marți, 7 iulie 2015

Surprize editoriale de la Editura Trei- În curând



In mult asteptata continuare a bestsellerului „Niciodata impreuna?”, Camryn si Andrew isi urmeaza pasiunea pentru muzica si traiesc la maximum fiecare clipa, asa cum au jurat sa o faca. Insa cand un eveniment nefericit le intuneca viata, relatia lor e pusa la grea incercare. 


„In timp ce Camryn se lupta cu depresia, Andrew ia o hotarare curajoasa: sa porneasca impreuna intr-o calatorie de-a lungul Statelor Unite.  Un bun prilej pentru ei sa redescopere pasiunea, spiritul de aventura si o serie de provocari pe care nu le-ar fi banuit niciodata. Cu cinci luni in urma, Camryn si Andrew, amandoi luptandu-se cu probleme in viata personala, se intalnesc intr-un autobuz Greyhound. Intre ei se infiripa o poveste de dragoste, demonstrand ca, atunci cand doi oameni sunt meniti sa fie impreuna, destinul va gasi o cale ca lucrul acesta sa se intample.”




În curând la Editura Trei: „Pe strada Jamaica” de Samantha Young

„O simplă lecție de seducție între doi prieteni se poate transforma în mult mai mult... În ciuda firii sale sociabile, Olivia nu se simte deloc în siguranță în preajma bărbaților. Dar odată cu mutarea la Edinburgh, începe o nouă viață. Nate Sawyer e un jucător fermecător, care nu-și ia niciodată vreun angajament față de nimeni. Așa că atunci când Olivia apelează la el, Nate se oferă să o inițieze în arta seducției, iar legătură lor se transformă curând într-o poveste de dragoste pasională. Însă Nate nu pare dispus să-și trădeze convingerile și riscă astfel să piardă pentru totdeauna iubirea vieții sale...”


sâmbătă, 4 iulie 2015

Cititorul, de Bernhard Schlink - Recenzie



Iubirea, poate unul dintre cele mai frumoase cuvinte din limba română, poate una dintre cele mai importante stări ale ființei noastre. Este imposibil ca în aceasta viață să nu iubești, sau, măcar, să fii încercat de un astfel de sentiment pe care să-l numești „iubire”. Înainte de toate, bineînțeles, ne iubim părinții - iubire maternă, paternă -, ne iubim frații, bunicii, iar apoi, după ce creștem, ajungem să ne iubim prietenii, ajungem să iubim persoanele care ne sunt alături - însă nu suntem încercați de un sentiment de iubire autentică, așa cum e definită iubirea, ci de un sentiment de mulțumire, de compasiune, de devotament. Ajungem în momentul în care simțim că, în viața noastră, nu este loc doar pentru o singură persoană, ci și pentru o a doua: atunci, fix atunci, se naște iubirea autentică dintre două persoane. Dragostea, la o adică. Ne îndrăgostim, pentru ca, mai apoi, să ajungem să iubim. Nu știu dacă dragostea scade pe măsură ce ești alături de o persoană, nici dacă acesta crește, nici dacă rămâne constantă, însă, ce-i drept, iubire apropie sufletele a două persoane, le amestecă pentru ca acestea să fuzioneze și, în cele din urmă, să ajungă unul singur. E limpede, de fapt, că iubirea nu se teoretizează: ea se trăiește și-atât!

Bernard Schlink s-a născut la 6 iulie 1944 la Bielefeld și a studiat științele juridice la Heidelberg și Berlin. Din 1992 este profesor universitar la Universitatea Humboldt din Berin și Bonn. A debutat în anul 1987 cu romanul polițist „Dreptatea lui Selb”, primul volum al unei trilogii de succes din care mai fac parte „Înșelăciunea lui Selb” (1992), distins în 1993 cu Premiul german pentru literatură polițistă, și „Crima lui Selb” (2001; Editura Polirom, 2005), acesta din urmă fiind unanim apreciat de critica literară. Afirmarea internațională se datorează însă romanului „Cititorul”, apărut în anul 1995, și la Editura Polirom în anul 2002, și mai târziu, reeditat, în anul 2009, carte socotită cu adevărat un eveniment literar, figurând, de mai multe ori, pe locul întâi al listei de bestselluri din New York Times și a fost tradusă în peste patruzeci de limbi, distinsă cu numeroase premii naționale și internaționale. 

