Astfel de lucruri mărunte, de Claire Keegan - Recenzie

Editura: Pandora M

Colecția: Anansi. World Fiction - Anansi. Contemporan

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 104

Anul apariției: 2023

Traducere: Iulia Anania

Scriitoarea irlandeză Claire Keegan (n. 1968) este cunoscută pentru povestirile sale publicate de-a lungul timpului în The New Yorker, The Paris Review sau Granta. Prima ei antologie de povestiri, Antarctica (1999), a câștigat Rooney Prize for Irish Literature și William Trevor Prize. A doua, Walk the Blue Fields, a apărut în 2007. Nuvela ei, Foster (în pregătire în seria Anansi. Contemporan), a fost publicată de Faber and Faber în 2010 și a devenit bestseller internațional, fiind adaptată pentru marele ecran în 2022 sub titlul The Quiet Girl.

🌟 Roman nominalizat la Booker Prize 2022. Câștigător al Orwell Prize for Political Fiction 2022. Nominalizat la Dublin Literary Award 2023 🌟

Suntem în anul 1985 și se anunță o iarnă foarte grea. Într-un oraș nenumit din Irlanda, Bill Furlong, negustor de lemn și cărbune, se pregătește de Crăciun, perioada cea mai aglomerată pentru el. Într-o dimineață, în timp ce transportă o încărcătură la una dintre mănăstirile din afara orașului, face o descoperire care-l împinge să se confrunte cu trecutul și cu forțele tăcute ce controlează orașul și viața locuitorilor săi. Devenit la scurt timp de la apariție bestseller pe ambele maluri ale Atlanticului, Astfel de lucruri mărunte este primul roman al lui Claire Keegan, scriitoare cunoscută până acum pentru proza ei scurtă.

„Ca să obții ce-i mai bun de la oameni, trebuie să-i tratezi întotdeauna bine, spunea doamna Wilson. Era bucuros, acum, că le luase întotdeauna pe fetele lui la ambele morminte, de Crăciun, ca să pună coroane pe piatra ei de mormânt, ca și pe a mamei lui; că măcar atâta le învățase.”

Aș putea spune că romanul lui Claire Keegan, ca urmare a dimensiunilor sale, ușor ar putea fi considerat o nuvelă. Eu, unul, l-am citit dintr-un foc, întrucât este și destul de aerisit și, drept urmare, lectura nu este una grea... Cel puțin din acest punct de vedere. Cu toate acestea, lectura devine dificilă în momentul în care îți dai seama care este subiectul abordat, și devine și mai dificilă când citești că, de fapt, este inspirat din fapte reale. Iar, în cele din urmă, deși are doar puțin peste o sută de pagini, are tăria și forța și puterea și anvergura unui roman - uneori, nu ai nevoie de sute de pagini pentru a spune o poveste care îți pătrunde în suflet și care îți stârnește cele mai palpabile și puternice emoții. Pentru mine, această lectură a fost una deosebit de emoționantă, extrem de profundă, m-a mișcat și m-a învățat o lecție: da, astfel de lucruri mărunte vor face întotdeauna diferența și, implicit, astfel de lucruri mărunte ne sunt necesare pentru a fi mai buni... Pentru a ne face bine, ca oameni, ca specie care se proclamă a fi „cu inteligență superioară”! Astfel de lucruri mărunte sunt cele care mai țin umanitatea în viață, care ne mai dau speranță că.... Va fi bine... Chiar va fi bine, poate!

„- Nu-i treaba mea, înțelegi, dar știi c-ar fi bine să ai grijă la ce spui despre ce-i acolo? Ține-ți inamicul aproape, câinele rău cu tine, iar câinele bun n-o să muște. Știi și singur.”

În acest micuț orășel a cărui identitate nu ni se specifică, Bill Furlong este cel care încearcă să ofere familiei sale tot ce este mai bun. Însă, în curând, Bill Furlong va fi cel care va schimba cu totul viața din acest orășel, în special ceea ce se întâmplă la una dintre mănăstirile situate în afara orașului (și, cu siguranță, nu doar la aceea). Te întrebi, ce s-ar putea întâmpla într-un orășel micuț în care pare că și timpul s-a plictisit să tot treacă? Ei bine, poate tocmai într-un astfel de loc s-ar putea întâmpla mult mai multe lucruri decât într-o metropolă sau un orășel mai mare...! Și, cum altfel, decât sub acoperământul unei mănăstiri, poate locul în care, mai mult decât în orice altă parte, astfel de lucruri nu ar trebui să se întâmple. Oricum, nu am să vă spun mai multe în această direcție, fiindcă sunt sigur că nu este de interesul nimănui să afle, încă dinainte, care-i treaba de fapt. Vă pot spune doar că, după ce am citit această carte, chiar am căutat mai multe informații pe internet - și mai bine nu o făceam, sincer să fiu. Claire Keegan mi-a pus în față o realitate pe care, sincer, mai bine nu aș fi știut-o. 

„(...) se întrebă dacă avea vreun rost să trăiești fără să ajuți și să fii ajutat. Era posibil să o duci așa toți anii, zecile de ani, o viață întreagă fără să fii măcar o dată suficient de curajos încât să te împotrivești lucrurilor care se petreceau, și totuși să te numești creștin și să te privești în oglindă?”

