Mandibula lui Cain, de Edward Powys Mathers (Torquemada) - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: În afara colecțiilor

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2024

Traducere: Alexandru Maniu

Edward Powys Mathers (1892–1939) a fost traducător, poet și rebusist englez, pionierul cuvintelor încrucișate criptice în Marea Britanie. Printre cele mai cunoscute traduceri ale sale se numără traducerea în limba engleză a poveștilor din O mie și una de nopți. Sub pseudonimul Torquemada, pe care l-a folosit fiindcă era la fel de dur cu cititorii lui precum marele inchizitor spaniol Tomás de Torquemada, a publicat rebusuri în The Observer din 1926 până la moartea sa. John Dickson Carr, autor american de romane polițiste, spunea despre acesta că: „nu există om care să dețină o cunoaștere mai amplă asupra literaturii de senzație. Torquemada de la The Observer citește tot ce se scrie... și cunoaște tot ce s-a scris deja. Nu uită niciodată nimic din ce citește“.

🔎POȚI SĂ REZOLVI MISTERIOASA ENIGMĂ A LUI TORQUEMADA?🔎

Șase crime. 100 de pagini. Milioane de combinații posibile... un singur răspuns corect. În 1934, rebusistul ziarului The Observer, Edward Powys Mathers (cunoscut și ca Torquemada), a publicat romanul Mandibula lui Cain, titlul fiind o trimitere la prima crimă cunoscută, care era în același timp o poveste polițistă și una dintre cele mai dificile enigme literare scrise vreodată. Paginile au fost tipărite într-o ordine complet aleatorie, dar este posibil – folosindu-te de logică și citind cu atenție cartea – să le pui în ordinea corectă, astfel încât să descoperi cele șase victime și criminalii lor. Există peste 30 de milioane de combinații posibile, însă doar una este corectă. Doar patru persoane au reușit să rezolve misterul din Mandibula lui Cain. Crezi că poți să te alături acestui grup select? Atenție: acest puzzle literar este incredibil de dificil și nu este recomandat celor slabi de înger.

„Degetele stângace ale Morții, asta mă înspăimânta cu adevărat: le văzusem, mascate de-acel zâmbet voios, bâjbâind întruna și anapoda. Mi-am dat seama că va trebui să fac ceva.”

Mandibula lui Cain este un labirint literar în care paginile se învârt amețitor, iar cititorul este invitat să le rearanjeze pentru a descoperi o poveste ascunsă. Această enigmă, creată de Edward Powys Mathers sub pseudonimul „Torquemada”, constă din 100 de pagini tipărite într-o ordine aleatorie. Provocarea constă în a le pune în ordinea corectă pentru a dezvălui identitatea a șase victime și a ucigașilor lor. Cu peste 9,33 × 10⁵⁷ de combinații posibile, doar patru persoane au reușit să o rezolve de la publicarea sa în 1934.​ Și, aparent, cei de la editură au organizat și un concurs, cu premii în cărți pentru iubitorii de mistere care reușesc să descifreze enigma. Chiar au existat și câștigători (patru la număr, parcă).

„Dansez cu dansatorii și beau cu băutorii. Ecourile răsună cu strigătele noastre nerușinate, iar un biet oarecare îl iau drept cel mai drag prieten.”

Pentru mine, această carte a fost ca o simfonie dezacordată, în care fiecare pagină cânta o notă diferită, iar melodia completă rămânea inaccesibilă. Am început cu entuziasm, dar curând (oricum, nu am avut niciun plan stabilit) m-am simțit copleșit de complexitatea și ambiguitatea textului. Fiecare pagină părea să fie o piesă dintr-un puzzle imposibil, iar încercările mele de a le potrivi au fost zadarnice.​ Deși recunosc originalitatea conceptului și provocarea intelectuală pe care o oferă, pentru mine lecturarea „cărții” (nici n-o pot numi așa) a fost mai mult frustrantă decât plăcută. Valoarea sa literară este eclipsată de dificultatea extremă și de lipsa unei narațiuni coerente. Este o lucrare care poate fi apreciată de pasionații de enigme și de cei care caută o provocare intelectuală, dar pentru cititorul obișnuit, poate fi o experiență descurajantă, plictisitoare.

„Dar nu-mi place când totul se încheie cu o îmbrățișare. În poveștile mele scurte – iar viața mea, îmi dădeam seama, era o salbă de povești scurte –, îmbrățișările erau în primele rânduri. Iar apoi venea intriga. Lungimea unui roman i se potrivea mai bine. Se numea Cuceritorul sălbatic și îmi plăcea mult.”

…mai adaug și că, dincolo de aura misterioasă care o învăluie, Mandibula lui Cain este genul de carte care te face să simți că ai intrat într-o casă cu o mie de uși, dar fără niciun indiciu despre care e cea de la intrare și care duce la ieșire. Te învârți prin camere tapetate cu aluzii, jocuri de cuvinte, fragmente poetice, nume ambigue și glume seculare, în timp ce ușile se închid în spatele tău una câte una. Textul pare mai degrabă o provocare de criptografie decât literatură. Nu e o carte de citit, ci una de spart cu dalta și ciocanul minții. Nu m-a interesat s-o „rezolv” – am avut o idee vagă de a încerca, cum ai avea chef, într-o după-amiază leneșă, să înveți japoneză veche, dar m-am plictisit repede. Cuvintele nu mi-au oferit niciun fir roșu de care să mă pot agăța, iar paginile – în loc să se lege, să-mi spună o poveste – mi-au dat senzația că scot piese dintr-un joc de șah pe care nimeni nu l-a început.

„(...) Dar nu, nu m-am priceput niciodată la politică. Cealaltă crimă, în schimb, a mea, cu toate că o înțeleg, mi se pare că nu își găsește o justificare cu-adevărat.”

Autorul, Edward Powys Mathers, a fost un cripticist de renume, inventator de enigme și poet – dar nu un povestitor în sens clasic. În spatele pseudonimului „Torquemada” (deja un avertisment, nu?) se ascunde o minte strălucită și chinuitor de exactă, dar care nu s-a preocupat de emoție sau empatie. Cartea nu pulsează de viață, ci îți cere să o diseci cu bisturiul, ca pe un cadavru narativ. De altfel, titlul – Mandibula lui Cain – aluzie biblică la prima crimă din istorie, sugerează și natura: nu e o lectură, e o autopsie. Și da, există merit în acest experiment: e unic, e provocator, e o relicvă a unei epoci în care oamenii scriau enigme în loc de thrillere. Dar valoarea literară, în sine, rămâne pentru mine scăzută, tocmai pentru că nu am putut înțelege nimic din fondul narativ, oricât de mult aș fi vrut. Nu mi-a spus o poveste, nu mi-a oferit personaje cu care să empatizez, nu mi-a lăsat o idee sau un sentiment. Doar o cutie plină de cuvinte și liniștea rece a unui mister neelucidat.

Ultimul vis, de Pedro Almodóvar - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Folio

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2024

Traducere: Lavinia Similaru

Pedro Almodóvar (Calzada de Calatrava, 1949) este regizorul de film, scenaristul și producătorul spaniol cel mai cunoscut de la Luis Buñuel încoace. Filmografia lui cuprinde douăzeci și patru de filme. I s-au decernat principalele distincții internaționale în cinematografie, între care două Premii Oscar, două Globuri de Aur, un Leu de Aur la Veneția, două premii la Festivalul de la Cannes și șase Premii Goya. Este autorul nuvelei Fuego en las entrañas (1981) și al cronicilor a căror protagonistă este eroina toaletelor publice Patty Diphusa (1991). Ultimul vis (El último sueño, 2023) este primul său volum de povestiri.

💭 PUȚIN (MAI MULT) ÎN MINTEA FASCINANTĂ A UNUI REGIZOR DE RENUME💭

„Cartea aceasta seamănă cel mai mult cu o autobiografie fragmentată, incompletă și oarecum criptică. Cu toate astea, cred că cititorul va obține în cele din urmă maxima informație despre mine ca cineast, ca fabulist (ca scriitor), și despre modul în care viața mea face ca un lucru să se amestece cu celelalte.” Astfel definește acest volum Pedro Almodóvar în introducerea sa, punând, de asemenea, în perspectivă fiecare dintre cele douăsprezece povestiri care îl alcătuiesc. Acestea acoperă diferite perioade, de la finalul anilor ’60 până în prezent, și în toate se reflectă obsesiile sale intime: obscurii ani de școală, celebrarea umorului, evoluția sa ca artist, inconvenientele celebrității sau influența ficțiunii asupra vieții. Destinat unor multiple niveluri de lectură, Ultimul vis este un catalog al stilurilor de narațiune și revelează un scriitor care, în secret, a creat o operă literară excepțională.

„Istoria îi dedică pagini glorioase și o distinge de toate prezențele feminine din vremea ei, transformând-o în simbolul a tot ce este sublim și irațional în sufletul spaniol.”

Dacă Pedro Almodóvar ar fi pictat în cuvinte în loc să regizeze în culori și emoții, atunci Ultimul vis ar fi galeria lui de visuri, o expoziție vie unde realul și fabulosul se îmbrățișează ca două iubiri vechi care nu pot trăi una fără cealaltă. Prin această carte, Almodóvar privește lumea, corpul, memoria, identitatea, dragostea, faima, destrămarea și renașterea – cu aceeași sete cu care o cameră de filmat caută lumina perfectă pe un chip. Almodóvar nu scrie ca un cineast care cochetează cu literatura, ci ca un spirit frânt, care își caută liniștea în povești pentru că pe peliculă uneori nu încape toată durerea. Proza lui nu se vrea „mare literatură” în sensul academic al cuvântului, ci mai curând o confesiune cu machiajul scurs, un jurnal de noapte, un manuscris uitat între cearșafuri încă parfumate de o amintire. În unele dintre povestiri, pare că autorul face dragoste cu fantomele trecutului său. În „Amintirea unei zile goale”, spre exemplu, confesiunea devine o hartă afectivă unde fiecare reper e o rană, o poză Polaroid îngălbenită de singurătate. Este poate cel mai apropiat text de sufletul său – o reflecție despre scris, film, plictiseală și sens. Când îl citești, ai impresia că îți vorbește un om care a ajuns în vârful muntelui și se uită în jos nu cu triumf, ci cu duioșie și un strop de vinovăție.

„Când ies pe stradă, descopăr că e o zi foarte însorită. Este cea dintâi zi cu soare și fără mama mea. Plâng în spatele ochelarilor. În cursul zilei o voi face de multe ori.”

