Când viața bate filmul, de Annabel Monaghan - Recenzie

Editura: Litera

Colecția: Blue Moon

Rating: ⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2023

Traducere: Laura Runcanu 

Annabel Monaghan este autoarea a două romane pentru adolescenți, precum și a volumului Does This Volvo Make My Butt Look Big?, o selecție de schițe umoristice publicate în Huffington Post, The Week și The Eye Record. Când viața bate filmul (Editura Litera, colecția Blue Moon, 2023, traducere de către Laura Runcanu; Nora Goes Off Script) este debutul său în literatura pentru adulți. Annabel Monaghan locuiește în Rye, New York, împreună cu familia.

˙✧˖°🍿  UN TITLU NU-PREA-ORIGINAL PENTRU O CARTE LA FEL DE NU-PREA-ORIGINALĂ ˙✧˖°🍿 

Nora Hamilton cunoaște formula iubirii mai bine decât oricine. Asta este meseria ei, ca autoare de scenarii pentru un canal de filme romantice. Dar când soțul ei pleacă de acasă, părăsindu-i pe ea și pe cei doi copii, Nora transformă eșecul căsniciei sale în bani, scriind cel mai bun scenariu al ei, Casa de ceai. Nimeni nu este mai surprins decât ea atunci când scenariul este cumpărat pentru marele ecran, iar casa ei veche de o sută de ani este aleasă ca loc de filmare. Și cum cel mai sexy bărbat din lume, Leo Vance, este distribuit în rolul indolentului său soț, viața Norei nu va mai fi niciodată aceeași. În dimineața de după încheierea filmărilor și plecarea echipei, Nora îl găsește pe Leo pe veranda ei cu o sticlă de tequila pe jumătate golită și cu o propunere: să-i dea o mie de dolari pe zi ca să locuiască o săptămână în casa de ceai. Nu numai că cei șapte mii de dolari ar ajuta-o enorm pe Nora, dar el pare să aibă cu adevărat nevoie de acest refugiu. Plină de căldură, de spirit și înțelepciune, Când viața bate filmul este cel mai convingător gen de poveste de dragoste, genul real, în care iubirea este complicată de muncă, de copii și de bagajul emoțional care s-a adunat. Pentru Nora și Leo, acest fel de dragoste este mai cuprinzător decât se poate exprima pe marele ecran.

„(...) M-am surprins zâmbind în timp ce priveam pe fereastră din casa de ceai și întrebându-mă dacă nu cumva viitorul tocmai s-a deschis în fața mea.”

Voi fi scurt, foarte scurt, fiindcă nu prea pot spune nimic (de bine, în esență) despre acest volum. Unu la mână, se recomandă a fi debutul autoarei în „literatura pentru adulți” - dacă așa-i cazul, atunci încă sunt copil, dar, culmea, nici cărțile pentru adolescenți (în special romance) nu-s pentru mine. Doi la mână - mi s-a părut atât de irelevant totul & atât de plictisitor & fără sens, încât nici nu știu cum de am reușit să termin cartea (de fapt, am terminat-o pentru că am pitici-pe-creier care nu mă lasă să pun deoparte o carte începută, chiar dacă nu-mi place). Trei la mână - cică „(...) gen de poveste, genul real”, dar mie mi s-a părut că e departe de realitate & cum se-ntâmplă, de fapt, „lucrurile reale”. În fine. Nu mi-a plăcut mai nimic la cartea aceasta, dar i-am dat totuși 3 steluțe ca urmare a faptului că a fost o lectură ușoară, o lectură care nu m-a solicitat deloc, că venise imediat după o carte extrem de complexă & extinsă. I-am dat 3, deși, dacă stau să mă gândesc, merita 2, dar o lăsăm așa, în fine. Dincolo de toate, cred că și titlul m-a adus la liman fiindcă, pe bune, oare nu putea s-aleagă altceva? Așa-de-previzibil-și-așa-de-meh!

„(...) Sunetul vocii lui șoptindu-mi numele. Pielea lui netedă, acum umedă de sudoare. Senzația corpului meu deschizându-se către ceva atât de puternic încât nu știu dacă mă voi putea reîntoarce de acolo.”