În ceea ce privește stilul de scriere, pot spune că Claire Keegan m-a cucerit: un stil rafinat, atent, sensibil și profund, emoționant și aparte. Ca o mângâiere, aș putea spune. De fapt, dată fiind și direcția în care s-au dus, în cele din urmă, lucrurile, chiar am simțit această poveste ca fiind plină de lumină, iar lucrurile s-au așezat exact așa cum ar fi trebuit să se așeze și în viața reală. Un volum plin de speranță, plin de lumină, plin de bunătate. Astfel de lucruri mărunte sunt cele care ar trebui să ne definească viețile, sunt cele care ne pot face mai buni & mai frumoși & mai receptivi la ce se întâmplă în jurul nostru. Fiindcă se întâmplă multe, și multe poate n-ar fi trebuit să se întâmple vreodată. Însă, atât timp cât nu le știm, sau poate atât timp cât nu vrem să le știm, vor continua să se întâmple. Ajutându-ne, întinzând o mână, putem să învingem întotdeauna răutatea din oameni, să facem ca sămânța urii să zacă acolo, fără a fructifica vreodată. Singura dată când ai voie să te uiți de la cineva de sus este atunci când îi întinzi o mână de ajutor...

„Vremurile erau grele, însă Furlong se simțea cu atât mai hotărât să-i dea înainte, să-și țină capul în pământ și să nu calce pe nimeni pe bătături, să le asigure mai departe cele necesare fetelor lui și să le vadă cum își continuă și-și termină studiile la St. Margaret, singura școală pentru fete bună din oraș.”

Nu pot decât să vă recomand cu tot sufletul acest volum, deoarece sunt absolut sigur că îl veți iubi. Că îl veți simți (cel puțin) așa cum l-am simțit și eu. Că, la sfârșitul cărții, vă veți regăsi mult mai plini de iubire, mult mai plini de compasiune. Poate cu mai multă speranță în lumea din jurul nostru. Poate cu gândul că, da, încă mai există frumosul și bunătatea în această lume. Poate chiar asta a vrut și Claire Keegan să transmită, însă fără a pica într-o extremă romantică, pioasă - faptul că există bunătate, și că bunătatea poate se manifestă în forme tot mai variate. Este atât de ușor să fii bun, să iubești, să ajuți, să zâmbești, să întinzi o mână de ajutor - atât de multor oameni care se află în nevoie. Un roman cu un mesaj universal, care ar trebui să ajungă la cât mai multă lume. Iar când un astfel de mesaj ia o formă atât de frumoasă, cu atât mai mult merită ascultat. Abia aștept și alte cărți semnate de Claire Keegan, pentru că sunt sigur că are cel puțin la fel de multe de oferit - povești de viață, povești despre oameni frumoși, povești despre bunătate... Sub formă de lecții viabile pentru oricare dintre noi!

Viol. O poveste de iubire, de Joyce Carol Oates - Recenzie

Editura: Curtea Veche 

Colecția: Byblos

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2022

Traducere: Oana Zamfirache

Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, Lockport, New York) a publicat prima carte în 1963. De atunci i-au apărut în jur de 58 de romane, piese de teatru, nuvele, povestiri, poezie, precum și nonficțiune. I-au apărut romane și sub pseudonimele Rosamond Smith și Lauren Kelly. Multe dintre romanele sale au fost bestsellere New York Times. A avut, de asemenea, povestiri selectate atât în Best American Short Stories of the Century, cât și în Best American Mystery Stories of the Century. A fost nominalizată la Premiul Pulitzer. A câștigat National Book Award, O. Henry Award, Premiul Bram Stoker, National Humanities Medal și Jerusalem Prize. A condus, împreună cu soțul ei, revista literară Ontario Review. La Curtea Veche Publishing a mai apărut și romanul Pustiul din Pine Barrens. Un roman de suspans (2022, traducere de către Cornelia Florea, colecția Byblos). 

𓍯 CÂND IUBIREA IA FORME DIN CE ÎN CE ÎN CE MAI NECUNOSCUTE 𓍯

O poveste care ne va conduce departe de zona noastră de confort, în lumea violatorilor, a celor care vor să îndrepte ceva ce nu mai poate fi îndreptat, a salvatorilor ce se cer salvați, dar și a celor mulți și vocali de pe margine, care privesc spectacolul traumei cu indiferență sau ostilitate.

„Acestea sunt unele dintre lucrurile care se vor spune despre mama ta, Teena Maguire, după ce a fost violată în grup, lovită, bătută și lăsată să moară pe podeaua mizerabilului hangar pentru bărci din parcul Rocky Point, în primele minute ale zilei de 5 iulie 1996.”

