadă potrivită, date fiind condițiile actuale atât de nefericite și hazardate. Cred că e important să râdem; un medicament grozav, iar în aceste timpuri chiar avem o deosebită nevoie de așa ceva. Un fel de „râs nevrotic”, dacă e să-l pot numi așa, Să explorăm diabetul cu bufnițe a fost cu siguranță un moment liniștit, subtil de stand-up inspirat din însăși viața autorului, una aparent atât de plină și complexă, încât a scris nenumărate cărți cu și despre ea (acum, serios, cum să-ți minți propriul tată că ai avea cancer; ah, bănuiesc că răzbunarea-i dulce). Nu cred că această carte este cea mai bună a lui David Sedaris, i-am căutat și celelalte cărți pe Goodreads și am văzut că, dincolo de faptul că sunt citite într-un număr extrem de mare, au un rating superior acestei cărți - deci, cu siguranță, celelalte cărți sunt ceva mai interesante. Nu neg că mi-a plăcut această carte, spun doar că parcă aș fi vrut să fie altceva - uneori citeam și aveam impresia că povestea respectivă, întâmplarea de fapt, nu-mi stârnește nimic, este doar o altă chestie pe care o citesc. Am avut, în schimb, parte și de multe „aventuri sedariești” care m-au încântat și mi-au plăcut la nebunie. Aștept, așadar, să văd (să citesc) ce mai mare David Sedaris de oferit. Tind să fiu sigur că, he-he, are multe! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru!

Făcut pentru creație, de Scott Barry Kaufman și Carolyn Gregoire - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Științe Sociale

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 312

Anul apariției: 2016
Traducere: Raluca Chifu 

Dr. Scott Barry Kaufman este directorul științific al Imagination Institute din cadrul Centrului pentru Psihologie Pozitivă al Universității din Pennsylvania, unde studiază măsurarea și dezvoltarea imaginației, a creativității și a jocului. A scris și a editat până acum șase cărți și este autorul blogului Beautiful Minds al Scientific American și cofondator al Creativity Post. Locuiește în Philadelphia, Pennsylvania. Carolyn Gregoire este redactor senior la Huffington Post, unde scrie despre psihologie, sănătate mintală și neuroștiințe. A ținut discursuri la TEDx și Harvard Public Health Forum și a fost invitată în emisiunile posturilor TV MSNBC, History Channel și HuffPost Live. A absolvit cursurile Universității McGill și locuiește la New York.

„Într-un fel, toți suntem făcuți pentru creație.”

Bazată pe cercetările inovatoare ale psihologului Scott Barry Kaufman şi pe un articol publicat de Carolyn Gregoire în Huffington Post, Făcut pentru creaţie explică modul în care funcționează „mințile dezordonate” ale persoanelor extrem de creative. Kaufman și Gregoire clarifică o serie de paradoxuri – de exemplu, meditația mindfulness și visarea cu ochii deschiși, seriozitatea și joaca, deschiderea și sensibilitatea, singurătatea și colaborarea – pentru a demonstra că doar acceptându-ne propriile contradicții ne putem utiliza cu adevărat cele mai profunde resurse ale creativității. Fiecare capitol explorează unul dintre cele zece atribute și obiceiuri ale persoanelor inventive: joaca imaginativă, pasiunea, visarea cu ochii deschiși, singurătatea, intuiția, deschiderea spre experiențe noi, meditația mindfulness, sensibilitatea, transformarea dezavantajelor în avantaje și gândirea diferită. Cu ajutorul unor povești despre munca și viața unor persoane precum Pablo Picasso, Frida Kahlo, Marcel Proust, David Foster Wallace, Thomas Edison, Josephine Baker, John Lennon, Michael Jackson, muzicianul Thom Yorke, campionul la șah Josh Waitzkin, designerul de jocuri video Shigeru Miyamoto și multe alte eminențe creative, Făcut pentru creaţie ne ajută să înțelegem mai bine inventivitatea și ne arată cum putem îmbogăți acest aspect esențial al vieților noastre.

„ Personalitatea lui Brinkman a constituit un studiu de caz într-una dintre cele mai cunoscute descoperiri din istoria cercetărilor în domeniul creativității: Persoanele creative au minți dezordonate.

Persoanele creative au și procese dezordonate.”

