Un veac de singurătate, de Gabriel García Márquez - Recenzie

„Un veac de singurătate” este un roman scris de către câștigătorul Premiului Nobel în 1982, columbianul Gabriel García Márquez, roman care i-a adus de asemenea și prestigiosul premiu. Prima ediție a romanului a fost publicată pe 5 iunie 1967 la Buenos Aires, Argentina, de ”Editorial Sudamericana”, cu un tiraj inițial de 8.000 de exemplare. Manuscrisele au ajuns la editură prin poștă, trimise de autor, în două părți. De la prima publicare a cărții și până în prezent, s-au vândut peste 30 de milioane de exemplare în întreaga lume. A fost tradusă în 35 de limbi. Este una dintre cele mai traduse și citite cărți în limba spaniolă, de altfel. În timpul celui de-al patrulea Congres Internațional de Limbă Spaniolă care a avut loc la Cartagena, Columbia, în martie 2007, cartea fost cotată, după importanță, ca fiind a doua operă literară majoră scrisă în limba spaniolă, după ”Don Quijote” al lui Cervantes. Dacă diverși critici au dreptate când afirmă că cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea se definește prin remarcabila vigoare a scriitorilor din America Latină, la apogeul realizărilor lor se află, fără îndoială, opera în continuă evoluție a lui Gabriel García Márquez. „Un veac de singurătate” reprezintă o sinteză a tradiției literare hispanice și a temelor și tehnicilor moderne internaționale.

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel ami profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană. 

O capodoperă a literaturii, o sinteză a frumuseții hispanice, a lumii în care se desfășoară întregul curs nezbucimat, nepăsător și egal al timpului sub care, încet dar sigur, se subjugă o civilizație și se determină capacitățile acestora de a se conforma atât nevoilor fizice, cât și sufletului bântuit și încercat de anumite trăiri. Romanul poate îmbrăca aspectele mai multor teme: este, deopotrivă, o meditație asupra condiției umane limitate și efemere, în dezacord cu aspirațiile sale, dar și o meditație asupra timpului liniștit, care curge ca un râu de țară și lasă în urmă pietrele degradării. O capodoperă, pur și simplu, mă simt onorat să fi citit o asemenea carte și acum s-o recenzez pe blogul meu. Gabriel García Márquez îmbină realul cu fantasticul, într-un așa mod în care nici nu îți dai seama unde începe, de fapt, magicul, și unde se termină apoi acesta. Este un echilibru perfect, simetric între acestea două, iar meditația filosofică și narațiunea captivantă se întrepătrund într-o combinație unică, vie, tulburătoare și plină de veridicitatea momentului și a spațiului. În maniera cuvintelor criticului de artă german Franz Roh, cel care a inventat, în 1925, termenul de „realism magic”, autorul columbian își constituie stilul într-un condei în care supranaturalul este prezent ca făcând parte din lumea comună, iar lumea comună, deși deseori tragică și limitată, este descrisă ca fiind supranaturală, uneori chiar extraordinară, în toate încercările ei de a căuta fericirea și de a deprinde învățăturile lumești.