Este primul meu contact literar cu Joyce Carol Oates - care, apropo, mereu am crezut că este bărbat, dar nu mă întrebați de ce, fiindcă nu mi-s singurul -, dar sunt absolut sigur că nu ultimul. Iar asta nu datorită faptului că am și celălalt roman al autoarei, pe cât a faptului că prevăd cum își va fi câștigat un loc printre autorii mei preferați. Poate este puțin prematur să mă pronunț deja în această direcție, însă am (aproape) certitudinea că, dacă va continua în aceeași manieră subscrisă romanului de față, Viol. O poveste de iubire, sunt sigur că așa va fi. Un roman cutremurător, un roman care te lasă mască încă de la primele pagini, care îți dă de gândit și care se joacă cu mintea ta, care te face să-ți pui întrebări, care te face să treci prin cele mai agasante & acute & patologice stări... Un roman pe care nu îl voi uita, sunt sigur, niciodată, și nu mă manifest impresionist, sau poate o fac, dar dacă o fac, este pentru că simt că nu sunt îndeajuns cuvintele pentru a descrie cum, de fapt, este această carte. Această carte la care, dacă dai deoparte stilul superb de scriere, dacă dai deoparte abordarea stilistică, vei descoperi un întuneric dens, un întuneric care își are originea în sufletul omului, în ceea ce, din păcate, este omul capabil să facă. Și ce putem face, deseori, în fața unei uri atât de diabolice, atât de neostenite...?

„Teena Maguire nu trebuia să o apuce pe scurtătură spre casă în noaptea aceea. Nu după miezul nopții, nu prin parcul Rocky Point. La cum era îmbrăcată: maiou, blugi scurți, sandale cu toc. Nu cu Bethie, fiica ei de doisprezece ani. Nu printre hoardele locale clocotind de hormoni, furie și alcool. Victimă a unui viol în grup, lăsată să-și dea suflarea în hangarul de bărci din parcul Rocky Point, Teena Maguire nu poate decât să-și dorească să nu fi supraviețuit.”

Pe scurt, cartea de față spune, după cum și titlul ne-o indică, povestea unui viol. Povestea lui Teena Maguire, o mamă care, într-o seară, alege să plece de la o petrecere împreună cu fiica ei, însă de data asta se hotărăsc, din dorința de a admira peisajul, să meargă prin altă parte... Și, aici, ajungem în acest punct: este vorba, deseori, despre decizii de doar o secundă, despre decizii care, uneori, nici nu pot fi ridicate la acest „rang” al deciziilor, ci sunt simple alegeri, alegeri banale despre care, nu-i așa?, crezi că nu vor afecta cu nimic dinamica vieții tale. Că-s infime, nu este ca și cum ai alege cu cine să îți petreci viața sau dacă să te lași de fumat sau nu. Dar, pentru Teena Maguire și fiica ei, această decizie a fost cea care a dus, în cele din urmă, la hazard. La teroare. La frică. La violență. Într-o comunitate mică, ceea ce s-a întâmplat va scoate la iveală dramele familiilor, va scoate la iveală conflicte, va scoate la iveală demoni & demoni & demoni. Pentru că Teena, făcând această alegere, a sacrificat copilăria fiicei sale pe altarul violenței, și-a sacrificat viitorul și, aproape, chiar viața. De fapt, poate chiar și-a sacrificat și viața, oricum, date fiind cele întâmplate. Cu greu am citit paginile în care efectiv a fost descris acest viol, ceea ce s-a întâmplat. Dar ce-a urmat violului, după părerea mea, este cel puțin la fel de dramatic ca ceea ce i s-a întâmplat lui Teena.

„Ai auzit cum o loveau pe mama ta. Bufnituri înăbușite care întâlneau o carne docilă. Au apucat gleznele subțiri ale mamei tale, i-au desfăcut picioarele cu atâta violență, de parcă ar fi vrut să i le rupă din trup. Au râs de țipetele ei de durere, de teama ei. Au râs de slabele ei încercări de a se apăra. Erau nesăbuiți, euforici (...). I-au rupt hainele, de parcă hainele de femei îi înfuriau. Au scuipat-o în față, de parcă frumusețea ei îi înfuria. Au tras-o de păr, de parcă ar fi vrut să i-l rupă din rădăcini.”

Pentru că, uneori, răzbunarea ia forme tot mai puțin cunoscute, extrem de neașteptate. Iar în cartea de față, vreau să cred că vorbim despre un fel de „spirit purificator”, în care fiecare, în cele din urmă, va primi ceea ce i se cuvine. Iar povestea de iubire - pentru că și despre asta este vorba - nu este, de fapt, chiar una tipică, iar asocierea dintre „Viol” și „O poveste de iubire” bineînțeles că nu este întâmplător aleasă. Dar nu vă voi spune (mai) multe despre asta, fiindcă aș strica plăcerea lecturii. În aceeași măsură, chiar cred că această iubire este, de fapt, cu totul alta față de ceea ce definim noi folosind acest termen. Joyce Carol Oates chiar a reușit extrem de bine să consolideze ceea ce a vrut, de fapt, să transmită. Iar la sfârșit, când totul se va fi așezat - parcă de la sine - îți dai seama că, așa cum se-ntâmplă și în viața reală, orice lasă urme: de la oameni, până la alegerile pe care le face. Oricât de neînsemnați și, respectiv, oricât de neînsemnate ar părea. Uneori, poate este mult mai bine să faci aceleași lucruri pe care le-ai făcut întotdeauna, poate e mai bine să mergi pe același drum pe care ai mai făcut-o, știindu-l sigur. Dar ce-am fi noi dacă nu ne-am asuma decizii? Dacă nu am încerca ceva nou? 