Iubirea, într-adevăr, nu are vârstă, ea nu cunoaște limite, iubirea adevărată trece peste orice impediment și, totuși, iubirea întotdeauna doare. O fi ăsta un semn că, de fapt, n-am cunoscut încă iubirea adevărată? Romanul lui Bernhard Schlink, „Cititorul”, este un roman cum rar mi s-a dat să citesc: adună în el emoție, mister, pasiune, dragoste, inițiere, sentimente contradictorii, frică, orgoliu și, înainte de toate, sensibilitate. Iar toate acestea, sub opresiunea desfășurării celui de-al doilea Război Mondial, fac din povestea celor doi îndrăgostiți o capodoperă pe care aș alătura-o, subiectiv fiind, marilor cupluri celebre. Romanul urmărește o poveste dragoste mai puțin obișnuită, și anume aceea dintre adolescentul Michael Berg în vârstă de doar cincisprezece ani, un tânăr care abia apucă să se cunoască atât din punct de vedere fizic, cât și psihic, și taxatoarea de tramvai, angajată la firma Siemens, Hanna Schimtz, o femeie cu douăzeci de ani mai în vârstă, un personaj greu de înțeles, ascuns, misterios, care este gata să facă orice pentru a ascunde un secret rușinos și care, odată aflat, ar condamna-o la o viață oribilă.

Pur și simplu am iubit acest roman, mi-am dorit din inimă să nu-l mai termin. Nu numai că povestea de dragoste dintre cei doi m-a fascinat, însă, de asemenea, romanul este prezentat din perspectiva lui Michael, o perspectivă din viitor, când deja cunoaște povestea și, de altfel, știe și cum are să se sfârșească, când totul este deja consumat, aflându-se în ipostaza contemporană a actantului. Încă am o dilemă referitoare la acest lucru: se prea poate, de altfel, ca Michael, cunoscând sfârșitul poveștii, să privească altfel ceea ce s-a întâmplat înainte să se ajungă în acel punct. În fine, nu știu, mie-mi place să răstorn povestea, s-o iau de-a fir a păr, mai ales atunci când romanul mi-a plăcut. Și aici este cazul, la o adică. În fne, nu cred că ar conta prea mult, deoarece, cu toate astea, povestea dintre Hanna și Michael este una care pur și simplu de sustrage în paginile cărții, este de o intensitate naturală, iar personajele sunt creionate cu suflet, ca niște oameni de hârtie zbuciumați, care se iubesc cu patos și se dăruiesc unul altuia într-un punct convergent de unire al unor destine care, deopotrivă, nu se află în concordanță. O astfel de iubire, într-adevăr, în circumstanțele unei societăți naziste, sub determinismul social-politic specific, nu poate avea un final tocmai fericit, așa cum te-ai putea aștepta de la un roman de dragoste tipic. Pentru că asta este și ideea: „Cititorul” nu este neapărat un roman de dragoste, pe cât este un roman dramatic, un roman psihologic, despre inițierea unui puști de cincisprezece ani care încearcă să parcurgă douăzeci în patul unei femei, descoperind în ea, în trupul și sufletul ei, simbolul autentic al feminității, parfumul vârstei - aspecte surprinse într-un tandem fizico-intelectual, după cum ar considera unii, la fel de șocant: Hanna îl inițiază trupește pe Michael în lumea sexului pentru ca, în schimb, acesta să-i citească ei din cărțile sale pentru școală - de la kilometrica „Odisee”, până la scandaloasa „Lady Chatterlay”.

Relația dintre cei doi devine din ce în ce mai strânsă, iar Michael descoperă în Hanna ceea ce nu mai descoperă în nicio altă femeie: simbolul frumuseții originare, un echilibru între duritate necesară și sensibilitate, o prelungire a unui destin deopotrivă tragic, însă prin care, cu propriile forțe, ea a reușit să răzbată și să strălucească. De asemenea, Michael reprezintă pentru Hanna un mijloc de salvare, o voce prin care spiritul i se poate afirma în această lume străină, necunoscută, parcă scrisă într-un scenariu total greșit și impropriu, dominată de brutalitate, groază, teroare și spaimă. Împreună, cei doi, deși nu formează un cuplu tocmai obișnuit, „normal” - totuși, aceștia nu se afișează în lume, nu neapărat din frica de a nu fi arătați cu degetul, însă, în condițiile societății contemporane lor, nu cred că ar fi ieșit tocmai bine -, formează un singur personaj plin de întrebări, un personaj misterios, care intrigă și te face să te întrebi dacă, într-adevăr, cei doi chiar sunt fericiți împreună, fără a se baza doar pe o relație de „simbioză”, să-i zic așa, întrucât Hanna își consumă poftele carnale cu Michael, iar el, la rându-i, îi citește din cărțile sale.


Hanna. Hanna cred că este unul dintre personajele mele feminine favorite. Rațională în gândire, cu origini în Transilvania noastră - dacă îmi aduc eu bine aminte -, plecată, de mică, în Germania, datorită condițiilor primului război mondial, foarte zgârcită atunci când vine vorba de cuvinte, numindu-l pe Michael „băiete” mai tot timpul, și, totuși, un personaj taciturn, sensibil, care pleacă într-o căutare a propriului sine și, prin relația cu Michael, reușește să se apropie din ce în ce mai mult de ceea ce are nevoie: dovada că, în continuare, deși aflată la treizeci și cinci de ani, încă mai este o femeie atrăgătoare, încă mai poate stârni trăire în corpul unui bărbat, și, de asemenea, nevoia de iubire, de liniște, după ce a trecut deja de prima tinerețe. Totuși, Hanna este un personaj ambiguu, însă motivele urmează să le prezint puțin mai jos.

