Cheia ascunsă (Julia Stark, #1), de Alex Ahndoril - Recenzie (Crime Club)

Editura: Crime Scene Press

Rating: ⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 256

Anul apariției: 2025

Traducere: Daniela Ionescu

Alex Ahndoril este pseudonimul cuplului Alexander Ahndoril și Alexandra Coelho Ahndoril, autorii care se află în spatele unui alt pseudonim de mare succes – Lars Kepler. Alexander Ahndoril a debutat la 22 de ani cu o poveste de dragoste. De atunci a scris scenarii, piese de teatru și nouă romane. Printre cele mai apreciate se numără Regissören (2006), un roman despre Ingmar Bergman, tradus în 11 limbi și premiat. Alexandra Coelho Ahndoril are origini portugheze din partea mamei și a crescut la Helsingborg, în Suedia. Înainte de a deveni scriitoare, a urmat o carieră în actorie. A fost și critic literar pentru două dintre cele mai mari ziare sudeze, Göteborgs-Posten și Dagens Nyheter. Sub pseudonimul Lars Kepler, cei doi au scris nouă romane traduse în 40 de limbi și vândute în 17 milioane de exemplare.

🩸O FOTOGRAFIE ȘOCANTĂ. O NOAPTE FĂRĂ AMINTIRI. O ÎNTREBARE: „EU L-AM UCIS PE OMUL ACESTA?”🩸

Julia Stark este detectiv privat. La agenția ei își face apariția PG Mott, proprietarul uneia dintre cele mai înfloritoare afaceri de familie din Suedia. A doua zi după ce a participat la ședința consiliului de administrație al firmei, a făcut o descoperire macabră: în telefon i-a apărut o fotografie cu un bărbat plin de sânge și având un sac pe cap. Din cauza amneziei provocate de alcool, PG nu știe de unde provine poza și vrea s-o angajeze pe Julia să afle adevărul înainte de a implica poliția. Femeia îl roagă pe Sidney, fostul ei soț, care lucrează la Poliția Metropolitană din Stockholm, să o ajute în anchetă. În felul acesta mai nutrește o fărâmă de speranță și că îl poate recuceri. Primiți cu brațele deschise pe domeniul opulent, Julia și Sidney încep să caute adevărul în timp ce socializează cu membrii familiei, care, teoretic, ar putea fi cu toții implicați în crimă…

„Ce motiv ar fi avut PG să vină la ea și să-i arate fotografia cadavrului dacă era vinovat de crimă și pe deplin conștient de vinovăția sa? se întrebă ea.

Logica spunea că amnezia lui trebuie să fie autentică, dacă nu cumva era vorba de un caz de psihologie inversă.”

Am citit Cheia ascunsă cu o curiozitate destul de mult temperată după ce i-am văzut rating-ul mic de pe Goodreads. De altfel, imediat ce m-am aventurat în lectură, mi-a dat seama că lipsește ceva (efectiv, de la primele pagini am simțit că lipsește ceva). Ulterior, la sfârșitul lecturii, mi-am dat seama că i-au lipsit mai multe ceva-uri. Poate că a fost lipsa unei veritabile surprize, poate că a fost previzibilitatea anumitor momente, sau poate doar faptul că Julia Stark, detectiva noastră, nu a reușit să mă convingă că e personajul potrivit pentru a duce o astfel de poveste mai departe. Recunosc, ideea de a avea un potențial criminal care își angajează un detectiv pentru a afla dacă el însuși a comis o crimă mi s-a părut cel puțin intrigantă. E un concept care sfidează „abordarea” obișnuită a romanelor polițiste, unde criminalul, de regulă, face tot posibilul să își ascundă urmele. Însă aici avem un bărbat care se trezește mahmur, își verifică telefonul și descoperă o fotografie terifiantă: un cadavru legat, cu fața acoperită. Nu își amintește nimic și, în loc să fugă de răspundere, el vrea să afle adevărul. Deși această abordare m-a făcut să ridic din sprânceană cu interes, mi s-a părut că povestea nu a exploatat la maximum potențialul acestei premise. În loc să fie o explorare psihologică a vinovăției, a memoriei și a identității, ancheta s-a desfășurat destul-spre-foarte de liniar, fără mari obstacole sau întorsături de situație care să mă țină cu sufletul la gură.