„(...) așa că pe parcursul vieții tale ți se va părea că mama ta chiar murise și că asistaseși la moartea ei și că muriseși și tu.

Viața de după va dura ani întregi. Încă mai trăiești viața de după. Adică tot restul vieții mamei tale.”

Viol. O poveste de iubire, este un roman pe care nu l-aș putea recomanda mai mult decât am făcut-o deja. Scriu această recenzie din dorința că, poate, va ajunge la și mai multe persoane. Deși abordează un subiect foarte sensibil, și are o violență de nedescris, pot spune că, bineînțeles, nimic nu este glorificat în această carte, ci redat în așa fel încât, poate, să fie tras un semnal de alarmă mult mai răsunător. Apreciez extrem de mult curajul pe care Joyce Carol Oates l-a avut, tăria de care a dat dovadă descriind acele scene, deoarece nu cred că este întocmai ușor să faci acest lucru. Să-ți asumi această alegere! Din păcate, astfel de lucruri chiar se-ntâmplă - și nu este vorba doar despre această fărădelege, ci și despre ceea ce, atât pentru victimă, cât și pentru cei inculpați, urmează. Este vorba despre întregul cumul, despre „boala” ulterioară... Tare, tare mult mi-a plăcut, și probabil nici nu mai trebuie să menționez nimic despre componenta de suspans & tensiune a cărții, fiindcă „au fost la mama lor acasă”, cum s-ar spune. Primul contact literar cu Joyce Carol Oates chiar a fost o reușită și tare, tare mă bucură acest lucru.

Începuturi fără sfârșit, de Rebecca Yarros - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Blue Moon

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 512

Anul apariției: 2023

Traducere: Dana Purgaru

După un divorț brutal, Georgia Stanton trebuie să lase în urmă aproape totul – viața din New York, prietenii, mândria. Întoarsă la casa copilăriei din Colorado, îl cunoaște din întâmplare pe Noah Harrison, un celebru autor de romane de dragoste, extrem de chipeș, dar și extrem de arogant. Iar lucrurile se complică atunci când se dovedește că Noah este cel ales să termine ultimul roman pe care străbunica Georgiei, și ea o foarte cunoscută scriitoare, nu a mai apucat să îl încheie. Noah se află la apogeul carierei, dar nu poate refuza să contribuie la ceea ce ar putea fi cea mai bună carte a secolului – cea pe care idolul său, Scarlett Stanton, a lăsat-o neîncheiată. Să aducă un final care să se ridice la standardele legendarei autoare este dificil, însă și mai dificil pare să se înțeleagă cu superba, dar încăpățânata ei strănepoată. Pe măsură ce Noah și Georgia citesc manuscrisul, dar și scrisorile legate de acesta, încep să înțeleagă motivul pentru care Scarlett nu a terminat niciodată cartea – este bazată pe povestea de dragoste pe care ea a trăit-o în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, iar finalul nu este unul fericit. Georgia știe prea bine că dragostea aduce numai durere și lasă în urmă răni adânci; și deși atracția dintre ea și Noah este de netăgăduit, este hotărâtă să învețe din greșelile trecutului – chiar dacă asta înseamnă să distrugă cariera lui Noah și speranța unui nou început.

„Era conștientă că ceea ce avea să urmeze pentru ei putea foarte bine să le zdrobească acest sentiment nou, feroce, care îi umplea pieptul, dar în această clipă erau în siguranță, erau împreună și erau îndrăgostiți.”

Cu siguranță știți că nu mi-s mare fan romance, dar probabil la fel de bine știți și că, totuși, mai introduc printre lecturile mele și cărți din acest gen. De obicei, nu am așteptări, pentru că din start, de fapt, știu că nu mă voi fi dat în vânt după o astfel de lectură, și că, de cele mai multe ori, se va dovedi una destul de banală, dar ușoară - ceea ce-i bine, în unele cazuri -, destul de departe de ce-se-întâmplă-de-fapt-în-realitate, și partea asta e aceea care, de obicei, reușește să mă țină relativ departe de acest gen literar. Nu-mi plac cărțile prea siropoase, prea dramatice, care nu au o oarecare viabilitate și versomilitate, și-s scrise doar ca să te facă să visezi la unicorni și mult, mult roz, când lucrurile, în realitate, deseori sunt departe de a fi așa. Well, se pare că romanul lui Rebecca Yarros, Începuturi fără sfârșit, s-a dovedit a fi într-un alt registru, deși a avut și componenta aceasta romance. Dincolo de poveste, cred că cel mai mult am apreciat modul în care a fost scrisă, povestea complexă, partea istorică și, în sfârșit, tot misterul care a învălui, de fapt, întreaga carte: cap-coadă, am fost măcinat de întrebări și voiam, neapărat, să aflu cum stă treaba în cele din urmă.

„- O să-i ofer acel au-trăit-fericiți-până-la-adânci-bătrâneți pe care îl merită.

Mâna mi se încordă pe clanță.

- O, nu. Ăsta-i singurul lucru pe care nu îl poți face.”