M-am uitat pe Goodreads, când i-am dat rating-ul, și am văzut că are o medie imensă a rating-urilor, respectiv un număr foarte mare de rating-uri. Nu știu ce considerente au alți cititori atunci când dau steluțe unei cărți, dar, my God, cartea aceasta chiar nu are - din punctul meu de vedere - nimic special și nimic, implicit, care să justifice rating-ul ăsta atât de mare. Nu mă înțelegeți greșit, fiecare este liber să citească ce vrea, dar cred că putem supune cărțile unei radiografii - din punct de vedere uman - și să avem în vedere niște criterii universal valabile când vine vorba de a face diferența între „o carte bună”, „o carte mediocră” și „o carte slabă”. Simt nevoia de a menționa că „mediocru” este acel ceva aflat între extremele „bun” și „slab”, implicit care nu iese în evidență prin nimic. Această carte nu doar că nu iese în evidență prin nimic, dar pur și simplu mi s-a părut slabă. Fadă. Fără emoție și fără sens. Pur și simplu, am avut impresia că Monaghan a umplut paginile și atât, bazându-se probabil pe popularitatea pe care o avea deja și care ar fi dictat faptul că, la rândul ei, cartea aceasta va fi apreciată. Nu cred că mi-a scăpat nimic mie, și dacă mi-a scăpat, atunci se justifică rating-ul imens pe care cartea îl are.

„(...) Întreaga morală a poveștii a fost că uneori oamenii pleacă, fără să ia nimic cu ei.”

După cum am spus, voi fi scurt, așa că mă voi opri aici. Pentru mine, Când viața bate filmul n-a avut absolut nimic special, a fost o carte pe care am citit-o pur și simplu ca s-o citesc, iar după ce am terminat-o am lăsat-o deoparte și... Cam atât! Nu cred că o voi recomanda cuiva, fie că-i fan sau nu romance, fiindcă am mai citit și eu cărți romance, iar unele chiar mi-au plăcut - să zicem! Așadar, probabil o voi lăsa deoparte și o voi uita, sau cel mai probabil am s-o dau cuiva care chiar o vrea, care a auzit de ea și ține neapărat s-o citească. În rest, chiar a fost o carte care nu mi-a oferit nimic. Nu m-a dezamăgit, oricum, asta pentru că nu am avut așteptări și, chiar dacă le-aș fi avut, ar fi fost foarte mici. Și chiar dacă ar fi fost foarte mici, aparent chiar nu ar fi reușit să le întreacă. Acum, când scriu asta, îmi dau seama că am să-mi modific rating-ul dându-i 2 steluțe, și nu 3 (tocmai am modificat pe Goodreads). Vă doresc lecturi cât mai frumoase și cu spor, cu dorința de a nu avea parte de cărți la fel de banale și de meh - cum am avut eu, din păcate, în ultima perioadă. Deși încerc să tot diversific ceea ce citesc, îmi dau seama că unele cărți pur și simplu nu-s pentru mine. Mai simt nevoia să menționez că această „recenzie” este strict subiectivă, bazată pe gusturile & predilecțiile mele literare. Spor!

Fragment din „Toți din acest tren sunt suspecți” (Ernest Cunningham, #2), de Johann Stevenson

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection. Crime

Titlu original: Everyone on this Train is a Suspect

Limba originală: engleză

Traducere: Mihaela Apetrei 

ISBN: 978-606-40-2230-1

Număr de pagini: 416

Autorul bestsellerului Toți cei din familia mea au ucis pe cineva 

Când Societatea Scriitorilor de Cărți Polițiste m-a invitat la festivalul organizat într-un tren ce străbate Australia, speram să găsesc inspirație pentru a doua mea carte. Ficțiune, de data asta: trebuia să mă desprind de oamenii din viața reală care se ucideau între ei. Evident, n-a fost așa. Invitații erau ca un catalog al familiei regale a scriitorilor de romane polițiste: 

• Debutantul (eu!) • Scriitorul de ficțiune criminalistică • Scriitorul de blockbustere • Scriitorul de ficțiune literară • Scriitorul de thrillere psihologice 

Când unul dintre noi este ucis, ceilalți devin detectivi. Împreună, ar trebui să știm cum să rezolvăm o crimă. Desigur, ar trebui să știm și cum să comitem o crimă. Cum poți găsi ucigașul când toți suspecții știu cum să scape basma curată?

