Orășelul minciunilor, de Diane Chamberlain - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Blue Moon

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2022

Traducere: Gabriela Ghircoiaș

Diane Chamberlain este autoarea a 27 de romane, bestseller al New York Times, USA Today și Sunday Times (Londra). Fiica unei directoare de școală care îi aducea aproape zilnic câte o carte nouă, Diane a învățat repede puterea emoțională a poveștilor. S-a născut și a crescut în Plainfield, New Jersey, și a locuit mulți ani în San Diego și în nordul Virginiei. Și-a obținut masteratul în asistență socială clinică la Universitatea de Stat din San Diego. Înainte de cariera de scriitoare, a fost asistentă socială în spitale, atât în San Diego, cât și în Washington, D.C., și a avut un cabinet de psihoterapie în Alexandria, Virginia, lucrând în principal cu adolescenți. Diane locuiește în Carolina de Nord împreună cu partenerul ei de viață, fotograful John Pagliuca, și cu ciudatul, dar adorabilul lor câine ciobănesc, Cole. Orășelul minciunilor este prima carte a autoarei apărută la Editura Litera. 

„- Vreau să aflu ce i s-a întâmplat, am spus. De ce a transformat Anna Dale o pictură perfect normală într-o casă a groazei? 

El mi-a aruncat o privire amuzantă.

- Și cum ai de gând să faci asta? a întrebat. Să afli ce a pățit de fapt?

- Nu știu, dar trebuie, am răspuns eu uitându-mă la toporul plin de sânge, la roșcovanul din oglindă, la picăturile de sânge și la motocicletă. Cred că Anna Dale începe să mă bântuie.”

Carolina de Nord, 2018: viața tinerei Morgan Christopher a luat o turnură catastrofală, dar o vizitatoare misterioasă îi face o ofertă în urma căreia i se promite eliberarea imediată din închisoare. În schimb, Morgan trebuie să restaureze o veche pictură murală din 1940, destinată decorării unui oficiu poștal dintr-un obscur orășel sudist. Tânăra nu știe nimic despre tehnicile de restaurare a picturilor, dar își dorește cu disperare să iasă din închisoare, așa că acceptă propunerea. Descoperă un tablou care spune o poveste despre nebunie și violență, precum și despre o conspirație a tăcerii care învăluie secretele murdare ale orășelului. Carolina de Nord, 1940: Anna Dale, o tânără pictoriță din New Jersey, câștigă un concurs național în urma căruia e desemnată să realizeze o pictură murală de mari dimensiuni, destinată oficiului poștal al orașului Edenton din Carolina de Nord. Singură pe lume și aflată în căutarea unei slujbe, acceptă slujba. Dar, spre marea ei surpriză, Anna descoperă că orășelul idilic pe care trebuie să-l imortalizeze în pictura murală e de fapt un loc în care prejudecățile sunt adânc înrădăcinate, iar oamenii își camuflează secretele în spatele ușilor închise și, uneori, prețul de a fi diferit e plătit cu propria viață.

„- Erau august și câmpu' din sud era plin de porumb. M-am dus 'colo și m-am așezat în mijlocul lanului, unde nu mă vedea nimenea în afară de viermi și de cărăbuși și m-am gândit la toate lucrurile pe care le făceam cu buna... cum mă trăgea de ureche când era supărată pe mine, a spus el, începând să râdă. Da' juca horseshoes cu mine și fuma pipă și-mi dădea și mie când nu se uita mama. Chestii d-astea.”

Voi încerca să fiu foarte scurt și am să rezum totul, chiar de la bun început, zicând: Dumnezeule mare, Diane Chamberlain chiar știe cum să spună o poveste! O poveste tare, tare bună! Un roman fantastic, o poveste în cea mai faină & bine conturată formă - două povești, de fapt, dar care se împletesc într-un mod convingător și deosebit de frumos. Mi-a plăcut deosebit de mult totul la această carte - de la poveștile în sine, separate în două planuri temporale, până la personaje, dialoguri, dar și partea profundă și sensibilă a cărții, Chamberlain abordând niște subiecte destul de sensibile. Sincer, a fost o surpriză foarte mare, deoarece nu știam nimic despre această carte și nu aveam în plan să o citesc. Dar, cum mi s-a năzărit ocazia, am zis să-i dau o șansă și să o încerc. Și nu doar că m-a surprins plăcut, dar mi-a depășit enorm așteptările și, de altfel, m-a făcut să vreau neapărat să mai citesc și alte cărți scrise de autoare. Orășelul minciunilor este primul meu contact cu Diane Chamberlain și, să sperăm, prietenii de la Editura Litera vor traduce și alte cărți ale autoarei (din fericire, chiar au de unde alege, dat fiind faptul că autoarea are la activ mai bine de 20 de cărți publicate).

„Și pe urmă Anna a văzut ciocanul pe jos, aproape de patul rupt. S-a uitat atent la ciocan. A uitat ce se petrecea. A uitat că Martin o masacra.

Avea de gând să-l masacreze ea pe el.”

Avem parte de două planuri temporale. 2018, Carolina de Nord, ne spune povestea lui Morgan, care se află la închisoare pentru o infracțiune pe care n-a comis-o. Când i se oferă oportunitatea de a ieși din închisoare, însă doar dacă este dispusă să restaureze o pictură murală veche de 70 de ani - ciudat faptul că fix ei i s-a cerut acest lucru, o anonimă, când probabil existau mulți alți experți în domeniu - aceasta o acceptă numaidecât. Singura problemă este că Morgan nu e prea sigură de abilitățile ei. Ah, și mai mult decât atât, restaurarea trebuie să aibă loc cât mai rapid. Misterul în sine constă în faptul că numirea ei drept persoana care să se ocupe de restaurare este stipulată în testamentul lui Jesse Jameson, un artist celebru, cu care, în aparență, Morgan nu a avut nicio legătură. Mi-a plăcut mult misterul care a fost creat în jurul acestei idei, precum și tensiunea pe care am resimțit-o: oare va termina Morgan să restaureze pictura sau va avea numeroase dificultăți pe parcurs? 

„S-a târât și s-a trântit în pat îmbrăcată, fără să se spele pe față sau pe dinți. S-a luat singură în brațe. O dureau toate cele. Aveau vânătăi pe brațe, pe umeri, pe gât. Partea interioară a coapselor i se înnegrise. Avea o durere sfâșietoare între picioare. Era sfârtecată. Știa că trupul urma să se vindece. Cât despre minte, inima și suflet..., nu era atât de sigură.”

Al doilea plan temporar ne-o înfățișează pe Anna Dale, o tânără artistă care încearcă să-și câștige traiul. Când câștigă un concurs pentru o pictură murală care să fie atașată pe un oficiu poștal, ea se mută temporar în Carolina de Nord. Însă, odată ajunsă aici, este întâmpinată cu reținere și rezistență din partea comunității, de rasismul și de misoginismul de care are parte. Pictura murală nu a fost nicicând terminată, iar zvonurile care circulă spun că Anna ar fi înnebunit și ar fi fugit cu aceasta... Însă, de fapt, lucrurile stau cu totul altfel! Totul se împletește într-o poveste uimitoare, misterioasă, plină de substrat și de multă profunzime. De la început până la sfârșit, este o carte emoționantă, deoarece stilul autoarei este unul aparte. Secrete, enigme captivante, adevăruri care ies la iveală, minciuni și conflicte - toate acestea te mențin captiv pe întreg parcursul lecturii, și nu te lasă să iei măcar o pauză: abia aștepți să vezi ce va mai urma și încotro se îndreaptă totul. Diane Chamberlain chiar a scris o carte foarte faină, și sunt sigur că se potrivește oricui, fiindcă are efectiv de toate!

„- De ce zâmbiți? a întrebat-o doctorul, răspunzându-i la zâmbet cu unul cât se poate de călduros.

- Nu știu, a recunoscut ea. Cred că sunt fericită.

A așteptat ca doctorul să iasă din cameră, iar apoi a izbucnit în lacrimi.”

O poveste rafinată, care a fost dezvoltată cu talent și cu atenție la detalii, cu două personaje uimitoare ale căror povești se întrepătrund într-un mod aproape poetic. O experiență literară intrigantă, care îți oferă tot felul de emoții și trăiri, care te surprinde și îți dă de gândit. După cum am spus, în Orășelul minciunilor Chamberlain abordează și subiecte sensibile, readucând în lumină faptul că, din păcate, uneori istoria se repetă. Am ascultat cu atenție fiecare poveste, atât a lui Morgan, cât și a Annei, și amândouă mi s-au părut inspiraționale și relevante pentru timpurile actuale. Nu vreau să vă spun mai multe despre carte, fiindcă n-are niciun sens. Este o lectură emoțională, profundă, este o lectură care abordează numeroase teme sensibile - de la rasism, drepturile femeilor, până la abuz -, pentru a releva, în cele din urmă, întrebări legate de familie, de dragoste și de adevăratul sens al vieții. Pentru mine, chiar a fost o lectură deosebit de puternică și memorabilă, care m-a surprins plăcut! Nu pot decât să v-o recomand cu cea mai mare încredere, pentru că sunt sigur că o să vă placă!

Viața mea în librăria Morisaki, de Satoshi Yagisawa - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Folio

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2023

Traducere: Iolanda Prodan

Satoshi Yagisawa (China, Japonia) locuiește în Tōkyō. Romanul său de debut, Viața mea în librăria Morisaki, apărută la Editura Litera, în traducerea Iolandei Prodan, 2023, a câștigat premiul literar Chiyoda și a fost ecranizat. În prezent, este în curs de publicare în 22 de țări. 

Jimbōchō, Tōkyō. Cartierul librăriilor și al anticariatelor, un veritabil paradis pentru cititorii pasionaţi. Un colț de lume liniștit și atemporal, aflat la numai câțiva pași de metrou și de marile clădiri moderne ale capitalei. Şiruri întregi de vitrine pline de cărți, noi sau la mâna a doua. Nu toată lumea cunoaște cartierul, oamenii fiind atrași mai cu seamă de Ginza sau de miile de lumini din Shibuya. Deși locuiește de ani buni în Tōkyō, Tatako – o fată de douăzeci și cinci de ani, cu o viață destul de monotonă – nu a frecventat niciodată acea parte a orașului. Totuși, aici este situată librăria Morisaki, care se află în familia ei de trei generații. O prăvălioară cu cărți, într-o clădire veche din lemn, cu o cameră la etaj, folosită ca depozit. Este regatul lui Satoru, unchiul excentric al lui Tatako. Entuziast și cam zăpăcit, el își dedică viața cărților și librăriei Morisaki, mai cu seamă după ce soția lui l-a părăsit. Spre deosebire de unchiul ei, Tatako s-a lăsat pradă depresiei și nu a mai ieșit din casă de când iubitul ei i-a spus că vrea să se însoare cu o altă femeie. Satoru este cel care îi aruncă un colac de salvare, propunându-i să se mute la primul etaj al librăriei. Tatako, o tânără câtuși de puțin interesată de lectură, se trezește brusc trăind printre munți de cărți gata oricând să se prăbușească și printre clienți enervanți, care o iau tot timpul la întrebări și îi citează scriitori necunoscuți. Printre discuțiile din ce în ce mai pătimașe despre literatura japoneză modernă, întâlnirea întâmplătoare, într-o cafenea, cu un necunoscut timid și secretele poveștii de dragoste a lui Satoru, Tatako va descoperi treptat un mod de a comunica și de a relaționa care pleacă de la cărți și ajunge la inimă și un stil de viață mai intim și mai autentic, fără teama de a spune ce gândești și de a lăsa în urmă trecutul.