Una peste alta, un roman chiar bun. Surprinzător de bun, pentru gusturile mele. Cred că e printre puținele cărți de această sorginte căreia i-am dat 5 steluțe, fără să stau pe gânduri. M-a prins, și deși și celelalte cărți romance deseori mă prind, aceasta a reușit să-mi ofere și altceva în afară de sentimentul ăla de relaxare și bucuria de a citi ceva ușor, ceva care nu face apel la emoțiile și trăirile mele, ceva care nu mă solicită intelectual. Mi-a plăcut să urmăresc în special firul epic anterior prezentului, care se axează pe povestea de dragoste dintre străbunica Georgiei, Scarlett, și un soldat care a luptat în cel de-al doilea război mondial (îmi voi asuma faptul că scriu cu litere mici denumirea, întrucât sunt de părere că niciun război nu merită majuscule în „denumirea” sa). Mi-a plăcut mult aerul clasic pe care l-a luat această poveste, faptul că am putut să pătrund într-o lume altfel inaccesibilă, într-o manieră atât de frumoasă, atât de relaxantă. Și mi-a plăcut, poate mai mult, misterul pe care Rebecca Yarros l-a consolidat încă de la bun început - cartea neterminată a străbunicii ei, care, din motive necunoscute, nu a mai fost dusă la bun sfârșit de către Scarlett. Oare care este motivul și, de fapt, ce anume ascunde - între paginile scrise până atunci - această frumoasă & inspirațională poveste de dragoste?

„După ce mă lăsă acasă, mi-am scos telefonul și l-am sunat pe Dan. În decurs de o oră, am înaintat o ofertă pentru prăvălia domnului Navrarro.

Pariam totul.”

În prezent, povestea se axează pe Georgia și Noah, un autor de romane de dragoste care dorește - în primul rând, fiind nevoit să primească aprobarea Georgiei - să termine povestea pe care Scarlett a început-o. Reticentă la început, Georgia acceptă în cele din urmă, însă nu știe că urmează a fi țesută o frumoasă poveste de dragoste (și război) între ea și Noah. Mi-a plăcut micile tachinări dintre cei doi - evidente, de altfel, și deloc neașteptate într-un roman de dragoste -, mi-a plăcut evoluția, dinamica progresivă a relației lor. Nu, chiar nu m-a plictisit și nu m-a făcut să-mi dau ochii peste cap, fiindcă mi s-a părut că Rebecca Yarros chiar a reușit să consolideze, într-o valență reală, toată această poveste. Nu am avut parte de citate dintr-alea siropoase de fără-el-nu-pot-respira sau este-tot-ce-mi-am-dorit-vreodată-dar-este-așa-greu-să-îl-am, ci am avut parte de dialoguri reale, de scene reale și emoții dintre cele mai justificate. Chiar mi-a plăcut asta și, tind să cred, cam asta îmi place în general la o carte romance, și nu chestiile alea siropoase de-mi cresc glicemia, à jeun, la 200 de miligrame. 

„- Sunt pe partea greșită a lumii.”

În sfârșit, nu pot să spun decât că a fost o lectură (improbabilă) reușită, o lectură căreia i-am dat 5 steluțe cu cel mai mare drag, și, poate dacă mai multe cărți de dragoste ar fi în aceeași direcție, poate aș citi mai des cărți din acest gen literar. Am avut parte de emoție reală, am avut parte și de mister, și de râsete, și de chestii mai profunde - pe scurt, am avut parte de tot spectrul necesar pentru a o considera o lectură nu bună, ci foarte bună. Așadar, dacă sunteți fani ai acestui gen, cu siguranță n-ar trebui să vă scape Începuturi fără sfârșit, de Rebecca Yarros, iar dacă nu sunteți fani ai acestui gen - poate din aceleași considerente ca și mine -, poate ar merita să-i dați o șansă, pentru că există o șansă relativ mare să vă placă și, de ce nu, să vă facă să reconsiderați puțin genurile. Mă consider un cititor versatil (dar fără SF, nu-mi place deloc SF-ul), așa că încerc să introduc cărți tot mai variate în lista mea de lecturi. Rar, ce-i drept, aleg și cărți de dragoste - dar dacă aș face-o mai des, aș vrea ca toate să fie ca romanul scris de Rebecca Yarros. Pentru că a fost o lectură, pe bune, de-a dreptul reușită și foarte faină!

Grupul supraviețuitoarelor, de Grady Hendrix - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 380

Anul apariției: 2023

Traducere: Ruxandra Toma

Grady Hendrix a fost inclus în topurile New York Times cu romanele How To Sell a Haunted House, Grupul supraviețuitoarelor (The Final Girl Support Group, Armada, 2023, traducere de către Ruxandra Toma), The Southern Book Club’s Guide to Slaying Vampires, My Best Friend’s Exorcism, We Sold Our Souls și Horrorstör. Cartea sa despre istoria creșterii popularității romanelor horror în format paperback în anii ’70 și ’80, intitulată Paperbacks from Hell, a câștigat premiul Stoker pentru Realizare Excepțională în Nonficțiune. Hendrix este și autorul scenariilor filmelor Mohawk (2017) și Satanic Panic (2019). Puteți afla mai multe informații inutile despre el la adresa www.gradyhendrix.com.