În alte texte – precum „Prea multe schimbări de gen” – discursul devine mai tăios, o lamă de bisturiu care disecă nuanțele identității ca pe niște straturi de piele prea strânse sau prea largi pentru cineva care a trăit mereu între oglinzi sparte. Este un text profund politic, dar și profund personal, ca o piesă de teatru absurd în care fiecare rol e jucat de aceeași persoană într-o spirală de (re)descoperire. „Vizita” e o altă bijuterie – un colț din decorul viitorului film „La mala educación” – și aici Almodóvar își înfige penița ca pe un ac de gramofon în discul zgâriat al memoriei colective. Religia, abuzul, rușinea și dorința se ciocnesc ca niște corăbii în mijlocul unei furtuni etice. Iar noi, cititorii, nu putem decât să fim naufragiați recunoscători în acest ocean de sinceritate poetică. Nu lipsește nici ironia, acea ironie dulce-amară tipic almodovariană, care vine ca o bătaie pe umăr după o criză de plâns. Textele sunt rareori lineare; ele dansează, se rotesc, se întorc asupra lor, fug de la realitate ca niște copii de la ora de religie. E acolo o structură a haosului, un pattern discret care îți arată că, în spatele cortinei, autorul știe exact unde duce firul poveștii – chiar dacă pare că se destramă.

„– Cunoașteți normele care reglementează viața între zidurile acestea?

– Tăcere, singurătate, foame și reculegere. Vreau să mă îndepărtez de lume și să trăiesc singur, întru pietate și contemplarea lui Isus.

– Permiteți-mi să insist. Știți ce înseamnă să renunți la plăcerile și la comoditatea la care aveți acces ușor? E de ajuns să vă privească cineva. Nu cumva sunteți sătul momentan, sau dezamăgit? Cunosc cazuri.

– Nu este cazul meu (...).”

În unele povestiri te întrebi: „Este el?” – e Pedro povestind sau un personaj pe care l-a visat într-o noapte când a amestecat tranchilizantele cu dorul de mama lui? Dar poate că nu contează. Ceea ce contează e tonul – o șoaptă teatrală, un monolog în întuneric, ca atunci când cineva își vorbește sieși într-o sală de cinema goală. La marginea acestor texte plutește mereu umbra mamei – figura maternă care nu e doar o femeie, ci un simbol, o mitologie personală, o zeiță domestică. Ultimul vis, titlul, e despre ea, dar mai ales despre el – fiul care vrea să înțeleagă ce înseamnă „sfârșitul” atunci când ai trăit o viață din povești. Citind cartea, ai impresia că ai pătruns într-un dressing imens, unde fiecare haină e o identitate, fiecare pantof o viață trăită pe fugă, fiecare parfum un bărbat iubit și pierdut. Unele texte sunt scurte cât un oftat, altele dense cât o după-amiază de vară în La Mancha. Dar toate lasă o urmă – de ruj, de sânge, de melancolie.

„(...) alții ne relatau o mulțime de anecdote nostime, care nu eram niciodată siguri dacă avuseseră loc în realitate, dacă le inventau în momentul acela sau dacă le citiseră în vreo carte, deși întotdeauna ne asigura că li se întâmplaseră lor.”

Această carte nu e pentru cei care caută perfecțiune narativă, o carte de acțiune, o carte efervescentă sau care să-i țină cu sufletul la gură. Este pentru cei care iubesc literatura viscerală, spovedaniile pe marginea patului, scrisorile netrimise și filmele care se termină înainte de a înțelege exact ce ai simțit. Este pentru cei care știu că arta nu e despre răspunsuri, ci despre întrebările care te fac să tresari la miezul nopții. Ultimul vis este un alter ego de hârtie, un Pedro Almodóvar de hârtie, un album de polaroide ciudate, o rugăciune spusă pe fugă înainte ca luminile să se stingă în sală. Pedro Almodóvar, chiar și în literatură, nu vrea să ne învețe nimic. Vrea doar să ne facă să simțim. Și reușește, așa cum a făcut-o tot timpul în filmele sale.

Fiul zeului furtunii, de Arto Paasilinna - Recenzie

Editura: Univers

Colecția: Romanul secolului XX

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2023

Traducere: Sigrid Crasnean

Arto Paasilinna (1942–2018) este cel mai cunoscut scriitor finlandez, cel care a revigorat interesul finlandezilor pentru lectură. A publicat 36 de romane și alte câteva cărți de non‑ficțiune. Cărțile sale au fost vândute în milioane de exemplare, traduse în 40 de limbi, adaptate pentru ecran și deseori premiate. Fiul zeului furtunii a apărut la noi în anul 2023, la Editura Univers, în colecția Romanul secolului XX, în traducerea (din limba finlandeză) lui Sigrid Crasnean.

🌩️ RUTJA, FIUL ZEULUI FURTUNII, COBORÂSE DIN CERURI. AVEA TREABĂ ÎN FINLANDA 🌩️

Fiul zeului furtunii este unul dintre cele mai savuroase romane ale lui Paasilinna, o poveste care îmbină mitologia finlandeză cu fantezia pură într‑o satiră a societății moderne care nu iartă nimic. Vechii zei ai finlandezilor constată surprinși, când își aduc aminte să mai arunce o privire spre pământ, că au rămas aproape fără adepți. Uimiți de succesul rapid al creștinismului, decid să intervină. Rutja, fiul zeului furtunii, zeul suprem, e trimis într‑o misiune specială. Primul pas e să facă schimb de trupuri cu un muritor, iar onoarea îi revine lui Sampsa Ronkainen, un bărbat de vârstă mijlocie a cărui viață e un dezastru total. În scurt timp, cerul Finlandei e străbătut de furtuni nemaipomenite, iar oamenii sunt scuturați de șocuri cu rezultate neașteptate.

„Ilmarinen începu să prezinte evaluarea situației religioase. Declară ceea ce cunoșteau cu toții: credința finlandeză străveche se afla în primejdie mai mare ca niciodată. Îndeosebi creștinismul câștigase o influență neînțeles de mare în rândul finlandezilor, dar nu una bună: printre oameni erau și mulți agnostici și atei. Doar câțiva finlandezi mai credeau încă în zeii lor tradiționali. De asemenea, situația nu era bună nici printre alte popoare înrudite. Ostiacii, mansii și ceremișii, care locuiau acum în regiuni aparținând Uniunii Sovietice, începuseră să recunoască doctrinele socialismului.”

Când tunetul nu mai sperie, iar fulgerul devine decor de fundal în spectacolul zilnic al vieții moderne, zeii se îngălbenesc ca manuscrisele uitate într-un sertar. În Fiul zeului furtunii, Arto Paasilinna deschide acel sertar cu un hohot de râs și o reverență jucăușă, scoțând la lumină o mitologie uitată și scuturându-i colbul în fața unei lumi care a uitat să creadă – dar n-a uitat să râdă. Paasilinna nu scrie romane, ci le povestește ca un bunic năzdrăvan în jurul focului, cu un pahar de votcă în mână și o sprânceană ridicată complice. Proza lui este precum un drum de țară, sinuos, bătut de ploi și plin de gropi care zdruncină „gândirea lineară”. Cartea de față este o satiră și o odisee absurdă pe străzile Finlandei, în care zeii coboară pe pământ nu cu trâmbițe și cataclisme, ci cu pașapoarte expirate și planuri de marketing prost înțelese. Ukko Ylijumala, zeul suprem al panteonului finic, e un manager depășit de vremuri, ținând o ședință de consiliu divin unde rapoartele de influență religioasă se citesc cu tonul cu care un funcționar anunță numărul de dosare rămase nesoluționate. Zeii finlandezi sunt pe cale de dispariție, relicve ale unei epoci care nu mai crede decât în Wi-Fi și reduceri de Black Friday. Dar Ukko e hotărât să dea un restart religiei, luând exemplul de la concurență: dacă Isus a făcut furori trimis pe Pământ, de ce n-ar face și fiul lui?

„Slăvit să fii Ukko, zeu suprem, cel din nori!”

Așa apare Rutja – un zeu mai tânăr, dar nu mai înțelept, cu o candoare explozivă și o ignoranță adorabilă față de subtilitățile modernității. Ca să-și îndeplinească misiunea, Rutja nu se naște într-un staul, ci apare direct, ca o aplicație instalată instant, în viața lui Sampsa Ronkainen – un anticar care pare mai mult un servitor al sorții decât un erou de poveste. Sampsa este omul care își cere scuze că trăiește, un bărbat sugrumat de surorile sale dominatoare și de propria apatie, un vas de porțelan într-o lume de ciocane. Când Rutja și Sampsa fac schimb de înfățișare, începe carnavalul teologic. Rutja, în trupul firav al lui Sampsa, devine un profet accidental, un „Mesia” cu blugi largi și planuri vagi. Paasilinna jonglează cu acest contrast grotesc între natura divină și realitatea birocratică, între mit și migrenă. Zeul cel nou trebuie să înfrunte nu demonii infernului, ci notarii, editorii de ziare, spitalele psihiatrice și comitetele religioase care văd în el o amenințare la monopolul spiritual. Dar într-o lume secătuită de mister, fiecare mic miracol al lui Rutja – fie că vindecă un om, repară o clădire sau luminează un bec fără fire – devine un motiv de sărbătoare.

„– Sunteți membră a vreunei secte sau societăți legate de parapsihologie? Sau ce să cred despre dumneavoastră? Sau doriți oare să înființați o religie nouă în Finlanda? De bună seamă nu sunteți sănătoși la minte. Presupun că munca de inspector fiscal este foarte anostă? Poate că treaba asta cu religia aduce un pic de savoare.”

Cartea e construită ca o farsă continuă, în care fiecare personaj pare desprins dintr-o caricatură nordică: femei autoritare care conduc bărbații cu hățurile invizibile ale sarcasmului, funcționari care respectă mai mult formularele decât adevărul, politicieni care se tem de orice nu pot înregistra oficial. Dar în mijlocul râsului – acel râs cu dinți de lapte și colți de ironie – se strecoară o melancolie tăcută. Paasilinna plânge pentru lumea zeilor pierduți, dar o face râzând. Și ne amintește că poate nu e nimic mai tragic decât să nu mai crezi în nimic, nici măcar într-un zeu care cade din cer și bea bere finlandeză. Rutja nu e un salvator clasic. E mai degrabă un consultant divin cu idei năstrușnice, care încearcă să-și adapteze misiunea la realitățile secolului XX. În loc de cruce, poartă o agendă. În loc de apostoli, recrutează simpli muritori – oameni cu probleme, oameni ridicoli, dar oameni cu o sete adâncă a înțelege și de a da sens lumii din jur. Paasilinna nu-l ironizează pe Rutja, ci îl folosește ca oglindă pentru o societate care a înlocuit cerul cu ecranul televizorului.