Titlul romanului, „Un veac de singurătate”, reiterează sentimentul plin de tragism, obsedant și negru al singurătății, sentiment pe care îl trăiesc toți membrii familiei Buendía, a căror poveste se desfășoară pe parcursul a șapte generații de existență, în toate aspectele vieții acesteia: încercarea de a deveni una cu spiritul, de a-și găsi ordine în minte și în suflet, în dragostea redusă la aspectul său teluric, pământean, carnal, în moartea rece în care nu se regăsește decât aceeași singurătate austeră, plină de angoasă. Acest titlu determină fluiditatea timpului în romanul scriitorului columbian: totuși, deși am crede că această poveste poate fi citită ca un progres liniar al unor generații (chiar dacă acest aspect este destul de greu de urmărit câteodată, date fiind numeroasele personaje, cu toate numele lor), sub aspectul unor evenimente și replici, pot fi luate în considerare atât destinele acestor personaje, cât și istoria orășelului peste care timpul își întinde aripile, Macondo - un sat columbian fictiv -, însă autorul, consacrându-se în stilul său caracteristic, oferă și alte valențe acestui concept: timpul este o metaforă și un fenomen circular etern, personajele trăind într-un cerc al vieții, lucru conturat și prin repetarea numelor și a caracteristicilor familiei Buendía, de-a lungul mai multor generații anumite personaje având aceleași trăsături, dobândite ereditar și viager, precum cele precedente: curiozitatea, dorința de cunoaștere, gândirea rațională, sentimentalismul, răutatea, bărbăția, brutalitatea, dar și o putere fizică deosebită, singurătatea, tăcerea și izolarea. Repetarea acestor trăsături conferă o ciclitate generațiilor, ca niște piese de domină a căror trăsături trec din descendenți în ascendenți. Este, de asemenea, o modalitate de a individualiza istoria orașului fictiv, în care „multe lucruri nu aveau nume și nu puteai decât să le arăți cu degetul”. Valența cea mai colorată a timpului se constituie în explorarea problemei eternului, al veacului trăirii, prin contextul mărginit al nemuririi trupești. Aici am putut observa numeroase imagini pur și simplu superbe, pe care le-aș rescrie separat într-un carnețel, cu timpul văzut ca o vegetație care-și întinde rădăcinile în sufletul pământului, crescând peste oameni și privându-i pe aceștia de libertate, de spațiu, iar apoi timpul văzut ca niște pânze de păianjen care pun stăpânire pe fiecare colț al casei, acoperind geamurile, cu carii care macină totul și în urma lor nu rămâne decât un praf timpuriu, care urmează să fie purtat de vânt. Credeți-mă, ce spun eu aici este o nimica toată pe lângă imaginile geniale pe care autorul le surprinde în text. Manifestându-și dorințele de singurătate și tăcere, membrii familiei Buendía se retrag în laboratorul de alchimie din casa lor, construit de Melchiade încă de la începutul poveștii și în care, parcă, timpul nu există în toată forța sa, laboratorul rămânând neschimbat de-a lungul timpului. Timpul văzut ca un fluture galben prins între paginile unei cărți, găsit și atins de persoana nepotrivită, care se preface în pulbere și dispare; de asemenea, acest fluture galben este adesea întâlnit în roman și are diferite semnificații: fragilitatea ființei, debordând de dorințe contradictorii, în dezacord cu condiția umană limitată, timpul care zboară egal deasupra tututor, măsurător și aducător de moartea, dar și ca simbol al iubirii greu de atins și fragile, care proiectează ființa într-un spațiu superior, al cosmosului.

Romanul surprinde cei o sută de ani, acel „un veac”, ai familiei Buendía, trăind în toată ascensiunea și prăbușirea pilonilor ei consolidați pe legături puternice de familie, pe solidaritate, prietenie și iubire. La începutul operei, ni se formează culoarea locală, trasându-se spațiul de desfășurare a acțiunii: satul Macondo, un sat fictiv, în care doar câteva case își găsesc singurătatea, dar care cu timpul începe să se dezvolte, concentrat mereu în jurul familiei Buendía, deoarece aceștia sunt primii locuitori ai acestui sat și, de altfel, întemeietorii acestuia - așadar, ei sunt punctul de convergență al întregilor acțiuni și intrigi. De aici, întreaga ciclitate a romanului fuzionează într-un realism magic uimitor: personajele moștenesc numele și înclinațiile familiale, idealurile, trăsăturile de caracter, valorile pentru care pledează, și parcă dezvăluie stiluri de viață care se repetă, într-o ereditate perfectă și simetrică. Totuși, personajele tind să se degradeze odată cu trecerea timpului, ca simbol al neputinței în fața rezonanței eterne și grave a anilor. Valența fantastică a satului fictiv Macondo este uimitoare, șocantă și, parcă, uneori prea suprarealistă pentru a putea fi veridică și credibilă: satul are de-a face cu insomnia care aduce, încet, încet, degradarea fizică, cu războiul care aduce calamitățile morții și ale bolii, cu ploile ca degradare diluviană a sufletului și a vieții, iar toate se combină într-un stil genial, într-o chimie sulfurică și incisivă, povestea fiind, totodată, o alegorie sub determinismul social și politic al timpului, cu toate convingerile lor - ale personajelor - mai mult sau mai puțin susținute.