🩸Câștigător Goodreads Choise Awards 2021 pentru Cel mai bun roman horror.🩸

În filmele de groază, supraviețuitoarea este cea care rămâne în picioare atunci când apare genericul de final. Cea care s-a luptat, l-a învins pe ucigaș și apoi și-a răzbunat prietenii. Cea care iese plină de sânge, dar învingătoare. Însă după ce sunetele sirenelor mașinilor de poliție se estompează și publicul merge mai departe, ce se întâmplă cu ea? Lynnette Tarkington este o astfel de supraviețuitoare. În urmă cu douăzeci și doi de ani, ea a scăpat dintr-un masacru, iar acel moment i-a definit fiecare zi ce a urmat. Timp de peste un deceniu, ea s-a întâlnit cu alte cinci femei asemeni ei și cu terapeuta lor, într-un grup de sprijin pentru cele care au supraviețuit inimaginabilului, refăcându-și viața bucățică cu bucățică. Până la o ședință de la care una dintre ele lipsește, iar cele mai mari temeri ale lui Lynnette devin realitate: cineva știe despre grup și este hotărât să le dezintegreze viețile din nou. Bucățică cu bucățică. Dar puterea supraviețuitoarelor stă în faptul că acum se au una pe cealaltă și, indiferent cât de mici le sunt șansele, cât de întunecată este noaptea, cât de ascuțit este cuțitul, ele vor lupta până la capăt.

„- V-am spus tuturor asta zic eu. Cum adică, nu mai avem nevoie de ședințele de grup?! Cum adică, s-a terminat?! Cineva va dori întotdeauna să ne omoare! Nu se termină niciodată!”

Dacă aș fi știut ce urmează să-mi ofere această carte, cu siguranță m-aș fi pregătit mai bine. Dar n-am știut, din păcate, și am plătit prețul: tensiune maximă, tahicardie, palpitații. My God, totul s-a desfășurat în fața ochilor mei cu viteza luminii, și n-am mai putut lăsa această carte din mână. Nu mă așteptam, și trebuie să recunosc, să-mi placă atât de mult. La o adică, mă așteptam să-mi placă, dar parcă prea mult mi-a plăcut și prea tare m-a prins. Nici nu știu cum au trecut cele 380 de pagini, dar perfect știu cum m-au făcut să mă simt: neputincios, mi-au stârnit frică, mi-au stârnit tot felul de trăiri bizare, și la un moment dat nici nu mai știam încotro se vor îndrepta toate, ce urmează să se mai întâmple. Personaje ciudate, o acțiune și mai ciudată, traume și conflicte interioare (și exterioare), personaje cu probleme și dezaxate... Well, asta-i rețeta de succes, nu? Și, bineînțeles, componenta horror care reiese nu neapărat din imagini înfricoșătoare, din figuri deformate și scheletice, ci din întocmai întunericul profund, profund și abisal al sufletului omenesc: ce sunt oamenii capabili să facă și ce preț sunt capabili să plătească pentru a-și atinge idealurile.

„(...) trebuie să ai foarte multă grijă atunci când privești în abis, pentru că, altminteri, abisul se va uita și el la tine.”

Din start, ne dăm seama că avem de-a face cu niște circumstanțe destul de bizare: supraviețuitoarele care, oricum, niciodată nu vor fi trecând în totalitate peste traumele trecutului. PTSD-ul este ceva adevărat, o entitate clinică aparte, care se manifestă în forme din ce în ce mai necunoscute. Iar cineva care are de-a face cu PTSD-ul, și nu îl ține eficient sub control, poate evolua foarte ușor spre alte forme de afectare psihologică. Din acest punct de vedere, Lynnette mi s-a părut cu adevărat că nu are toate țiglele pe casă și că a fost profund (și iremediabil) afectată de tot ce s-a întâmplat. Dar, dincolo de toate acestea, Lynnette a avut și foarte multă dreptate, în legătură cu foarte multe privințe. Ea este protagonista cărții și, de fapt, tot ea este cea care transformă totul într-o adevărată nebunie - are certitudinea că cineva este pe urmele supraviețuitoarelor și vrea să-și ducă la bun sfârșit ceea ce cândva a fost început: să le ucidă odată pentru totdeauna și să pună capăt acestei „povești inspiraționale” cu femeile care au reușit să scape din ghearele criminalilor... Și, din această perspectivă, totul se transformă într-un adevărat film de acțiune care îți accelerează pulsul și frecvența respiratorie...

„Toți monștrii sunt, de fapt, unul și același: monstrul-mascul. Lupul Bzou (sau vârcolacul), vampirul, trolul, căpcăunul. Bannik, demonul din Rusia care călătorește noaptea și jupoaie copiii obraznici; Barbă-Albastră, care își ucide soția foarte tânără (...). Nașterea și moartea. Femeile dau naștere copiilor, deci bărbații trebuie să se mulțumească cu moartea. Și au devenit experți în această privință.”

