Lie to Me, de J.T. Ellison - Recenzie (Crime Club)

Editura: Prestige

Colecția: Senzații / Thriller

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 456

Anul apariției: 2025

Traducere: Florentina Bălan (Tomescu)

J.T. Ellison este autoarea a peste 25 de romane, bestsellere New York Times și USA Today, și coprezentatoarea premiată cu EMMY® a emisiunii literare A Word on Words. De asemenea, scrie cărți de fantezie urbană sub pseudonimul Joss Walker. Cu milioane de exemplare tipărite, cărțile sale au fost apreciate de critici și a primit premii prestigioase. Titlurile sale au fost rezervate pentru show-uri de televiziune și publicate în douăzeci și opt de țări. La Editura Prestige a mai apărut și romanul A very bad thing (2025).

٠🔪ིྀ⭑PĂREAU SĂ FIE CUPLUL PERFECT...٠🔪ིྀ⭑

Îmi plac thrillerele, dar probabil știți deja faptul că, în ultima perioadă, nu prea am mai reușit să găsesc unul care să mă convingă 100%. Să mă țină acolo, să mă facă să fiu parte din tot ce se întâmplă, să mă facă să dau pagină după pagină după pagini până când voi fi ajuns la final fără să știu. Ei bine, se pare că, în sfârșit, am avut parte de-o astfel de lectură. Un thriller dintr-acela care te manipulează, te întoarce pe toate părțile și te face să te îndoiești de tot ce crezi că știi, tot ce crezi că reușești să anticipezi. Lie to me este – și asta chiar m-a surprins plăcut – genul acesta de thriller. A funcționat! Da, cu toate că avem de-a face cu o intrigă nicidecum originală, lucrurile chiar au funcționat. A avut rețeta familiară, dar executată suficient de inteligent încât să te țină captiv până la ultima pagină și să nu o dea în banal, în clișeic. Iar faptul că J.T. Ellison a reușit să facă asta abordând un subiect foarte des folosit în genul acesta de literatură, ei bine, m-a convins să-i urmăresc cu atenție și celelalte cărți. Și abia aștept să citesc și A very bad thing, pentru că o am și pe aceeași.

„În orice caz, Sutton era o femeie foarte vicleană. Trebuia doar să gândească, cum numai ea gândea, și ar fi găsit din nou calea către persoana ei.”

Thrillerele domestice, cum este cazul cărții de față, au ceva aproape „voyeuristic” în ele – îți lasă acea senzație că privești dincolo de ușile închise ale unei relații care, în aparență, are tot ce îi trebuie pentru a funcționa și, de altfel, pare să funcționeze perfect. Autoarea își propune să exploateze perfect această fascinație pe care, fără să ne ascundem, tindem să o manifestăm. Relația dintre Sutton și Ethan Montclair pare una reușită, dar de fapt este o bombă cu ceas care stă să explodeze. Amândoi sunt (mai mult sau mai puțin) scriitori de succes – un cuplu care, în teorie, ar trebui să funcționeze impecabil: inteligenți, carismatici, asigurați din punct de vedere financiar. Viața perfectă, –ish. Dar, de fapt, între ei există o competiție profesională, o gelozie aparte și, peste toate, resentimente mocnite care le macină relația din interior. Greșeli făcute de-a lungul timpului, alegeri cel puțin neinspirate... Cu alte cuvinte, o iubire mai degrabă toxică, decât tandră și liniștită, un amestec din care amândoi își stăpânesc setea – un amestec de codependență și (auto)distrugere. Dar când Sutton dispare... totul explodează în zeci de întrebări care, mai degrabă, ar fi rămas fără răspunsuri.

„E greu să menții această fațadă pentru toată lumea. Știi că îmi plac certurile, nu-i așa? Îți dai seama, știu că e așa.”

Dispariția va da curs începutului unui joc periculos. Ethan ajunge acasă și găsește un mesaj lăsat de soția sa. Fără prea multe explicații. Doar un gol imens și întrebări care încep să se înmulțească. Ce faci în situația asta? Chemi poliția imediat? Sau mai aștepți? Pentru că, bineînțeles, în astfel de situații întotdeauna soțul este primul suspect. Iar Ethan știe asta. Mai mult, știe și faptul că vor deveni subiect de primă pagină, iar viața sa va fi răscolită în profunzime. Dacă se vor fi aflat anumite lucruri care nu trebuie aflate? Această dilemă a lui Ethan – să o caute singur sau să sune la poliție și să riște să fie considerat un potențial suspect – reușește să creeze o tensiune aparte în carte. Mai ales că imaginea lui publică (autor de succes) și proiectul său actual, inspirat chiar din viața lor de cuplu, complică totul. Coincidență? Poate. Sau poate nu. Narațiunea este un joc al perspectivelor. Prima jumătate este expusă din perspectiva lui Ethan, vedem totul doar prin filtrul lui, dar cât de multă încredere putem avea în el? Părerea mea – aproape deloc! A doua jumătate schimbă complet jocul: Sutton preia controlul, iar ceea ce părea clar devine, brusc, distorsionat. Versiunile lor despre aceeași relație nu doar că diferă enorm, dar par și să se contrazică într-un mod violent. Dar adevăratul pumn în față, cel care te clatină pe picioare, vin din partea „naratorului” necunoscut. O voce rece, o voce sarcastică și deseori aproape crudă, care îi vorbește direct cititorului.

„Târându-se prin șantierul permanent de pe Autostrada 96, se întreba: Oare, el a făcut-o?

Pentru prima dată, instinctul îi spunea că el o făcuse.”

Partea aceasta te învăluie într-o neliniște constantă, ca și cum cineva te-ar urmări îndeaproape din umbră și ar ști ce faci. Și ce urmează să faci. În acest punct, Lie to Me, un thriller domestic reușit, se transformă într-un joc psihologic ceva mai întunecat. Mai avem și două planuri temporale, „Atunci” și „Acum”. „Atunci” ne vorbește despre începutul relației celor doi, atracția, pasiunea, momentele în care totul pare promițător și cu rost de viitor împreună. „Acum”, în schimb, aduce în lumină prezentul sumbru, un prezent în care relația lor este deja fracturată. Fragmentele din trecut ne dezvăluie, pas cu pas, cum s-a ajuns în acest punct de cotitură pentru cei doi. Cum micile fisuri s-au transformat, încetul cu încetul, într-un hău întunecat care i-a înghițit pe amândoi. Personajele, sincer, mi s-au părut imposibil de iubit, și în același timp imposibil de ignorat. Ethan este un arogant obsedat de control și imagine, iar Sutton este instabilă, imprevizibilă și profund rănită și traumatizată. Nu am reușit să mă atașez de cei doi, ci doar le-am urmărit fascinat în această bizară aventură. Pe de altă parte, o avem pe Holly, polițista aflată la primul său caz important. Aceasta a reușit să aducă o doză de umanitate și speranță într-o poveste plină de minciuni și manipulare toxică. Nesiguranța ei, dar și dorința de a face lucrurile așa cum trebuie, o fac extrem de credibilă. Iar asta chiar mi-a plăcut. All in one, prima carte scrisă de J.T. Ellison pe care am citit-o chiar a fost o reușită neașteptată, dar binevenită. Abia aștept să citesc și cealaltă carte. V-o recomand cu încredere, chiar cred că o să vă placă, mai ales dacă sunteți fani ai genului și căutați ceva ușor diferit și fresh!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui J.T. Ellison, Lie to Me, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

56 de zile, de Catherine Ryan Howard - Recenzie (Crime Club)

Editura: Corint

Colecția: Leda Bazaar

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2026

Traducere: Shauki Al-Gareeb

Catherine Ryan Howard este o scriitoare de succes la nivel internațional, originară din Cork, Irlanda. Romanele sale au fost nominalizate la premiile Edgar ale asociației Mystery Writers of America pentru „Cel mai bun roman”, la premiile John Creasey (New Blood) și Ian Fleming Steel Dagger ale Crime Writers Asociation (UK) și de mai multe ori la premiile An Post Irish Crime Fiction Book of the Year. Thrillerele sale au fost incluse în topurile New York Times („Cele mai bune thrillere ale anului”) și pe lista „Celor mai bune cărți pentru adulți” a Bibliotecii Publice din New York. Adaptarea TV a celui de-al cincilea roman al său, bestsellerul 56 de zile, a debutat în exclusivitate pe Prime Video, cu Dove Cameron și Avan Jogia în rolurile principale. În prezent, scriitoarea locuiește în Dublin. Află mai multe pe catherineryanhoward.com. 

🔪NIMENI NU ȘTIA CĂ SUNT ÎMPREUNĂ. ACUM, UNUL DINTRE EI ESTE MORT.🔪

„ÎN URMĂ CU 56 DE ZILE. Ciara și Oliver se cunosc la o coadă la supermarket în Dublin, exact în momentul în care COVID-19 începe să se extindă în Irlanda. O scânteie. O șansă. O distragere de la tot ceea ce încearcă amândoi să lase în urmă. ÎN URMĂ CU 35 DE ZILE. Când carantina bate la ușă, Oliver sugerează să se mute împreună. Pentru Ciara, pare o oportunitate rară de a lăsa o relație să înflorească în totală intimitate. Pentru Oliver, este modalitatea perfectă de a-și păstra trecutul – și adevărata natură – ascunse. ÎN PREZENT. Polițiștii pătrund cu forța în apartamentul lui Oliver și găsesc înăuntru un cadavru în descompunere. Pe măsură ce descâlcesc ițele unei relații construite pe secrete și jumătăți de adevăr, aceștia se confruntă cu întrebarea supremă: carantina a dat naștere unei povești de dragoste… sau crimei perfecte?”

„– Nu secretele sunt cele care-mi plac. Ci descoperirea lucrurilor care sunt noi pentru mine, dar care de fapt au fost mereu acolo. Secretele sunt altceva. Ele sunt distructive.”

Nu este prima carte scrisă de Catherine Ryan Howard pe care o citesc, pentru că am mai citit și Omul fără urmă, care mi-a plăcut extrem, extrem de mult. Așadar, într-un fel am avut așteptări destul de mari de la această carte, iar acestea chiar au fost atinse, ba chiar depășite, într-o măsură, însă pe alocuri au fost și anumite lucruri care mi-ar fi plăcut să fie altfel (sau, sincer, chiar să lipsească). Am s-o spun de la început, mi-a plăcut mult cartea, dar cred că ar fi fost perfectă dacă autoarea n-ar fi picat în capcana asta de a-da-mult-prea-multe-și-irelevante-detalii-privitoare-la-spațiul-din-jur-adică-vorbesc-despre-descrierile-interminabile-pe-alocuri. În schimb, a avut tot ce-i trebuie pentru a mă ține acolo și a mă prinde în poveste de la început până la sfârșit. În peisajul acesta vast & efervescent al autorilor de cărți thriller, chiar cred că Catherine Ryan Howard se impune drept un autor care știe ce face și chiar îi iese. Bine, poate este puțin cam „prematur” să mă pronunț deja, dar ambele cărți scrise de ea pe care le-am citit chiar mi-au plăcut. Cel mai probabil, vor urma și altele, și aștept cu nerăbdare pentru că este o autoare destul de prolifică. N-am văzut serialul acestei cărți – bineînțeles, abia am terminat cartea –, dar chiar sunt curios ce au reușit cei de la Prime Video să facă. Oricum, în timp ce o citeam chiar mă gândeam că, well, ar ieși un serial (sau film) bun din cartea aceasta. Cel mai probabil, îl voi vedea în perioada imediat următoare...