„Julia nu se putu abține să nu zâmbească în sinea ei. Ancheta era în plină desfășurare și, în curând, piesele de puzzle aveau să se așeze una câte una la locul lor.”

Orice roman detectivistic (există cuvântul ăsta?) – și mai ales ceva ce se vrea a fi serie – depinde enorm de carisma protagonistului. Dacă te atașezi de el, poți trece peste micile neajunsuri ale poveștii. Însă în cazul Juliei Stark, mi-a fost greu să simt vreo apropiere.  Din păcate, în loc să fie un personaj complex și profund, Julia este adesea prea rigidă, prea reținută, lipsită de acea inteligență sclipitoare care face un detectiv memorabil. De multe ori pare mai degrabă reactivă decât activă, iar faptul că dinamica ei cu fostul soț, Sid, este destul de previzibilă nu ajută prea mult. Relația lor este evident tensionată, dar e descrisă mai mult prin replici previzibile și situații clișeice, decât printr-un conflict interior autentic. Sid, în schimb, mi s-a părut mult mai carismatic. Are acel aer de fost soț care încă ține la Julia, dar care e suficient de detașat încât să nu pară disperat. Aș fi preferat ca el să fie mai implicat în anchetă, poate chiar să aducă un element de umor sau de tensiune reală, în loc să fie mai mult o prezență secundară.

„(...) Singurul merit al generației noastre este că pare să aibă bunul-gust de a rămâne fără copii, ceea ce înseamnă că problema moștenirii este în sfârșit rezolvată.”

Trebuie să recunosc că am apreciat decorul în care se desfășoară ancheta. Casa izolată, familia cu secrete întunecate, personajele suspecte, toate acestea sunt elemente clasice ale romanului detectivistic. Mi-a plăcut ideea că fiecare membru al familiei Mott ascunde ceva și că adevărul nu este atât de simplu precum pare la început. Însă ceea ce m-a deranjat a fost lipsa unei veritabile atmosfere de suspans. În loc să simt acea tensiune subtilă care ar fi trebuit să crească treptat, am avut mai degrabă senzația că totul se desfășoară într-un ritm prea molcom. Scenele de investigație nu au fost nici ele foarte intense. Nu au existat momente care să îmi accelereze pulsul, dialoguri care să taie în carne vie sau revelații care să mă facă să mă îndoiesc de tot ceea ce credeam că știu. Totul a fost așezat, corect, dar lipsit de acea scânteie care să transforme lectura într-o experiență memorabilă sau care să dea măcar puțin puls hipertensiv acțiunii. Titlul cărții sugerează că întreaga poveste este o metaforă despre găsirea cheii potrivite – atât în sens fizic, cât și în sens simbolic. Căutarea adevărului, descifrarea misterelor familiei Mott, chiar și căutarea unui nou echilibru pentru Julia, toate sunt legate de ideea de a găsi cheia potrivită. Și totuși, am simțit că această metaforă a fost doar superficial atinsă.

„ – (...) Ai cerut adevărul nemilos, îi reaminti Julia.”

Misterul a fost rezolvat într-un mod care nu mi-a lăsat acel sentiment de satisfacție pe care îl ai când toate piesele unui puzzle (și ăsta a fost un puzzle dintr-ăla cu piese cât capul) se potrivesc perfect. Dimpotrivă, a părut că autorii s-au grăbit să tragă concluziile, fără să lase cititorul să savureze pe deplin momentul revelației. Dacă Cheia ascunsă este prima carte a seriei Julia Stark, atunci pot spune că este un început decent, dar nu unul care să mă facă nerăbdător să citesc continuarea. Este clar că autorii au vrut să creeze un contrast între stilul thriller intens al lui Lars Kepler și un stil mai rezervat, mai aproape de romanul detectivistic clasic. Însă, deocamdată, acest stil nu pare să le vină la fel de natural. Poate că în volumele următoare Julia va căpăta mai multă profunzime, poate că investigațiile vor deveni mai tensionate, poate că poveștile vor fi mai bine calibrate. Deocamdată, cartea de față rămâne o lectură acceptabilă în special din privința faptului că s-a citit rapid și, una peste alta, nu pot spune că m-a plictisit neapărat prea tare!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Alex Ahndoril, Cheia ascunsă, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și Cărțile, Cărțile Mele și Alți Demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe Tocuri, Ciobanul de Azi, CiteștE-Mi-L, Fata cu Cartea!