Pe de altă parte, mi-a plăcut foarte mult și cum a fost construită cartea, adică inserțiile grafice din ea, ideea aceasta cu evoluția filmelor horror, articolele de ziar. Nu știu, i-au dat un aer mult mai autentic, mult mai special, ca și cum chiar fi trăit în perioada respectivă și erai martorul unei pline ascensiuni (sau, dimpotrivă, decăderi) a unui anumit titlu. După povestea supraviețuitoarelor s-au făcut filme, s-au tras documentare, s-au făcut interviuri și s-a scris multe, multe articole. Însă, oare, a știut vreodată cineva, cu adevărat, ce s-a întâmplat acolo? Oare nu doar supraviețuitoarele sunt cele care, într-adevăr, sunt în măsură să își dea cu părerea? Iar fiecare, la rândul ei, are de-a face cu un anumit criminal - care fie este viu, fie este (mai mult sau mai puțin) mort. Nu știu, cred că această carte m-a surprins cel mai mult din perspectiva faptului că totul a fost atât de ciudat, încât la un moment dat devenea inadecvat din punct de vedere logic - dar deosebit de delicios -, dar totuși atât, atât de fain conturat și dezvoltat în dinamica romanului, încât chiar nu mi-a mai păsat ce și cum.

„Oare se va termina vreodată tot coșmarul ăsta? Oare va fi întotdeauna cineva care să-i transforme în monștri pe băiețeii mici? Oare vor mai exista Supraviețuitoare? Oare monștrii nu vor mai conteni niciodată să ne urmărească și să ne ucidă? Cum am putea să împiedicăm șarpele să-și mănânce coada?”

Tensiune (✔), suspans (✔), personaje ciudate (✔), atmosferă (✔), și mai multă tensiune (✔) - da, le avem pe toate, adică toate ingredientele alea a must pentru un thriller bun, pentru un thriller alert, care te ține acolo și se joacă cu așteptările tale. Probabil știți că-s mare fan thriller, și cam toate persoanele pe știu că au citit această carte sunt, de fapt, mare amatoare de thrillere - și niciuneia dintre ele nu i-a displăcut această carte. Grupul supraviețuitoarelor a fost un thriller foarte, foarte bun, unul de care aveam nevoie și care vine la fix după foarte multe dezamăgiri de cărți care se recomandau a fi thrillere, dar au sfârșit prin niște basics și non nova sed nove. Grady Hendrix a aduce ceva nou, ceva nebunesc, ciudat, care pe mine m-a convins și care mi-a plăcut cap-coadă. Chiar n-aș putea găsi vreo ceva care să nu îmi fi plăcut la această carte, și-mi asum când spun că, probabil, chiar n-are nimic care să nu placă. Evident, dacă sunteți în căutare de ceva cu adevărat horror, în conformitatea definiției cuvântului, mai bine încercați la Stephen King sau John Saul. La Hendrix, de fapt, horror-ul are o altă valență...

Întâlniri în vacanță, de Emily Henry - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Blue Moon

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 368

Anul apariției: 2022

Traducere: Gabriela Ghircoiaș

Emily Henry este autoare de bestselleruri New York Times, printre care amintim Două cărți și o vacanță și Întâlniri în vacanță, Colțul de rai și Iubire ca la carte - toate apărute și la Editura Litera. Scrie povești despre dragoste și familie, pentru adolescenți și adulți deopotrivă. A studiat scrierea creativă la Hope College și New York Center for Art & Media Studies, iar acum își petrece majoritatea timpului în Cincinnati, Ohio, și în partea din statul Kentucky de la sud de metropolă. O găsiți pe Instagram cu numele @EmilyHenryWrites.

„«Suntem», îmi spun. «Suntem acasă».”

Sunt cei mai buni prieteni. Merg împreună în zece excursii de vară. Au o ultimă șansă de a se îndrăgosti. Poppy și Alex. Alex și Poppy. Nu au nimic în comun. Ea este un copil rebel. Are o poftă de călătorie nesățioasă; el preferă să stea acasă să citească. Dar încă din facultate sunt cei mai buni prieteni. În cea mai mare parte a anului, ei locuiesc departe unul de celălalt – ea este în New York City, iar el în micul lor oraș natal – dar în fiecare vară, timp de un deceniu, au avut împreună o săptămână glorioasă de vacanță. Până când au stricat totul. De doi ani nu au mai vorbit. Poppy are tot ce ar trebui să-și dorească, dar este blocată într-o rutină care o obosește. Când cineva întreabă când a fost cu adevărat fericită ultima dată, ea știe, fără îndoială, că a fost în acea călătorie nefastă, finală, cu Alex. Și așa, decide să-și convingă cel mai bun prieten să mai meargă într-o vacanță împreună. Acolo își pune sufletul pe masă. Și iubirea pentru el. Are o săptămână să rezolve totul. Dacă ea poate ocoli singurul mare adevăr care a stat întotdeauna în liniște în mijlocul relației lor aparent perfecte, ce ar putea merge prost?

„Plâng, pentru că sunt ușurată. Pentru că nu o să mă mai simt niciodată atât de singură ca în nopțile acelea lungi din copilărie. Atât timp cât îl am pe el, nu voi mai fi niciodată singură.”