„Posibilitatea de a fi normal îi făcea mereu asta. Prefăcătoria putea fi puternică. Și îi plăcea de ea, să se afle în preajma ei, cum îl făcea să se simtă.

Ceea ce era rău, pentru că nu-și putea permite să se simtă bine.

Atunci era momentul când începeau mereu să se întâmple lucruri rele.”

Romanul de față „se naște” dintr-un moment istoric, moment istoric de-o stranietate aproape ireală. Izolarea impusă de pandemia din 2020 (my God, au trecut deja 6 ani...) i-a permis lui Catherine Ryan Howard să scrie această carte și, deși și-a promis să NU scrie o carte despre pandemie, iată că a făcut-o. În 56 de zile, acest „fundal” cu care am avut de-a face cu toții s-a transformat într-o matrice fertilă pentru tensiunea psihologică a cărții, s-a transformat într-un incubator al neliniștii și intimităților forțate. Mda, cu toții am fost nevoiți să stăm închiși în case. Scriitoarea, închisă între propriile ziduri, a intuit foarte rapid că această suspendare a realității cotidiene ascunde un potențial dramatic practic nelimitat: acela al apropierii accelerate între oameni care abia s-au cunoscut, așadar oameni care nu se cunosc cu adevărat. Romanul se deschide cu o notă sumbră – descoperirea unui cadavru aflat într-o avansată stare de descompunere într-un apartament din Dublin. Mirosul devine primul indiciu că această ordine aparentă a izolării ascunde, de fapt, un haos total. Ancheta, preluată de Leah (Lee) Riordan și Karl Connolly, a reușit să dea romanului o contrapondere parcă ușor mai realistă (și mult ironică) unei povești care, altfel, este constant dominată de suspiciune și ambiguitate morală. Totuși, adevărata forță a romanului nu rezidă în intriga polițistă, ci în „anatomia” relației dintre Oliver și Ciara, care abia s-au cunoscut, dar a căror relație capătă fooooarte rapid o intensitate aproape febrilă.

„– De ce naiba mă întrebi de ghicitori, Tom?

– Pentru că, răspunde el, arătând spre coridor, ne așteaptă o ghicitoare pe cinste acolo înăuntru.”

Evident, avem partea aceea de început a relației, început care promite absolutul – entuziasmul, așteptarea și bucuria oricărui mesaj, nevoia aproape dureroasă de proximitate, iluzia că celălalt ar putea fi răspunsul tuturor întrebărilor & dorințelor. Această efervescență emoțională este însă brusc încorsetată de contextul pandemiei. Decizia celor doi de a se izola împreună, la doar câteva săptămâni după ce s-au cunoscut, poate fi percepută simultan ca o alegere să zicem firească, din romantismul închegat, sau ca o alegere practic fără precedent, născută dintr-o lume în care regulile obișnuite, ei bine, clar nu mai funcționează. În acest spațiu închis, limitat, relația lor se dezvoltă cu o neliniștitoare rapiditate, iar fiecare gest, fiecare tăcere, fiecare mic lucru ajunge să capete o greutate aparte. Oliver mi s-a părut a fi chiar un personaj tulburător – aparent agreabil, OK-ish, dar care pare că ascunde ceva cu obstinație. În jurul lui planează o tensiune latentă, o întrebare constantă care ajunge să te macine, și anume dacă el este într-adevăr o victimă sau cel care și-a orchestrat propria tragedie (nu-dau-mai-multe-detalii)? Ciara, pe de altă parte, trăiește sub semnul îndoielii – vedem că Oliver o atrage, dar există în ea și o suspiciune aparte, vedem că vrea să aibă încredere, vedem că are, dar în același timp Oliver trezește în ea și niște sentimente bizare, îi trezește instinctul de conversare. Dinamica dintre cei doi este foarte interesant de urmărit – un joc periculos al aparențelor, în care adevărul se sustrage mereu și refuză să fie fixat într-o „idee anume”. Pentru mine, thrillerele de genul chiar funcționează.

„Lucruripe care le-a făcut fără să se gândească, în febra momentului.

Lucruri pe care în fiecare secundă de-atunci și-a dorit să le poată lua înapoi.

Lasă telefonul să cadă pe podea, se ghemuiește pe canapea și începe să plângă.

Corpul îi este zguduit de hohote de plâns; pierde noțiunea timpului. Plânge până când se simte gol, până când o durere în piept îl imploră să se oprească.

Până când afară se face întuneric.”

Structura narativă, fragmentată și polifonică, contribuie în mod exponențial la atmosfera de neliniște, la tensiunea cărții. Timpul nu curge liniar, ci se frânge în secvențe care alternează între prezent și trecut, între perspectivele celor doi protagoniști (dar totul prezentat din perspectiva naratorului omniscient). Într-o oarecare măsură, această tehnică dă ritmului și o redundanță pe alocuri neplăcută, pentru că unele evenimente tind să fie reluate din unghiuri diferite, ceea ce dă senzația stagnării, așadar mai reduce din tensiunea pe care altfel ai căuta-o într-o astfel de carte. Totuși, această repetitivitate nu este lipsită de un sens per se, pentru că reflectă natura subiectivă a memoriei și imposibilitatea de a accesa un adevăr absolut. Experiența lecturii este profund impregnată de contextul pandemiei. Atmosfera de claustrare, de incertitudine, de teamă, de izolare reușește să potențeze misterul din spate. Dezvăluirile din ultima parte a romanului reconfigurează retrospectiv întreaga poveste, iar răstunarea finală de situație – imprevizibilă & tulburătoare răsturnare –  reușește să îți dea acea satisfacție specifică thrillerelor bine calibrate. Totuși, există ș un contrapunct destul de important: pentru unii, finalul poate părea mai puțin „exploziv” decât anticiparea finalului construită de-a lungul paginilor, iar extensia anumitor pasaje ar fi putut fi mult redusă fără a afecta coerența imaginii de ansamblu. În ciuda acestor mici imperfecțiuni, romanul 56 de zile chiar a fost unul captivant și capabil să mă mențină într-o stare continuă de alertă. O stare în simți să dai pagină după pagină cu o stare aproape compulsivă. Da, chiar mi-a plăcut și mi s-a părut a fi o carte reușită, deși Omul fără urmă mi-a plăcut mai mult!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Catherine Ryan Howard, 56 de zile, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Catherine Ryan Howard, apărute și pe blog:

| Omul fără urmă |

Falsul candidat (Trilogia Reichului, #1), de Brian Klein - Recenzie (Crime Club)

Editura: NICULESCU

Colecția: NICULESCU Fiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2025

Traducere: Timea Kovacs

Brian Klein este un regizor de televiziune premiat, cu peste douăzeci și cinci de ani de experiență în industrie. Lucrările sale apar în mod regulat pe Netflix, Amazon Prime, BBC și Sky. Printre creditele sale regizorale se numără douăzeci și cinci de sezoane ale emisiunii auto emblematice Top Gear și cinci sezoane din A League of Their Own Roadtrip, emisiunea de divertisment cu cel mai mare rating de pe Sky One. De asemenea, a regizat două lungmetraje pentru BBC Worldwide și cinci emisiuni speciale de divertisment pentru Netflix. Falsul candidat este romanul său de debut.

◬ DIMENSIUNEA ISTORICĂ & TENTAȚIA CONSPIRAȚIEI ◬

„Berlin, 30 aprilie 1945. În timp ce armata rusă se apropie de orașul devastat de război, Adolf Hitler și Eva Braun își iau viața. Buenos Aires, 9 ianuarie 2012. Trei hoți comit cel mai mare jaf din istoria Argentinei. În câteva ore, un apel telefonic criptat către America declanșează o vânătoare de oameni sângeroasă, în timp ce hoții sunt prinși, torturați și apoi uciși. San Francisco, 18 ianuarie 2012. Senatorul John Franklin obține nominalizarea republicană la președinție și pare destinat Biroului Oval. Inspectorul-șef Nicolas Vargas și locotenentul Troy Hembury, de la Departamentele de Poliție din Buenos Aires, respectiv Los Angeles, sunt atrași într-o conspirație politică întunecată, care se întinde de la infamul buncăr din Berlin până la Buenos Aires și Washington, amenințând însăși inima și sufletul democrației americane.”

„– Păreți un om inteligent (...). Să sperăm că vreo două nopți într-o celulă vă vor ajuta să vă amintiți ce ați făcut cu partea dumneavoastră.”

Bun, bun, bun roman, aș spune chiar că neașteptat de bun. Falsul candidat impune o abordare care ține cont atât de ambiția arhitecturii narative, cât și de mecanismele prin care autorul, Brian Klein, orchestrează suspansul, conspirația și dinamica thriller-ului contemporan care mizează pe speculație. Rezultatul? Un roman hibrid, pe care nu știu unde l-aș putea încadra specific, și care de fapt cred că reușește să scape de încadrarea riguroasă într-un anumit gen – avem ficțiune politice, avem roman polițist, avem speculație istorică. Intriga? Densă, foarte densă, îndeajuns de densă încât dă ramificații transcontinentale și are reverberații morale cel puțin neliniștitoare. Tocmai din acest motiv, am citit cartea extrem de rapid, în două reprize, fiindcă am vrut neapărat să văd ce se va întâmpla și încotro vor merge toate. Mai mult, trebuie să menționez și că are capitole relativ scurte, ceea ce a făcut ca lectura să fie mult mai ușoară, un page-turner, cum s-ar zice, și nici nu mi-am dat seama când am ajuns la sfârșit. Dar mi-a plăcut, chiar m-a ținut acolo și pentru asta îi dau toate meritele, întrucât chiar mi-a fost tare dor de o carte a cărei lecturare să mă țină în priză!

„(...) Un singur cartuș era mai mult decât suficient pentru a lua viața unui om.”