🪶FRAGMENT🪶

CAPITOLUL 9 

               Acum, scriind toate astea, am înțeles de ce mă simțeam atât de atacat, personal, de ceilalți scriitori. Cu toții avem uneori sindromul impostorului, nu e ceva nou printre romancieri. Nimeni nu este imun la încercarea de a încerca să-și demonstreze ceva lui însuși. Dar aici, la fes­tival, eram cinci oameni care încercau să-și demonstreze valoarea în mod creativ. Și, cu toate că păream motivat de aceeași vanitate, eu mă străduiam să dovedesc altceva: că oricare ar fi fost destinul care hotărâse ca în familia mea să moară cineva, în timp ce eu continuam să trăiesc, nu greșise câtuși de puțin.     

Terapeutul meu a pus și un nume acestui lucru: vina supraviețuitorului. Nu prea o vezi în romanele polițiste din Epoca de Aur. Protagoniștii termină o carte și apoi rămân în amorțire până când totul o ia de la capăt, cu prima pagină a următorului roman. Nu există un impact cumulativ al volumului de morți și de violență pe care le văd ei; nicio crimă nu li se întipărește în minte, nu le afectează psihicul, nu-i mănâncă de vii. Oricât de tare mi-aș dori să fiu ca acei celebri detectivi imaginari, în realitate eu sunt bântuit într-un fel în care ei nu sunt, adormiți între momentele când creatorii lor pun mâna pe stilou. Miss Marple nu are coșmaruri, asta încerc să spun.

Faptul că, într-un final, reușisem să-i spun toate astea lui Juliette m-a făcut să mă simt un pic mai bine. Legăna­rea ușoară a trenului m-a ajutat și ea, iar tăcerea noastră era confortabilă. Cei mai mulți părăsiseră deja vagonul, dar Wyatt și Wolfgang se aflau încă acolo. Wyatt avea în fața lui ceva ce părea un carnet de cecuri în care bătea ritmic cu stiloul. Nu auzeam ce vorbesc, însă, judecând după felul cum cealaltă mână a lui Wyatt strângea fața de masă și după faptul că stiloul nu se mișca să mai facă niște zerouri, Wolfgang n-avea să fie cumpărat.

În cele din urmă, Juliette a căscat.

— Cred că o să mă retrag. Vreau să mă trezesc de­vreme, să prind răsăritul — Aaron zice că-i o chestie unică în viață.

A arătat din cap spre vagon.

— Mergem?

— Aș vrea, m-am strâmbat eu. Speram să dau peste Simone la bar. O să mă mișc repede.

— Rahat!

Juliette a început să se bată cu palmele peste buzu­nare, cu toate că lucrul pe care-l căuta cu greu ar fi putut încăpea acolo.

— Eșarfa! Am uitat-o la micul-dejun, am uitat com­plet să i-o dau înapoi. Oh, fir-ar să fie! O să verific mâine dacă au birou de obiecte pierdute, sau poate că a luat-o cineva. Te superi dacă nu pomenești de asta când o vezi? Spune-i că am încă nevoie de ea. Nu că am pierdut-o.

Am spus deja că neglijența lui Juliette va fi un punct important în desfășurarea acțiunii. Și iată: eșarfa albastră trece dintr-o mână în alta. Acest macabru dă-mai-departe duce la un cadavru.

— Deci și ție ți-e frică de ea, am jubilat eu.

Mi-a aruncat o privire care spunea: Dacă n-ai de gând să mă ajuți… așa că am dat înapoi.

— Măcar nu poate ajunge prea departe. N-o să-i po­menesc nimic. Și încerc să mă mișc repede.

— Să nu întârzii, a spus ea și m-a sărutat. Și, dacă are vreo importanță pentru tine, să știi că mă bucur că ești aici. Exact aici. Cu mine.

Spuma din espresso martini a navigat de pe buza su­perioară a lui Simone pe obrazul meu, când mi-a vorbit.