Michael este băiatul de cinșpe' ani, genul ăla timid la început dar căruia, dacă-i lași puțin mai mult loc, își revine numaidecât și, iacă-l, cu tot entuziasmul pe cap. După ce Hanna îl conduce până acasă la ea, după ce i se face rău, peste câteva luni acesta se întoarce la ea cu un buchet de flori, ca să-i arate recunoștința. Atunci, chiar în acea zi, băiatul ia parte la un ritual care, aș spune, reprezintă licărirea dragostei, în sufletul său, pentru Hanna: momentul în care aceasta, fără a băga în seamă la început că Michael o urmărește, își rulează ciorapii de gambă, încet, iar apoi spre pulpă în sus. Îmi aduc aminte că Michael-cel-de-după, „cel care scrie romanul”, menționează faptul că era atras nu neapărat de aspectul ei fizic, ci de delicatețea mișcărilor ei, de modul în care umplea aerul atunci când își mișca picioarele, degetele, de grația ei în mișcări și, în același timp, forța și impozanța ei. La cei cinsprezece ani ai săi, Michael găsește în Hanna un culcuș al dragostei, trăind plenar, trupesc, și nu numai, alături de o femeie care, la o adică, i-ar putea fi mamă, dar pe care o iubește și, evident, nu se teme să-i demonstreze acest lucru: este ca și cum, de fapt, Hanna reprezintă acea taină care-l va iniția pe Michael pentru viață, făcându-l să cunoască, deopotrivă, iubirea și ura, minciuna și adevărul, fericirea și bucuria. Povestea lor nu poate fi mai fericită, trăiesc împreună și se bucură de viață, feriți de ceilalți în micuța căsuță a Hannei. Și, totuși, acel secret a Hannei, acel recviem dezastruos, are să înrădăcineze un destin care, din păcate, nu-i vrea împreună, iar totul ia o întorsătură dramatică în momentul în care, într-o zi, Hanna dispare fără urmă, lăsând în urma ei nimic altceva decât un imobil părăsit și un tragic sentiment de vină al lui Michael care, după părerea lui, ar fi putut împiedica acest lucru. Și, totuși, este el vinovat?


Deși la început este trist, suferă și își dorește să poată retrăi acele clipe intense alături de Hanna, Michael își revine, iar povestea este derulată câțiva ani, fără întâmplări demne de menționat, până în momentul în care, student la drept fiind, acesta o reîntâlnește pe Hanna în niște împrejurimi șocante: cea pe care încă o iubește - pentru că sentmentul nu s-a consumat - se dovedește a fi judecată și condamnată pentru faptele comise în calitate de supraveghetoare într-un lagăr pentru femei din apropierea Cracoviei fiind responsabilă de moartea a sute de persoane; procesul ei și a altor cinci sau șase supraveghetoare, face vâlvă în epocă, și este considerat obligatoriu de urmărit de către profesorul de drept al studentului Michael. 

Martor la toate acestea, în sufletul lui Michael se nasc mai multe sentimente contradictorii: sentimentul de culpă, acela de a fi iubit, de fapt, o criminală care s-a dovedit a fi fără suflet, fără principii și valori, dar și sentimentul de iubire, de ispășire, regăsind în Hanna o femeie care, de fapt, n-ar fi capabilă de un asemenea lucru inuman. Privind judecata femeii de pe margine, Michel își dă seama cât de imprevizibilă este viața și cum niște străini, într-un singur moment, ne pot schimba viața pentru totdeauna. Subjugată secretului ei rușinos, Hanna este nevoită să facă compromisuri, chiar dacă asta ar putea însemna renunțarea la propria sa libertate neprețuită. În tot acest timp, în inima ei se dă o luptă între a înțelege motivele pentru care este condamnată și judecată și, de asemenea, sentimentul culpei și al vinovăției, încercând să-și apere secretul pe care și-l asumă cu atâta simț de răspundere. De aici pornește ambiguitatea personajului, întrucât Hanna nu i se dezvăluie cititorului, subiectiv, decât într-o proporție foarte mică: totul ne este înfățișat din prisma lui Michael, cel care, cândva, a iubit-o cu atâta patos și cu atâta devotament, încât orice femeie care nu era Hanna devenea, exclusiv, o persoană care nu-l atrăgea deloc - cel puțin nu la potențialul Hannei. 