Așadar, din descriere probabil v-ați dat seama că avem mai multe perspective narative, mai multe fire epice. Dar punctul de convergență al tuturor este, în cele din urmă, cutia de valori 1321, un obiect încărcat cu o simbolistică aparte, care se va fi dovedit devastatoare. În jurul acesteia gravitează o serie de elemente (aparent) disparate: avem un jaf bancar pus la punct cu o precizie chirurgicală, un inel Cartier de o exorbitantă valoare, un flacon de cianură, o companie farmaceutică influentă și, mai ales, un candidat la președinția Satelor Unite ale Americii. Întrebarea inițială, aproape ludică prin acumularea de detalii eterogene, se transformă încet & sigur într-un mecanic narativ de o brutalitate implacabilă. Jaful din Argentina, planificat timp de opt luni, este catalizatorul întregii acțiuni – execuția impecabilă, dublată de ignoranța răufăcătorilor față de conținutul real al seifului, va da curs acelei tragice ironii care, fără doar și poate, declanșează o spirală de violență extremă. De aici, romanul capătă ritmul ăla tipic al thrillerelor polițiste bune, urmărirea neîntreruptă în care fiecare greșeală – oricât de minoră, oricât de aparent nesemnificativă – poate deveni totalmente f-a-t-a-l-ă!

„(...) A ridicat-o pentru a o studia mai în detaliu și, când a citit gravura de pe spate, inima i-a stat în loc. Era datată 4 august 1918 și numele destinatarului era Adolf Hitler.”

Nu-s neapărat fan al ficțiunii speculative, și am crezut că asta va fi un impediment. Daaaar, teoria conspiraționistă legată de Adolf Hitler și Eva Braun chiar mi-a plăcut mult de tot. Brian Klein a recurs la ipoteza cum că aceștia ar fi evadat în Argentina, transformând astfel subiectul istoric controversat într-un instrument narativ cum altfel decât fooooarte fertil. Alternanța dintre trecut și prezent dă textului o densitate suplimentară, pentru că ai perspective de ansamblu, iar legătura dintre cele două planuri este făcută remarcabil. Această suprapunere temporală amplifică miza atât politică a cărții, cât și pe cea morală. Conținutul cutiei de valori este cel care, în cazul de față, dă cărții valența unui „document al unei istorii ascunse”, capabil să destabilizeze atât campania electorală a candidatului, cât și practic percepția colectivă asupra trecutului. Galeria de personaje este amplă și variată, dominată de figuri ambigue, figuri marcate de secrete și de conflicte. Senatorul John Franklin, aflat în plină ascensiune politică, este cel în jurul căruia se articulează interese divergente și mecanisme obscure de putere. Inspectorul Varg este „contrapunctul” lui John, contrapunctul etic, să spun așa, dar chiar și perspectiva sa ajunge să fie contaminată de ceea ce se întâmplă în jurul său. Deși am putea rămâne cu impresia că unele personaje ar fi putut fi mai bine aprofundate, totul este compensat de „rolul organic” pe care îl au în cadrul mecanismului narativ. Klein mizează pe dinamica acțiunii și pe tensiunea continuă, mai degrabă decât a miza pe introspecția elaborată a personajelor, iar asta servește de minune ritmului alert al romanului. Și cui nu-i place un roman cu ritm alert?!

„– Sunt în Los Angeles și avem de-a face cu răul întruchipat.”

O altă calitate definitorie, cel puțin pentru mine, a acestei cărți a fost economia discursului narativ. Autorul evită orice fel de dilatare a acțiunii, mizând pe capitole scurte, la obiect, care accelerează practic modul în care resimți totul. Probabil e o tehnică scriitoricească specifică, pentru că într-adevăr mai tot timpul are același efect. Suspansul este construit din alternanța constantă dintre perspective și prin distribuția atent dozată a informațiilor relevante pentru situația dată. Chiar și atunci când identitatea „candidatului contrafăcut” devine previzibilă pentru cititorul experimentat, plăcerea lecturii nu se diminuează, pentru că autorul gestionează foarte fain tensiunea și modul în care lucrurile escaladează ulterior. Bineînțeles, în orice carte care speculează anumite subiecte istorice există riscul ca dimensiunea conspiraționistă să fie percepută (1) drept excesivă sau (2) improbabilă. Însă, pentru mine, tocmai asta a fost „sursa” fascinației. Falsul candidat mi s-a părut un debut chiar remarcabil prin ambiția narativă și prin capacitatea de a menține acolo tensiunea. O lectură intensă, care funcționează ca un mecanism foarte bine calibrat, în care fiecare element – de la jaf la conspirație politică – fundamentează un univers ficțional coerent și captivant. Un thriller sofisticat, în care ritmul alert dictează experiența lecturii. Am și celelalte două volume din serie și, sincer vă spun, abia aștept să ajung la ele!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Brian Klein, Falsul candidat (Trilogia Reichului, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Casa neagră (Trilogia Lewis, #1), de Peter May - Recenzie (Crime CLub)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2026

Traducere: Loredana Frățilă-Cristescu

Peter May s-a născut și a crescut în Scoția. La 21 de ani i-a fost decernat un premiu pentru jurnalism, iar la 26 și-a publicat primul roman. În 2021 a primit Library Award din partea Crime Writers’ Association, dar a câștigat premii literare și în Franța, în Statele Unite (Premiul Barry pentru romanul de față).

🏠︎O CRIMĂ. UN SECRET. O CAPCANĂ.🏠︎

„O CRIMĂ. Pe Insula Lewis din Scoția, un tărâm de o frumusețe aspră și cu locuitori adepți ai unei credințe adânc înrădăcinate, are loc o crimă violentă. Inspectorul Fin Macleod e trimis de la Edinburgh să ancheteze cazul. Pentru Macleod, care s-a născut el însuși pe Insula Lewis, investigația reprezintă o călătorie acasă, dar și în trecut. UN SECRET. Ceva stă la pândă în comunitatea strânsă de pe insulă. Ceva sinistru. O CAPCANĂ. În timpul cercetărilor, Fin scoate la iveală adevăruri urâte, iar în scurtă vreme inspectorul ajunge din postura de vânător în cea de pradă.”

„Problema cu răzbunarea din gelozie e că, deși s-ar putea să-l rănești pe celălalt, nu te ajută cu nimic ca să reduci efectul suferinței pe care o simți tu însuți. Așadar, toată lumea sfârșește nefericită. Desigur, odată ce ai adoptat o anumită atitudine, e greu să o mai schimbi și să ieși cu fața curată. Nu mai fusesem nicicând atât de nefericit ca în cele două zile care au urmat și nicicând mai hotărât să rămân așa.”

Casa neagră, volumul care deschide trilogia Lewis, mi-a plăcut la nebunie. Mi-era dor să citesc o carte cu o atmosferă așa densă & apăsătoare, în care crima, ca atare, devine de fapt pretextul pentru „fluxul memoriei”, când lumina este aruncată asupra trecutului, vinovăției, minciunilor, asupra destructurării a ceea ce credem. Un thriller tulburător care propune o incursiune într-un spațiu emoțional închis (potențat de geografia, la rândul ei, „închisă” a cărții), unde trecutul refuză să rămână îngropat și își întinde firele până în prezentul personajelor. Detectivul Fin Macleod, personajul principal, este trimis din Edinburgh pe Insula Lewis să ancheteze un caz (o crimă?) brutal care seamănă izbitor cu un alt caz la care lucrase deja. Victima, Angel Macritchie (ce ironic nume, de altfel, dat fiind că Angel fusese un om detestat, temut, marcat de violență și abuzuri), avea toate motivele să fie urât de către cei de pe insulină. Pentru Fin, misiunea capătă, în acest punct, o valență extrem de personală – practic, se reîntoarce forțat într-un loc din care a vrut întotdeauna să scape: copilăria lui dificilă, statutul de orfan, anii de școală, prieteniile și dușmăniile și trădările. În paralel, viața lui personală se află, deja, în ruină, după moartea fiului său, iar relația cu soția sa, Mona, încet & sigur se destramă sub greutatea acestei tragedii.

„(...) Iar venise. Bărbatul acela imposibil de înalt, cu vindiac cu glugă și păr slinos care-i atârna peste urechi. Stătea în ușă, la fel ca înainte, cu capul plecat să nu se izbească de tavan și cu mâinile mari atârnându-i pe lângă corp. De data asta i se mișcau buzele, de parcă ar fi încercat să zică ceva. Fin își încordă auzul, dar bărbatului nu-i ieșiră vorbe din gură, ci doar un miros urât de tutun stătut dintr-o răsuflare a cărei duhoare părea să umple încăperea.”

Insula Lewis este o parte importantă a cărții, este un personaj în sine, o entitate care pulsează de viață, care păstrează totul – fiecare greșeală, fiecare rușine, fiecare trecut întunecat. Într-o comunitate relativ restrânsă, memoria colectivă capătă valențele unei arhive neiertătoare, care încet și sigur va scoate la iveală tot ce trebuie să iasă la iveală, tot ce clocotește sub un capac închis ermetic. Ca în majoritatea thriller-elor, capitolele alternează între trecut și prezent – prezentul anchetei și trecutul lui Fin, din copilărie. Această alternanță construiește, de fapt, sensul crimei și întâmplărilor. Pe măsură ce Fin adună indicii, el sapă în propriile-i amintiri, în propriul trecut: adolescența marcată de violență și presiune socială, relația intensă și complicată cu Marsaili, fata care l-a iubit necondiționat, prietenia cu Artair, cel care ajunge să se căsătorească cu Marsaili. Legătura emoțională dintre Fin și Marsaili, de fapt modul în care aceasta a evolua, a fost foarte fain de urmărit – de la inocență și dorință, apoi la distrugere și toxicitate, într-un mod d-u-r-e-r-o-s de credibil. Fin își recunoaște greșelile, dar această conștientizare nu-i oferă, sub nicio formă, capacitatea de a se ierta... sau de a fi iertat de către ceilalți.

„– Indiferent care ți-e cea mai neagră frică, Fin, indiferent care ți-e cea mai mare slăbiciune, cu ele trebuie să dai piept. Trebuie să le înfrunți, altfel ai să-ți petreci tot restul vieții plin de regrete că n-ai făcut-o.”

Fin Macleod este protagonistul imperfect, „eroul” de care te atașezi rapid, dar uneori devine frustrant și, poate chiar prin asta, profund uman. A rănit oameni, a fugit de responsabilități, dar ajungi să îi înțelegi fragilitatea și motivele. Durerea pierderii fiului său și sentimentul ăla cronic de „am eșuat” pare că îl definesc. Apoi o avem pe Marsaili, poate cea mai puternică prezență feminină din romanul Casa neagră. Loialitatea ei, dar și suferința acumulată, o transformă într-un personaj puternic pe care ar fi greșit să-l reduci la titulatura de „iubirea-pierdută-a-lui-Fin”. De altfel, ea reprezintă ceea ce fin ar fi putut avea, dar și ceea ce Fin a distrus și nu mai poate avea. Angel Macritchie este victima care devine aproape simbolică. Trecutul său violent și îndoielnic te face să ai sentimente amestecate privitor la ce a pățit acesta. Mai ales dată fiind cruzimea modului în care și-a găsit sfârșitul, încerci să îți dai seama cum a putut lua naștere un act de o asemenea brutalitate, mai ales într-o comunitate aparent izolată.