— Nu-i un capăt de țară, Ernie. Las-o încolo.

— Pentru mine este.

— Și ce vrei să fac eu? Dacă aveai o problemă cu asta, n-ar fi trebuit să accepți scuzele lui Wyatt.

— N-am știut pentru ce sunt!

— Atunci de ce le-ai acceptat?

Am pufnit.

— Am fost politicos.

— Iar acum ar fi politicos să lași baltă toată treaba, înainte să te faci de râs.

Am expirat greu pe nas și am numărat trei inspirații și trei expirații. Simone era ca piatra cubică: rareori reușeam să calc ferm în apropierea ei. Dar fusese o zi grea și espressourile martini nu sunt cunoscute pentru proprietățile lor de dezamorsare a tensiunii. Dacă le-ar servi pe la summiturile politice, ar exista un război mon­dial la fiecare trei luni.

M-am îndreptat de spate și mi-am dres vocea.

— În regulă. Sunt clientul tău. Te-am angajat. Și îți cer să acționezi în numele meu într-o chestiune despre care cred că are un impact negativ asupra carierei mele. OK?

Simone a stat o secundă pentru a cântări seriozitatea din expresia mea, apoi a pufnit.

— Dacă aș fi știut că ai coloană vertebrală, Ernest, prietenia noastră ar fi putut înflori mai de mult.

Mi-a pus palma pe piept și m-a bătut ușurel, cu îngăduință.

— În niciun caz n-am de gând să vorbesc cu Wyatt despre asta, dar sunt mândră de tine.

— Dar deja ai vorbit cu el despre asta — v-a auzit un invitat certându-vă. Deci ceea ce-mi zici de fapt nu este că n-ai face-o, ci că este prea dificil și renunți?

— OK, bine. Am ridicat problema, așa cum a auzit și amicul tău. Dar ai și tu încredere în mine cu treaba asta, Ern: niciun autor nu vrea să audă toate conversațiile pe care le are echipa despre el. Îți zic doar ce trebuie să știi.

M-am dezumflat.

— Îți pasă și ție câtuși de puțin de cariera mea?

— Adică ce vrei să zici?

— Păi, azi-dimineață păreai grozav de prietenoasă cu McTavish și Wyatt. După ce a apărut comentariul.

Simone și-a terminat băutura și și-a rotit privirea prin bar. Având în vedere startul avut în zori și întunericul de afară, ar fi fost ușor de crezut că se făcuse mai târziu decât era, de fapt. Harriet și Jasper beau un pahar într-un sepa­reu aflat în partea opusă a vagonului. Brooke, președinta Mongrelilor, citea în colțul cel mai îndepărtat. Singura parte a corpului lui McTavish a cărei poziție se schim­base în ultima oră, în mod repetat, era cotul. Cele trei femei în vârstă, dintre care două împărțiseră desertul cu Juliette și cu mine, se purtau de parcă ar fi fost petrecerea burlăcițelor, dând peste cap pahar după pahar. Fiecare ținea pe masă câte un exemplar al aceleiași cărți, ca pen­tru un club de carte, cu toate că titlul de pe copertă nu aparținea niciunuia dintre scriitorii invitați la festival: Cele unsprezece orgasme ale lui Deborah Winstock, de Erica Mathison.

Știam cartea aceea. Fusese un fenomen viral. Prea mult sex ca să fie pentru consum de masă, nu îndeajuns pentru a fi de-a dreptul pornografică, dar îndeajuns de discutată prin saloane și la ora ceaiului ca să se fi vândut binișor, în câteva milioane de exemplare. Dacă scriitorii consacrați mă urau pe mine, categoric o disprețuiau de-a dreptul pe Erica Mathison. Cartea făcuse furori pe TikTok, care era deopotrivă o aplicație social media, dar și sunetul auzit pro­babil de cei ca Royce când noii scriitori găsesc cititori noi în medii noi. Cea de-a treia femeie, pe care n-o cunoscusem încă, cu părul răsucit într-un soi de stup argintiu, își arăta exemplarul cu autograf (Lui V!), zdrăngănindu-și brățările aurii, sclipitoare. Cartea avea pe cotor sigla Gemini Publi­shing și pe prima copertă un abțibild de la librăria Darwin — știam sigla pentru că mă dusesem acolo ca să-mi aranjez cărțile mai în față pe raft, numai că nu găsisem niciuna.