„(...) Oare și Iuda fusese odinioară jurnalist independent? Probabil că nu, pe vremea lui Isus nu existau reviste de scandal. Trebuia să fie atent la acel individ, decise Rutja.”

Stilul narativ al lui Paasilinna e o pânză de păianjen țesută cu fire de umor absurd, poezie (involuntară, aș zice) și realism magic. Nu este o narațiune clasică, ci o procesiune de scene, uneori fără legătură cauzală evidentă, dar unite de un fir invizibil de farmec nordic. Fiecare pagină e o felie de paradox: divinul și ridicolul dansează împreună, raționalul și miraculosul își dau mâna, iar Paasilinna, ca un șaman literar, ne poartă prin acest carnaval cu un zâmbet colțuros și o privire blândă. Finalul nu este o apoteoză, ci o închidere firească, ca un apus peste un lac tăcut. Rutja nu învinge folosindu-se de tunete și fulgere, ci de încăpățânarea unui idealist care crede că lumea mai poate fi salvată – dacă nu de zei, atunci măcar de bunul simț. Iar Sampsa, omul mic, se transformă fără a deveni un erou: capătă o voce, iar acum stă mai mult cu spatele drept și mai puțin în genunchi. Fiul zeului furtunii este o frescă burlescă a unei societăți secularizate, dar însetată de miracol. Este o demonstrație că și într-o lume care a pierdut legătura cu divinitatea, poveștile pot resuscita zeii — dacă nu în ceruri, atunci măcar în inima cititorului.

Doctor Sleep (Shining, #2), de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 608

Anul apariției: 2019

Traducere: Ruxandra Toma

Stephen King este autorul-fenomen a peste șaizeci de cărți, devenite bestsellere internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără You like it darker (Îți place mai întunecat, Armada, 2024), Holly (Armada, 2023), Fairy Tale (Un basm, Armada, 2022), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020) și The Outsider (Străinul, Armada, 2019). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria THE DARK TOWER (TURNUL ÎNTUNECAT, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

⚚ REALITATEA ESTE CĂ RĂUTATEA BRUTĂ NU VINE DE LA MONȘTRI ⚚

Bântuit de stafiile din Hotelul Overlook, unde a petrecut un an de coșmar în copilărie, Dan Torrance se chinuie de decenii întregi să scape de moștenirea tatălui său: o viață dominată de disperare, alcoolism și violență. Stabilit în New Hampshire, el se angajează la un cămin de bătrâni, unde „strălucirea“ îl ajută să-i îndrume pe rezidenți cât mai lin spre ultimul drum. Dar, când o întâlnește pe Abra Stone, a cărei „strălucire“ e cea mai puternică dintre toate, demonii lui Dan revin la viață ca să îl ajute să se lupte pentru sufletul și supraviețuirea fetei. Urmează o confruntare dramatică între forțele răului și ale binelui, cu tensiunile caracteristice lumilor create de maestrul Stephen King.

„De această dată erau urletele lui.”

Viața e o cameră de hotel în care lumina pâlpâie intermitent, uneori aprinsă orbitor, alteori lăsată în semiîntuneric. Doctor Sleep e despre acele camere care n-au fost niciodată în întregime părăsite, despre spaime ce se preling pe sub ușă mult după ce oaspeții au plecat. Dacă Shining a fost o explozie de groază pură, o spirală descendentă într-un coșmar febril, atunci Doctor Sleep este ecoul acela lung și răgușit care rămâne după ce ai țipat prea tare într-o cameră goală. Stephen King revine aici nu doar cu o poveste, ci cu o spovedanie. Romanul este și un act de penitență și o scrisoare de dragoste către trecut, în special către acel copil terifiat care a supraviețuit infernului de la Overlook, dar nu fără cicatrici. Danny Torrance a crescut – dar, ca orice copil cu o istorie de traume, a crescut strâmb, încolăcit în jurul durerii, asemenea unei plante care s-a agățat de un gard ruginit. Și-a înecat „strălucirea” în alcool, sperând că va ucide tăcerile, vocile și fantomele care încă locuiau în colțurile minții lui.

„La fel ca mii de alți asemenea copii nefericiți, el fusese înfulecat dintr-o singură înghițitură.”

King ne prezintă un Dan aflat în derivă, un bărbat rupt între moștenirea genetică a tatălui și darul blestemat al mamei naturi. E un roman despre recăpătarea identității, despre cum ruina poate fi refăcută cărămidă cu cărămidă – o lucrare lentă, dureroasă, dar posibilă. Aici intră în scenă Alcoolicii Anonimi, nu ca o notă de subsol sau un artificiu narativ, ci ca un personaj în sine – un cor de voci care îl ghidează pe Dan, care îl salvează. Dar Doctor Sleep nu este doar despre Dan. Este și despre Abra – o lumină care nu pâlpâie, ci arde intens, asemenea unei stele care refuză să moară. Dacă Dan este un bec vechi, tremurând, Abra este un far în plină putere. Și ca orice sursă de lumină, atrage molii – în cazul ei, cei din „Legitimii”, o bandă de paraziți psihici care se hrănesc cu durerea copiilor înzestrați, un fel de vampiri ai durerii. Acești „călători” în subconștient, aparent inofensivi, sunt de fapt călăi cu zâmbetul pe buze, ucigători de suflete care transformă America rurală într-un câmp mistic de vânătoare, unde moartea poate însemna ceva de-o simplă secundă.

„Dar, înainte de a începe să reflecteze la povestea cu băiatul care juca baseball, interfonul prinse viață, chemându-l pe Doctorul Somn.”

Rose the Hat, lidera lor, este poate una dintre cele mai fascinante și înfricoșătoare figuri create de King în ultimele decenii. Are o eleganță sinistră, ca o pisică ce toarce în timp ce îți sfâșie carnea. În spatele zâmbetului ei zace un abis, o foame veche de secole, și un farmec atât de pervers încât aproape că îți pare rău că trebuie să fie înfrântă. Conflictul dintre Abra și legitimi e intens, dar paradoxal, nu este miezul emoțional al romanului. Adevăratul fir roșu este lupta lui Dan cu demonii lui personali, cu greșelile tatălui, cu eșecurile proprii. Marea bătălie nu e între Abra și vampiri, ci între Dan și sinele său. În această luptă, King își pune sufletul pe masă. Pentru că Doctor Sleep nu e doar horror, e și o meditație asupra mortalității, asupra iertării și asupra modului în care uneori, lumina poate fi găsită chiar și în cele mai întunecate colțuri ale minții.

„Gândul lui: Trebuie să plec cât mai repede de aici.

Gândul lui: Aș vrea să mor.”

Ca stil, King nu scrie doar cuvinte, povești – scrie cu respirația vieții, dă viață. Fiecare personaj are un puls, o voce distinctă, un trecut recognoscibil. Te face să crezi că ai putea trece pe lângă Abra într-un supermarket sau că ai putea sta lângă Dan într-un grup de terapie, fără să-ți dai seama că în fața ta stau suflete care au atins iadul și s-au întors. Romanul e structurat ca o simfonie în două mișcări – prima, o lamentație amară a unui bărbat pierdut; a doua, o odă eroică a unei fete care refuză să fie victimă. Finalul – deși previzibil în aparență – are o tandrețe neașteptată. Nu e o explozie, ci un suspin. O închidere a cercului. O eliberare. Și dacă Shining a fost un urlet, Doctor Sleep este o rugăciune. Poate nu o rugăciune către un zeu anume, ci una rostită în tăcere, cu capul plecat, pentru iertare, pentru pace, pentru somn. Un somn bun. Un somn fără fantome.  Stephen King a reușit să scrie un roman cu suflet, cu cicatrici, cu speranță. Chiar dacă destul de lunguț, aș zice, și pe alocuri poate ușor să te plictisească, eu zic că își merită tot timpul.

Alte recenzii ale cărților scrise de Stephen King, apărute și pe blog: 

| Carrie | Shining | Culoarul morții | Salem's Lot | Străinul | | Misery | | Institutul | Focul viu |

Avantajul ADHD, de Anders Hansen - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2024

Traducere: Alin-Daniel Dragomir

Anders Hansen este medic primar psihiatru, absolvent al Karolinska Institutet, și economist, absolvent al Handelshögskolan din Stockholm. Scrie articole despre cercetarea medicală și medicamente, dar și bestsellere internaționale printre care Creierul deprimat, Creierul ecranului și Creierul  puternic. A participat la emisiuni de televiziune precum Vetenskapens värld (Lumea științei) și Nobelstudion (Studioul Nobel). În plus, este autorul și prezentatorul serialului TV de popularizare a științei Din hjärna (Creierul tău), difuzat de SVT, televiziunea suedeză. A susținut sute de conferințe, iar ediția emisiunii radiofonice Sommar i P1 (Vara pe canalul P1) la care a participat în 2019 a fost cea mai ascultată din toate timpurile. A primit premiul Cartea anului în cadrul Big Health Award în 2017 și 2019, iar în 2018 a fost câștigătorul Premiului Mensa Suedia.

💡 DE CE CREIERUL TĂU DIFERIT ESTE SUPERPUTEREA TA 💡

Cunoști pe cineva care este motivat, creativ, neînfricat, curios, flexibil, hotărât și plin de inițiativă? Care gândește adesea diferit și care poate depăși aproape orice dificultate? Cine știe, poate te regăsești și tu în această descriere. Vei fi puțin surprins să afli că aceste trăsături pozitive sunt tipice persoanelor cu ADHD. Multă vreme, acest diagnostic al secolului XXI a fost considerat doar o sursă de probleme. În prezent se crede că aceste trăsături de personalitate, parțial ereditare, au fost esențiale pentru supraviețuirea strămoșilor noștri în savană. Cei care nu reușeau să se concentreze ca să vâneze mureau de foame sau deveneau ei înșiși prada animalelor sălbatice. Așadar era pur și simplu un mare avantaj să ai anumite trăsături, cele pe care acum le considerăm un diagnostic. Știm, de asemenea, că toți avem într-o anumită măsură trăsături ale ADHD și că ne situăm pe o scală. Unii se află la un capăt, alții la celălalt. Descoperă cum să transformi acest diagnostic într-un avantaj, fie pentru tine, fie pentru copilul tău, și chiar cum să gestionezi dezavantajele. Află partea pozitivă a faptului că nu suntem toți la fel, chiar dacă avem trăsături comune de personalitate. A fi diferit este mai bine, indiferent dacă este vorba despre cadrul familiei sau despre locul de muncă! O lucrare de popularizare a științei, care evidențiază o altă perspectivă a celui mai cunoscut diagnostic al vremurilor noastre și modul în care poate fi transformat într-un avantaj atât timp cât este gestionat corect.