Care este, totuși, secretul Hannei? Cum are să se sfârșească această poveste de iubire, această dramă a principiilor și a valorilor? Este Hanna vinovată pentru tot ceea ce s-a întâmplat în acele lagăre? Își va da seama Michael ce ascunde Hanna în acel suflet trist și, de-acum, îmbătrânit? O iubire imposibilă, un secret șocant, un adevăr nespus și o alegere care se va întinde peste două destine, lăsându-le dezbinate și, totuși, împreună. O alegere care va schimba totul și un adevăr care va șoca, iar Bernhard Schlink a știut să pună toate acestea pe hârtie așa cum știe el mai bine: dintr-o singură voce, într-un singur registru stilistic, lăsând, totuși, loc pentru ambiguități și interpretări. Apogeul acuzării Hannei este atins atunci când, dacă nu-și va dezvălui secretul, aceasta va fi pledat drept vinovată și sancționată conform, întrucât acuzațiile aduse sunt de o gravitate enormă.

Am selectat și niște fragmente care mi-au plăcut, am să vi le transcriu mai jos:

„De ce mă întristez atât de mult când mă gândesc la vremea aceea? Să fie dorul după fericirea trecută - și am fost fericit în săptămânile ce au urmat, în care am muncit într-adevăr și am trecut clasa și în care ne-am iubit de parcă nimic altceva nu conta pe lumea asta? Să fie certitudinea că ceea ce a urmat a ieșit la iveală doar pentru că, de fapt, exista de mult?
De ce? De ce privind înapoi ni se pare că ceea ce a fost frumos s-a spulberat pentru că ascunde aadevăruri respingătoare? (...) Uneori nu rămâi credincios amintirii unei legături fericite doar pentru că sfârșitul ei a fost dureros. Pentru că fericirea contează doar dacă durează veșnic? Pentru că sfârșește dureros numai ceea ce a fost ureros, deși fără s-o știi, fără s-o bănuiești? Dar ce înseamnă o durere de care nu știi și pe care n-o bănuiești?

„(...) M-am rezemat fără un cuvânt de cantul ușii, privind-o. Ea își plimba privirea peste rafturile cu cărți care tapetau pereții, de parcă ar  fi citit un text. (...) Se opri la fereastră, privind în întuneric imaginea rafturilor cu cărți reflectată în sticla ferestrei.
Este încă una din imaginile rămase de la Hanna. Le-am înregistrat, le pot proiecta pe un ecran interior și le pot contempla neschimbate, neuzate. Uneori nu mă gândesc mult timp la ele. Dar ele revin mereu și mi se întâmplă să le proiectez pe ecranul meu interior și simt nevoia să le contemplu de mai multe ori una după alta. Una o reprezintă pe Hanna care își încalță ciorapii în bucătărie. Alta pe Hanna care stă în fața căzii de baie și ține cu brațele ridicate prosopul desfășurat. Alta pe Hanna pedalând pe bicicletă cu fusta fluturându-i în vânt. Apoi imaginea Hannei în camera de lucru a tatei. (...)”

„(...) Imaginează-ți un proces și un acuzat, care va fi dezvăluit dacă nu dezvăluie că e stângaci, pentru că nu putea să comită el o faptă săvârșită cu mâna dreaptă, dar care se rușinează că e stângaci - îi spui judecătorului cum stă treaba? Imaginează-ți că e pederast, că nu putea, în această situație, să comită fapta de care e acuzat, dar că îi este rușine că e așa. Dar nu contează cum este - stângaci sau pederast - imaginează-ți, pur și simplu, că acuzatului îi este rușine.”

„Procedura a durat mai multe ore. Când dezbaterea s-a încheiat și acuzatele au fost conduse afară, am așteptat să văd dacă Hanna se va uita spre mine. Ședeam un stătusem tot timpul. Dar ea privi drept înainte, prin toți și prin toate. O privire trufașă, rănită, pierdută și nesfârșit de obosită. O privire care nu voia să vadă pe nimeni și nimic.”

„Pe vremuri i-am iubit mai ales mirosul. Mirosea întotdeauna a proaspăt: a proaspăt spălat, sau a rufe proaspete, sau a sudoare proaspătă, sau a proaspăt iubită. Uneori se parfuma, nu știu cu ce parfum, dar și acest miros era, înainte de toate, proaspăt. (...) Adesea am adulmecat-o ca un animal curios, începeam de la gât și umerii care miroseau a proaspăt spălat, îi sorbeam mirosul de sudoare proaspătă dintre sâni, care se amesteca la subsuori cu celălalt miros, găseam apoi această aromă grea, întunecată, împrejurul taliei și al pântecelui în stare aproape pură, iar între picioare cu o nuanță de fruct care mă excita, îi adulmecam coapsele și picioarele, coapsele pe care aroma grea se pierdea, genunchii, și eu cu mirosul suav de sudoare proaspătă, și tălpile picioarelor cu miros de săpun sau de piele sau de trudă. (...)”