Nu știu dacă aș putea vorbi despre personaje, la o adică. Vreau să spun că mi-ar fi destul de greu, chiar imposibil, să-l iau pe fiecare în parte; totuși, este îndeajuns să fii atent la primele două-trei generații, pentru ca mai apoi să-ți dai seama ce întruchipează celelalte, lucru dovedit de ciclitatea timpului despre care am vorbit mai sus. Mie mi s-a părut, subiectiv fiind, uimitor modul în care autorul a reușit să conducă toate aceste destine, să le traseze și să le descopere cititorului, ca un demiurg care știe să se joace perfect și în egală măsură - uneori - cu păpușele sale; un geniu desăvârșit care și-a meritat Nobelul într-adevăr. Dacă viața pesonajelor era, la început, austeră și simplă, odată cu trecereaa țiganilor prin Macondo, conduși de Melchiade (un personaj care mie, unul, mi-a plăcut enorm), oamenii cunosc noutățile lumii în dezvoltare: oglinzi, cooare zburătoare, alambic pentru aur sau hărți. Unele personaje, José Arcadio Buendia spre exemplu, doritoare de nou și cuprinse de acestă febră, caută cu tenacitate și meticulozitate planuri prin care pot profita de aceste lucruri care acum li se pun la dipoziție: lucru tragic, pentru că are să descoase echilibrul cândva sudat de primitivismul acestei civilizați conservatoare, păstrătoare a tradițiilor și a formei, a semănatului și dezvoltării rurale calculate. Odată cu începerea ploi care durează ani în șir, totul din sat se transformă, redevine altceva, ca simbol al dezvoltării (sau, dimpotrivă, al regresului) unui sat în care totul ar trebui să rămână la fel. Deși ploaia aceasta a adus apă murdară și numeroase inundații, în antiteză cu ceea ce urmează autorul creează o perioadă nesfârșită de secetă, iar totul devine deșertic, lipsit de culoare, pustiu. Un alt lucru care reiterează ciclitatea acestei lumi și care se va relua, mai târziu, în cartea lui Gabriel García. 

Dacă stau și mă gândesc, romanul nu are un subiect principal, un schelet propriu-zis pe care să se construiască întreaga acțiune, întreaga desfășurare a acesteia. Este alcăuit din mai multe vertebre și regiuni, autorul columbian folosindu-și condeiul pentru a ilustra și a contura faptul că, într-o societate dominată de evoluția tehnologică firească și exhaustivă, ar trebui să fim atenție și la propria noastră istorie, la ceea ce ne-a adus în acest prag, oferindu-ne prilejul de a putea avea tot ce avem sau tot spre ce aspirăm, pentru că, altfel, am putea suferi din cauza acestor lipsuri legate de istoria omenirii.

 

Iubesc stilul acestui autor, iar dacă până acum citisem cărți bune de la el, pot spune că, citind acest roman, am citit un dintre cele mai frumoase capodopere ale lumii. Imaginile pe care le-a conturat Gabriel García Márquez îmi stăruie și acum în minte, și sunt sigur că n-am să le pot uita niciodată: imaginea acelei femei care mănâncă pământ, de parcă și-ar putea trimite dragostea prin huma pe care calcă, imaginea acelui om care a fost legat afară, în ploaie, din cauza brutalității cu care se comporta, Melchiade întorcându-se din morți din cauza singurătății reci pe care n-o putea accepta; toate sunt pur și simplu uimitoare, îți dau de gândit și nu ai să poți uita prea curând totul. Deși sunt aproape cinci sute de pagini, puține liniuțe de dialog și mai multă narațiune, presărată cu o descriere fantastică, această carte nu m-a plictisit deloc, totul este într-o măsură foarte bine gândită și neprețuit de frumoasă. Vă spun cu mâna pe inimă, acest roman este unul dintre cele mai de preț lucruri din biblioteca mea și una dintre cele mai bune cărți pe care am avut onoarea să le citesc vreodată. O așez alături de „Culoarea sentimentelor” de Kathryn Stockett (recenzia aici) și „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell. Nu știu ce să mai spun, dar știu că nu am spus tot ce-ar fi putut fi spus. Pentru că pur și simplu mi-e greu să fac recenzia unei asemenea cărți, știu că nu va ajunge la voi, oricât de mult aș încerca, decât o micuță fărâmă din genealitatea autorului surprinsă în conținutul acestui roman.

Deși am vrut să sar peste partea cu fragmentele, având în vedere că recenzia este deja destul de lunguță, am să vă prezint niște fragmente care mi-au plăcut mult (la îndemnul unei prietene, că, deh):

„Nopțile înfricoșate ale copilăriei se mărginiseră la ungherul acela, unde rămânea nemișcat până la ora de culcare, asudând de spaimă pe un taburet, sub privirea vigilentă și glacială a sfinților pârâcioși. Era o tortură zadarnică, fiindcă chiar de pe atunci era terorizat de tot ce-l înconjura și era pregătit să se teamă de tot ce avea să întâlnească în viață: femeile de pe stradă, care stricau sîngele de neam, femeile din casă, care nășteau copii cu coadă de purce; cocoșii de luptă, care provocau moartea unor oamni și mustrări de cuget pentru tot restul vieții; armele de foc, care numai dacă le atingi te ș condamnau la douăzeci de ani de război; acțiunile nechibzuite, care nu aduceau decât la dezamăgire și la nebunie, și, în sfârșit, tot ce crease Domnul în nețărmuita lui bunătate și care fusese pervertit de diavol.”

„(...) fiindcă aici până și lucrurile tangibile erau ireale: mobilele care se desfăceau când te așezai pe ele, gramafonul stricat în interiorul căruia era o cloșcă, grădina cu flori de hârtie, calendarele din anii dinaintea scrisorii companiei bananiere, tablourile cu ilustrații de cupate din reviste care nu s-au publicat niciodată. Până și micuțele târfe sfioase care veneau de prin vecini când patroana le anunța că sosiseră clieni erau pură invenție. Apăreau fără să salute, cu rochițele înflorate de pe vremea câd aveau cu cinci ani mai puțin, și le scoteau cu aceeași inocență cu care și le puseseră, iar în paroxismul dragostei exclamau uluite ce îngrozitor, uite cum cade tavanul! și îndată ce își primeau pesoul și cei cinzeci de centavos îi cheltuiau pe pâine și pe o bucată de brânză pe care li le vindea patroana, mai zâmbitoare ca oricând pentru că numai ea știa căă nici mâncarea nu e adevărată.”

Macondo este un spațiu sacru, cu toate fanteziile, obsesiile, tragediile, pasiunile și disperările, speranțele oamenilor care-și duc „veacul de singurătate” pe acele plaiuri crude și abia îmblânzite, este spațiul mitic, teitoriul predigios unde fantasticul, irealul se îmbină cu realitatea, relevându-se în viața de zi cu zi a personajelor și în întâmplările acestora (ne)firești. Totuși, „întregul demers narativ sugerează idea că Macondo nu se mărginește la o arie concretă, istoria sa fiind de fapt istoria existenței umane, căci, așa cum arată naratorul, «mai curând decât un loc pe lume, Macondo este o stare de spirit».”

Vă recomand romanul cu drag, ”is a must” pentru oricine. Mulțumesc frumos celor de la Târgul Cărții pentru onoarea de a-l fi citit, puteți comanda romanul „Un veac de singurătate” de aici, cu o reducere de 49%. Trebuie neapărat să profitați de ofertă, credeți-mă! De asemenea, pe site-ul celor de la Târgul Cărții găsiți numeroase cărți cu reduceri foarte mari, de la autori consacrați ca Eric-Emmanuel Schmitt, Coelho, Isabel Allende,  Gabriel García Márquez și mulți alții. Urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate ofertele și noutățile. Lecturi plăcute și o zi răcoroasă să aveți!