Editura: Nemira
Colecția: Vorpal
Rating: 3 din 5 steluțe
Anul publicației: 2017
Număr de pagini: 80
Sebastian Sifft s-a născut în România în 1977. În prezent, trăiește și lucrează la Bruxelles. Când plouă, construiește înstrumente muzicale electronice într-un laborator bizar. A mai publicat volumul de poezie Smintirea (editura Vinea, 2004).
„Această carte este un document despre om, iar omul e o vrabie, așezată pe spatele altui om, dar adesea e și un tată, așezat peste un alt tată, și istoria este un șir de tați care moștenesc unii de alții documentul, adică identitatea, apartenența, legea, oboseala, cuvintele fundamentale, sentimentele neexprimate. Pe câtă dragoste și duioșie există în acest volum surprinzător al lui Sebastian Sifft, pe atâta autoironie, neputință, furie a rutinei și cruzimei, se lasă descoperite. Și tot atâta confuzie între dadi cel mic care strigă după tată și Dadi cel mare, care-și spune tată. Sebastian Sifft tocmai a inventat un nou fel de a scrie despre paternitate și noua formulă îi aparține în mod exclusiv.” - Svetlana Cârstean
„Discret, fin, precis, eficient - alb -, fără mișcări de prisos, aproape fără să se simtă, Sebastian Sifft operează. Poemele lui delimitează mici saloane (rezerve de rearticulare a sensului, în care, demn și profesional, dar modest și civil - blând -, poetul tratează. Adică reconstituie carnea atrofiată, materialitatea în curs de evacuare, luptând împotriva anesteziei sociale. Textele lui îmi amintesc de Mazilescu și de Naum, de alchimia lor inaparentă, de munca depusă neîncetat, dar mereu parcă înainte, pentru a putea să vorbești clar o clipă, două, să articulezi clar câteva cuvinte - numai prin poezie putem ajunge din noi să vorbim. Iar poezia e Babel, amestecă limbile, limbajele, lumile. Sebastian Sifft scrie o poezie utilă, cu care se poate lucra, de la care se poate porni.” - Bogdan Ghiu
Recunosc, înainte să încep recenzia, că poate nu am înțeles acest volum la nivelul pe care-l are deja, pentru că abordează anumite teme care-mi încă sunt străine. Dar am să-l citesc, da, am să-l recitesc, de fapt, peste câțiva ani, și sunt sigur că am să-l văd cu alți ochi, am să-l înțeleg într-un alt fel, am să-l simt, într-un cuvânt. Pe moment, îi ofer 3 steluțe pentru că totuși a fost o lectură care chiar mi-a plăcut și a făcut apel la emoțiile mele.
Sebastian Sifft scrie ceva real, scrie ceva într-o măsură, dur, veridic. Nu știu, eu iubesc poeziile care sunt inspirate din viață, care redau de fapt viața așa cum este ea, crudă, autentică, fără a fi înfrumusețată doar de dragul frumosului. Nu. Pulsația vieții interesează în aceste scrieri, nu alte născociri. Și Sifft chiar surprinde totul în modul său aparte de a o face, uneori cu o inadecvare logică, în manieră avangardistă, poezia devine parte din trupul poetului care se lasă cuprins de efervescența creației. Nu el scrie, ci se lasă scris, nu el compune, ci, hipnotizat de actul creației, transpune. Așa văd eu creația unei asemenea poezii. Orice artist, de fapt, știe că, în primul rând, se lasă sedus de acest act creator. La rândul meu, o pot confirma.
Vă dați seama, nu pot face recenzie unor poezii. Nu. Poeziile trebuie simțite, poeziile trebuie înțelese, de fapt, nu trebuie înțelese: trebuie doar să le lași să pătrundă în sufletul tău. La rândul tău, le integrezi în viața ta, te regăsești, trăiești alături de autor - poezia mi se pare cel mai frumos mod de a releva viața, de a o înțelege. În doar câteva cuvinte reușești să transpui tot ce vrei să spui, lăsând loc de zeci de înțelesuri. Așa, încetul cu încetul, vom ajunge să înțelegem cine suntem și ce misiune avem, de fapt, pe acest pământ. Mulțumesc, Sebastian Sifft, pentru acest volum. Mult spor în continuare și te-așteptăm și cu alte creații.
Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu