Editura: Trei
Colecția: Fiction Connection - Thriller
Rating: ⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 368
Anul apariției: 2025
Traducere: Andreea Florescu
Sash Bischoff este scriitoare și regizoare de teatru. A scris piese care au fost dramatizate în teatrele din Statele Unite. Ca regizoare a lucrat pe Broadway și în afara lui. Din palmaresul său de pe Broadway și cel național fac parte spectacolele Dear Evan Hansen, The Visit, On the Town, How to Succeed in Business Without Really Trying și Shrek. La începutul carierei sale, Sash a fost actriță și a câștigat Premiul Național pentru Arte (NFAA). În prezent, locuiește în New York cu soțul ei și numeroasele lor animale de companie. Dulce furie (tradus în limba română de către Andreea Florescu) este primul ei roman.
🎬 VIAȚA CA UN FILM 🎬
Lila Crayne este răsfățata Americii: e bună și generoasă, frumoasă și seducătoare. Ea și logodnicul său, vizionarul regizor Kurt Royall, au o viață idilică și pregătesc ecranizarea romanului Blândețea nopții. Pentru a intra în pielea protagonistei, Lila începe să-și exerseze șarmul și să-și exploreze traumele din copilărie cu seducătorul psihoterapeut Jonah Gabriel. Curând frumoasa ei viață se sparge în bucăți, pe măsură ce își descoperă suferințe înăbușite din trecut – iar Jonah îi este alături, ajutând-o să se recompună. Dar fiecare are un secret și nimeni nu este cine pare a fi. Un roman surprinzător despre construcția și reconstrucția sinelui, având în fundal operele lui F. Scott Fitzgerald și relatat prin lentila industriei de film, Dulce furie este o critică incisivă și îndrăzneață a misoginismului secular american. Sash Bischoff examinează poveștile pe care ni le spunem și ce se întâmplă când îi implicăm pe alții în aceste povești, evidențiind granițele superficiale dintre victimă și agresor și sensul real al dreptății.
„– Vrei să faci asta să meargă? Vrei ca filmul nostru să se desfășoare fără probleme? Atunci treburile noastre rămân între noi. Ai priceput?Încuviințez, abia putând să mai vorbesc.– N-o să mai vorbesc despre noi.– Nu e suficient. Trebuie să închei.”
Am început lectura cărții de față cu entuziasm, atras de ideea unui thriller psihologic care se joacă cu moștenirea literară a lui F. Scott Fitzgerald, într-o reinterpretare modernă și feministă a romanului Blândețea nopții. Și chiar dacă ideea părea fascinantă, execuția m-a lăsat adesea destul de confuz și, sincer, mult prea plictisit pentru a mă putea bucura de lectură în sine. Într-o primă instanță, cartea promite multe, sau cel puțin cu impresia asta am rămas după ce am citit descrierea. Lila Crayne, o actriță strălucitoare, dar frântă pe dinăuntru, joacă într-o adaptare cinematografică a romanului lui Fitzgerald, regizată de logodnicul ei, Kurt Royall. Deja de aici simți că relația dintre ei nu e chiar una de poveste. Lila vrea să transforme povestea originală, în care Nicole e victima și Dick psihiatrul salvator, într-o inversare de roluri în care Nicole devine supraviețuitoarea, iar Dick e manipulatorul. În teorie, mi-a plăcut această intenție. Dar pe parcursul cărții, am simțit că această „inversare” nu a fost explorată la maximum, și nici măcar din perspectiva profundă din care ar fi putut fi explorată. Mi s-a părut o idee bună, chiar foarte interesantă, dar extrem de puțin calitativ executată.
„Singura mea alinare este faptul că știu în secret că am pe cineva în care sunt sigură că mă pot încrede, un bărbat care înseamnă pentru mine mai mult decât știe chiar el. Te am pe tine.”
Ce m-a obosit cel mai tare a fost stilul narativ. Povestea se desfășoară în mai multe planuri: ședințele de terapie ale Lilei cu psihoterapeutul Jonah Gabriel (și el obsedat de Fitzgerald), jurnalul ei personal, notele de terapie ale lui Jonah și, desigur, secvențele de filmare și dialogurile de pe platou. Mă simțeam prins între mai multe romane care se întâmplau simultan, dar care nu se sincronizau niciodată perfect. Fiecare fragment părea că vrea să spună ceva profund, dar rareori reușea să treacă de suprafața ideii. Ritmul e una dintre cele mai mari slăbiciuni ale romanului. Începutul e lent, ca o piesă de teatru care își caută decorul. Apoi urmează pagini întregi cu dialoguri lungi, monologuri interioare și scene de filmare care parcă n-au sfârșit și, de altfel, nici nu „maschează” vreo întâmplare importantă pentru acțiunea (și mesajul cărții) în sine. La un moment dat, mă simțeam ca în spatele unei cortine groase de catifea, în care cineva tot promite că urmează marele moment, dar în loc de aplauze, primești o tuse înfundată din al doilea rând. De fapt, din primul, că în primul rând mă aflam când priveam la ce se întâmplă în cartea lui Sash Bischoff.
„Răzbunarea chiar era dulce.”
Personajele sunt, într-adevăr, bine construite. Dar sunt construite în așa fel încât nu m-am putut atașa de niciunul. Lila e magnetică, dar distantă. Jonah e interesant ca personaj pe hârtie, însă în acțiune devine enervant de inconsistent. Kurt? Un monument de egocentrism și neînțelegere, pe care îl urăști în tăcere de la primele pagini. Și totuși, dincolo de neajunsurile pe care i le-am găsit eu, trebuie să recunosc că romanul are momente de geniu. Sunt pasaje care strălucesc, în care limbajul devine aproape poetic și metaforele îți dau fiori. Dar sunt rare, atât de împrăștiate încât relevanța lor pălește în fața fragmentelor & scenelor & întâmplărilor redundante. Uneori ai impresia că Bischoff încearcă prea mult să fie profundă, și asta face ca totul să pară forțat, chiar artificial. Finalul? Ei bine, finalul a fost o combinație de teatru absurd, telenovelă întunecată și un haos controlat care parcă a vrut să șocheze mai mult decât să aibă sens. După ce am petrecut atât de mult timp încercând să înțeleg firele poveștii, climaxul a fost dezamăgitor și m-a făcut să mă întreb pentru ce atât de multe pagini, atâta idee de a construi ceva, dacă totul se prăbușește într-o concluzie atât de... nesatisfăcătoare, poate chiar absurdă?!
„Strânge masca cu ambele mâini – strălucirea armurii aurite pe întuneric – și privește cu groază trupul lui (...), care zace într-o baltă de sânge negru ce se mărește încet-încet.”
Cred că Dulce furie ar putea fi un roman iubit de fanii adevărați ai lui Fitzgerald (nu, eu chiar nu sunt unul) care sunt dispuși să treacă prin toate straturile de referințe literare, „metanarațiuni” și simboluri. Pentru mine, a fost mai degrabă o experiență plictisitoare, n-am să-i zic „frustrantă”, ca un puzzle al cărui tablou final nu mă interesa suficient ca să-mi bat capul cu toate piesele. Dacă ar fi să-i dau o notă, ar fi un 2,5 din 5, poate 3 în zilele bune, și vreau să cred că azi e o zi bună. E clar că Sash Bischoff are talent și o voce destul de diferită, dar în cazul ăsta, a fost ca și cum a încercat să picteze un tablou impresionist cu detalii „hiperrealiste” – și nu i-a ieșit niciuna dintre variante. Am închis cartea cu senzația că aș fi vrut să o plac, dar nu am reușit. Prea multă formă, prea puțină substanță. De altfel, mi s-a părut mult prea lungit pentru a putea fi considerat un thriller și, de asemenea, nici nu prea am putut identifica elemente clasice de thriller. OK, da, avem tot procesul acestora de a afla anumite lucruri, secrete, dar modul în care autoarea alege să le scoată la lumină pe parcurs... nup, chiar n-a fost pentru mine.
Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Sash Bischoff, Dulce furie, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!