„Dar cum poți susține acest lucru cu atâta certitudine? Păi, principalul argument este faptul că ADHD-ul este o condiție moștenită. Prin urmare, dacă ai sau nu ADHD depinde mult și de prezența acestei tulburări la părinții tăi. Poți crede că, dacă părinții tăi au ADHD, poate că doar le imiți pur și simplu comportamentul, ceea ce nu înseamnă neapărat că ADHD are o cauză biologică. Această observație este validă, dar cercetările asupra gemenilor identici și a celor fraternali arată că situația nu este atât de simplă.”

O lucrare provocatoare și captivantă, Avantajul ADHD reușește să schimbe perspectiva convențională asupra tulburării de deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD), mutând accentul de pe „disfuncție” spre „diferență”. Anders Hansen propune un cadru în care particularitățile neurologice ale celor cu ADHD nu sunt doar acceptate, ci valorificate ca atuuri evolutive, creative și adaptive – o abordare care, deși poate părea idealistă pentru unii, este susținută de o serie de argumente științifice și observații socioculturale bine integrate. Autorul pornește de la premisa că ADHD nu este o anomalie rară, ci o variantă naturală a modului în care funcționează creierul uman, cu rădăcini adânci în trecutul evolutiv. Hansen ridică întrebarea: ce dacă, în loc să fie o „problemă de corectat”, ADHD a fost – și poate încă este – un avantaj de supraviețuire? Această idee, deși nu complet nouă, este explorată cu prospețime și curaj. Hansen sugerează că trăsăturile asociate ADHD-ului – curiozitatea insațiabilă, impulsivitatea, capacitatea de a observa rapid schimbările din mediu, hiperfocalizarea pe ceea ce este cu adevărat interesant – ar fi putut oferi un avantaj esențial vânătorilor-culegători, indivizilor care trebuiau să se adapteze constant la condiții noi și necunoscute.

„Analiza genelor acestor persoane a scos la iveală un aspect interesant. S-a constatat că varianta genetică a genei DRD4, despre care ai citit în capitolul anterior, denumită DRD4-7R (care influențează sistemul de recompensă, făcându-l mai «lent»), era mai răspândită printre cei care, din punct de vedere istoric, se deplasaseră pe distanțe mari. Cu cât aceștia călătoriseră mai mult în ultimi 30.000 de ani, cu atât DRD4-7R era mai frecventă în rândul populației lor. Același tipar se regăsea peste tot, pe toate continentele.”

Această perspectivă evoluționistă e dublată de o abordare extrem de umană și empatică asupra vieților celor care trăiesc cu ADHD în lumea modernă. Hansen își asumă un ton deopotrivă informativ și încurajator. Nu e un manifest anti-medicație, dar nici nu se aliniază cu linia mai conservatoare a unor voci precum Russell Barkley. În schimb, abordează o viziune temperată și echilibrată: medicația poate fi utilă, dar nu este unica soluție. Exercițiul fizic regulat, somnul de calitate, dieta echilibrată și tehnicile de mindfulness sunt prezentate ca strategii complementare viabile. Aici, cartea devine aproape un mic ghid de viață pentru cei care își doresc să înțeleagă și să valorifice potențialul propriei neurodivergențe. Un aspect notabil al volumului este claritatea cu care sunt prezentate noțiunile neurologice. Hansen reușește să traducă limbajul științific într-o narațiune accesibilă fără a-i compromite rigoarea. Fiecare capitol are o secțiune de note care trimite la studii de specialitate, ceea ce transformă cartea într-un punct de plecare excelent pentru cititorii care vor să aprofundeze subiectul. Totodată, autorul nu pretinde că are toate răspunsurile – recunoaște când intră în zona speculațiilor și își avertizează cititorii în mod deschis.

„Trăsăturile persoanelor cu ADHD cuprind următoarele: sunt ușor de distrat, sunt impulsive, nerăbdătoare și agitate, au multă energie și sunt mereu «în mișcare». Acestea au, de asemenea, o nevoie constantă de stimulare, nu le plac rutinele și au capacitatea de a se concentra intens pentru perioade scurte. Acestea se potrivesc aproape perfect caracteristicilor unui bun vânător! Cu alte cuvinte, acest lucru sugerează că trăsăturile pe care acum le numim ADHD au fost, probabil, importante  – poate chiar vitale  – pentru supraviețuirea noastră pe durata celei mai mari părți a istoriei umane. Cu toate acestea, dintr-odată, în doar câteva sute de ani, am făcut schimbări semnificative în stilul nostru de viață și am creat o societate în care aceste trăsături nu se mai potrivesc la fel de bine.”

Dincolo de date și teorii, puterea reală a cărții vine din poveștile personale incluse. Relatările celor care trăiesc cu ADHD – de la antreprenori celebri până la persoane obișnuite care și-au găsit locul într-o lume care nu e gândită pentru mintea lor – conferă o notă de autenticitate cărții. Aceste fragmente nu sunt doar inspiraționale, ci și revelatoare: ele conturează o paletă amplă de experiențe, de la frustrare și epuizare, la redescoperire de sine și triumf interior. Acestea transformă lectura într-un dialog intim cu posibilitatea de a fi „altfel” fără a fi „mai puțin”. Totuși, cartea nu este lipsită de limite. În încercarea sa de a sublinia valoarea pozitivă a trăsăturilor ADHD, Hansen riscă uneori „să glorifice” acest profil neurologic. La un moment dat, discursul devine aproape romanticizat, ca și cum a avea ADHD ar fi invariabil o superputere înnăscută. Deși e lăudabil că autorul vrea să combată stigmatizarea, nu toți cititorii se vor regăsi în această viziune entuziastă. ADHD-ul rămâne, pentru mulți, o luptă cotidiană, cu impact serios asupra carierei, relațiilor și stimei de sine – iar acest aspect, deși menționat, pare uneori trecut în plan secund.

„(...) toți avem trăsături de ADHD, unii mai pronunțate decât alții.”

Un alt aspect care ar putea lăsa pe unii cititori dornici de mai mult este lipsa unor instrumente practice detaliate. Cartea nu e un manual de gestionare a ADHD-ului, și nici nu pretinde că este, dar cei care caută soluții concrete, pas cu pas, s-ar putea să nu le găsească aici. În comparație alte astfel de resurse care oferă tehnici clare și aplicabile, Avantajul ADHD rămâne mai degrabă o lucrare de tip inspirațional-educativ, cu un accent pe înțelegerea de sine și reîncadrarea narativă a tulburării. În sfârșit, cartea mi s-a părut, până la urmă, o lectură valoroasă pentru oricine caută o perspectivă mai nuanțată și „umană” asupra ADHD-ului.  Cartea își propune – și în mare parte reușește – să rupă cu retorica patologică a afecțiunii (în sensul clar negativ) și să ofere o altă cheie de interpretare, una în care „altfel” poate însemna „mai adaptabil”, „mai creativ”, „mai explorator”, „mai bun”. Este o pledoarie pentru acceptare, dar și pentru reevaluarea modului în care ne raportăm la diversitatea neurologică. Nu oferă toate răspunsurile, dar deschide uși importante – și, pentru mulți cititori, chiar posibilitatea de a-și înțelege mai bine diagnosticul și potențialul (benefic) al acestuia.

Ca să nu se aleagă praful de toate, de Cosmin Perța - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: EGO. Proză

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 152

Anul apariției: 2023

Cosmin Perța (n. 1982, Vișeu de Sus, Maramureș), lector la Universitatea Hyperion din București, poet, prozator și eseist. Doctor al Universității din București cu o lucrare despre literatura fantastică est-europeană. A publicat mai multe romane, volume de eseuri, povestiri și poeme, precum și cărți pentru copii și tineret. Fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 18 limbi. A primit Premiul Tânărul prozator al anului (2012) pentru romanul Teofil și Câinele de lemn, Premiul revistei Observator cultural (2019) pentru volumul de poeme Cântec de leagăn pentru generația mea, Premiul agentiadecarte.ro (2019) pentru romanul Arșița. La Editura Polirom i-au mai apărut romanele În urmă nu mai e nimic (2015), Dispariția (2021), Ca să nu se aleagă praful de toate (2024; Premiul De la Carte la Film al revistei Matca Literară), Trilogia lui Teofil (2024), Un loc îndepărtat, numai al lor (2025), cărțile pentru copii Anisia și uneltele fermecate (2021), Anisia și manuscrisul mistic (2022) și Anisia și oceanul de uitare (2024), precum și biografia romanțată Labiș. Jurnalul pierdut (2022).

❤️‍🩹 CUM CREȘTI ATUNCI CÂND TOȚI ÎȚI SPUN CĂ NU MERIȚI MAI MULT? ❤️‍🩹

Ca să nu se aleagă praful de toate e genul ăla de carte care m-a prins din prima și nu mi-a mai dat drumul până n-am ajuns la ultima pagină. A fost ca un vis febril – intens, învolburat, plin de emoții și neliniște – și când s-a terminat, parcă nu știam unde sunt, ca atunci când te trezești brusc dintr-un somn care a fost mai real decât realitatea. Am citit romanul dintr-o singură suflare, fără pauze, ca și cum dacă aș fi lăsat cartea jos, lumea lui Samson s-ar fi risipit și aș fi pierdut ceva vital. Personajul principal, Samson, e unul dintre cele mai vii și contradictorii personaje peste care am dat în ultima vreme. E uriaș, puternic, dur la exterior, dar în interior e un amestec fragil de singurătate, regret, furie și dor. Un personaj care pare imposibil de clasificat. Nu e nici erou, nici ticălos. Nu e un băiat bun, dar nici un monstru. Ce e sigur, însă, e că e o victimă a vremurilor în care trăiește. Și da, e un tip care răspunde la violență cu violență, care pare că s-a obișnuit să trăiască doar în bătăi și durere, dar care ascunde o lume interioară neașteptat de profundă.

„Alcoolul mă încălzește, mă ridică, mă trimite în călătorii dincolo de munții ăștia, stând pe loc, dincolo de mine, mă face proaspăt, mă înviorează, șterge cicatrici pe dinafară și pe dinăuntru, mă topește tot într-o apă călduță în care plutesc aproape de inconștiență. Mi se pare că am libertate, că pot face orice, că îmi pot alege viitorul, că îmi pot face un drum. Și totul foarte curând. Chiar acum.”

Mi-a plăcut enorm felul în care Cosmin Perța construiește tensiunea în jurul lui Samson. Nu l-a justificat niciodată direct, dar l-a umanizat în moduri care îți dau de gândit. Am simțit, de la început, că tot ce face băiatul ăsta vine dintr-un loc complicat. Când vezi că în spatele pumni­lor și ieșirilor violente e un copil traumatizat, crescut în abuz, lăsat singur cu o durere prea mare pentru vârsta lui, începi să înțelegi. Nu e un rău născut, ci un rău învățat. Un produs al unei lumi care nu i-a oferit nicio cale de ieșire. Samson e crescut într-o familie disfuncțională: o mamă moartă prea devreme, un tată alcoolic, lipsă de afecțiune, lipsă de repere. Când nu ai parte de iubire, nici nu mai știi cum să o recunoști sau cum s-o oferi. El învață de mic că durerea nu trebuie simțită – la propriu, pentru că are o condiție medicală care-l face imun la durerea fizică, dar și la figurat, pentru că devine expert în a-și ignora emoțiile.

„Pentru că eu, dacă m-aș înțelege, poate n-aș face toate lucrurile pe care le fac. Uneori nu știu de ce le fac. Nu știu de ce sunt în stare. Până unde aș putea să mă duc.”

Și tocmai contrastul ăsta dintre forța brută și sensibilitatea ascunsă e ceea ce face romanul să funcționeze așa de bine. Sunt scene de o duritate extremă, care te zdruncină – bătăi, amenințări, abuzuri, interlopi, corupție, haosul tranziției postcomuniste – dar sunt și momente de o delicatețe pe care n-o vezi venind. Când Samson își amintește de mama lui și citește cărțile pe care ea le iubea, când se duce în podul casei ca să le caute și citește în liniște în rumeguș, e imposibil să nu simți un nod în gât. Sau când îi duce flori profesoarei de română, cu o stângăcie atât de sinceră încât te înmoaie. Povestea se desfășoară în anii ’90, într-un orășel de munte, unde instituțiile statului sunt corupte până în măduvă, iar interlopii conduc totul. Samson e prins între aceste două lumi: una care-l ignoră și alta care îl folosește. Nu are de ales, și tot ce știe să facă e să supraviețuiască. Asta îl face un personaj tragic – nu pentru că plânge sau se plânge, ci pentru că, indiferent ce ar face, parcă tot pierde. Mereu apare cineva mai periculos, mai „șmecher”, cum zice el, care-l împinge din nou spre colț.

„Până la urmă fiecare dintre noi e doar un om singur, față în față cu propriile decizii. Mai puțin atunci când nu iei cu adevărat deciziile, nu li te poți împotrivi, viața te ia ca o vâltoare și trebuie să înoți. Ar fi o opțiune, da, să nu înoți. Dar fiecare fibră și celulă din tine va lupta atunci împotriva ta. Când voința moare, corpul încă mai luptă. Unii dintre noi nu trăiesc, supraviețuiesc, n iau decizii, urmează instincte, nu au viitor, doar prezent.”

Scriitura lui Cosmin Perța e directă, alertă, dar plină de nuanțe. Nici nu simți când te prinde – n-are nimic pretențios, nimic artificial. Dialogurile sunt autentice, scenele curg cu naturalețe, și totuși, dincolo de acțiune, e mereu prezent un fel de tristețe caldă, o duioșie care te face să vrei să-l iei pe Samson de braț și să-l scoți din iadul în care trăiește. Și totodată îți dai seama că nu ai cum. Cartea asta nu e doar despre violență, ci și despre nevoia de a fi văzut, de a fi iubit, despre încercarea disperată de a găsi un rost, de a nu lăsa totul să se facă praf. De asta titlul mi se pare perfect. Pentru că exact despre asta e vorba: despre efortul unui om pierdut de a ține lucrurile laolaltă, de a se agăța de o urmă de sens, chiar și când totul pare să se destrame. La final, n-am simțit neapărat speranță, dar nici deznădejde. Mai degrabă un fel de liniște amară. Un fel de „Cam așa e viața!” spus cu o voce obosită, dar nu resemnată. Da, a fost una dintre cele mai frumoase și surprinzătoare lecturi (într-un sens bun) ale anului trecut. Voi urmări și celelalte cărți ale autorului, pentru că simt că promite multe. Și oferă cel puțin la fel de multe...

Casa din marea azurie (Cerulean Chronicles, #1), de T.J. Klune - Recenzie

Editura: Storia Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2021

Traducere: Irina Stoica

T.J. Klune este scriitor bestseller în topurile New York Times și USA Today, câștigător al premiului Lamda Literary Award și autor al romanelor Casa din marea azurie, Sub ușa care șoptește, The Extraordinaires și altele. El însuși queer, Klune crede că e important – acum mai mult ca niciodată – să existe o reprezentare queer cât se poate de autentică în povești și romane. La Editura Storia Books a mai apărut și cartea Sub ușa care șoptește, în traducerea Ionelei Chirilă. Cum Casa din marea azurie este primul volum al unei serii, cu siguranță că, în viitor, vor apărea și restul, mai ales că a fost primit cu mare entuziasm de cititori!

⋆｡𖦹 °.🐚⋆❀˖° O INSULĂ MAGICĂ. O MISIUNE PERICULOASĂ. UN SECRET ARZĂTOR ⋆｡𖦹 °.🐚⋆❀˖°

Linus Baker duce o viață linștită și singuratică. La patruzeci de ani, locuiește într-o casă mică, împreună cu o pisică țâfnoasă și discurile lui vechi. Ca asistent social la Departamentul Responsabil de Tineretul Magic, își petrece mai toate zilele ocupându-se de bunăstarea copiilor din orfelinatele de sub tutela ministerului. Când Linus este convocat pe neașteptate de Conducerea Extrem de Superioară, primește o misiune ciudată și cât se poate de secretă: trebuie să meargă la Orfelinatul de pe Insula Marsyas, unde locuiesc șase copii periculoși. Linus e nevoit să lase fricile deoparte și să vadă dacă cei șase vor provoca sau nu sfârșitul lumii. Dar copiii nu sunt singurul secret de pe insulă. Cel care are grijă de ei este fermecătorul și enigmaticul Arthur Parnassus, care face orice îi stă în putere să îi țină pe copii în siguranță. Pe măsură ce Arthur și Linus devin mai apropiați, secrete vechi sunt scoase la iveală și Linus trebuie să facă o alegere: să distrugă un cămin sau să privească cum lumea este cuprinsă de haos.

„– Lucrurile care ne sperie cel mai mult sunt adesea lucrurile de care ar trebui să ne temem cel mai puțin. E irațional, dar asta ne face oameni. Și dacă suntem capabili să ne înfrângem aceste frigi, atunci suntem capabili de orice.”

Casa din marea azurie a fost o experiență neașteptată pentru mine. Nu știam exact în ce mă bag când am început să citesc, doar auzisem de ea de la câțiva prieteni care o tot lăudau (având cele mai întemeiate motive din lume). La început, părea genul acela de carte cu un funcționar rigid prins într-un univers fantastic și plin de culoare, dar pe măsură ce am înaintat în poveste, mi-am dat seama că e mai mult decât o poveste cu personaje simpatice și copii cu puteri magice. A fost o poveste despre oameni. Despre cine suntem și cine devenim când ne permitem să fim văzuți. Despre acceptare, nu în sensul larg, vag și impersonal, ci despre acel tip de acceptare care vine atunci când cineva se uită la tine și, în loc să se sperie sau să te judece, zâmbește și rămâne. Linus Baker e genul de personaj care, dacă l-aș fi întâlnit în primele pagini ale unui alt roman, m-ar fi plictisit: funcționar de birou, bătrân înainte de vreme, blocat într-o rutină în care fiecare detaliu e planificat și fiecare zi e la fel ca precedenta. Are un birou gri, o viață gri și chiar și personalitatea lui pare ștearsă. Dar asta face ca evoluția lui să fie și mai interesantă. Faptul că ajunge să simtă, încet, o deschidere spre ceva nou, că nu se mai teme de ce nu înțelege, e ceva ce m-a prins pe mine, m-a convins. M-a făcut să mă întreb dacă nu cumva și eu, în anumite momente, trăiesc așa, pe pilot automat.

„– Mi-e teamă că umorul e subiectiv, a răspuns domnul Parnassus.

– Ce păcat, a zis Lucy și a continuat să se uite la tavan. Omenirea e așa ciudată. Dacă nu râdem, atunci plângem sau fugim mâncând pământul de monștrii care încearcă să ne mănânce. Și nici măcar nu ar trebui să fie monștri adevărați. Ar putea fi unii pe care i-am inventat noi. Nu ți se pare ciudat?

– Așa e. Dar prefer așa, decât alternativa.

– Și care ar fi alternativa?

– Să nu simțim nimic.

Linus și-a întors repede privirea.”

Copiii de pe insulă sunt complet diferiți între ei și fiecare aduce ceva unic în poveste. Îl avem pe Lucy, care e literalmente fiul diavolului, dar e și un copil care spune glume și vrea doar să fie iubit și protejat. Talia, o gnomiță care are o atitudine dură, dar și o grădină pe care o îngrijește cu o blândețe neașteptată. Sal, timid și traumatizat, care se transformă în câine atunci când e speriat, e poate cel mai ușor de înțeles pentru cineva care a simțit vreodată că trebuie să se ascundă. Fiecare dintre ei are o parte de întuneric și de lumină, dar partea luminoasă învinge, nu pentru că nu există pericol sau suferință, ci pentru că primesc sprijin real, necondiționat. Arthur Parnassus, conducătorul orfelinatului, e un personaj cald, echilibrat și puțin misterios. M-a surprins cât de calm și blând e chiar și în cele mai tensionate momente. Are un fel de a vorbi care nu e forțat, dar care face ca tot ce spune să pară important. E genul de adult care ar trebui să existe în viața fiecărui copil – și nu doar copil „normal”, ci orice copil care a fost etichetat, marginalizat sau privit cu teamă. Ce e interesant la el e că nu încearcă să schimbe copiii, nu le impune reguli ca să-i facă mai „acceptabili”. Îi învață să-și asume cine sunt și îi protejează de prejudecățile lumii.

„– Știu că asta crezi, a zis Arthur încet. Dar eu nu zic lucruri pe care nu le cred. Viața e prea scurtă pentru asta.”