Chiar dacă nu reușești, totuși, să-i pui Hannei eticheta de gardian al unui lagăr de concentrare, pe frunte, eticheta une criminale cu sânge rece, fără milă, capabilă să ucidă atâtea femei, „Cititorul” te împinge pe nesimțite spre zone inconfortabile ale moralității, întrucât, deși reușești s-o cunoști pe Hanna - câtuși de puțin, atât cât îți oferă Michael posibilitatea -, singura cale posibilă pe care o poți urma este de un gri neiertător. Chiar și așa, totuși, imaginea de gardian SS a lui Hanna se estompează, se volatilizează treptat, lăsând în urmă doar o femeie simplă, încercată de soartă și de un secret atipic, o femeie în care, totuși, n-ai mai putea avea încredere, dar pe care cu greu o poți acuza de o asemenea faptă și pe care continui să o privești cu aceeași privire iertătoare.

Sper că nu m-am întins prea mult. Mi-a fost imposibil, mi-a plăcut acest roman enorm de mult, de ceva vreme am aștepta să-l citesc. Evident, am văzut și filmul. Trist, ce pot să zic, și, într-adevăr, Kate Winslet - actrița mea preferată - chiar și-a meritat Oscar-ul, a făcut un personaj de excepție și pe care l-am îndrăgit de la început până la sfârșit. Un roman puternic și, de asemenea, un film foarte bun - pe amândouă vi le recomand cu mare drag.

Le mulțumesc frumos celor de la Cărți Anticariat pentru acest roman, puteți găsi pe site-ul lor numeroase cărți cu reduceri foarte mari și, de asemenea, noi-nouțe, în țiplă. De altfel, chiar în aceste momente se derulează niște campanii: reduceri foarte mari la Editura Epica, la Editura Miron, iar la toate comenzile de peste 39 lei transportul este gratuit. Pe pagina de Facebook a anticariatului este în desfășurare un concurs, vă invit să participați cu drag. Lecturi frumoase și mult succes!

Traducere din limba germană de Ana Mureșanu
204 pagini

vineri, 3 iulie 2015

Câștigătorii concursului de fidelitate


Salutare, dragi cititori,

A venit momentul să anunț câștigătorii concursului de AICI. N-a fost prea greu, se pare că unii cititori devotați român devotați. Așadar, câștigătoarea locului I este Anca Ciochina. Felicitări, Anca, te rog să-mi trimiți mail la andrei.cioata17@yahoo.com cu datele la care pot trimite premiul pe care-l alegi - dintre cele două cărți; te rog să postezi aici, pe blog, ce alegi.

M-a bucurat, de asemenea, și prezența a două persoane: Abracadabra Moonlight și Simina April. Vă mulțumesc foarte mult că ați însuflețit blogul. Totuși, cum trebuie să existe un câștigător, acesta este, după numărul de comentarii, Abracadabra Moonlight. Totuși, Simina, te rog să-mi trimiți și datele tale pentru a-ți trimite o micuță atenție în semn de mulțumire. Și tu, Moonlight, asemenea.

Vă mulțumesc mult; fără voi, și alți cititori, blogul n-ar mai fi la fel. Toată stima, mă înclin! Lecturi plăcute și o seară liniștită!

miercuri, 1 iulie 2015

Pe când eram o operă de artă, de Eric-Emmanuel Schmitt - Recenzie


Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure, cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, „Noaptea la Volognes”. Îi urmează „Vizitatorul”, care îi aduce consacrarea și este distins cu trei premii Molière, „Varațiuni enigmatice”, „Libertinul” etc. În 1994 îi apare priul roman, „Secta Egoiștilor”, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și alte țări străine. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga sa activitate. De același succes se bucură și romanele sale „Evanghelia după Pilat”, „Viața mea cu Mozart”, „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, „Oscar și Tanti Roz”. De asemenea, Eric-Emmanuel Schmit este autorul a trei volume de nuvele și povestiri: „Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri”, „Visătoarea din Ostende”, „Concert în memoria unui înger”. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii și distincții literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi. De la același autor: „Milarepa”, „Elixirul dragostei”.

Goana după imagine, mondenitate, superficialitate și, în cele din urmă, vid în interior. La ce bun un corp frumos, zvelt, subțire, atunci când interior cărnii noastre este negru, răstălmăcit de minciuni și răutate? Un corp frumos este bun doar pentru o noapte, însă o minte frumoasă este pentru întreaga viață, de aceea, înainte de toate, trebuie să ne îngrijim de interiorul nostru, de acel eu psihic, nu carnal, cel care ne poartă personalitatea, inteligența, emoția și sentimentele. Cel care, de fapt, contează și primează în condiția noastră de ființe sociale și superioare.