„În acea zi mi-am dat seama pentru întâia oară că viața mi se schimbase inevitabil, pentru totdeauna.”

Pe Insula Lewis, viața este dominată de tradiții și de un fel de religiozitate rigidă, de inspirație calvinistă, care nu pare să încurajeze libertatea personală. Pentru un tânăr ambițios precum Fin, însăși această „dinamică” a vieții de pe Insula Lewis îi pune bețe în roate. Ritualul guga, iarăși, mi s-a părut a fi o tradiție de o brutalitate aparte – în fiecare an, un grup de bărbați sacrifică pui de guga, iar episodul în sine mi s-a părut de-a dreptul brutal – mirosul, zgomotul, haosul păsărilor, pericolul constant al mediului ostil, violența parcă ritualizată. Această tradiție reflectă însăși esența oamenilor, într-un fel – atașamentul față de obiceiuri, chiar și atunci când acestea implică cruzime. Ancheta în sine are un ritm lent, n-am să mint, dar tensiunea se acumulează treptat și chiar funcționează, mai ales că Peter May scrie foarte fain, cu momente de reflexie care, părerea mea, se potrivesc de minune într-un thriller. Romanul abordează niște teme importante – vinovăția (personală și colectivă), memoria (mai mult ca o povară, precum ceva care cântărește enorm), identitatea, răzbunarea. Fin se confruntă cu propriile eșecuri, cu alegeri care au rănit oameni și, bineînțeles, cu imposibilitatea de a rescrie trecutul, toate acestea în timp ce încearcă să rezolve o crimă bizară. Da, chiar mi-a plăcut și l-am citit destul de rapid, gândindu-mă că de ceva timp n-am mai citit un thriller care a reușit să mă țină angajat în lectură așa cum a reușit cartea de față s-o facă. Vi-l recomand cu mare drag!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Peter May, Casa neagră (Trilogia Lewis, #1), prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii–Antologii, Biblioteca lui Liviu, Ciobanul de Azi, Literatură pe Tocuri, Cărți Blog, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!

Aici, doar oameni buni, de Ashley Flowers - Recenzie

Editura: Alice Books

Colecția: Mysterious Alice

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 360

Anul apariției: 2025

Traducere: Iulia Dromereschi

Ashley Fowlers este gazda și producătoarea podcastului Crime Junkie, al doilea cel mai popular din SUA. E fondatoarea și directoarea executivă audiochuck, o companie independentă de producție media și de podcasturi multiplu premiată, cunoscută pentru conținutul și narațiunile sale îndrăznețe care acoperă genuri precum true crime, ficțiune și comedie. Ashley Flowers a mai colaborat cu Parcast pentru lansarea și găzduirea mai multor podcasturi, inclusiv International Infamy, Very Presidential și Supernatural with Ashley Flowers, care a debutat pe primul loc în topurile dedicate. Flowers s-a născut și a crescut în Indiana, unde locuiește și acum cu soțul ei și cu mult-iubitul lor câine, Chuck.

🗝️NU POȚI ȘTI NICIODATĂ CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN SPATELE UȘILOR ÎNCHISE🗝️

„În romanul de debut al gazdei podcastului Crime Junkie, o jurnalistă obsedată de uciderea neelucidată a vecinei sale din copilărie – și de dispariția altei fete 20 de ani mai târziu – scoate la iveală secretele întunecate ale orășelului ei natal. Toată lumea din Wakarusa, Indiana, își amintește celebrul caz al lui January Jacobs, descoperită într-un șanț. Margot Davies avea șase ani la vremea aceea, fiind de-o seamă cu January, și locuia alături de ea. În cei 20 de ani scurși de atunci, Margot a plecat de acasă și a devenit jurnalistă, însă a fost stăpânită mereu de sentimentul că ar fi putut sfârși ea în locul lui January. Când Margot se întoarce să aibă grijă de unchiul ei diagnosticat cu demență, o fetiță în vârstă de cinci ani din orășelul învecinat, Natalie Clark, dispare în împrejurări sinistru de asemănătoare cu cele ale lui January. Copleșită de vechile sentimente, Margot își propune să o găsească pe Natalie și să elucideze uciderea lui January o dată pentru totdeauna. Însă atât poliția, cât și familia lui Natalie și locuitorii orășelului par să ascundă ceva. Iar cu cât Margot cercetează mai mult dispariția lui Natalie, cu atât aceștia opun mai multă rezistență. Este ucigașul lui January încă liber? E aceeași persoană care a răpit-o pe Natalie? Și care va fi prețul aflării adevărului? Cutremurătoare și intensă, Aici, doar oameni buni ridică o întrebare critică: de ce sunt în stare vecinii tăi atunci când cred că nu îi vede nimeni?”

„În picioare, lângă mașină, Margot și-a încleștat pumnii din instinct, în timp ce cuvintele din palma ei îi zvâcneau pe piele și-i loveau în creier: Nu ești în siguranță aici.”

Un roman care mi-a plăcut și nu prea, dar care, măcar, a mers destul de rapid. Aș spune că romanul de debut al lui Ahsley Flowers se simte ca fiind unul de debut, pentru că (1) se înscrie într-o literatură profund americană (misterul născut din liniștea aparent inocentă a orașelor mici) și (2) scriitura e de așa natură încât ar-fi-putut-foarte-bine-să-scurteze-cartea-cu-măcar-o-sută-de-pagini. Sub titlu avem o rezonanță ironică – o afirmație care pare mai degrabă o incantație, decât o certitudine, pentru că numai oameni buni nu-s în acel orășel. În spate, se ascunde o poveste despre memorie, vină și fragilitatea comunităților care parcă preferă să își protejeze imaginea, în loc să descopere adevărul. O avem pe Margot Davies, jurnalistă întoarsă după două decenii în Wakarusa, Indiana, orașul copilăriei sale. Margot nu se întoarce aici pentru că ar fi nostalgică, ci din necesitate: unchiul Luke, singura figură paternală stabilă în viața ei, se confruntă cu degradarea lentă a memoriei și identității din cauza demenței de care suferă. Relația dintre cei doi dă cărții o dimensiune intimă, pe alocuri emoționantă – grija pentru cel care a crescut-o devine contrapunctul emoțional al investigației care urmează. 

„– Sunt oameni răi în lume, zise unchiul ei, cu un glas neobișnuit de dur. Da? Trebuie să ai grijă.”

Margot se întoarce într-un loc familiar și totuși străin, iar sentimentul de dezrădăcinare impregnează întreaga acțiune. Orașul o primește cu politețea tipică și obișnuită comunităților mici, unde fiecare cunoaște viața celuilalt și unde trecutul mereu iese la lumină. Cu douăzeci și cinci de ani înainte, dispariția și uciderea unei fetițe – prietena din copilărie a lui Margot – a fracturat liniștea locală. Cazul a rămas nerezolvat iar trauma s-a transformat într-un fel de memorie colectivă reprimată. Familiile implicate continuă să își ducă viața în umbra acestei tragedii, între suspiciune și rușine, iar orașul pare să fi învățat practic să meargă mai departe fără a privi prea atent în urmă. La scurt timp după întoarcerea protagonistei, o nouă dispariție zguduie orașul. O altă copilă dispare în circumstanțe tulburător de familiare, de cunoscute. Coincidența reactivează anxietățile comunității și, pentru Margot, produce o obsesie aproape inevitabilă: dacă cele două crime sunt, de fapt, legate, așadar vorbim despre un criminal în serie? Experiența ei jurnalistică o împinge să investigheze acolo unde autoritățile preferă să rămână prudente. Structura romanului alternează, bineînțeles, între trecut și prezent, reconstruind progresiv atmosfera din jurul primei crime și impactul acesteia asupra familiilor implicate. 

„Amintirea i se părea solidă, ca un fir țesut în ADN-ul ei (...). Oare mințea? De ce? Deja cunoștea adevărul și îl protejase. Oare uitase totul? (...) Orice vârstă ar fi avut, trebuie să-și fi lăsat amprenta asupra lui, precum o cicatrice de neșters pe suflet.”

Ashley Flowers mizează și pe mecanismele prin care comunitățile gestionează în general micile conflicte: tăceri convenabile, reputații apărate cu încăpățânare, resentimente mocnite. Casa familiei Jacobs, devastată de ani de durere și suspiciuni, este un simbol al modului în care tragedia continuă să rămână acolo chiar și după ce interesul public s-a domolit. Margot este portretizată ca o femeie prinsă între mai multe roluri aparent incompatibile – este reporterul determinat să descopere adevărul (și care mai are și ceva drame interioare legate de viața amoroasă și locul de muncă), dar și „fiica adoptivă” care încearcă să gestioneze declinul cognitiv al unchiului său; este adultul rațional și, în același timp, copilul rămas captiv într-o traumă. Ancheta capătă, astfel, o dimensiune personală inevitabilă. În încercarea de a afla ce s-a întâmplat de fapt cu prietena ei din copilărie, Margot își investighează implicit propria copilărie, este pusă față în față cu anumite lucruri din trecut pe care poate ar fi vrut să le uite, cu care n-ar fi vrut să mai aibă de-a face. Aș fi crezut că autoarea înțelege mecanismele narative ale genului thriller, dat fiind faptul că are un canal de YouTube despre asta, dar lucrurile au cam scârțâit. Aș fi vrut să nu insiste cu atât de multe detalii care au tăiat din tensiunea romanului, pentru că altfel lucrurile ar fi fost mult mai dinamice, mult mai acute. Așa, sincer, pe alocuri chiar m-a plictisit. Debutul cărții este energic, avem partea de mister, dar apoi investigația încetinește în anumite secvențe dedicate reflecțiilor sau rutinei cotidiene, practic irelevante pentru ce urmează să se întâmple. Ashley Flowers insistă asupra atmosferei și detaliilor nesemnificative, uneori în detrimentul tensiunii dramatice și dinamicii de care, eu unul, am nevoie într-un thriller. Suspansul se bazează mai degrabă pe acumularea graduală a suspiciunii, și nu pe revelații spectaculoase (care, părerea mea, se potrivesc mai bine într-un thriller).

„Dar corpul ei a rămas nemișcat, fața lipsită de expresie. Dacă n-ar fi avut gâtul sucit într-un unghi nefiresc, ai fi zis că doarme.”