McTavish mi-a atras atenția, căci a lovit tare cu bas­tonul în podea. S-a ridicat de pe banchetă și s-a proptit zdravăn în baston, ca să stea în picioare.

— Așa! Acu’ la culcare cu ăsta.

S-a împuns în piept cu degetul mare și a strigat peste bar spre Cynthia. Un invitat a prins ocazia să țâșnească și să-i taie calea cu pixul pregătit și cu un exemplar din Vine noaptea deschis la prima pagină. Am crezut că și Brooke o să-i urmeze exemplul, însă Jasper a fost următorul care s-a adăugat micii cozi formate. El nu venise cu o carte și, când i-a venit rândul, a întins mâna prea devreme și apoi a trebuit să facă vreo câțiva pași cu ea așa, întinsă, ca o cârmă de vapor, până când a aterizat prostește în fața centurii lui McTavish.

— Jasper, a spus el.

McTavish a bombănit un salut, însă mâna lui Jasper a rămas nestrânsă.

Jasper a tușit ușor.

— Jasper Murdoch.

— Da. În regulă. Stai așa, a spus McTavish.

A pescuit un pix din buzunarul hainei și apoi a luat de pe bar un suport de carton pentru paharul cu bere, a mâzgălit ceva pe el și i l-a întins lui Jasper:

— Poftim.

Jasper a rămas o clipă nemișcat, răsucind suportul în mână, apoi s-a întors la masa lui și i l-a întins nevesti-sii, după care a sorbit din paharul cu băutură. Arăta ca unul care tocmai traversase curtea școlii ca să-i ceară o întâl­nire fetei de care se îndrăgostise, și părea acum complet stors de puteri și de rezervele de energie, totodată.

— „Lui Jasper Murdoch“, a citit Harriet de pe suportul de carton, apoi l-a îndesat în geantă. Uau! Asta se păstrează.

McTavish s-a împleticit pe coridorul care ducea spre restaurant și spre cabina lui, aflată mai spre locomotivă, iar apăsarea grea a bastonului se transmitea la fiecare pas prin podeaua subțire.

— OK, a reluat Simone după ce McTavish a dispărut din vedere și bufnetul ritmic al bastonului său s-a estom­pat aproape de tot.

Tonul lui Simone fusese ferm, șuierător, dar mai de­grabă în genul O să-ți zic ceva ce trebuie să auzi, și nu ca admonestare.

— Ca să știi și tu, suntem într-un parteneriat. Nu tre­buie să-mi spui ce am de făcut. Se presupune că avem încredere unul în altul.

— Eu doar…

Simone a ridicat un deget.

— N-am terminat. Știu că ești supărat. Înțeleg. Dar nu vreau să te iei cu McTavish, OK? Am auzit că situația e un pic tensionată între Wyatt și Henry. Au făcut afaceri di­rect multă vreme — Wyatt a pus gheara pe el înainte să-l adulmece vreun agent și nici acum nu are vreunul. Așa că fricțiunile dintre un anumit autor și un anumit editor s-ar putea să aducă niște oportunități pentru cineva ca mine, care să lucreze cu cineva precum prietenul nostru scoțian. Fără supărare, dar n-am venit într-o excursie ca asta ca să asist la discuțiile voastre. Dacă reușesc să-l aduc pe Henry la bord, o să-mi cresc vizibilitatea afacerii. Și o să crească și vizibilitatea ta, în virtutea faptului că ești o parte din businessul meu, așa cum sunt toți autorii mei. Și uite-așa, când o mână spală pe alta, cineva ca tine ar putea să capete un citat.

— Încerci să semnezi contract de reprezentare cu McTavish? am gândit eu cu voce tare. Și bineînțeles că Wyatt va urî chestia asta, probabil pentru că a primit seria cu Morbund contra unei sume de rahat plătite lui McTavish. Or, tu poți să-l ameninți că te duci cu el în altă parte, presupun.