Mi-a plăcut că romanul vorbește despre diferențe fără să le facă un spectacol. Nu simți niciodată că autorul îți predică ceva, dar ajungi totuși să-ți pui întrebări despre cum vezi tu diversitatea, ce înseamnă cu adevărat toleranța și cât de mult suntem influențați de sistemele în care trăim. Linus vine dintr-un sistem care se ascunde în spatele regulilor și al „obiectivității”, dar care, în realitate, se teme de ceea ce nu poate controla sau încadra într-o normă. Când ajunge pe insulă, începe să vadă cât de strâmb era tot ce considera el că e „corect”. Umorul din carte e subtil, dar constant. Mi-a smuls multe zâmbete, mai ales în interacțiunile dintre copii sau în felul în care Linus reacționează la situații neobișnuite, încercând să rămână „profesionist”, dar fiind complet depășit. Asta nu face cartea superficială, dimpotrivă. Cred că tocmai echilibrul dintre momentele amuzante și cele emoționante o face să funcționeze atât de bine. Sunt unele pasaje care m-au emoționat pe bune, fără să simt că sunt scrise ca să stoarcă lacrimi. Nu e dramatism gratuit. Sunt replici simple, observații despre singurătate, frică sau dorința de a aparține. Linus descoperă, treptat, că nu e nevoie să fii extraordinar ca să meriți iubire. Trebuie doar să fii sincer și să-ți permiți să fii văzut. Să accepți iubirea în formele ei frumoase!

„– Hai să-ți zic ceva, Linus Barker, a spus Zoe (...). Există momente în viață când trebuie să-ți asumi anumite riscuri. E înfricoșător, pentru că poți oricând să dai greș. Știu asta. Crede-mă că știu. Pentru că, de mult, am riscat pentru un bărbat pe care îl mai dezamăgisem o dată. Mi-a fost frică. Am fost îngrozită. Credeam că o să pierd tot. Dar atunci nu trăiam. Viața pe care o duceam atunci nu însemna că trăiam. Doar supraviețuiam. Și n-o să regret niciodată riscurile pe care mi le-am asumat. Pentru că m-au adus la ei. La ei toți. Am făcut o alegere. Și tu o faci pe-a ta.”

Dacă ar fi să spun ce nu mi-a plăcut, poate aș zice că pe alocuri lucrurile se simt prea „frumoase”. În sensul că realitatea nu e chiar așa blândă, iar cartea are tendința să edulcoreze puțin anumite aspecte. Dar cumva nu m-a deranjat prea tare, pentru că am simțit că nu e o poveste care vrea să redea fidel realitatea, ci una care vrea să arate cum ar putea să fie lumea, dacă am alege să fim mai buni unii cu alții. Și asta, sincer, e destul de rar în cărțile pentru „adulți”. Finalul a fost previzibil, dar satisfăcător. Nu e o carte care șochează sau care vine cu un plot twist neașteptat. E una care îți oferă ceea ce promite: o poveste cu suflet, cu personaje la care ajungi să ții, cu o atmosferă care te face să-ți dorești să vizitezi insula, să bei ceai cu Arthur, să vorbești cu Lucy despre filme horror sau să-i ajuți pe ceilalți copii să-și construiască un viitor. Casa din marea azurie e genul acela de roman care te face să te simți mai bine după ce îl citești. Povestea, cu tot ce înseamnă aceasta, chiar a reușit să mă atingă într-un mod real, într-un mod sincer. Și cred că asta e tot ce pot cere de la o poveste grozavă: să mă facă să-mi pese, să mă miște, să mă facă să simt că trăiesc într-o lume frumoasă!

Ceața asta fără noimă, de Enrique Vila-Matas - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2023

Traducere: Liliana Pleșa Iacob

Unul dintre cei mai prolifici, mai originali și mai apreciați scriitori spanioli contemporani, Enrique Vila-Matas s-a născut la Barcelona în 1948. A studiat dreptul și jurnalismul, iar în 1968 a devenit redactor la revista de cinema Fotogramas. În 1970 a regizat două scurtmetraje, Todos los jóvenes tristes și Fin de verano. Debutează ca romancier în 1973, cu romanul Mujer en el espejo contemplando el paisaje, publicat în timp ce își satisfăcea stagiul militar în nordul Africii. Revenit la Barcelona, a colaborat cu revistele Bocaccio și Destino din postura de critic de film. Începând din 1974 a locuit timp de doi ani la Paris, într-o mansardă închiriată de la Marguerite Duras, unde a scris al doilea roman al său, La asesina ilustrada. Însă recunoașterea internațională a venit odată cu publicarea, în 1985, a cărții sale Historia abreviada de la literatura portátil, în care împletește pentru prima oară considerațiile metaliterare și ingeniozitatea epică ce vor deveni marca sa personală. Romanele, eseurile și nuvelistica sa au fost traduse în peste treizeci de limbi, opera sa fiind distinsă de-a lungul anilor cu nenumărate premii internaționale prestigioase, printre care Premiul Ciudad de Barcelona, Prix du Meilleur Livre Étranger, Premiul Național al Criticilor din Spania și Premiul Academiei Regale Spaniole, Premio Formentor de las Letras, Prix Médicis Étranger, Premiul FIL de Literatura en Lenguas Romances decernat în cadrul Târgului Internațional de Carte de la Guadalajara. Este Cavaler al Legiunii de Onoare Franceze.

࿐ ࿔*:･゚ CARTEA ASTA PE ALOCURI FĂRĂ NOIMĂ ࿐ ࿔*:･゚

Dintr-o vilă dărăpănată ce se înalță pe o faleză de la ieșirea din Cadaqués, la granița dintre Catalonia și Franța, Simon Schneider lucrează pentru un autor de succes care își spune Gran Bros și care, de peste douăzeci de ani, trăiește ascuns de ochii lumii la New York. Simon este un furnizor de citate pentru alți scriitori, printre care se numără, fără ca el s-o știe, și Thomas Pynchon. În încercarea de a-și reaminti o frază care îl obsedează, Simon lasă în urmă casa părintească și pornește într-o lungă călătorie pe jos, spre Barcelona, unde urmează să se întâlnească în persoană cu misteriosul său client, cu care a comunicat doar prin intermediul e-mailului. Perspectiva întâlnirii cu „scriitorul înstrăinat“, cum îl numește pe Gran Bros, îi prilejuiește un lung șir de considerații asupra propriei vieți însingurate, asupra relației cu familia, dar mai cu seamă asupra literaturii, al cărei slujitor din umbră se consideră. Invidios pe succesul repurtat de acesta în Statele Unite, despre care Simon este convins că i se datorează în mare măsură, va fi descumpănit să afle că Bros și-a propus să scrie un roman de nonficțiune pentru care va recurge în continuare la serviciile sale, dar de data aceasta materialul furnizat de sfătuitorul său nu-l vor constitui citatele din opere celebre, ci propria sa existență, pe care Bros o disprețuiește fățiș.

„(...) în plus, acesta este un loc în care am tot timpul din lume pentru a mă convinge că viața urmează întotdeauna un tipar a cărui schemă se îmbunătățește pe măsură ce învățăm să ne distanțăm de evenimente. Și pentru că a te distanța de lucruri – care pentru mine înseamnă a te distanța de tragedie, care la rândul ei e totuna cu a fi un maestru în a nu te lăsa văzut – se învață cu timpul.”

Există cărți care se citesc cu plăcere relaxantă, altele cu o plăcere „mai solicitantă”, să zic așa, și apoi există cărți precum Ceața asta fără noimă, care se citesc cu un soi de curiozitate obosită, constant amestecată cu iritare și fascinație. N-a fost o lectură care să mă încânte de la cap la coadă, dar a fost una care m-a ținut prins într-un fel ciudat, ca și cum, în fiecare pagină, aș fi căutat o promisiune nespusă care întârzie să se arate. Nu e o carte ușoară, nici accesibilă, nici clară. Dar nu cred că a vrut vreodată să fie. Simon Schneider, personajul principal și naratorul, e un tip care trăiește într-un loc aproape izolat, un fel de peisaj între poezie și ruină, la Cap de Creus. Ce face el? Colectează și distribuie citate literare. Da, exact, asta e meseria lui. Trimite fraze bine alese fratelui său, Rainer, un scriitor misterios și celebru care trăiește în anonimat complet, cunoscut doar sub pseudonimul Gran Bros. Rainer pare genul de autor mitic, gen Pynchon, de care toată lumea a auzit dar nimeni nu l-a văzut. Această relație dintre cei doi frați e baza romanului, dar și centrul ambiguu (până în punctul obscurității...) al întregii construcții.

„Ce n-aș trece eu sub tăcere? Angoasa morții, angoasa de a ști că murim complet singuri, iar restul lumii își vede mai departe de viață, de bucurie, fără noi. Nu despre asta vorbește, de fapt, literatura cea mai valoroasă pe care o cunoaștem? Nu încearcă marea ficțiune să accentueze senzația de claustrare și singurătate, și moarte, și acea impresia că viața este asemenea unei fraze incomplete, care până la urmă nu se ridică la înălțimea așteptărilor noastre?”

Ce m-a obosit destul de repede a fost tocmai această pendulare între ceea ce pare a fi o intrigă și ceea ce e de fapt un discurs despre literatură, despre scris, despre citat, despre autor și despre identitate literară. Totul e foarte conștient de sine, hiperlivresc, iar uneori ai impresia că Vila-Matas scrie nu pentru tine drept cititor, ci pentru o variantă a lui, o versiune mai în vârstă sau mai ironică, sau poate doar mai singură. Întâlnești fraze bune, idei interesante, dar ai nevoie de multă răbdare ca să le smulgi din ceața de intertextualitate și joc autoreferențial. Relația dintre frați, în teorie, e una fascinantă: dependență reciprocă, un amestec de ură și admirație, rivalitate și tandrețe indirectă. Dar în practică, din punct de vedere narativ, nu se construiește nimic prea puternic între ei. E ca și cum Vila-Matas ar evita intenționat orice formă de dezvoltare clasică a unui raport emoțional. Se simte mai degrabă ca o idee filozofică transpusă în formă de relație decât o relație adevărată. De fapt, mulți dintre cititorii care caută o poveste în sensul clasic al cuvântului probabil vor renunța pe parcurs. Eu nu am făcut-o, dar mi-a fost greu să nu mă întreb de ce continui (probabil din obsesia mea enervantă de a termina o carte, odată ce am început-o, chiar dacă știu că nu-mi place prea mult). 