„(...) Orice-ar fi, te rog să nu uiți asta. Inima omului nu poate uita niciodată că a iubit cândva. Amintirea unei iubiri nu poate fi ștearsă din suflet. Dragostea aceea va rămâne pentru totdeauna întipărită acolo.”

Cum să-ncep, oare? Nu m-a dezamăgit această carte, înainte de toate, și asta pentru că nu am avut așteptări. Eu și autorii asiatici nu prea facem casă bună împreună, în special pentru că nu prea obișnuiesc să-i citesc. Am avut câteva experiențe deosebit de plăcute în trecut, și îmi amintesc că un roman scris de un autor asiatic chiar a fost în topul celor mai bune cărți citite în 2021. Cu toate acestea, de atunci, deși am mai încercat, nu am avut experiențe chiar atât de plăcute, ci doar obișnuite. Drept urmare, de la acest roman n-am avut așteptări, dar în același timp nici n-a fost chiar atât de dezamăgitor. A fost o lectură obișnuită, OK, o lectură relaxantă - cum, de altfel, ar trebui să avem după ce am citit mai multe cărți solicitante -, interesantă pe alocuri, dar puțin cam seacă și lipsită de substrat. Mi-au plăcut oarecum personajele și intriga legată de mătușa lui Tatako, faptul că aceasta pleacă pentru o perioadă lungă de vreme și, intempestiv, decide să se reîntoarcă. De fapt, fiind pasionat de ideea aceasta de mister, n-avea cum să nu-mi placă acest artificiu destul de interesant.

„- Da, unchiule, îți promit. Am învățat multe aici, în librăria dumitale. Te rog să nu îți faci griji pentru mine.

- Dacă e așa, cum îmi spui, atunci oriunde te va purta viața, am încredere că totul va fi bine cu tine.

- Mulțumesc, unchiule.”

Tatako este o tânără care nu prea are treabă cu literatura & cărțile, dar care, după mai multe rateuri în dragoste, găsește momentul oportun de a merge la unchiul ei, Saturo, care o invită la librăria sa, pentru a-și mai oferi timp de a se odihni în tihnă. Încetul cu încetul, Tatako descoperă o lume nouă, descoperă noi șanse și posibilități, și acțiunea cărții se-nvârte în jurul acestei idei - Tatako care la început nu are o treabă cu cărțile, dar care decide să-l ajute pe unchiul ei, Tatako care lucrează la librărie, cunoaște diferite tipuri de tipologii umane, intră în contact cu oameni mai mult sau mai puțin interesați, ba chiar, la orizont, se-arată și o potențială nouă dragoste. Și... Cam atât! În rest, nimic care să ridice interes, ci doar descrieri (și acestea fragmentate) ale vieții zilnice, ale spațiilor care fundamentează culoarea locală a cărții... Aceasta este prima parte a cărții. A doua, în esență, începe în momentul în care Tatako și Satoru se trezesc la ușă cu mătușa Momoko - iar misterul din spatele plecării acesteia este încă unul proaspăt, deși aceasta a fost pentru o perioadă foarte lungă plecată.

„Mi-am amintit de prima zi când am intrat în librărie. Strâmbasem din nas că mirosea a mucegai și unchiul începuse să râdă. Acum însă, în mod ciudat, mirosul stătut al cărților vechi mi se părea cel mai plăcut din lume.”

În esență, este un roman plăcut, relaxant, un roman care se citește rapid și nu te solicită. Nu știu care-i faza cu tot hype-ul din jurul său, dar știu că, pe mine unul, chiar nu m-a convins. A fost o lectură oarecare, care nu mi-a stârnit niciun fel de emoție și nici nu m-a mișcat. Poate aș fi vrut să-mi placă mai mult, să fiu sincer, deoarece chiar auzisem multe lucruri despre carte. În schimb, nu e genul meu de lectură, asta-i clar, pentru că eu prefer cărțile ceva mai solicitante, la care, după ce le-am citit, să mă gândesc mult timp, care să mă miște și să mă facă să meditez, să mă învețe lucruri... Viața mea în librăria Morisaki este o lectură de vară, o lectură pe care ar trebui s-o ai dacă ești în căutare de un roman liniștit, un roman care să nu facă apel la atenția și concentrarea ta. Cu alte cuvinte, este un roman care se adresează majorității cititorilor, motiv pentru care, de altfel, probabil și de asta este atât de apreciat. Faptul că mie nu mi-a plăcut (dar nici displăcut) nu înseamnă că nu-i un roman bun, ci că, pur și simplu, nu este un roman pentru mine. 