Din câte știu, finalul a provocat reacții efervescente printre cititori, tocmai pentru că refuză să fie unul convențional. Pe de altă parte, mi s-a părut că nu este chiar tocmai convingător, parcă prea incomplet și incomplet a fost totul, ca și cum povestea s-ar fi terminat înainte de actul final. Aș zice că se poate ca acest final să funcționeze prin ambiguitatea drept extensie tematică: adevărul absolut rămâne inaccesibil, iar noi, la fel ca și comunitatea din acel mic orășel, continuăm să trăim printre & cu îndoieli. Experiența autoarei în domeniul true crime se simte în modul în care alege să organizeze indiciile și în capacitatea de a te face, într-adevăr, să urmărești firul cu suspiciune și cu interes. Însă, dacă nu ar fi băgat atât de multe detalii efectiv inutile pentru ideea cărții și pentru ceea ce urmează să se întâmple, poate rețeta ar fi fost una de mai mult succes. În sfârșit, n-a fost un thriller rău, dar nici unul care să mă dea pe spate. Spre exemplu, încă mă gândesc uneori la acel final, și nu-mi dau seama neapărat dacă mi-a plăcut sau nu – poate adevărul nu vindecă întotdeauna, în cele din urmă, ci doar schimbă forma durerii, modul în care resimțim durerea. Sunt foarte curios dacă va mai publica în viitor ceva și, dacă da, cum și-a rafinat stilul. Pentru că simt că autoarea chiar are potențial, dar doar trebuie să mai lucreze la modul de execuție!

Copil de octombrie, de Linda Boström Knausgård - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction – Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 168

Anul apariției: 2023

Traducere: Roxana-Ema Dreve

Linda Boström Knausgård (n. 1972) este o poetă și prozatoare suedeză, realizatoare de documentare pentru radioul public suedez. A debutat în 1998 cu un volum de poeme, iar recunoașterea criticii i-a venit odată cu volumul de proză scurtă Grand Mal. În 2013 a început să publice romane, odată cu Helioskatastrofen, continuând cu Välkommen til Amerika (Bine ai venit în America!, 2016; Pandora M, 2020) și Oktoberbarn (Copil de octombrie, 2019). A fost căsătorită până în 2016 cu scriitorul Karl Ove Knausgård, cu care are patru copii.

｡𖦹°‧𖡎 IDENTITATEA, MEMORIA & IUBIREA ÎNCERCATE DE BOALĂ 𖡎｡𖦹°‧

„Între 2013 și 2017, Linda Boström Knausgård a fost internată periodic într-un salon psihiatric unde a fost supusă terapiei cu electroșocuri. Pe măsură ce terapia înainta, amintirile scriitoarei începeau să dispară. La ce mai e bun un scriitor fără memorie? Cartea aceasta, bazată pe experiența autoarei, reprezintă o tentativă elocventă de a reține trecutul, de a crea o poveste, de a găsi sens și de a ține în viață legăturile cu familia, cu prietenii, chiar cu propria ființă. Aceasta este povestea luptei unei femei împotriva bolii mintale și a izolării. Este o mărturie crudă asupra felului în care scrisul poate să protejeze și să vindece.”

„Ce nu pot să înțeleg este de ce continuă, dacă singurul rezultat e că-mi pierd memoria. Poate trebuie s-o țină pe-a lor, astfel încât la sfârșit să nu mai știi cum îi cheamă și ce au făcut. O să-mi uit numele și că am fost aici.”

Romanul autobiografic Copil de octombrie are valențele unei confesiuni intime, unei confesiuni intime scrise pe muchia dintre luciditate & destrămare, o confesiune care pare redactată în timp ce memoria însăși se dizolvă sub ochii scriitorului și, în același timp, cititorului. De ce? Pentru că aceasta este experiența autoarei într-un spital psihiatric unde ea însăși fost supusă terapiei cu electroșocuri. Textul nu urmărește să organizeze experiența trăită în această perioadă în formule ordonate sau reconfortante, și asta pentru că autoarea reproduce pulsațiile unei conștiințe aflate în luptă cu propria-i dispariție intrinsecă. Cititorul este introdus într-un spațiu extrem de fragil, la limita nebuniei, unde timpul nu curge liniar, iar identitatea, pe alocuri chiar adecvarea logică, sunt teritorii instabile. Pentru  Linda Boström Knausgård, perioada petrecută în clinica psihiatrică și tratamentele cu electroșocuri au reprezentat puncte de fractură ale proprie-i existențe, dincolo de care nu va mai fi fost niciodată aceeași. Terapia cu electroșocuri, care ar fi trebuit să aibă valoare terapeutică, se transformă într-o amenințare profundă, pentru că fiecare ședință aduce cu sine pierderea unor fragmente de memorie. Atât depresia, cât și golul care rămâne după ce tratament începe să șteargă trecutul, să șteargă identitatea, sunt inamicii cu care Linda Boström Knausgård are de-a face.

„Eram acolo, undeva. Mă puteam vedea în vise, pe mine și cale ape care aș fi putut-o urma.”

Structura narativă reflectă acest dens proces al dezagregării. Scenele se succed abrupt, fără tranziții explicative, fără fundal, asemenea unor gânduri care izbucnesc și dispar înainte de a fi pe deplin articulate, înainte de a avea o concretețe. Copilăria privilegiată, începuturile literare, viața de familie într-o casă aproape de mare, episoadele de spitalizare sau conversațiile cu personalul medical – acestea se succed în salturi rapide. Cartea de față n-are o cronologie ca atare, ci se desfășoară într-o serie de reveniri obsesive asupra anumitor subiecte, întoarceri voluntare către ceea ce amenință să fie pierdut în ceața uitării. În centrul cărții se află figura naratoarei – scriitoare, mamă, pacientă – prinsă între responsabilitățile familiale și sociale și sfâșiată de fragilitatea-i psihică. Ea încearcă să mențină o formă de echilibru între maternitate și boală, între dorința de a rămâne prezentă pentru copii și incapacitatea de a-și controla episoadele depresive. Spitalul este o lume paralelă administrată de propriile reguli și ritualuri: asistentele, camerele impersonale, medicii și conversațiile suspendate între compasiune și rutină medicală, protocolară. Relațiile cu ceilalți pacienți sunt vag detaliate, pentru că accentul cade pe senzația de suspendare și pe izolarea în care fiecare își trăiește propria bătălie invizibilă.

„O decizie trebuie să supraviețuiască la două stări de spirit. Este o veche zicală și poate cuvintele care m-au ajutat cel mai mult în viață. Câtă vreme am așteptat acea perioadă a lunii când totul părea mai puțin strălucitor, mai mult de jumătate din ideile mele strălucitoare au dispărut. Pe puținele care mi-au mai rămas aveam să încerc să le înțeleg. Cu toate acestea, nu trebuie să fii laș. Să faci ce vrei presupune de asemenea talent.”

O dimensiune tulburătoare a romanului este dialogul indirect al autoarei cu fostul ei soț,  Karl Ove Knausgård, de care probabil ați auzit deja. Uneori, naratoarea i se adresează direct, folosind persoana a doua, iar aceste pasaje au ceva intim, au o vibrație specială. Ele funcționează simultan ca o formă de reproș, ca o formă de a reîncerca apropierea și mărturie adresată unui martor al destrămării familiale. Asiști, drept cititor, la un contrapunct literar discret: dacă în alte texte viața comună fusese descrisă din exterior, aici perspectiva se mută în interiorul unei minți rănite – avem o imagine complementară, ceva mai fragilă și mai vulnerabilă, care chiar cred că dă o forță anume acestei cărți. Despărțirea conjugală constituie unul dintre momentele decisive ale cărții, pentru că are în vedere realitatea și dinamica dintre cei doi dominată de boală. O scenă care foarte ușor ar putea fi banală prin cât de comună este, și anume propunerea divorțului, are o încărcătură aparte prin calmul cu care este acceptată. Lipsa conflictului nu face decât să accentueze și mai mult tragedia: finalul care este acceptat cu o devastatoare liniște. Stilistic, Linda Boström Knausgård are ceva poetic și în același timp lipsit de cosmetizare: un limbaj limpede, dar care reușește să înglobeze o intensă încărcătură emoțională. Există imagini recurente în carte – marea, casa, grădina –  care funcționează precum coordonatele Universului interior al autoarei, precum catargul unui vas aflat pe mare în timpul furtunii.

„M-am îndrăgostit mai ales de mitul Atenei. Cel mai mult mi-a plăcut desenul care o întruchipa, cu coiful și cu ochii verzi. Privirea ei. Nu-i era frică de nimic, iar pe mine, căreia îi era aproape întotdeauna frică, mă fascinau și mă mângâiau natura și calitățile ei. Zeiță a înțelepciunii și a războiului. Dacă voia, sufla vânt în pânzele războinicilor când plecau la lupte. Nu era obligată să facă asta. Era alegerea ei. Voiam să fiu ca ea.”

Scrisul, pentru Linda Boström Knausgård, este un act de salvare. A nota înseamnă a fixa ceva înainte ca memoria să dispară complet. Literatura devine o formă de rezistență. Salvarea și distrugerea devin aproape imposibil de diferențiat, parcă se suprapun, iar asta face ca lectura să fie uneori dificilă tocmai prin această tensiune care traversează întreaga carte. Există pagini care par aproape insuportabile prin intensitatea lor, dar tristețea aceasta nu caută complicitatea cititorului și nici nu are nevoie de consolarea sa. Și totuși, vocea narativă posedă o forță calmă, o demnitate care împiedică textul să devină melodramatic, să spun așa, „disperat”. Copil de octombrie este povestea unei femei care încearcă să rămână întreagă într-un moment în care identitatea pare să-i scape printre degete, dar reușește și să transmită ideea că, în esență, scrisul este și va fi întotdeauna un refugiu. La final, rămâi cu senzația că ai asistat la un act de supraviețuire transformat în literatură, un act în care fiecare frază pare scrisă pentru a mai pune o cărămidă și o altă cărămidă și o altă cărămidă pentru a clădi, în sfârșit, un puternic zid împotriva uitării. Nu este prima carte scrisă de Linda Boström Knausgård pe care o citesc, dar recunosc că aceasta mi-a plăcut mult mai mult decât cealaltă. V-o recomand cu mare încredere!

Alte recenzii ale cărților scrise de Linda Boström Knausgård, apărute și pe blog:

 | Bine ai venit în America! |

Între cer și pământ (Între cer și pământ, #1), de Jón Kalman Stefánsson - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Biblioteca Polirom – Actual

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2014

Traducere: Magda Răduță

Jón Kalman Stefánsson, unul dintre cei mai importanţi scriitori islandezi contemporani, s-a născut la Reykjavík în 1963. La doisprezece ani s-a mutat în vestul ţării, unde a lucrat până în 1982 într-o fabrică de procesare a peştelui, într-un abator, ca zidar şi agent de poliţie la aeroportul din Keflavík. În 1986, după ce a absolvit liceul, s-a întors în capitală şi s-a înscris la universitate, unde a urmat cursuri de literatură o vreme, fiind totodată profesor de liceu şi colaborând la cotidianul Morgunblađiđ. A debutat ca scriitor în 1988, publicând trei volume de poezie, iar din 1996 au urmat numeroase romane, printre care Sumarljós og svo kemur nóttin (Lumina de vară, apoi se lasă noaptea — 2005, Premiul Literar Islandez pentru ficţiune), Între cer şi pământ (2007, Premiul P.O. Enquist) şi Fiskarnir hafa enga fćtur (Peştii n-au picioare — 2013, Premiul revistei Lire pentru cel mai bun roman străin, nominalizat la Man Booker International Prize). La Editura Polirom au apărut Între cer şi pământ (2014, 2023), Tristeţea îngerilor (2016, 2023), Inima omului (2018, 2023), trilogia care l-a făcut cunoscut în toată lumea, şi Povestea Ástei (2022), care a devenit bestseller în Islanda încă de la apariţie şi i-a adus a patra nominalizare la Premiul Literar Islandez şi Premiul Folio al Librarilor pentru ediţia în limba franceză. La aceeași editură a mai apărut și Absența ta e întuneric (2025).

ִֶָ𓂃 ࣪˖ ִִֶֶָ🥀་༘࿐ UN ROMAN AL DESPĂRȚIRII DE MOARTE, AL SPERANȚEI & AL MATURIZĂRII  ִֶָ𓂃 ࣪˖ ִִֶֶָ🥀་༘࿐

„Cu o sută și mai bine de ani în urmă, pescarii Islandei știau prea bine ce se află între cer și pământ: Marea Înghețată. De-aici încolo, lucrurile erau simple: îți făceai cruce să nu te prindă furtuna, ieșeai pe mare într-o barcă de șase oameni, aruncai undițele, așteptai ca peștele să muște, trăgeai – de undițe și apoi la vâsle –, te întorceai la mal, curățai peștele, îl vindeai. Aveai apoi ce mânca, aveai cu ce plăti datoria la prăvălia din sat, aveai chiar bani pentru o sticlă de rachiu. Cu Bárður se întâmplă însă ca niște cuvinte să îl ucidă. Mai rău: îl ucid niște versuri scrise cu o sută de ani înainte de un poet orb, despre un rai pierdut, pe care pescarul nostru vrea să le învețe pe de rost și să le pună într-o scrisoare de dragoste. Cu gândurile pradă poeziei, flăcăul uită să-și ia pufoaica atunci când iese în larg, iar la întoarcere pescarii sunt mai puțini cu unul: Bárður a murit de frig. Romanul lui J. K. Stefánsson, primul dintr-o trilogie islandeză tradusă entuziast până acum în douăzeci de țări, e însă și un roman al despărțirii de moarte, al speranței și maturizării, care nu înseamnă neapărat resemnare. Prozatorul face din celălalt erou al cărții, numit scurt băiatul, un personaj ce rămâne multă vreme în mintea cititorilor. Între cer și pământ e deopotrivă cartea cerului plumburiu, a mării nemiloase și romanul băiatului, al drumului său prin durerea de a-și fi pierdut cel mai bun prieten, în încercarea de a găsi un sens pentru ceva de neînțeles când încă n-ai împlinit douăzeci de ani – adică pentru moarte.”

„(...) Oamenii trăiesc, au ceasurile lor tihnite, săruturi, râsete și îmbrățișări, au vorbele lor de dragoste, bucuriile și tristețile lor, fiecare viață alcătuiește o lume care apoi se prăbușește peste ea însăși și nu mai lasă nimic în urmă, numai câteva obiecte rămân, iar ele se fac prețioase și îmbietoare în clipa în care a dispărut cui aparțineau, capătă însemnătate și câteodată chiar un fel de sfințenie, ca și cum fărâme din viața aceea dispărută s-ar fi depus într-o ceașcă de cafea, într-un fierăstrău, într-o periuță de dinți, într-un fular. Dar totul sfârșește în ceață, amintirile pălesc și, la urma urmei, lucrurile trec toate. Acolo unde era lumină și era viață nu mai dăinuie decât umbra și uitarea.”

Romanul Între cer și pământ, care deschide trilogia cu același titlu, este pur și simplu SPLENDID, de o SPLENDOARE stilistică așa cum rar mi-a fost dat să citesc. Nici nu știu, am îndoit aproape toate paginile cărții acolo unde am găsit citate și fragmente care mi-au ținut cald la suflet (nu, nu folosesc chestii dintr-alea de lipit, deși cred că ar fi cazul să încep s-o fac). Un roman ca o șoaptă purtată de vânt peste marea înghețată și care, treptat, se transformă într-o poezie a existenței umane. Există un scurt prolog aproape imaterial, abia perceptibil în semnificațiile sale, dar care capătă o greutate reflexivă și retrospectivă formidabilă, asemenea unei urme lăsate în zăpadă pe care o înțelegi abia după ce ai parcurs întreg drumul. Apoi povestea pornește abrupt, cu simplitatea fatală a vieții de pescar într-o Islandă de la începutul secolului al XX-lea, unde parcă marea decide zilnic cine trăiește & cine dispare. Un băiat fără nume, încă tânăr, pleacă la pescuit alături de prietenul său Bárður și alături de alți pescari experimentați. Sunt pescari pricepuți, foarte pricepuți, dar nu știu să înoate – un paradox, nu? Dar un paradox care spunetotul despre lumea lor: oamenii se încredințează apei, se încredințează mării care îi poate ucide în orice clipă, într-o barcă ce pare să capete valențele unui „sicriu deschis”. Între acești bărbați există o camaraderie reținută, una construită din gesturi și tăceri, una construită din acea solidaritate care poate fi aspră acolo unde supraviețuirea deseori depinde de ceilalți.

„(...) viața e o boabă de jar care încălzește pământul și-l face numai bun de trăit.”

Tragedia cărții survine rapid, fără a fi solemnă: moartea prietenului băiatului. Din acest punct, lectura capătă o valență reflexivă nemaipomenită – se transformă într-o călătorie exterioară și interioară deopotrivă, determinată de o misiune aparent modestă: înapoierea unui exemplar din Paradisul pierdut a lui Milton. Această misiune capătă o încărcătură aproape sacră, pentru că în universul acestui roman cuvintele au puterea de a salva sau de a distruge, iar literatura însăși poate mângâia sau condamna. Băiatul pornește prin fiordurile islandeze pe un drum periculos și întâlnește diferiți oameni, fiecare dintre aceștia având propriile răni, conflicte, propriile lecții pe care băiatul le va învăța. Într-un fel, am simțit că mai toate personajele din carte sunt importante, au valoare de protagoniști. Avem figuri marginale, pescari obosiți, femei care așteaptă întoarcerea celor plecați pe mare, avem bătrâni împovărați de greutatea anilor și a regretelor, avem tineri care încearcă să creadă într-un viitor improbabil. Naratorul, care vorbește la persoana I plural adesea, pare a fi un fel de conștiință suspendată între cei vii și cei morți, cei morți și cei vii, o voce a Universului însuși, poate a Universului celor înghițiți de ape, o voce care pătrunde în mințile oamenilor și le dezvăluie dramele și fragilitățile și durerile și speranțele. Pe partea aceasta – cea a felului în care cartea e scrisă, a splendidului lirism pe care îl conține –, cred că Jón Kalman Stefánsson excelează formidabil, fiindcă rar mi-a fost dat să citesc o carte care să mă vrăjească și să mă convingă în special prin felul în care este scrisă. De la un punct încolo, parcă nici nu m-a mai interesat ce se întâmplă, pentru că felul în care cartea este scrisă este de-a dreptul superb.

„(...) ochii nu sunt ca mâinile, care pot să moțăie liniștite, nici ca picioarele, pe care nimeni nu le bagă în seamă de la început, ochii sunt cu totul și cu totul diferiți, ei nu se odihnesc decât atunci când se adăpostesc îndărătul pleoapelor, perdea trasă peste vise. Ochii nu sunt stăpâniți de nimic. Trebuie să ne gândim bine unde și când îi ațintim spre ceva. Ni se petrece viața întreagă prin ochii aceștia, pot la fel de bine să fie arme, cum pot să fie sunete melodioase, cântec de păsări sau urlet de luptă. Le stă în putință să dezvăluie cine suntem, să te salveze ori să te piardă (...). Poveștile vechi, care s-au născut poate odată cu începuturile lumii, spun că nu e cu putință ca o ființă vie să-l privească pe Dumnezeu drept în ochi, fiindcă acolo se află și izvorul vieții, și hăul întunecat al morții.”

De altfel, această perspectivă colectivă dă textului o dinamică particulară. Firul principal deseori pare a se retrage, pentru a fi acoperit de reflecții filosofice și de destine secundare care se întretaie asemenea valurilor produse de mai multe bărci aruncate în aceeași mare. Cititorul poate simți pentru o clipă faptul că povestea se pierde în digresiuni; însă, asemenea mareei, narațiunea revine inevitabil la băiat (cel al cărui nume nu îl aflăm) și la drumul său, pe măsură ce începe să înțeleagă mai bine și mai profund lumea pe care o traversează. Peisajul arctic domină fiecare pagină. Munții, frigul, zăpada și absența luminii dau cărții o frumusețe austeră, aproape dureroasă. Marea este templu și călău în același timp; ea le oferă pescarilor hrană, dar cere și sacrificii. În fața ei, oamenii nu mai au decât credința alături – uneori pur religioasă, alteori aproape instinctivă –, poate și un pic de curaj nebunesc. Rugăciunea devine o extensie a vieții cotidiene și este șoptită în mâini înghețate. Credința le permite să își accepte existența precară, dar nu le promite salvarea. Titlul capătă, astfel, o oarecare ambiguitate. Iadul nu se află într-un loc îndepărtat, ci în frig, în singurătate, în suferință, în pierdere, în sentimentul culpabilității, în întrebarea ce-ar fi fost dacă... Paradisul ia forme dintre cele mai obișnuite & fragile: o pagină citită din cartea Paradisul pierdut, un cântec, o prietenie neașteptată, o clipă de înțelegere între oameni. O caldă atingere...

„(...) Fără păcate, viața nu-i viață.”

Proza lui Jón Kalman Stefánsson este de un lirism aproape hipnotic. Scriitura sa are ritmul valurilor și alternează între observația concretă a lumii din jur, cu tot ce înseamnă aceasta, și metaforele de-a dreptul superbe, luminoase. Lirismul, pe de altă parte, nu abstractizează povestea, ci pare că se naște din momente ancorate în gesturi zilnice, de ce nu chiar banale: împărțirea hranei, băutura care încălzește trupul, dorința, efortul de a rămâne viu încă o zi, despărțirea. Senzualitatea discretă a textului se naște din proximitatea omului cu natura: mirosul peștelui, zgomotul pe care îl scot pașii prin zăpadă, respirația tăiată de frig. Personajele sunt unite de aceeași experiență fundamentală, și anume izolarea. Geografia romanului capătă o valență morală, pentru că munții & fiordurile separă oamenii așa cum și tăcerile îi separă. Moartea pare a fi o prezență constantă, aproape domestică și familiară, dar comunitatea a învățat să trăiască cu aceasta, să nu ceară explicații atunci când moartea își cere dările. Da, Între cer și pământ este un roman de o estetică aparte, care pur și simplu te vrăjește. Drumul băiatul dă cărții o componentă de bildungsroman, pentru că această odisee a căutării sensului cu siguranță îl va duce într-un punct în care băiatul-de-la-început nu va mai fi băiatul-de-la-sfârșit. Superbă, superbă carte. Am și celelalte două volume din serie și abia, abia aștept să ajung și la ele!

Cu sânge rece, de Truman Capote - Recenzie

Editura: Art

Colecția: Cărți cult

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐

Număr de pagini: 432

Anul apariției: 2022

Traducere: Constantin Popescu

Truman Capote s-a născut în 30 septembrie 1924, la New Orleans, petrecându-şi copilăria într-un orăşel din Alabama, alături de rudele din partea mamei. În acea perioadă o cunoaşte pe Harper Lee, cu care va rămâne prieten până la maturitate. Îşi începe cariera literară publicând proză scurtă în diverse reviste, iar în 1948 publică primul său roman Alte voci, alte încăperi, care se bucură de un mare succes. Au urmat mai multe volume de povestiri, piese de teatru şi romane, printre care Mic dejun la Tiffany, Harfa de iarbă etc. În 1965 îi apare Cu sânge rece, bestseller care marchează lansarea unui nou gen de roman, de „nonficţiune“, şi care-i aduce lui Capote Premiul Edgar. În 24 august 1984, Truman Capote moare, lăsând în urmă o operă literară extrem de complexă, care-l plasează printre cei mai importanţi scriitori americani din perioada postbelică.

【 UN ROMAN LA GRANIȚA DINTRE LITERATURĂ & REPORTAJ 】

„La sfârşitul anului 1959 America era zguduită de o misterioasă crimă multiplă: într-un mic orăşel din Kansas patru membri ai unei familii îndrăgite de comunitate au fost ucişi într-o noapte, aparent fără motiv. Truman Capote s-a documentat timp de 6 ani pentru scrierea cronicii acestei crime, fiind ajutat în demersul său şi de scriitoarea Harper Lee. Cei doi au mers pe firul investigaţiei care a dus la prinderea ucigaşilor, prezentând în paralel eforturile poliţiei şi acţiunile celor doi făptaşi. Analiza psihologică fină, stilul concis, dar elegant, aflat la graniţa dintre literatură şi reportaj fac din Cu sânge rece primul mare «roman de nonficţiune» al literaturii americane. Un roman cult emoţionant, intens, incitant.”

„Am pornit spre casă și pe drum, cam pe la jumătatea aleii, am zărit bătrânul collie al lui Kenyon, iar câinele era speriat. Văzând câinele, cum m-a făcut conștient. Fusesem prea uluit, prea năucit ca să simt toată cruzimea crimei. Durerea. Oroarea. Erau morți. O familie întreagă. Oameni buni, cumsecade, pe care îi cunoșteam – omorâți. Trebuia să crezi, fiindcă era adevărat.”

Cu sânge rece cred că este una dintre cele mai bune cărți citite anul trecut, chiar dacă n-am făcut, încă, un top propriu-zis al lecturilor pe care le-am avut. Însă, cum sunt mare fan al cărților true crime & thriller, faptul că acest roman le-a combinat pe amândouă nu poate să fie decât de bine. Cartea se deschide cu premisele a ceea ce urmează să fie o elegie întunecate, care parcă reușește să aibă ceva gotic american așezat deasupra sa: o lume plată, largă, aparentă inocentă, dogorită de soare, o lume în care siluete hambarelor și ale silozurilor se ridică aproape solemn, iar rutina oamenilor are o geometrie (mult prea) liniștitoare. Primele pagini au acel ceva din liniștea de dinaintea furtunii – familia Clutter, respectată, harnică, bine înrădăcinată în comunitatea din Holcomb, pare alcătuită din materia aceea rară căreia literatura – și nu numai – îi dă valența bunului exemplu: muncă, bună-cuviință, speranță, bunăstare, respect. Tocmai această așezare atentă a vieții, această „normalitate” parcă face ca ruptura ce urmează să fie resimțită ca un sacrilegiu. Capote își orchestrează povestea cu o viclenie a tensiunii care amintește de marile romane: știi, în linii mari, deznodământul; te lovește însă felul în care autorul amână impactul, îl întârzie, îl pregătește pentru momentul oportun. În multe narațiuni true crime, crimele ne sunt prezentate încă de la început. Însă, aici Capote procedează invers: te lasă să cunoști personajele, să locuiești alături de ele, să le observi obiceiurile, să le descoperi conflictele, fisurile fericirii, fragilitatea conjugală, melancolia bolii lui Bonnie, ambițiile & timiditățile copiilor – iar apoi, când ajunge să îți arate, cu detalii aproape insuportabile, ce s-a întâmplat, reacția este efectiv una de refuz. Nu vrei să mai citești. Vrei să se termine acolo. Să nu se fi întâmplat niciodată asta. Oroarea este pur și simplu lipsită de vreun sens...

„– Trauma n-ar fi luat asemenea proporții dacă s-ar fi întâmplat altcuiva și nu familiei Clutter. Altcuiva mai puțin admirat. Mai puțin prosper. Mai puțin sigur. Familia asta reprezenta însă tot ce prețuiesc și respectă cu adevărat oamenii de prin partea locului, iar gândul că așa ceva li s-a putut întâmpla tocmai lor, ei bine, e ca și când ți s-ar spune că nu există Dumnezeu. Viața ți se pare fără sens. Nu cred că oamenii sunt neapărat speriați, ci mai degrabă adânc mâhniți.”

Capote își numește romanul drept unul „non-ficțional”, iar paradoxul acestei încadrări stă chiar în... seducția ei. Cartea are ritm, are scenografie, are dialoguri și scene închegate și reușește să controleze revelațiile acelea tipice unui thriller într-un mod de invidiat de orice prozator al genului. În același timp, asupra cărții planează și componenta care stârnește controverse – conversații & gânduri ale personajelor pe care autorul n-ar fi avut cum să le știe, cadre compuse cu o perfecțiune suspectă, o finalitate aproape „prea rotundă” ca să fi fost o simplă întâmplare. Și totuși, chiar acolo unde metoda folosită de autor devine discutabilă, rezultatul rămâne de o forță artistică greu de pus la îndoială. Truman Capote scrie cu luciditate (uneori o luciditate aproape impersonală), și tocmai această distanță pe care parcă o ia față de tot ce s-a întâmplat dă evenimentelor o gravitate de raport funerar. Te obligă să privești, să descoperi... Un merit major al cărții este felul în care perspectiva este multiplicată: victime, anchetatori, comunitate, avocați, ucigași – toți devin, în proza lui Capote, figuri cu relief. Există pasaje meticuloase până aproape de exasperare, pagini care insistă pe amănunte care par inutile, dar această „obsesie a concretului” creează impresia de lume „adevărată”, palpabilă. Într-o cameră descrisă de Capote ai senzația că poți atinge obiectele, iar într-un coridor ai senzația că poți auzi pașii. Deasupra tuturor plutește portretul lui Perry Smith – cartea nu e despre cine a făcut-o, pentru că știi cine, adevărata curiozitate atârnă asupra întrebării cum ajunge cineva în acest punct, și mai ales de ce. Capote pare să își concentreze energia (căreia nu i-aș zice că e empatică) asupra lui Perry: copilăria sfâșiată, abandonul, violența, orfelinatele, rănile, sensibilitatea schimonosită în resentiment. 

„– Asta-mi doresc de Crăciun. Doar atât. S-o lămurim. S-o lămurim și să dormim până la Anul Nou. N-ar fi un dar nemaipomenit?

– Sper să-l primești.

– Sper să-l primim amândoi.”

Perry, în mâinile lui Capote, este un amestec de victimă și agent al atrocității – o figură cum altfel decât tragică, dar condamnabilă, tulburătoare tocmai pentru că, pe alocuri, îți permite să întrezărești faptul că în spatele unui monstru se află un om. Alăturide el, Richard Hickock apare adesea mai opac, mai rece, iar dinamica dintre cei doi criminali are o stranie tensiune, dinamizată de un limbaj agresiv și respingător, dar pe alocuri și tandru. Această contradicție întărește senzația de fisurare a moralității, într-o lume în care aceeași gură poate binecuvânta și urî în același timp. Această focalizare asupra ucigașilor are însă un preț: pe măsură ce Perry stă în lumina reflectoarelor, victimele riscă să fie împinse într-un con de umbră – iar asta atinge un punct sensibil, aș zice, al genului true crime, mereu prins între înțelegerea criminalului și dreptul victimei și familiei acesteia de a fi în prim-plan. Totuși, Truman Capote livrează suficiente fragmente și suficient context din viața familiei Clutter, ceea ce de altfel te face să resimți tragedia și mai puternic – o familie zdrobită pentru nimic, iar nimicul acela rămâne cel mai greu de suportat și de digerat. Ultima treime a cărții – procesul, anii de așteptare, execuția – aduce o altă temperatură morală romanului: cea a pedepsei. De ce durează atât de mult? Ce înseamnă „a face dreptate” când, oricum, crimele sunt ireparabile, cei uciși nu se vor mai întoarce? Cum arată, de fapt, o societate care răspunde la omor cu omor, într-o procedură legală, sistematizată, igienizată, așezată în timp? 

„(...) Crima se înfățișa ca un accident psihologic, un act în fond aproape impersonal. Victimele ar fi putut fi ucise la fel de bine de trăsnet. Cu o singură excepție: trăiseră o groază prelungită, suferiseră (...).”

După lectură, rămâi cu senzația că ai fost contaminat, că ți se infiltrează în minte un bizar sentiment de nedreptate. Cât de fragilă este existența, cât de ușor se poate destrăma o familie bine așezată, o viață, cât de subțiere este membrana care separă o seară banală, obișnuită, de o catastrofă. Povestea îți rămâne în minte pentru că îți implantează imagini și tonalități pe care nu le poți evacua cu ușurință: câmpia, casa, comunitatea încremenită, fuga fără sens, confesiunile, crimele în sine, mecanismele pedepsei. Iar peste toate, această lecție pe care Truman Capote pare să o dea – formele pe care răul le poate lua, faptul că o ușă deschisă în noapte, pe o șosea din Kansas, ar aduce moartea unei întregi familii. Chiar mi-a plăcut foarte mult, deși găsesc bizar să spun că o carte de genul mi-ar putea plăcea. După ce termini ultima pagină a cărții, rămâi cu impresia că un imens cer de deasupra unei câmpii și a unei ordini fragile poate fi oricând destrămat, extrem de ușor. Tocmai această senzație persistentă, neliniștitoare și reflexivă cred că explică de ce cartea continuă să obsedeze cititorii chiar și la decenii după apariție. Nu am văzut filmul, pentru că am înțeles că există și un film, dar cu siguranță o voi face cât de curând. Până atunci, vă recomand cu încredere această carte!