„(...) Ca și cum, pe măsură ce mă distanțam de ziua morții sale, ar fi început să destrame și în mine – grație, mai ales, faptului că îmi pierdusem teama de ridicol în fața lumii – acea neliniște, acel tragic sentiment al existenței care, împreună cu dărăpănătura aceea de acasă, reprezenta tot ce îmi lăsase drept moștenire.”

Ceea ce salvează parțial romanul – și aici trebuie să fiu sincer – sunt momentele în care Vila-Matas se autoironizează. Se simte cum, în anumite pasaje, el își parodiază propria obsesie pentru literatură, pentru autorii invocați, pentru forma romanului ca eseu travestit. E un joc care devine aproape simpatic prin exces, mai ales când îți dai seama că el știe cât de autoreferențial este și pare că râde, puțin, de sine. Barcelona, așa cum apare în roman, e în plină criză identitară, un fundal politic tulbure, dar nu complet definit. Mi-a plăcut mai degrabă vagul acestei ambianțe – o Spanie în care realitatea devine tot mai greu de prins, și în care personajele par să se piardă la fel de mult ca autorul în propriile reflecții. De fapt, tot romanul poate fi citit ca o metaforă (da, una reținută) a literaturii ca formă de fugă din lume, ca posibilitate de a evada. Sau, de fapt, poate chiar drept un eșec al tuturor acestor obiective - fuga, evadarea. 

„Pentru ca nu cumva, a spus, în încercarea de a te îndepărta prea mult de lume, să reușești cu-adevărat să-ți atingi obiectivul de distanțare și să te simți dintr-odată atât de departe de toate atât, atât de departe de toate și atât de optimist din vina mea, încât, din te miri ce prostie, să ajungi să mori.”

Ceea ce îți rămâne după final nu e o emoție clară sau o imagine puternică, ci mai degrabă o senzație că ai fost martorul unei conversații lungi, începute de cineva care vorbea mai mult cu el însuși. E o carte despre literatură care vorbește literaturii. Într-un fel, e o scrisoare de dragoste, dar una amară, aproape cinică, către tot ce înseamnă a scrie. Nu pot spune că m-a atins profund. A fost o experiență care mi-a pus la încercare răbdarea, dar în același timp mi-a oferit câteva reflecții pe care nu le întâlnești des. E un roman care cere mult și oferă puțin, dar acel puțin e, uneori, surprinzător, și parcă ajunge să merite tot timpul investit. Vila-Matas scrie cu inteligență, dar e genul de inteligență care obosește, nu care atrage. Poate că asta și e ideea – să te lași prins în ceața despre care vorbește titlul, fără să cauți ieșirea. În final, nu știu dacă Ceața asta fără noimă a fost o lectură neapărat plăcută, dar a fost cu siguranță o lectură diferită. Și poate uneori asta e suficient. Sau măcar necesar, din când în când, deoarece am impresia că tot mai greu reușești să dai de cărți originale măcar prin structură, dacă nu prin subiect...

O istorie a violenței, de Édouard Louis - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Clasici contemporani 

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 248

Anul apariției: 2019

Traducere: Alexandru Matei

Édouard Louis s-a născut în 1992 în comuna Hallencourt din nordul Franței, numele său la naștere fiind Eddy Belleguele. A crescut într-un mediu sărac, fiind primul din familia sa care a fost admis, în 2011, la École normale supérieure și la École des hautes études en sciences sociales din Paris. În 2013, și-a schimbat oficial numele în Édouard Louis. În 2014 a publicat Sfârșitul lui Eddy Belleguele (En finir avec Eddy Belleguele), roman autobiografic care a făcut obiectul unei atenții sporite din partea presei și a fost salutat pentru meritul său literar și pentru povestea convingătoare, stârnind de asemenea polemici din cauza modului în care autorul își descrie familia și mediul social din care provine. În 2016, Louis a publicat al doilea roman, O istorie a violenței (Histoire de la violence). Având ca punct de plecare violul și tentativa de asasinat a căror victimă autorul a fost în Ajunul Crăciunului 2012, romanul se concentrează asupra originilor și a cauzelor violențelor în societate.

❤️‍🩹 FORMELE PE CARE LE IA VINDECAREA ❤️‍🩹

La doi ani de la publicarea romanului autobiografic Sfârșitul lui Eddy Bellegueule, care l-a propulsat pe Édouard Louis în atenția criticilor și a cititorilor din lumea întreagă ca unul dintre cei mai remarcabili tineri scriitori francezi, autorul revine cu o poveste șocantă. În seara zilei de 24 decembrie, când se întorcea acasă după o cină cu prietenii, Édouard întâlnește un necunoscut și îl invită în apartamentul său. Câteva ore mai târziu, într-un act de brutalitate neobișnuită, tânărul magrebian îl violează și încearcă să-l stranguleze. Bazându-se pe această experiență traumatizantă, autorul a făcut un exercițiu îndrăzneț de catharsis literar, nu doar pentru a analiza și a înțelege impulsurile cele mai josnice și mai scandaloase de care ființa umană este capabilă, ci și pentru a explora multiplele fațete ale violenței. Într-un impuls de sinceritate extremă, Édouard Louis depășește bariera pudorii și obține ceva care este la îndemâna a foarte puțini creatori: ne face să simțim și să gândim în același timp. Lipsită de orice reținere, mărturia lui este profund emoționantă și plină de inteligență, ceea ce face din O istorie a violenței, noul său roman autobiografic, una dintre cele mai reprezentative opere ale timpului nostru.

„(...) îmi e teamă că nu o să mai cred, că nu o să mai cred în nimic și că o să contrez absurditățile vieții mele cu alte absurdități: viața la țară, odihnă, existență modestă, singurătate, lecturi, apă, pârâu sau chiar: animale, ogradă, foc de lemne, pentru că la asta s-ar ajunge, să contrezi niște absurdități cu altele; și mă gândeam: Această vacanță la Clara este un eșec.”

E greu să vorbești (și să citești) despre o carte ca O istorie a violenței fără să simți că, pe parcurs, îți fuge pământul de sub picioare. Nu doar pentru că tema e grea – violență fizică, sexuală, rasială, instituțională, chiar și familială – ci pentru că felul în care Édouard Louis spune povestea o face imposibil de uitat; și, bineînțeles, pentru că este inspirată chiar din viața sa. Și o spun fără să caut mari comparații sau să mă agăț de figuri de stil: cartea asta m-a atins în cele mai vulnerabile locuri ale mele, și o face fără pic de milă, dar și fără să caute să impresioneze gratuit. Nu există artificii de scriitură doar de dragul formei. Totul e acolo cu un scop: să înțeleagă și să ne ajute să înțelegem. Povestea e simplă în aparență, dar greu de dus: Édouard, un tânăr gay, cunoaște pe stradă un băiat algerian, Reda, cu care petrece o noapte. Totul începe ca o întâlnire intimă, poate chiar tandră, dar se termină cu o agresiune brutală – viol, tentativă de omor, un moment în care viața i se poate sfârși. Și poate ce e cel mai greu de dus nu e doar violența în sine, ci ce urmează. Cum o asemenea experiență te lasă spart în bucăți, și cum fiecare încercare de a vorbi despre ea, de a o explica, te face să o retrăiești, să te îndoiești de tine, să te vezi prin ochii altora – și acei „alții” nu sunt doar polițiști sau anchetatori, ci chiar oamenii tăi apropiați.

„(...) În acea seară nu am băgat de seamă nimic din ceea ce ar fi putut să-mi displacă la Reda, de altfel fără să fac asta în mod conștient, și doar astăzi înțeleg până în ce punct secționam realitatea ca să pot păstra din el doar ceea ce îmi plăcea.”

Structura romanului e ceva ce mi s-a părut excepțional: nu avem o povestire lineară, ci o reconstituire prin filtrul vocii surorii lui, Clara, care povestește întâmplarea altcuiva, în timp ce autorul însuși intervine, completează, corectează sau comentează. La început poate părea haotic, dar exact asta face romanul atât de autentic. Adevărul nu vine într-o singură linie, nici într-o singură voce. De fapt, adevărul nu e niciodată complet, e fragmentat, fisurat, reconstruit din memorie și din felul în care ceilalți aleg să-l spună sau să-l înțeleagă. Mi s-a părut dureros de reală relația lui Édouard cu Clara. Nu pentru că se ceartă, ci pentru că, deși e sora lui, ea nu îl înțelege. Ba chiar îl judecă – subtil sau direct. Îl critică, îl blamează, îl face responsabil, într-un fel sau altul, pentru ce i s-a întâmplat. Și în asta am văzut ceva ce mulți oameni simt în viața de zi cu zi: că, uneori, cele mai crude reacții vin din partea celor care ar trebui să te protejeze. Nu din răutate, ci din ignoranță, din comoditate, din frică de a înfrunta o realitate prea grea.

„ (...) Se spune că nu poți să scapi de limbaj, că este propriu ființei umane, că totul este condiționat de el, că nu există un altundeva exterior limbajului, că nu te gândești mai întâi pentru ca apoi să îți organizezi gândurile prin limbaj, fiindcă nu există gândire decât prin limbaj, limbajul este o condiție, o necesitate a rațiunii și a vieții umane, iar dacă limbajul este propriu omului, atunci, în cele cinzeci de secunde în care el mă omora, eu nu știam ce era (...).”

Cartea asta nu e doar despre viol. E despre frică. Despre cum o experiență traumatică îți schimbă corpul, felul în care pășești pe stradă, cum vorbești, cum îți muți privirea, cum te protejezi. Despre cum în fiecare colț de stradă vezi o posibilă amenințare. Despre cum sexualitatea devine o zonă periculoasă, nu de plăcere, ci de vulnerabilitate extremă. Și, poate mai important, e despre cum ne raportăm la violență în general. Cum o acceptăm sau o banalizăm. Cum poliția, medicina legală, prietenii, chiar și intelectualii (și aici apar și numele lui Didier Eribon și Geoffroy de Lagasnerie) au un rol în acest peisaj al interpretării și reinterpretării suferinței. Îmi place că Louis nu își rezervă un loc de victimă absolută. Deși are tot dreptul. Dar e dur cu el însuși, pune întrebări incomode despre propriile reacții, despre atracția lui față de agresor înainte ca totul să se transforme. Despre cum, poate, a avut încredere prea ușor. Dar nu ca să se învinovățească, ci pentru a arăta cât de complicat e, de fapt, totul. Cât de ușor pot granițele să se dizolve între intimitate și pericol. Un alt lucru care m-a prins a fost limbajul – deloc pretențios, chiar direct, dar cu o luciditate aproape brutală. Nici nu ai nevoie de fraze sofisticate când ceea ce spui e atât de puternic. Sunt momente în care vocea lui Édouard aproape că dispare și lasă loc unei observații seci, tăioase, despre clasă, despre rasă, despre cum și unde se intersectează marginalizarea. E tulburător modul în care el, un om care a crescut într-un mediu sărac și a fost exclus toată viața, ajunge să simtă un fel de dispreț față de un alt om marginalizat, tocmai pentru că acela devine agresorul. Asta mi s-a părut poate cel mai greu adevăr din carte – că oricât de mult am vrea să fim buni, corecți, împotriva rasismului, empatici, trauma ne poate transforma în altcineva. Ne poate face să regândim și să reconsiderăm lucruri în care nu credem și în care credem – iar Édouard Louis nu fuge de aceste adevăruri incomode.