„- Când m-a văzut acolo, s-a prăbușit la pământ și a început să plângă ca un copil. În clipa aceea, am simțit o iubire profundă pentru ea. Mi s-au umplut ochii de lacrimi. Și atunci am înțeles ceea ce nu voisem niciodată să accept, ceea ce evitasem atâția ani să recunosc.”

Aș fi vrut să fie un roman ceva mai profund, nu chiar atât de sec, atât de fad... Aș fi vrut să stârnească emoție în sufletul meu, să... Nu știu. Până la urmă, este un roman cu și despre cărți, pentru iubitorii de cărți, dar execuția nu a fost chiar ce-aș fi vrut să fie. Prin urmare, chiar cred că trei steluțe (din cinci, ceea ce înseamnă mai mult de jumătate) sunt îndeajuns. Cu toate acestea, experiența m-a făcut, încă o dată, să cred că autorii asiatici chiar nu sunt pentru mine. Repet, dacă mie nu mi-a plăcut nu înseamnă că această carte chiar nu este bună, poate chiar mult mai profundă și emoționantă decât am perceput-o eu. Știu persoane care au citit-o și cărora chiar le-a plăcut. Nu mă îndoiesc! Până la urmă, literatura este și va fi subiectivă, iar experiența fiecăruia cu o carte este definită de foarte multe variabile - printre altele, de propriile valori, propriile interese, pasiuni și așteptări. Nu? Poate tocmai de asta literatura este atât de frumoasă, de splendidă: pentru că putem găsi frumusețea chiar și în cele mai neașteptate lucruri!

Lacrimi care ard, de S.A. Cosby - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2023

Traducere: Dan Doboș

S.A. Cosby este un scriitor american din partea de sud-est a statului Virginia. A absolvit Christopher Newport University cu o diplomă în limba și literatura engleză. Și-a publicat lucrările în numeroase reviste și antologii. Prozele sale scurte au fost apreciate și răsplătite cu mai multe premii, printre care Premiul Anthony (2019). Când nu scrie, joacă șah. La Editura Crime Scene Press a mai apărut și romanul Pustiul de asfalt (2021, traducere de către Dan Doboș).

Premiul Barry 2022 pentru Cel mai bun roman de suspans. Doi tați. Doi fii uciși. O misiune de răzbunare. Ike Randolph a ieșit din închisoare de cincisprezece ani, iar de atunci nu a mai primit nici măcar o amendă rutieră. Dar un bărbat de culoare care se trezește cu poliția la ușă știe să se teamă. Ultimul lucru pe care se așteaptă să-l audă e că fiul lui a fost ucis împreună cu soțul acestuia, Derek, un tânăr alb. De cealaltă parte, Buddy Lee, tatăl lui Derek, încă mai are cunoștințe în lumea interlopă și vrea să afle cine i-a ucis băiatul. Ike și Buddy Lee, doi foști deținuți care nu au în comun decât trecutul de infractori și iubirea pentru fiii lor, se aliază în dorința lor disperată de a se răzbuna. În căutarea adevărului, cei doi bărbați înăspriți își vor înfrunta prejudecățile față de băieții lor, dar și unul față de celălalt. Provocator și alert, romanul lui S.A. Cosby este o poveste despre răzbunare sângeroasă și schimbări emoționante – și poate chiar mântuire.

„- Și mai e ceva. Nu știu în ce intraseră băieții noștri, dar s-a dovedit destul de serios ca niște nenorociți să nu ezite să-i ucidă. Când o să începem să agităm apele, lucrurile vor deveni probabil urâte. Bun, știu ce mi-ai spus data trecută, dar vreau să mă asigur că înțelegi ce vom face. Odată ce începem, eu unul sunt gata să fac orice ca să-i găsesc pe feciorii ăștia de curvă. Dacă va trebui să rănesc niște oameni, asta o să fac. Dacă o să trebuiască să sparg nasul cuiva, asta e... Dacă voi fi nevoit să mă târăsc o sută de kilometri prin cioburi de sticlă ca să pot pune mâna pe nenorociții ăștia, o s-o fac. Sunt pregătit să-mi vărs sângele. Tu ești?”

Ce aș putea spune în afară de faptul că acest roman pur și simplu m-a dat pe spate?! Efectiv, nu mă așteptam, pe cuvântul meu, să îmi placă atât de mult! Extraordinar de bine scris, convingător, realist, cu personaje absolut delicioase, de care nu ai cum să te atașezi, cu o intrigă interesantă, cu nenumărate întorsături de situație și o tensiune de o poți tăia cu cuțitul. Sincer, cred că Lacrimi care ard este una dintre cele mai bune & inteligente cărți pe care le-am citit în acest an. Nu mă așteptam să mă prindă atât de tare și să mă țină captiv de la început până la sfârșit, nu știu de ce, dar pot spune că nu l-am mai putut lăsa din mână. Cu toate acestea, am încercat să trag cât mai mult de lectură pentru a mă putea bucura mai mult timp de tot - dar în special de cele două personaje, Ike și Buddy Lee, care mi-au plăcut la nebunie. Doi tați însetați de răzbunare, care au nevoie de răspunsuri și, în același timp, simt nevoia să facă ce vor să facă drept un fel de „purificare”, catharsis - pentru că, atunci când fiii lor erau în viață, sunt de părere că nu și-au făcut cum trebuie datoria paternă. Și, Doamne, cât de emoționant devine totul, cât de intens și tensionat!