Mi-a făcut semn să tac, cercetându-i pe cei din bar ca să vadă dacă nu cumva ne-a auzit cineva.

— Poți să fii și tu mai discret? Iisuse.

— Deci nu vrei să faci o scenă în legătură cu recenzia lui McTavish pentru că, ia să vedem, o să-ți distrugă ție șansele să semnezi cu el, dacă se întoarce împotriva ta? Și ar trebui să cred că-mi faci mie vreo favoare?

— Nu. O fac pentru mine. Normal c-o fac pentru mine. Ai auzit vreodată de capitalism?

M-a privit ca pe un idiot.

— Dar spun că ai putea să beneficiezi și tu din asta. Pe termen lung.

— Iisuse, toată lumea fură pe toată lumea în ziua de azi?

— Nu, de la mine nu. Să nu-ți faci idei!

M-a fulgerat un gând.

— Cine îl publică pe Wolfgang?

— Ah.

A trecut prin minte suportul rotativ de cărți de vizită din mintea ei.

— Brett Davis. De la HarperCollins. De ce?

— Wyatt încearcă să-l cumpere.

— Serios?

A pufnit.

— Nu m-am gândit că ar fi stilul lui. Hm. Încearcă să adauge un pic de clasă la lista lui, presupun. Să echili­breze rahatul ăla.

A făcut semn din cap spre clubul de carte din spatele nostru, ale cărui participante discutau cu o veselie nestă­pânită despre cartea Ericăi Mathison. Am ridicat tonul, ca să le acopăr.

— Și încă ceva: ai spus că McTavish nu dă citate.

Am ridicat o mână, în semn de apărare.

— Nu-i vorba despre mine, jur. Doar că mi se pare interesant.

— Nu dă, a confirmat Simone. Am fost și eu la fel de surprinsă ca tine. Fie Lisa sau editorul ei îl are la mână cu ceva nasol de tot, fie a făcut-o doar pentru expresia de pe fața lui Royce.

— A meritat, am comentat eu cu cruzime.

Benjamin Stevenson este un comediant australian de stand-up și autor premiat. Primul său roman, Greenlight, a fost nominalizat la Premiul Ned Kelly pentru cel mai bun debut, categoria Roman polițist, și a fost publicat în SUA și Marea Britanie. Al doilea roman, Either Side of Midnight, a fost nominalizat la Premiul International Thriller Writers pentru Cel mai original volum paperback. Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, publicat la Editura Trei, cel de-al treilea roman al său, a devenit bestseller, iar drepturile de traducere au fost vândute în 27 de țări și urmează să fie adaptat pentru televiziune într-o miniserie HBO. De la Melbourne International Comedy Festival și până la Edinburgh Fringe Festival, spectacolele lui live sunt sold-out și a apărut în emisiuni la ABCTV, Channel 10 și The Comedy Channel.

Cartea umbrelor (Trilogia memoriei, #3), de E. O. Chirovici - Recenzie

Editura: RAO

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2024

Traducere: Maria Adam

Eugen Ovidiu Chirovici a publicat primul roman în 1991 și a desfășurat o bogată activitate literară și publicistică în România înainte de a se stabili în Europa de Vest în 2012. Opera lui de ficțiune a fost tradusă în patruzeci de limbi și se bucură de o largă recunoaștere internațională. O adaptare cinematografică a thrillerului Cartea oglinzilor, intitulată Sleeping Dogs (Fantomele trecutului) a fost lansată în 2024, avându-l pe Russell Crowe în rolul principal.