„(...) prima secundă a amintirii a fost ca și cum ar fi fost cu o oră în urmă, căci dintr-un motiv care îmi scapă, am fost ca transferat, trimis, proiectat cu o oră înainte, în secunda următoare m-am gândit că se întâmplase cu câteva zile în urmă, în cea de-a treia și ultima secundă m-am gândit că mai mulți ani s-au interpus între amintirea mea și mine.”

Aș zice, în sfârșit, că O istorie a violenței nu e o carte pentru toată lumea. Uneori te sufocă. Sunt detalii greu de digerat. Dar nu sunt acolo pentru a șoca sau pentru voyeurism. Sunt acolo pentru că trauma nu vine în metafore. Vine în flashback-uri, în amintiri repetitive, în detalii aparent banale care rămân înfipte în minte. Cartea nu te lasă să uiți. Și poate exact ăsta e scopul ei – să nu ne lase să trecem mai departe ușor, să nu închidem cartea și să zicem „gata”, „aia a fost”, „n-am ce să fac”. Chiar aș spune că am citit o carte importantă: pentru că e sinceră, pentru că e inteligentă, pentru că deschide conversații care, de multe ori, sunt evitate. Și pentru că nu oferă răspunsuri facile. Nici despre victimă, nici despre agresor, nici despre lume. E un roman care rămâne cu tine. Și nu pentru că te impresionează, ci pentru că te confruntă, te pune față în față cu situații cărora, altfel, nu le-am dat piept. M-a surprins plăcut, pentru că eu am citit și cealaltă carte a autorului, Sfârșitul lui Eddy Belleguele, care nu pot spune că mi-a plăcut... Sau, cel puțin, nu mi-a plăcut la fel de mult precum cartea de față.

Ultima carte, de Marian Coman - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: n’autor

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 176

Anul apariției: 2024

Marian Coman (n. 1977, Mangalia), fost jurnalist în presa scrisă și televiziune, a scris volumele Nopți albe, zile negre (2005), Testamentul de ciocolată (2007), Teoria flegmei. Apel la mitocănie (2008), Haiganu. Fluviul Șoaptelor (2015), Haiganu. Furia Oarbă (2017), Omulețul din perete și alte povestiri fantastice (2019; 2023, ed. a II‑a, revizuită și adăugită), Ultima carte (2024) și scenariul romanului grafic TFB (2016), iar povestirile sale au fost incluse în numeroase antologii. A fost scenaristul benzilor desenate Harap Alb continuă și Tinerețe fără bătrânețe. Este laureatul mai multor premii naționale dedicate literaturii F&SF și al unui premiu al Convenției Europene de Science‑Fiction. Din 2018, coordonează imprinturile Armada și Nezumi la Editura Nemira, dar și producția de audiobook‑uri publicate pe platforma AudioTribe.

────⋆⋅☆⋅⋆── NE VEDEM LA CAPĂTUL POVEȘTILOR ────⋆⋅☆⋅⋆──

Cel mai recent roman al lui Marian Coman se deschide cu cea mai veche istorie din lume: una de iubire. Într-un prezent apropiat, Alex te trage în povestea lui și a Adei. Nu-ți lasă vreme să te înduioșezi, căci, curând, descoperi că-ți relatează ultima lor zi împreună. În paralel, îl întâlnești pe Manu, care te lasă să pătrunzi în intimitatea gândurilor sale de scriitor aflat în plină criză creativă. Cei doi îți vor fi aproape pe tot parcursul cărții, ba unul, ba celălalt, până când destinele li se întrepătrund, permanent la granița dintre realitate și ficțiune, dintre virtual și real, dintre povești. Ultima carte are, de altfel, darul acela aparte al literaturii bune: să schimbe ceva în tine la finalul lecturii.

„Cât îți ia să te obișnuiești cu neobișnuitul? Când devine nefirescul firesc? Cât îi ia minții umane să accepte ceea ce în mod normal pare de neacceptat (...)? Cât îți ia să accepți asta ca pe noua ta realitate?”

Ultima carte (și prima carte scrisă de Marian Coman pe care o citesc; cu siguranță nu ultima) m-a prins din prima, fără introduceri inutile sau nevoia de a construi, lent, lumea romanului. Povestea pornește direct dintr-un punct de maximă tensiune – o moarte care zdruncină și deschide o fisură în realitate, iar de acolo totul se transformă. Deși nu pare din primele pagini, romanul are o profunzime neașteptată. Nu e doar despre pierdere, ci despre ce urmează după ce pierzi, despre cum răspunzi când ți se ia tot ce ai mai iubit și cum faci față adevărurilor care ți se dezvăluie atunci când nu mai ai nimic de pierdut. Poveștile lui Alex și Manu rulează în paralel, dar nu într-un mod clasic. Firele narative nu ajung „întâmplător” să se împletească. Legătura dintre ele se simte ca o tensiune subterană care crește de la o pagină la alta, până când cele două planuri se ating și din acel moment nu mai poți lăsa cartea din mână. Alex e un programator cu o viață aparent banală, prins în rutina jobului și a relației cu Ada, până când Ada moare. Și din acel moment totul se schimbă – nu doar pentru el, ci și pentru cititor. Intrăm cu el într-o spirală de întrebări, decizii și revelații. Alex nu e eroul clasic, dar e sincer, direct, și, în felul lui, extrem de uman. M-am regăsit în multe din fricile și reacțiile lui.

„(...) Pentru mine, literatura este fie dragoste, fie moarte. Fie ambele.”

Manu, în schimb, e un personaj mai greu de înțeles la început. Scriitor cu crize de încredere, prins între dorința de a crea și sentimentul constant că nu e suficient, că nu ajunge la finalul poveștilor pe care le începe. Dar exact această luptă interioară îl face credibil. Mă gândeam la cât de des și eu abandonez lucruri din frica de eșec sau din teama că nu vor fi destul de bune. Manu, dincolo de a fi un personaj de care te atașezi imediat, este precum o oglindă pentru toate tentativele noastre ratate de a construi ceva durabil. Cărțile care apar în roman – cele trei cărți misterioase – sunt un fel de catalizator pentru tot ce urmează. Ele „declanșează” destine, întâmplări și sunt chiar portaluri către alte lumi, alte timpuri, alte versiuni ale „eu-lui”. Nu sunt explicate complet, ceea ce le face și mai interesante. Există mereu acel strat de mister, acel „ce-ar fi dacă” care te face să te întrebi dacă nu cumva tot ce citești e mai real decât pare....

„Când ai tot ce-ți trebuie, e foarte ușor să fii cine vrei să fii.”

Mi-a plăcut enorm cum a fost construit romanul din punct de vedere narativ. Nu e scris ca o poveste clasică, liniară, ci are bucăți care sar în timp, care se întrepătrund, care se rescriu parcă una pe alta. Marian Coman nu oferă explicații directe, dar nici nu lasă lucrurile în aer. Te ține într-o stare de neliniște care nu dispare nici măcar la final, și tocmai asta mi s-a părut reușit. E genul de carte care te face să te gândești dacă n-ai ratat ceva, dacă nu cumva ai citit în diagonală o frază importantă și acum toată înțelegerea ta despre poveste s-a schimbat. Am simțit nevoia să revin la unele pasaje, să le recitesc cu gândul că poate de data asta o să văd ce mi-a scăpat. Un alt lucru care m-a impresionat e stilul. Scriitura e simplă, curată, fără floricele inutile, dar cu o precizie aproape matematică. Fiecare cuvânt pare pus acolo cu un scop. Nu e o carte care să te cucerească prin fraze lungi și descriptive, ci prin claritate și intensitate. Uneori am avut impresia că citesc un fel de jurnal mai mult decât o poveste fictivă, atât de natural se desfășoară totul. Moartea Adei planează peste tot romanul. Deși nu vedem niciodată perspectiva ei, prezența ei se simte în toate deciziile lui Alex. E un personaj absent-prezent, un simbol al pierderii, dar și al speranței. M-a făcut să mă gândesc la toți oamenii care pleacă din viețile noastre și totuși rămân, cumva, în mintea noastră, în amintiri, în deciziile pe care le luăm după. Ada e un fel de reper emoțional pentru Alex, dar și un motiv care îl împinge să meargă mai departe, chiar dacă direcția nu e mereu clară și prea „credincioasă”.

„Tu ce ai prefera să fii, băiete? Autor sau personaj?”

Un moment care mi-a rămas în minte e atunci când Alex își dă seama că realitatea poate fi modificată, rescrisă, că poveștile nu sunt doar ficțiune, ci instrumente care pot influența viața reală. A fost o idee care m-a urmărit mult timp după ce am terminat cartea. Ce e, de fapt, real? Trăim o singură viață sau o serie de posibilități pe care le activăm prin alegeri, prin iubire, prin suferință? Nu pot să nu menționez și finalul. Nu voi da spoilere, dar pot spune că nu e un final clar, ci mai degrabă o deschidere. M-a lăsat cu un gol plăcut în stomac, genul ăla de sfârșit care nu închide o poveste, ci deschide mai multe. Și asta mi s-a părut perfect pentru un roman care se numește „Ultima carte” – pentru că, de fapt, nu e deloc ultima. E una din multele posibile. E un început, o întrebare, o chemare spre ceva ce încă nu înțelegem pe deplin. Recomand romanul nu doar pentru poveste, ci pentru tot ce declanșează în tine drept cititor. Dacă ai răbdare să-l simți, nu doar să-l parcurgi (este foarte scurt, se citește dintr-un foc) te va prinde mai tare decât ai fi crezut. E o carte despre căutări, despre pierderi, despre ce înseamnă să continui când totul pare pierdut. Și despre cum, uneori, poveștile pot fi singura cale prin care ne mai putem salva.