Tânărul Tazio s-a considerat tot timpul un ratat. Un urât, un prost, un nimic pe lângă frații săi gemeni care, dimpotrivă, se bucură de admirația tuturor celor din jur, dat fiind faptul că ei sunt frumoși, arată bine și, la o adică, sunt conform așteptărilor societății în care aceștia trăiesc, deci pentru ei totul este roz și frumos. Rămas în umbră atât timp, luat în râs de către ceilalți atunci când afirma că este frate cu cei doi gemeni, Tazio este sătul de toate acestea și, vrând să-și demonstreze că dacă nu poate fi stăpân pe propria sa viață, poate fi stăpân pe propria sa moarte, hotărăște să se sinucidă. Și, totuși, se pare că nici măcar stăpân pe propria sa moarte nu este: nu numai că dă greș de câteva ori însă, atunci când este mai mult decât sigur că are să reușească, tânărul Tazio este întrerupt de către Zeus-Peter Lama, un artist meschin, cu principii estetice comerciale, care vrea ca, prin „arta sa”, pur și simplu să se vândă și să devină cunoscut, fără neapărat să transmită emoție sau trăire. Acesta îi promite lui Tazio că, dacă nu se va sinucide, îl va ajuta să devină exact ceea ce vede el în frații săi gemeni: dorit, apreciat și cunoscut. Considerând că, oricum, viața sa este într-un deadline și nu mai are nimic de pierdut, într-un moment încordat de entuziasm, tânărul Tazio acceptă acest pact, însă nu înainte ca artistul Zeus-Peter Lama să-i impună niște condiții: nu numai că Tazio trebuie să renunțe la identitatea sa, la numele său, la tot ce a însemnat până în acel moment, ci este nevoit să devină proprietatea lui Zeus-Peter Lama. Toate acestea în schimbul a ceea ce, sub promisiunile persuasive ale artistului, tânărul Tazio are să devină. Evident, acesta acceptă, deși la început are câteva momente de ezitare. Dorința sa de a deveni un alt om, de a fi conform așteptărilor unei societăți ipocrite, este deasupra capacității de înțelegere a cititorului. Într-un fel, acceptând propunere lui Zeus-Peter Lama, n-am putut să nu mă gândesc că Tazio semnează de fapt pactul cu diavolul, vânzându-și sufletul, libertatea, puterea de a se manifesta pe cont propriu în această societate în care, din păcate, nu-și poate găsi locul și menirea.

Astfel, aflându-se sub puterile diabolice ale lui Zeus-Peter Lama, Tazio devine, în cele din urmă, exact ceea ce-și dorește, exact ceea ce a râvnit toată viața sa să fie: cunoscut, bogat, dorit și apreciat. Capătă o nouă identitate de statuie vie: Adam bis și, peste noapte, devine mai celebru decât faimoasa pictură Gioconda, a lui da Vinci, iar atunci are impresia că, în cele din urmă, soarele a ajuns și pe strada sa. Participă la expoziții, la ateliere de creație, este modelul celorlalți și, de asemenea, se bucură de ceea ce până atunci n-a avut parte, aflându-se mereu în umbra fraților săi mai arătoși. De altfel, am omis faptul că, acceptând ideea „binefăcătorului său”, Tazio, devenit Adam bis, este nevoit să rupă legătura cu familia sa, cu tot ce a însemnat înainte să ajungă pe mâinile lui Zeus-Peter Lama și, astfel, își înscenează propria moarte pentru ca, de acum înainte, să devină, exclusiv, proprietatea noului său stăpân, căruia i-a jurat supunere și credință, în schimbul frumuseții și bunăstării.

Toate merg bine între cei doi, până când, într-o zi, Adam bis se îndrăgostește. Și dragostea are puterea de a schimba și de a deschide minți, pentru a acoperi inimi. Dacă tânărul Tazio a fost transformat, fizic, într-o stană de piatră vie, cei care au făcut asta au omis faptul că emoțiile, trăirile, amintirile și surescitările oamenilor nu pot fi schimbate, iar acesta este momentul în care, încetul cu încetul, învelișul pietros acumulat în jurul inimii lui Tazio începe să se crape, pentru ca el, în cele din urmă, să devină un om adevărat, un om renăscut, un om care a înțeles că, de fapt, ceea ce contează nu este cum arăți, pe ce loc te clasezi în societate, cât de important ești, cât de multe ai de arătat, ci faptul că menirea noastră este, indiferent de circumstanțele în care ne aflăm ca oameni, să fim fericiți și să dăruim fericire celorlalți - iar el găsește această posibilitate în iubire. Cum, evident, relația dintre o statuie și o femeie adevărată este imposibilă, este de prisos să mai spun că Zeus-Peter Lama își bagă, și aici, năsucul, amintindu-i mereu lui Adam bis (aka Tazio), că fără el, fără ajutorul lui, probabil acum ar fi fost hrană la narcise.