„Aveau să se întoarcă în căutarea unui război. Iar el era hotărât să le ofere un adevărat masacru.”

Totul începe în momentul în care cei doi află că fiii lor, care erau împreună și aveau un copil, sunt uciși. De-aici, pornesc într-o călătorie periculoasă, în care moartea poate însemna doar ceva de o clipă, și ajung în cele din urmă prinși într-o rețea bizară, ciudată, și știu că acum nu mai au cum să se oprească. Trebuie să ducă la bun sfârșit - oricum s-ar înfățișa acest sfârșit - misiunea. Dar Ike și Buddy Lee nu sunt chiar atât de străini când vine vorba de violență, arme și alte chestii de această natură. Acum, mai mult decât oricând, motorul răzbunării este alimentat de o furie incontrolabilă, iar cei doi trebuie să facă față tuturor pericolelor cu care vor avea de-a face. Și, ohoh, nu vor fi puține. În schimb, din fiecare situație, ne dăm seama că Ike și Buddy Lee nu doar că sunt hotărâți să-și ducă misiunea la bun sfârșit, ci ajung și să se împrietenească și, încetul cu încetul, să realizeze anumite lucruri... Care acum, din păcate, nu prea mai au nicio valoare. Un roman deosebit de intens, care, dincolo de a fi plin de acțiune, ridică o serie de întrebări privitoare chiar la societatea actuală, contemporană.

„- Dar nu e vreun loc pe-aici unde să putem bea ceva în timp ce așteptăm? întrebă Buddy Lee.

Spre mirarea lui, Ike nu-l privi sfredelitor, ci-i spuse scurt:

- Da, și mie mi-ar prinde bine un pahar.”

Lacrimi care ard este un roman pe care l-aș putea recomanda oricui, deoarece știu că o să placă. Este dinamic, este complex, iar scriitura este absolut delicioasă: inteligentă, incisivă, sarcastică, plină de glume care nu de puține ori chiar m-au făcut să râd. Personajele sunt geniale, acțiunea bine dozată și fundamentată pe o intrigă interesantă, frumos construită, într-un crescendo al tensiunii și dramei. Chiar mi-a plăcut maxim, neașteptat de mult, și mă bucur tare mult că nu m-a dezamăgit! Aveam un feeling bun încă de dinainte de a o începe, deoarece prietenii din club vorbiseră deja despre ea. Dar chiar nu mă așteptam să îmi placă atât de mult. Totul m-a convins și nu m-am plictisit nici măcar o secundă în timp ce o citeam - totul are sens, este important pentru acțiune sau pentru caracterul personajelor, pentru psihologia acestora. Ike și Buddy Lee sunt într-o cocârdășie pe care sincer să fiu aș vrea s-o descopăr și într-un alt context, și mi-ar plăcea ca S.A. Cosby, de ce nu, chiar să facă o serie cu ei doi. Deoarece au o sinergie mult prea bună și formează un duo de zile mari! Un duo care, pe întreg parcursul lecturii, nu încetează să te surprindă și să îți fure câte un zâmbet în colțul gurii!

„- Cum poți să-mi spui așa ceva? întrebă Mya ștergându-și lacrimile. Te iubesc, Ike. Te iubesc de atâta vreme încât nici nu mai știu când am început. Dar băiatul nostru e mort. Iar mintea mea refuză să accepte asta. Mă tot străduiesc, dar apoi o privesc pe Arianna și văd în ea atât de mult din Isiah încât uneori îmi vine să-mi iau câmpii. E atât de dureros, Ike! Mi se pare că în inima mea nu mai e loc decât pentru durere.”

Dinamic, tensionat, atmosferic, cu replici delicioase și realiste, cu situații tensionate și periculoase, cu personaje care îți vor intra rapid sub piele, romanul lui S.A. Cosby este unul genial. Poate par impresionist, dar chiar mi-a plăcut mult, mult de tot. Nu pot decât să vi-l recomand cu mare încredere; și nu trebuie să fiți fani ai genului thriller pentru a-l aprecia. De fapt, cred că romanul este mai mult decât un thriller - poate fi considerat o dramă de familie, un intens roman de acțiune, un roman psihologic, toate la un loc. Bine echilibrat, atent construit, Cosby a reușit să valorifice la maximum o intrigă autentică, punând bazele unei povești care te emoționează, te frustrează, te aruncă în cele mai întunecate cotloane & abisuri ale ființei umane. Descoperi de ce sunt capabili oamenii și, uneori, cât de slabi sunt aceștia, cât de răi și perfizi și cu suflet înveninat. Chiar este un roman pe care cu siguranță mi-l voi aminti mult timp de acum înainte, deoarece a fost o lectură care m-a impresionat și m-a ținut captiv pe întreg parcursul ei. Acum, sunt foarte curios și de celălalt roman al autorului, și abia aștept să îl citesc cât mai curând!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui S.A. Cosby, Lacrimi care ard, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Împărăția orbilor (Inspectorul Gamache, #14), de Louise Penny - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2023

Traducere: Luminița Gavrilă 

Louise Penny este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-șef Armand Gamache de la Secția de Omucideri a Poliției din Québec. Louise Penny a fost crainic radio pentru Canadian Broadcasting Corporation. După ce s-a dedicat scrisului, a câștigat numeroase premii pentru romanele sale, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de șapte ori) și a fost finalistă la Edgar Award for Best Novel. Romanele ei au fost traduse în 31 de limbi. În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională. De aceeași autoare, la Editura Trei, în colecția Fiction Connection, au mai apărut Lungul drum spre casă (2015, traducere de către Mihaela Apetrei), Locul de unde vine lumina (2017, traducere de către Mihaela Apetrei), Un om mai bun (2021, traducere de către Daniela Purgaru) și Toți diavolii sunt aici (2022, traducere de către Ioana Văcărescu).