Alte recenzii ale cărților scrise de Truman Capote, apărute și pe blog:

 | Alte glasuri, alte încăperi |

Ceilalți, de Dorota Masłowska - Recenzie

Editura: Casa Cărții de Știință

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 152

Anul apariției: 2024

Traducere: Ioana Diaconu-Mureșan

Dorota Masłowska (n. 1983), una dintre cele mai populare scriitoare poloneze, autoarea mai multor romane care au devenit bestsellere, a unor piese de teatru care se joacă în toată lumea, creatoare de proiecte muzicale (ca Mister D. și DOROTA) și de foiletoane, pentru „Dwutygodnik” și „Tygodnik Powszechny”. Laureată a câtorva premii literare prestigioase, printre care: Premiul „Paszport Polityki” (2002, pentru romanul Albă ca Zăpada și roșu bolșevic), Premiul Literar NIKE (2006, pentru romanul Paw królowej [Păunul reginei]), Premiul Samuel-Bogumił-Linde-Preis (2020). În 2015 a primit Medalia de Merit pentru Cultură Gloria Artis (bronz), iar în 2024, Crucea de Aur de Merit pentru realizările în promovarea culturii poloneze. Cea mai recentă carte a sa e romanul trash suprarealist Magiczna rana [Rana magică], lansat în 2024.

၊၊||၊၊၊||၊ PUTEREA LIMBAJULUI & MINUNATELE SALE FORME ၊၊||၊၊၊||၊

„Ceilalți e, în primul rând, un poem dramatic-performativ despre maladiile urbane ale tranziției estice și despre transformarea relațiilor sociale în curse ale supravegherii morale colective, pentru un finish capitalist-acceptabil. Despre frustrarea care naște ostilitate și ostilitatea care înstrăinează. Dar e, în egală măsură, o explorare dinăuntru a limitelor și potențialului limbajului: mai au Kamil și Iwona vreun control nu doar asupra propriilor vieți, dar măcar asupra posibilităților de a comunica? Sau, cumva, limbajul e cel care-i controlează, care trăiește în ei, independent de ei înșiși, și nu mai poate servi ca mijloc de înțelegere cu ceilalți? Nu a ajuns, cumva, limbajul să izoleze grupuri și clase sociale, cu vocabulare, articulări și sensuri diferite, și să izoleze individul înăuntrul propriei clase sociale, fiindcă el nu mai decât fie agresiune, fie ipocrizie non-comunicativă? Să-l izoleze pe planeta comentariilor de Facebook, TikTok și forumuri, unde nimeni nu comunică, de fapt, cu nimeni?” (Iulia Popovici)

„când tragi o piesă, nu se vede câte rateuri ai băgat, că le-ai lăsat în urmă dându-se jos din pat,

își zice că-n Polonia, hip-hopul e futut în cur – și nu în mod plăcut!”

Ceilalți e... un roman (?!?!) aparte... Un poem... Nici nu știu... Dar știu că mi-a plăcut la nebunie. Genul acela de lectură în care nu ai putea să te adăpostești, pentru că oricând este gata să-ți zboooare acoperișul. Genul ăla de lectură care, cu o veselie crudă și sarcastică, îți ia speranța că literatura ar trebui sau ar putea să îndrepte lumea, să o lustruiască, s-o așeze într-o vitrină spre a-i fi privită perfecțiunea. Îți ia speranța că viața merită pusă într-o vitrină, pentru că la Dorota Masłowska vitrina deja e spartă, iar cioburile sunt chiar limbajul pe care îl folosește pentru a vorbi despre asta – adică un limbaj colțuros, intoxicat cu sloganuri, cu slang-uri, intoxicat cu reclame și toate alea... Frânturi de conversații, ritmuri urbane bizare, nerv colectiv, universal valabil. Efectiv, ai impresia că intri într-un oraș care practic zumzăie fără oprire, non-stop, 24/24, 7/7, și zumzăie nu doar din cauza oamenilor – totul zumzăie, panourile și vitrinele și tramvaiele și scările de bloc și păsările din copaci și oamenii care așteaptă în rândul de la pștă și copiii din cărucioarele care, la rândul lor, zumzăie. E un cor polifonic, uneori hilar, dar cel mai des devastator, mereu hipervigilent la grotescul banalului. Masłowska scrie ca și cum ar compune o piesă muzicală cu un refren care ți se lipește de creier și strofe care te electrizează. 

„De mic copil i-au omorât potențialul,

tăiat cu picsu' roșu de peste tot, mereu câte-un eșec, mereu ceva greșeală.”

Dintr-o „cânteceală” iese un musical întreg: proză, dramă, rap, slogan recitativ, bucată de scenariu de film, replici tăiate brusc pentru că RISCĂ să devină prea frumoase sau prea „intervenționistă”. Cartea de față are cinetica a ceva de cinema: secvențe scurte, intrări și ieșiri rapide, schimbări ale focalizării, apariții din nimic ale unei melodii sau ale unei voci care comentează ca o vrăjitoare shakesperiană coborâtă din tramvai. Convenția se acceptă fără negocieri: într-o clipă se vorbește despre NIMIC, iar apoi NIMICUL începe să cânte. Ceva de-a dreptul absurd, dar de-o absurditate care te vrăjește. În centrul acestui spectacol urban stau câțiva „oameni” pe care îi recunoști cu o jenă aproape fizică. Kamil Janik, treizeci și ceva de ani, cu ambiția de a-și face o carieră în hip-hop și cu o viață care se derulează între tramvaie, improvizații, scuze și micile mari umilințe ale subzistenței. Aneta, întâlnită într-un magazin, prinsă într-o relație fără vlagă, tratată cu o vulgaritate aproape mecanică – ca și cum intimitatea ar fi devenit o tranzacție fără efect. Sandra, sora „enervantă”, acea prezență care în orice familie apasă pe nervul deja inflamat & iritat. Iar în contrapunct, o avem pe Iwona, în apartamentul ei, în anxietățile ei, în „norul” sedativ al pastilei care coboară ca o lumină rece peste mintea-i și o golește de dorințe și chef de viață.  În spatele lor, în spatele tuturor, o mamă care se trezește nefericită în fiecare dimineață tocmai pentru că s-a trezit încă vie – imagine domestică, dar de o tristețe catastrofală. 

„Ghetele de trekking, cu sistem antipressure

și pentru fuste, și pentru bluza cu spatele gol;

Ghetele de trekking comode, corecte,

și de coborât în pivniță, și de mers la mall.”

Ziua lui Kamil e practic fix coborârea în „normalitatea” Varșoviei care nu mai are nimic pitoresc și, tocmai prin acest nimic, devine halucinantă. În tramvai, pasagerii sunt precum un juriu: comentează, fixează cu privirea, disecă totul. Orașul însuși pare să-și exercite dreptul de a-ți interpreta viața, de a-ți cere socoteală. Când Kamil ajunge la Iwona, se schimbă decorul într-o piesă în care nimeni, dar nimeni, nu mai are luxul inocenței. Și, poate, tocmai pe această existență din betoane, centre comerciale și scări murdare de bloc, se așază întrebarea acestui roman – de ce unii „trebuie” să fie buni, iar ceilalți își pot permite răul? Cine distribuie aceste „roluri”? Ce forțe – sociale, economice, istorice, afective – împing oamenii în poziții FOARTE previzibile, până când devine limpede cum se va fi sfârșit povestea lor? Masłowska are ceva profetic în această carte – ne prezintă un prezent care își consumă tragediile cu aceleași gesturi și cu aceeași abordare firească cu care cineva și-ar cumpăra un detergent. În bloc, pereții subțiri separă sexul de moarte, râsul de tusea bolii, scurgerile de apă de prăbușirea unui om. Panorama vieții se înghesuie „una sub alta”, ca într-un dulap prost organizat: tehnologii, 3D, branduri, iar dedesubt aceeași viață mică, aceeași competiție pentru NIMIC, aceeași rușine, aceeași boală, aceeași inerție. În lumea aceasta apar, de fapt, și „ceilalți”: cei care vor confort emoțional, care nu mai suportă negativul, pentru care protestul se traduce în traficși nervi. Sunt „străinii” intimi ai unei societăți în care fiecare vrea să fie de partea bună, fără să riște prea mult. 

„Păi poți să-ți cumperi aerul tău propriu de pe eBy?

Că ard bizonii cauciucuri pentr-o economie de doi bani pe metru cub,

și-n fiecare-oraș din nord, vest, est sau sud:

BIZONII: «Unchiu' arde gunoiu', mobilă de pat – cumnatu'.

Filtrul de particule l-a demontat ieri nepotu'». NEPOTUL: «Clar! Ieși mai ieftin cu totul!

Verișoara arde azbest, văru' – deșeuri medicale»”

MACIEJ: «Li-i frig? N-au decât să-și monteze centrale».”

Ceea ce face aproape incandescentă lectura este registrul stilistic, ceva aproape de neimitat, o combinație de poezie și rigurozitate aproape academică, ceva rafinat și mizerabil în același timp, ceva de ritm de hip-hop și observație sociologică (uneori provocator de șugubeață), de lirism întrerupt fie înainte să devină cosmetic. E un limbaj care îți arată cum sună, de fapt, lumea. Pentru o astfel de carte, calitatea traducerii este definitorie – aceasta ar trebui să funcționeze ca un instrument fooooarte fin acordat – să păstreze acuratețea sensului, dar mai ales să reușească să redea tonusul original al autoarei, acea combinație de nerv urban și poezie. Și asta chiar vreau să subliniez: traducerea este formidabilă. Felicitări, Ioana Diaconu-Mureșan! Nu pot analiza traducerea neapărat într-o cheie academică, nu mă recomandă nimic să fac asta, dar pentru mine chiar a funcționat cum ar fi trebuit să funcționeze. Ceilalți chiar e o carte aparte și cred că ar fi o lectură memorabilă pentru cine. Dorota Masłowska a fost prezentă și la FILIT, ediția din 2025, și tare mă bucur că am putut să iau autograf. Cartea de față te obligă să recunoști ceva: oamenii, orașul, discursul public, micile rușini și micile cruzimi care deja trăiesc în noi. Masłowska doar a dat microfonul personajelor sale și le-a lăsat „să vorbească”: iar din vocile lor, din această Varșovie de neon & beton, a ieșit o piesă memorabilă, o panoramă a secolului XXI spusă pe ritmuri de bloc, cu refrene care nu fac altceva decât, în cele din urmă, să (te) doară.