O frumoasă poveste, fascinantă, despre modul în care omul, după ce a făcut anumite alegeri, privește retrospectiv și își dă seama că, de fapt, lucrurile poate ar fi fost altfel dacă ar fi făcut alegerile potrivite. O poveste despre un om care, trecut prin atâtea doar pentru a fi mai bun, mai potrivit - conform normelor prostești care-l încorsetează - își regăsește adevăratele valori, adevăratele principii și, totuși, se află în imposibilitatea de a scăpa de ceea ce, cândva, râvnea cu atâta patos. Surprins între două aspirații - pentru că, de fapt, el nu știe prea bine ce-și dorește mai mult; să redevină normal, cel care era înainte, pentru a iubi și pentru a se desăvârși sau să rămână același, pentru a se bucura de „avantajele” de a fi faimos -, Adam bis, Tazio, cum vreți dumneavoastră, trăiește o dramă din care, la sfârșit, deprindem o învățătură la care cu toții ar trebui să luăm seamă: să ne mulțumim cu ceea ce avem și să cultivăm atuurile de care dispunem, pentru că, dincolo de norme, dincolo de încorsetările societății, dincolo de „normalitatea” relativă, noi, oamenii - adevărații oameni, vreau să spun, cei cu valori și principii - suntem dintre cele mai frumoase creații divine. Trebuie doar să realizăm aceste lucruri și, apoi, totul are să vină de la sine.

Am selectat și niște fragmente și citate, am să vi le las mai jos:

„Pe vremea aceea, pe insula pe care trăiam toată lumea știa cine sunt frații Firelli. Ziare, postere, afișe, reclame, clipuri, filme, suporturile media cumpărau pe bani grei permisiunea de a-i expune pe frații Firelli. Așa că vânzările se dublau, publicul se înghesuia, investitorii își vedeau casele doldora de bani: cei doi frați Firelli erau pur și simplu cei mai frumoși băieți din lume.
Nu-i doresc nimănui să coabiteze, încă din copilărie, cu frumusețea. Atunci când se arată rar, frumusețea iluminează lumea. Dacă însă te ciocnești de ea în fiecare zi, arde și provoacă răni care nu se vindecă niciodată. (...)”

„(...) În acea zi, în oglinda agățată deasupra chiuvetei murdare am descoperit o figură fadă în contiuarea unui trup fad, o siluetă atât de neinteresantă, lipsită de trăsături remarcabile și de personalitate, încât mi s-a făcut lehamite de ea.
- Sunteți unul dintre frații Firelli! a spus din nou Binefăcătorul meu, frământându-și bărbia. Acum vă înțeleg și mai bine disperarea.”

„(...) După frumusețe, trebuie să alegem urâțenia. Fără ezitare. Dacă un urât nu atrage atenția din prima, se face remarcat după aceea, stârnește comentarii, scoate capul la lumină, iese din anonimat, are drum deschis - ce spun, drum? - autostradă! Urâtul nu poate decât să progreseze. Va fi o continuă surpriză. Tocmai pentru că nu mai e deloc atrăgător, va fi un bun cuceritor. Tocmai pentru că pierde dacă face pe mutul, va străluci în sporovăieli galante. Va fi mai îndrăzneț, mai rapid, mai îndrăgostit, mai curtenitor, mai exaltat, mai generos, într-un cuvânt, mai eficient. (...) Frumusețea este un blestem care nu naște decât lene și indolență. (...)”

„- Tinere prieten, fiecare dintre noi are trei vieți. O viață de obiect: suntem un trup. O viață a spiritul: suntem o conștiință. Și o viață de discurs: suntem ceva despre care vorbesc alții. Prima viață, cea a trupului, nu ne datorează nimic, nu noi alegem dacă să fim pitici sau cocoșați, nici să creștem, nici să îmbătrânim, nici măcar să ne naștem în loc să murim. Ce-a dea doua viață, a conștiinței, e la rândul ei dezamăgitoare: nu putem să conștientizăm decât ceea ce există, ceea ce suntem noi înșine, cum ar veni conștiința e doar un fel de pensulă care urmează contururile realității. Numai ce-a dea treia viață ne permite să intervenim în propriul nostru destin, ne oferă un teatru, o scenă, un public; provocăm, dezmințim, creăm, manipulăm percepțiile celorlalți; dacă suntem cât de cât dotați, ceea ce vor spune depinde de nou. (...)”

Le Figaro, renumita revistă franceză, spun că această carte este „o discretă satiră la adresa moravurilor contemporane supuse strălucirii deșarte și puterii banilor. Și, ca o gură de oxigen salvatoare, o poveste de dragoste de neuitat”, iar cei de la Le Parisien spun că în romanul lui Schmitt găsim „rezultatul unui pariu imposibil, dar câștigat. O lecție încântătoare și ân același timp deconcertantă.” 

Pe când eram o operă de artă” este un roman ludic, de neuitat, despre principiile noastre deșarte și dorințele proiectat în vid, o prelungire a acelei întrebări care, oricând, ne macină pe toți: „Ce-ar fi fost dacă...?” Mulțumesc frumos librăriei online Libris pentru acest roman, îl puteți achiziționa de AICI cu o reducere de 5% . De asemenea, de pe site-ul lor puteți achiziționa numeroase cărți, din diferite domenii de activitate, atât în română cât și în engleză sau alte limbi. Bineînțeles, transportul este gratuit, iar printre colete se mai strecoară, uneori, și niște semne de carte. Urmăriți pagina de facebook a librăriei online pentru a fi al curent cu toate reducerile și noutățile. Mulțumesc și să vă bucurați de lecturi frumoase și de o vacanță plină de ce vă doriți!
 