După ce mi-am început recenzia în mod tipic - date tehnice privitoare la editură, număr de pagini, traducător, anul apariției -, mi-am zis să verific rating-ul, să-l pot adăuga, întrucât am citit această carte undeva pe la mijlocul anului trecut. De asemenea, înainte de a mă apuca de recenzie - scoatem cărțile de la naftalină, că-i cazul - am citit și descrierea despre parte, pentru a încerca să-mi amintesc, cât de cât, despre ce a fost vorba în carte. Da, probabil ați ghicit: nu-mi mai amintesc pur și simplu nimic, este un vid total în capul meu. După ce am citit descrierea, mi-am zis că mai mult de trei steluțe sigur nu i-am dat, cunoscându-mi și predilecțiile literare. Greșit! I-am dat patru, aparent, și mă-ntreb - pe bune, chiar mă-ntreb - pe ce anume am justificat eu acest rating mărișor. Oare să-mi fi plăcut atunci? Oare să-mi placă din nou, dacă o voi reciti (n-o să se întâmple vreodată asta!), oare a venit după o carte mult mai grea, mult mai solicitantă? Cine știe?! Tot ce știu, ei bine, este că probabil voi încerca să lungesc recenzia aceasta într-o cu totul altă direcție, alta decât cartea de față, fiindcă nu-mi amintesc nimic privitor la această lectură.

„Ne privim și atât. Nu există un aspect temeinic de care să mă agăț, nici un reper distinct al începutului sau sfârșitului acestui moment, nimic care să-l separe de alte milioane de momente ca el.”

Cred că mi-a plăcut poate datorită faptului că s-a citit rapid?! Treceam printr-o perioadă mai neplăcută și simțeam nevoia de ceva light, ceva care să nu mă solicite? Din câte văd, am făcut și trei semne în carte (sub forma paginilor îndoite), probabil unde am găsit citate sau fragmente care mi-au plăcut. Ulterior, după ce termin de scris aici, le voi fi inserat între paragrafele „recenziei”. Habar n-am. Are o premisă aparent interesantă, deci, ce-ar putea merge prost? Cred că nu m-a dezamăgit execuția (de fapt, „a dezamăgi” e mult spus, că asta implică faptul că aș fi avut „așteptări”, și n-am avut), pentru că dacă m-ar fi dezamăgit, sigur mai tăiam din rating. Deci, cred că totul a mers chiar OK, de fapt mai mult decât OK, la această lectură. Nu i-am dat cinci steluțe pentru că, în esență, am tendința de a nu da cinci steluțe pur și simplu pentru că nu mi-s fan al cărților romance & de dragoste. Dar poate merita, cine știe? Văd că e nebunie pe Goodreads cu cărțile scrise de Emily Henry. Nu-s fan al acestui gen, dar, recunosc, uneori merg și astfel de lecturi... Și merg chiar bine!

„Însă mă frige podul palmelor, dovada de netăgăduit că la un moment dat l-am vrut.”

Recitesc descrierea de pe coperta din spate și văd că acest volum, Întâlniri în vacanță, a avut și o componentă misterioasă. Ceva acolo s-a întâmplat între cei doi - Poppy și Alex -, și probabil au sfârșit, în cele din urmă, fiind împreună, că așa se pică la poveștile frumoase de dragoste, nu? Și avem și ceva dramă, și ceva emoții, și ceva dezvăluiri și tralalalala, tot tacâmul ăla arhicunoscut. Dar, aparent, încă mi-a plăcut, nu-i așa? Că i-am dat patru steluțe, și obișnuiesc să dau minimum trei, de obicei, asta din pur respect față de munca unui om, că la rândul meu știu ce-nseamnă scrisul și că nu e întocmai atât de ușor s-o faci. Scad sub trei în momentul în care îmi dau seama că a fost pur și simplu vorba despre obligațiuni contractuale de a mai scoate un volum înainte de nu știu ce termen, când e clar că, de fapt, probabil nici autorul n-a vrut să scoată cartea respectivă, dar în fața prevederilor unui contract nu poți decât să pălești. Deci, revenind, Poppy și Alex, Alex și Poppy, au făcut în cele din urmă un duo care m-a convins. Curios lucru, aș putea spune...

„Nu știam că viața obișnuită poate fi așa, ca o vacanță din care nu vrei să mai pleci.”

Probabil voi încheia aici, fiindcă doar am vrut să trec în revistă faptul că am citit și această carte, și faptul că, aparent, n-a fost chiar atât de rea pe cât sunt sigur că mă așteptam (și sunt sigur că am pătruns în această lectură cu gândul că mai mult de trei steluțe nu va vedea de la mine). După cum am spus, uneori merge să citești și astfel de cărți, mai ales dacă vin după lecturi mai solicitante, mai greu de digerat, care fac apel la anumite stări, la anumite trăiri. Nu că astfel de cărți nu ți-ar putea stârni emoții, trăiri, stări, dar cred că trebuie să ai o oarecare vârstă și o oarecare lipsă de experiență pentru a te putea lăsa convins de poveștile care, de cele mai multe ori, sfidează realitatea din jur. Probabil este o carte pe care o voi da cuiva, nici nu știu, fiindcă nu obișnuiesc să păstrez cărți de dragoste în bibliotecă, asta pentru că nu are cine să le citească, așadar ar sfârși acolo, printre altele, fără să mai fie atinse vreodată, și pentru că nu prea mai am spațiu pentru altele care, zic eu, mi-s mult mai dragi și pe care există o șansă, oricât de infimă, să le mai citesc - sau măcar răsfoiesc - în viitor!