„Inima avea o memorie mai bună decât mintea. Dar ce păstrau oamenii în inima lor? Asta era întrebarea.” 

Când primește o invitație bizară la o fermă abandonată, Armand Gamache află că a fost desemnat executor testamentar de o necunoscută. Testamentul e așa de ciudat și are dispoziții atât de stranii, încât fostul director al Sûreté du Québec e tentat să creadă că femeia suferea de halucinații. Însă când e descoperit un cadavru, termenii testamentului par brusc mai puțin stranii, dar mult mai amenințători. Însă nu e singura amenințare cu care se confruntă Gamache. E suspendat din funcție, iar ancheta internă asupra modului în care a gestionat un caz de trafic de droguri încă nu e finalizată. Majoritatea drogurilor intrate atunci în țară au fost recuperate, dar în Montreal a mai rămas o cantitate suficientă să ucidă câteva mii de oameni. Ca să afle adevărul, Gamache recurge la mijloace absolut neortodoxe, chiar disperate, dar începe să-și identifice propriile „unghiuri moarte” — unde se ascund lucruri îngrozitoare.

„Într-o grădină, adevăratul pericol era volbura. O plantă care creștea pe sub pământ, apoi ieșea la suprafață și invada totul. Sufocând plantele sănătoase una câte una. Omorându-le încetul cu încetul. Fără niciun motiv aparent, decât acela că asta era natura ei.

Apoi dispărea din nou sub pământ.

Da, adevăratul pericol provenea întotdeauna din ceea ce nu se vedea.”

Am citit tot ce a scris Louise Penny și a apărut și la noi - dar, sincer, cred că Lungul drum spre casă și această carte sunt preferatele mele. Nu pot face o diferențiere strictă între cărțile citite, pentru că, sincer, cu această serie - foarte prolifică - Louise Penny pare că a dat lovitura. Are și motive, oricum: personaje puternice (îl ador de mor pe Gamache), o acțiune bine consolidată, închegată, cu o intrigă inteligentă, cu puncte de tensiune și o atmosferă foarte, foarte bine construită. În esență, Penny chiar scrie genial de bine, și mă bucur mult că romanele ei sunt pe placul meu. Chiar dacă au un stil anume, un slow burning care s-ar putea să nu placă chiar oricui, eu mă declar mulțumit de tot ceea ce a scris. De fiecare dată, ceea ce am citit nu doar că mi-a atins așteptările (ridicate încă de când am citit prima carte apărută la noi, Lungul drum spre casă), ci chiar le-a întrecut. Iar în acest volum am descoperit oarecum parcă o abordare relativ diferită a ideii: Louise Penny a reușit să creeze un mister foarte fain în jurul unei idei interesante, iar, ulterior, totul s-a dovedit a fi fost atât de inteligent și atât de bine gândit încă de la bun început. 

„... păcatele cu care m-am născut și Vina transmisă dintr-o veche moștenire (...).”

Împărăția orbilor este un roman multilateral, care nu se rezumă doar la acțiune și la dinamică. Este un roman care abordează și teme sensibile, într-un mod în care doar Penny ar putea s-o facă. Mereu mi-a făcut plăcere să mă întorc în universul ficțional pe care îl creează, să descopăr conflictele de familie, să descopăr noi cazuri, noi intrigi și comploturi care se abat asupra lui Armand Gamache, în general. De data aceasta, inspectorul se simte foarte vinovat din cauza consecințelor ultimului său caz, considerându-se responsabil de faptul că opioidele încep să facă tot mai multe victime în Montreal. De fapt, întocmai această „disperare” de a localiza substanțele ilicite și traficanții pare a fi motorul care îl angrenează într-un joc periculos, mortal, pe străzile amenințătoare ale orașului. Dar ideea cea mai interesantă mi s-a părut a fi faptul că, intempestiv, pe nepusă masă, Gamache, alături de alte persoane, se trezesc ca fiind executorii testamentului unei femei recent decedate, așa-zisa „Baroana”, cu care niciunul dintre ei pare să nu fi avut vreodată o treabă. Sau, în fine, cel puțin asta tindem să credem, până ajungem într-un anumit punct al lecturii în care, evident, nimic nu pare să fie așa cum am fi crezut. 

„Punctul sensibil devenea legendă de familie, mitul lor, patrimoniul lor. Ceea ce pierduseră devenea bunul lor cel mai de preț. Moștenirea lor.”