Am să încep prin a vă spune că, de obicei, eu nu cred în cărțile „de dezvoltare personală”. Și probabil fac referire, în special, la acele cărți pe care le-am „încadrat” deja, mai mult ca sigur fără să știu prea multe despre această tagmă literară, și fără să le fi citit vreodată, doar din ce-am văzut de-a lungul timpului din zeci de share-uri din cărțile lui Osho, Tolle, Shetty și așa mai departe. Bun. Nu mi se păreau a fi decât clișee pe care deja le știu, pe care deja le-am „incubat”, deci de ce-aș avea nevoie de un guru care să mă călăuzească pe un anumit drum? La o adică, nu e vorba de ceva multifactorial: viața mea e complet diferită de a ta (în marea majoritate), deci de ce să cred că ceea ce e viabil pentru tine e viabil și pentru mine? E aplicabil și în cazul meu? În fine. De aceea, mi-am zis că voi citi doar cărți practice, cărți din care pot sustrage ceva util fără să simt că, după ce termin cartea, „neapărat trebuie să faci exact așa ca să reușești”. Și, de asemenea, fără să simt că am avut parte doar de niște pseudo-sfaturi din experiența de viața a cuiva; care, cu siguranță, nu poate fi aceeași cu experiența mea de viață în aceleași circumstanțe - alo, unde-i variabila numită „natura mea interioară și modul în care percep eu lucrurile? În fine. 

„Cum să înțelegem acest complex proces creativ și personalitatea corespunzătoare? Totul începe cu acceptarea unui set extrem de dezordonat de contradicții.”

Deci, m-am așteptat ca Făcut pentru creație să fie o carte de care să nu mă apropii prea tare, care să nu mă lumineze așa mult - culmea, s-a întâmplat întocmai contrariul. Cred că lucrurile au fost mult mai interesante dat fiind faptul că sunt, deși mă feresc să spun asta, scriitor. Da, am scris trei cărți (și mai am în lucru ceva). De multe ori mi-am spus că, da, sunt făcut pentru creație. Îmi place să creez, să mă joc cu cuvintele, să le dau putere și să le las să mă conducă într-o lume pe care nu o voi fi recunoscut decât după ce, de la sine parcă, s-a creat. Însă procesul scrierii e unul deosebit de dificil - îmi aduc aminte de momentele în care am scris primul roman, parcă momente de o epuizare fizică, palpabilă, pe care n-am putut-o gestiona. Și după ce am pus ultimul punct, parcă totul a revenit la normal (trec peste faptul că, de când am publicat romanul, eu nu l-am citit nici măcar o singură dată, n-am mai făcut nicio modificare ulterioară; l-am dat „în lume” așa cum s-a născut, crud și lipsit de pudoare). Însă, revenind, să scrii ceva, să creezi ceva - cel puțin pentru mine - este deosebit de greu. Și nu spun asta pentru că aș duce lipsă de inspirație, ci spun asta pentru că, deseori, există anumiți factori perturbatori ai procesului creativ. Și atunci când te lovește inspirația, fazual spus, trebuie să fii extrem, extrem de atent - faci abuz de acel moment irevelator sau lași lucrurile să se sedimenteze, lași entuziasmul deoparte, negi și, na, faci altceva? Pentru că inspirația este ca mica sclipire dintr-un foc - trebuie întreținută, trebuie păzită pentru ca în cele din urme să iasă o flacără adevărată. Și-ați fi surprinși de cât de greu este să faci asta. Cât de mult te solicită!

„Dată fiind natura complexă și schimbătoare a procesului creativ, n-ar trebui să fie surprinzător faptul că persoanele creative tind să aibă minți dezordonate. O muncă de tip creativ combină diferite elemente și influențe în cel mai inovator sau neobișnuit mod, iar aceste stări, trăsături și comportamente variate intră adeseori în conflict unele cu altele, ducând la un nivel ridicat de tensiune internă și externă pe parcursul procesului de creație.”