Traducere din limba franceză de Marieva Ionescu
224 pagini
 
 

Ce-am citit în luna iunie


Salutare,

Am mai făcut o postare de genul luna trecută. Ei bine, cred că am să fac câte o astfel de postare la sfârșitul fiecărei luni. Ca să văd, de fapt, câte cărți am reușit să citesc și, de asemenea, să le strâng pe toate la un loc, cu recenziile respective. Astfel, în luna iunie am reușit să citesc:
  1. Cum să pictezi un mort”, de Sarah Hall. Mi-a plăcut romanul, mai ales că sunt un fan al prozei. Împărțit pe mai multe voci, Sarah Hall reușește să ne vorbească despre viață, despre iubire și principiile noastre, atunci când, cu șoapte neînțelese, moartea ne vorbește;
  2. Mâna din vis (I)”, de Ella Cold.  Un roman lejer, o lectură plăcută și ușoară. Se citește foarte rapid;
  3. Mâna din vis (II)”, de Ella Cold. Același lucru ca și mai sus, doar că acest volum mi-a plăcut mai mult deoarece are o intrigă mai sănătoasă;
  4. Crime în serie”, de Anthony King. Mi-a fost dor de acest autor; mi se pare că stilul său polițist este aparte și, mie unul, chiar îmi place;
  5. Deadline”, de Adina Rosetti. O autoare inteligentă, a cărei carte ar trebui citită de către toți cititorii pasionați care doresc să realizeze cât de importantă este, de fapt, fericirea, și cum o putem găsi în toate frumusețile vieții;
  6. Numără stelele”, de Lois Lowry. O poveste sensibilă, despre viață, prietenie, sacrificiu și despre istoria unui popor neînțeles;
  7. Generation P”, de Viktor Pelevin. O carte care m-a amuzat enorm, dar care mi-a dat și de gândit și m-a făcut să mă gândesc de două ori înainte de a vrea să deschid televizorul;
  8. Bătrânul și marea”, de Ernest Hemingway. O carte extrem de frumoasă, despre condiția omului dominat de dorința de a-și depăși limitele, în dezacord cu efemeritatea sa;
  9. Micul prinț”, de Antoine de Saint-Exupéry. Un roman sensibil, frumos și pentru orice vârstă;
  10. Povestiri cu final schimbat”, de Florin Iaru. Un roman amuzant, care te destinde dar care, de asemenea, are și urme de emoție;
  11. Veronika se hotărăște să moară”, de Paulo Coelho. Mi-a plăcut ideea romanului, la fel de mult cum mi-a plăcut și de personajul dilematic al Veronikăi. Merită;
  12. Lumea de orez”, de Su Tong. Primul roman scris de către un autor chinez pe care-l citesc. Și, deși nu mă mir, chiar mi-a plăcut. O lume crudă, primitivă, o cultură conservatoare, care țin piept unui om dominat de propriile sale reguli;
  13. Miss Peregrine”, de Ransom Riggs. Groază, mister, frică, angoasă. Ce să mai zic altceva? Abia aștept volumul al doilea;
  14. Regina-Zăpezilor”, de Carmen Martín Gaite. Un roman subtil, profund și emoționant, despre regăsire, trecut, sacrificiu și dragoste. Cinci steluțe pe Godreads;
  15. Și v-am spus povestea așa”, de Florin Bican. O poartă către lumea minunată a basmelor, către perioada aceea frumoasă, după care toți tânjim, a copilăriei;
  16. Fata din tren”, de Paula Hawkins. Unul dintre cele mai captivante și bune thrillere pe care l-am citit vreodată. Mister, dramă, iubire, secrete și minciuni. Toate la un loc dau naștere unei scrieri pe deoparte lirice și, pe de cealaltă partice, alerte.
  17. Pe când eram o operă de artă”, de Eric-Emmanuel Schmitt. Nu i-am făcut recenzia, urmează, însă romanul mi-a plăcut foarte mult - despre condiția unui om care nu-și poate accepta destinul și, într-o răzvrătire a dorințelor, încearcă să devină altcineva;
  18. „100 de căi spre fericire”, de Timothy J. Sharp. Un roman practic, dar pe care nu prea l-am înghițit. Cred că se referea mai mult la personele mature, întrucât cuvântul „copii” și „serviciu” l-am întâlnit de foarte multe ori;
  19. „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, de Eric-Emmanuel Schmitt. Un alt roman subtil de-al lui Schmitt - îmi place din ce în ce mai mult acest autor și, acuși, îmi întregesc seria lui de autor. Acest roman mi-a plăcut - la fel ca și celelalte - deoarece ne prezintă o lume dominată de o cultură diferită, unică, pe care personajul principal ajunge s-o cunoască prin ochii domnului Ibrahim.
Voi, dragi cititori, ce-ați reușit să mai citiți în luna ce tocmai a trecut? :) Lecturi frumoase și numai bine!