În schimb, pe măsură ce înaintăm în lectură, ne dăm seama că o moștenire pare ca, de fapt, nici să nu existe, iar testamentul reprezintă însuși focul care pare să reitereze o dramă familială seculară, de lungă durată, într-o moștenire iluzorie, otrăvitoare, implicând descendenți și descendenți... Iar când apare și o crimă, ei bine, lucrurile o iau și mai razna. Secrete, minciuni de familie adânc îngropate, conflicte, toate încep să iasă la iveală încetul cu încetul, reiterând, de fapt, profunzimea și efervescența cărții: lecții de prietenie, bunătate, umor, dragoste, afecțiune, ereditate. O lectură foarte intensă, bine gândită și executată, cu numeroase intrigi și personaje puternice, alcătuite din lumini și umbre, care, pe fundalul creat de Louise Penny, devin reale, palpabile - ca și cum ți-ar putea fi prieteni apropiați, ca și cum ar putea fi oameni obișnuiți, pe care îi întâlnești pe stradă și cărora le zâmbești (sau nu). Louise Penny ne ghidează cu măiestrie într-o poveste complexă, deasupra căreia domină un mister complex, „cu substrat”, din care nimeni pare să nu înțeleagă nimic. De fapt, poate tocmai de aceea cartea se numește Împărăția orbilor - cu toții sunt orbi, pierduți, deși adevărul se află chiar în fața ochilor lor

„Când deschise ușa, viscolul îl izbi în față, tăindu-i respirația. Închise ochii și făcu o grimasă sub asaltul micilor cristale care aproape că-l orbiseră. Zgomotul era asurzitor. Viscolul urla, lovea, se mișca furios în toate părțile. Natura se dezlănțuia. Iar ei erau în mijlocul furtunii.”

Mi-a plăcut totul la această carte - de la personaje, până la intrigă. De la intrigă, până la modul în care, pe parcursul, acțiunea s-a fundamentat pe baza acesteia. De la ideea din spatele testamentului bizar, până la celelalte întâmplări care transformă lectura într-una intensă, dinamică. Recunosc, spre deosebire de celelalte romane din serie, acesta are legătură cu volumul cu numărul 13, Glass Houses, din câte văd, și cred că aș fi înțeles mai bine anumite lucruri dacă aș fi citit și acel volum (în special partea cu drogurile și Armand Gamache). În schimb, am încercat să mă bucur de lectură și așa, chiar dacă starea generală a lui Gamache este definită în principal de acest eveniment. Și chiar am reușit să mă bucur, pentru că totul mi s-a părut excelent, imprevizibil, iar Penny a reușit să ne livreze doze maxime de suspans, bine dozate, într-un mod armonios și extrem de inteligent. Personajele, ca întotdeauna, mi-au plăcut maxim, și cred că Louise Penny își merită toată popularitatea: scrie genial! Scrie bine gândit, atent și chiar știe ce face și încotro se îndreaptă. Nu pot decât să vă recomand cu cea mai mare încredere acest volum, deoarece știu că o să vă placă și o să vă prindă într-un mister care n-o să vă mai dea pace!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Louise Penny, Împărăția orbilor, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Louise Penny, apărute și pe blog: 

| Toți diavolii sunt aici | Locul de unde vine lumina | Un om mai bun | Lungul drum spre casă | 

| Stare de teroare | 

Isus și Iuda, de Amos Oz - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Seria de autor Amos Oz

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 72

Anul apariției: 2023

Traducere: Ioana Petridean

Amos Oz (1939–2018), cel mai important prozator și eseist israelian, s-a născut la Ierusalim, părinții săi fiind originari din Polonia și Rusia. La 15 ani s-a stabilit în kibbutzul Hulda, unde a fost și înmormântat. După absolvirea Facultății de Filozofie a Universității Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura și predă la liceul local până în 1986, când se mută cu familia în orașul Arad. Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă șacalii, apare în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 luptă în Războiul de Șase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După succesul internațional al romanului Soțul meu, Michael (1968; Humanitas Fiction, 2013, 2017), scriitorul continuă să publice cărți de ficțiune: Până la moarte (1971), Atinge apa, atinge vântul (1973), Muntele Sfatului Rău (1976; Humanitas Fiction, 2012), Sumki (1978; Humanitas Fiction, 2014), Odihnă desăvârșită (1982; Humanitas Fiction, 2011), Cutia neagră (1987; Humanitas Fiction, 2012), Să cunoști o femeie (1989), Fima (1991), Să nu pronunți: noapte (1994; Humanitas Fiction, 2010), Pantera din subterană (1995; Humanitas Fiction, 2013), Aceeași mare (1999; Humanitas Fiction, 2021), Poveste despre dragoste și întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008), Deodată în adâncul pădurii (2005; Humanitas Fiction, 2010), Rime despre viață și moarte (2007; Humanitas Fiction, 2009), Scene de viață campestră (2009; Humanitas Fiction, 2011), Între prieteni (2012; Humanitas Fiction, 2014), Iuda (2014). A semnat de asemenea eseuri: Cum să lecuiești un fanatic (2006; Humanitas Fiction, 2011, 2016), Dragi fanatici (2017; Humanitas Fiction, 2018), Evreii și cuvintele (împreună cu Fania Oz-Salzberger, 2012; Humanitas Fiction, 2015), Din ce este făcut un măr? Convorbiri cu Shira Hadad (2018; Humanitas Fiction, 2020) și Isus și Iuda (2019; Humanitas Fiction, 2023). Opera lui Amos Oz este tradusă în peste 40 de limbi. A primit peste 40 de premii și distincții naționale și internaționale.