În cartea de față, așadar, am găsit extrem de multe sfaturi practice care m-ar putea ajuta în procesul creativ (și nu vorbesc doar despre a scrie, ci și despre a compune muzică, a inventa ceva, a face cercetări în domeniul științei, a picta și tot ce ține de o anumită formă de „a crea”) - pe multe deja am început să le adopt în viața mea, încetul cu încetul. Și, mai mult decât atât, mi-am dat seama că de ce să nu învățăm de la cei care deja au reușit? Mă voi încrede, cu toată certitudinea, în știință, pentru că ceea ce cei doi autori prezintă în carte este fundamentat de numeroase studii de neurobiologie, psihologie, fiziologie și imagistică, biochimie și alte ramuri care, prin metode specifice, au reușit să scoată la lumină ideea „geniului creativ”. Ce poți face ca să fii mai creativ? Oare chiar există anumite tabieturi, anumite pattern-uri care pot fi urmate? Adoptarea anumitor input-uri în viața ta oare chiar te pot face mai creativ? Îți pot spori imaginația, efervescența lumii tale interioare? Ei bine, deși n-aș fi spus vreodată - pentru mine imaginația și actul creației erau erau „comportamente hazardate”, lipsite de voință, care apăreau, uneori, în cele mai nepotrivite momente, când cu siguranță n-aș fi putut face uz de ele (la modul în care aș fi vrut) în timpul orelor de genetică sau anatomie -, dar chiar există anumite modalități prin care îți poți stimula comportamentul creativ, prin care poți aduce la lumină ceea ce mai târziu ar putea reprezenta baza unei opere create de tine. Iar această carte asta face - îți oferă sfaturi practice, aducându-ți argumente în vederea viabilității acestora -  joaca imaginativă, pasiunea, visarea cu ochii deschiși, deschiderea spre experiențe, sensibilitatea și gândirea diferită. Toate sunt comportamente care pot fi adoptate, toate sunt adevăruri a căror finalitate se concretizează, în cele din urmă, în sporirea imaginației. 

„În zilele noastre, vedem dovezi ale acestei complexități la nivel neuronal. Aparent, creativitatea nu implică doar o singură regiune cerebrală sau o singură parte a creierului, după cum sugerează mitul «emisferei drepte». Procesul creativ implică întregul creier. 

El constă în mai multe emoții și sisteme cognitive (conștiente și inconștiente) care interacționează, și în diferite regiuni ale creierului, care gestionează fiecare activitate și lucrează în echipă pentru a duce lucrul la bun sfârșit.”

Mi-a plăcut mult să citesc această carte; unele dintre informații îmi erau deja cunoscute (cumva, „le trăisem” pe propria mea piele), dar mă bucur că am descoperit și multe la care nu m-aș fi gândit vreodată. De asemenea, se spune că mințile creative se caracterizează printr-un comportament dezordonat, dar și complex. Ei, bine, eu chiar sunt foarte, foarte organizat, și dacă-mi ies puțin din rutină, din „zona de confort”, mi se pare c-o iau razna; nu m-a surprins nici faptul că IQ-ul crescut nu este corelat cu o creativitate crescută (mulți, poate, consideră că există o directă proporționalitate între cei doi „parametri”; departe de orice adevăr). Ni s-a spus deseori să „nu mai visăm cu ochii deschiși”, dar ce-ar fi rău în asta? Se spune că este foarte important - mai ales dacă ești în toiul încercării de a finaliza o creație - să visezi cu ochii deschiși, pentru că asta ajută la incubarea noilor idei, ceea ce se traduce printr-o imaginația mai efervescentă și, evident, mai bogată. În 1959, Isaac Asimov a scris un eseu extraordinar despre creativitate, în care afirma că „lumea, în general, dezaprobă creativivitatea” - ceea ce e deja un truism, întrucât deseori ajungem „să sărbătorim” anumite idei geniale, revoluționare și originale, numai după ce acestea sunt acceptate la scară largă (mai ales în lumea științifică, unde se întâmplă deseori acest lucru). 

„Scopul acestui volum este să evidențieze perplexitățile fascinante ale minții creative, încurajându-i pe cititori să-și accepte propriile paradoxuri și complexități și să acceseze un nivel mai profund de autoînțelegere și autoexprimare. După cum veți vedea, tocmai această abilitate de a-și vedea identitatea în toată frumusețea sa dimensională este punctul central al realizării și împlinirii creative.”

Așadar, vă recomand cu mare drag Făcut pentru creație dacă sunteți genul de persoane care, în fine, creează. Chiar sunt curios de cum vor fi integrate în viața mea toate sfaturile pe care „le-am primit” citind-o; îmi voi oferi timp și, în orice caz, voi aborda niște comportamente, oricât de superficial, în viața mea. Deja știu ce funcționează pentru mine în manieră de inspirație, dar nu ajutor extra nu va strica niciodată. Oricum, mi-am îmbogățit bagajul cultural în ceea ce privește acest aspect, plus că a fost o carte care chiar m-a prins și pe care am citit-o fără să-mi ofer răgaz (pe lângă niște notițe pe care mi le-am luat). Mi-au plăcut mult experimentele explicate, stilul de scriere expeditiv și, ca întotdeauna, numeroasele referințe bibliografice care cu siguranță îmi pot oferi, în cazul în care n-am înțeles ceva și am mai multe întrebări, explicații suplimentare. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!