Acest eseu, prima operă postumă a lui Amos Oz, având ca punct de pornire o prelegere susținută în 2017 la Berlin, în cadrul unei conferințe, reia una dintre temele care l-au preocupat cu precădere în ultima parte a vieții pe marele scriitor israelian – aceea a trădătorului – și căreia i-a dedicat, în primul rând, un întreg roman, Iuda. Relația profund perturbată dintre iudaism și creștinism își găsește corespondentul în cea dintre Isus și Iuda, relație regândită de Amos Oz într-o manieră intimă, din interiorul unei moșteniri culturale și religioase pe care o împărtășește cu ambii protagoniști ai poveștii biblice. Oz redeschide o temă despre care fratele bunicului său, Joseph Klausner, profesor universitar și autor a două cărți controversate dedicate apariției creștinismului, scrisese la începutul secolului XX. Detectând și analizând cu multă delicatețe și franchețe fisurile de la nivelul narativului Evangheliilor, eseul de față recuperează figura biblică a lui Iuda și o resemnifică.

„Au existat și alte diferențe de opinie între Isus și mine, dar, în ciuda tuturor, am fost fermecat de persoana și de Evangheliile lui.”

Isus și Iuda este un eseu publicat postum, după moartea autorului (28 decembrie 2018), și reiterează convingerile lui Amos Oz în ceea ce privește învățăturile biblice. Am considerat acest eseu ca fiind un fel de „preambul” al romanului Iuda (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), un roman care mi-a plăcut foarte mult: dar, cu toate acestea, vorbesc strict de faptul că mi-au plăcut enorm personajele, respectiv modul în care acestea au interacționat și evoluat, și nu neapărat subiectul abordat. De altfel, nu-s interesat neapărat de astfel de lucruri, dar asta nu înseamnă că nu îmi place să citesc despre ele. În schimb, este vorba strict despre „moment”, fiindcă, după, simt că nu am citit nimic care să îmi aducă un plus de înțelepciune, învățătură sau orice altceva. Așa a fost și cazul lecturii de față - a fost o lectură relativ plăcută, rapidă, și recunosc că prefața mi-a plăcut foarte mult, deoarece îmi place cum scrie Erri de Luca. Consider cartea a fi esențială în special pentru fanii autorului și, mai mult decât atât, pentru cei care chiar sunt interesați de acest subiect și vor să își lărgească orizontul, poate să descopere o altă perspectivă - nu una subiectivă, pe cât una fundamentată pe anumite învățături, pe experiența de viață - culturală, artistică - a unui renumit autor.

„(...) în clipa în care am ajuns la povestea lui Iuda trădătorul, la istoria celor treizeci de arginți și a celui mai cunoscut sărut din istorie, mai cunoscut chiar și decât acela al cuplului Romeo și Julieta, am luat pur și simplu foc.”

Dat fiind faptul că vorbim despre un eseu, nu pot aborda mai multe unghiuri - așadar, nu pot considera că ceea ce am scris este „o recenzie”, pe cât se încearcă a fi un save as al lecturilor pe care le am. Da, a fost o lectură interesantă, recunosc, dar sunt sigur că aș fi găsit-o mult mai interesantă, poate chiar esențială, dacă m-ar fi interesat subiectul de față: trădarea lui Isus de către Iuda. În schimb, nu mă pasionează, poate pentru că am considerat mai mereu că religia reprezintă „un teren minat” pe care chiar nu îmi propun să-mi asum riscul de a călca. Dar, pe de altă parte, a fost o lectură rapidă, nu m-a solicitat (deși poate chiar m-ar fi putut solicita, dacă mă interesa) și am dat-o gata în mai puțin de jumătate de oră. Poate, cine știe, ar fi trebui s-o rumeg, să-i acord mai mult timp, să încerc să înțeleg și să disec părerea lui Amos Oz. Poate unii chiar fac asta. În schimb, eu mă mulțumesc cu faptul că am citit cartea și o pot așeza în bibliotecă, lângă celelalte cărți scrise de Amos Oz pe care le am. 

„Am detestat povestea nu doar din poziția mea de evreu, nu din rațiuni șoviniste sau religioase, ci pur și simplu pentru că cititorul și micul detectiv din mine se revoltau împotriva totalei absurdități și urâțenii a scenariului. Am găsit povestea ca fiind complet ilogică; nu are pur și simplu nici un sens.”

Chiar mă bucur că am descoperit acest autor, fiindcă simt că are un potențial extraordinar și are foarte multe de oferit. În schimb, cred că vorbim și despre „un autor nișat”, oarecum, care abordează anumite teme sensibile (?!), nu neapărat potrivite publicului larg. Spun asta fără să mă bazez neapărat pe anumite considerente, deoarece am mai citit doar o singură carte de la acest autor. Dar, nu știu de ce, am această intuiție. Voi reveni cu păreri fundamentate în momentul în care voi citi mai multe cărți scrise de Amos Oz, fiindcă nu am de gând să rămân doar cu acestea două. În sfârșit, nu știu dacă v-aș putea recomanda această carte, la modul general, dar știu că aș putea-o recomanda în special celor care sunt pasionați de subiectul de față și care vor să descopere „o nouă perspectivă” - deși, în cazul în care chiar sunt pasionați de acest subiect, cu siguranță știu cum stau lucrurile. Dar, pe de altă parte, mă gândesc și că dacă sunt pasionați de această temă, poate cu greu vor accepta și altă perspectivă. Dar, cine știe - poate ar trebui să îi dați o șansă, nu?

Alte recenzii ale cărților scrise de Amos Oz, apărute și pe blog:

| Iuda |