⛓ NIMIC NU TE POATE SCĂPA DE LANȚURILE GRELE ALE TRECUTULUI ⛓

Cartea umbrelor este ultima carte, care încheie Trilogia memoriei scrisă de Eugen Ovidiu Chirovici (din care mai fac parte Cartea oglinzilor și Cartea secretelor). Așa cum ne-a obișnuit, și de această dată autorul ne poartă prin minunata și neînțeleasa lume a amintirilor. Personajele sunt prinse într-un joc al realității în care amintirile pot redimensiona prezentul, iar ficțiunea poate schimba percepția întâmplărilor. Iar când la mijloc se află o crimă, adevărul poate fi o dimensiune interpretabilă. După întâlnirea cu un cuplu misterios la o petrecere în Manhattan, Jim Goldman pleacă în Mexic pentru a recupera un manuscris. Fragmentul nesemnat pe care îl descoperă acolo spune povestea unui scriitor consacrat, Autorul, a cărui soție a fost victima unei crime odioase. Incapabil să continue proiectul la care tocmai lucra, intitulat Cartea umbrelor, Autorul angajează un scriitor surogat care să îl ajute în acest sens. În curând, însă, acesta din urmă ajunge la concluzia că Autorul și-a ucis soția și că noul lui roman este o confesiune inconștientă. Prin urmare, el începe să scrie pe ascuns o altă versiune a Cărții umbrelor, menită a-l demasca pe Autor. Fragmentul descoperit în Mexic se sfârșește în acest punct. Jim decide să completeze manuscrisul cu propria lui versiune, însă în curând realizează că povestea din manuscris pare să aibă un corespondent real și că frontiera dintre ficțiune și realitate este mai neclară decât pare la prima vedere.

„(...) Arta autentică este întotdeauna învăluită-n mister și accesibilă doar celor aleși.”

Un fascinant & plin de suspans roman - de la început până la sfârșit, nu am putut să-l las din mână. Iar asta nu-i puțin lucru, întrucât sunt mare iubitor de thrillere și mă dau în vânt după acest gen literar. Or, tocmai acest lucru deseori mă face, în același timp, să fiu foarte reticent & exigent cu lecturile (de această natură) pe care le am. Înainte să ajung la Cartea umbrelor, am avut niște experiențe neplăcute cu diferite cărți care se recomandau ca fiind geniale & nemaipomenite, dar s-au dovedit a fi doar-alte-cărți-care-abia-pot-fi-numite-thrillere. Drept urmare, și n-am să mint, am intrat în această lectură puțin rezervat, deoarece, de altfel, domnul E. O. Chirovici este foarte lăudat și apreciat - și tocmai acest lucru m-a făcut să fiu puțin rezervat. Dar, după primele pagini, am uitat de toate prejudecățile (nefondate, de altfel), fiindcă mi-am dat seama că așteptările au să-mi fie nu doar atinse, ci întrecute. În scurt timp, am dat gata cartea (n-am mai putut, pur și simplu, s-o las din mână), și mi-am dat seama că, într-adevăr, autorul chiar își merită toate laudele & aprecierile & merită toată atenția iubitorului de thriller. Mai ales a iubitorului de thriller care este în căutarea unei lecturi autentice, în care suspansul este atât de dens de-l poți tăia cu cioburile unei oglinzi... O oglindă a trecutului care s-a spart și a împrăștiat în jurul ei cele mai bizare & neașteptate comploturi.

„(...) În drum spre casă, am avut sentimentul straniu că vedeam pentru prima oară orașul, iar manuscrisul neterminat, pe care îl recuperasem doar ca să-l pierd definitiv, îmi schimbase viața pentru totdeauna.”

Romanul ne spune povestea lui Jim Golden, care printr-o conjunctură neașteptată ajunge să pună mâna pe un manuscris cel puțin la fel de bizar ca realitatea pe care deja o trăia. Își dă seama că acest manuscris este mult mai real decât s-ar fi așteptat, întrucât are corespondenți în realitate - atât de natură umană, cât și circumstanțială. De-aici, până la a se ajunge la o nebuloasă în care nu mai poți face diferența între realitate-ficțiune nu este decât un simplu pas, pe care E. O. Chirovici îl dictează cu o măiestrie fascinantă: fără a oferi prea multe detalii, fără a deveni redundant & plictisitor (ceea ce ar știrbi deosebit de mult valența unei cărți thriller), dar oferindu-i cititorului tot ce îi este necesar pentru a-l ține acolo, în fascinanta lume a romanului. Manuscrisul pe care Jim îl găsește ajunge să devină un fel de „suprapersonaj”, fiind cel care parcă dictează, în totalitate, viața acestuia. Angajându-se în a-l termina, Jim va ajunge să fie absorbit complet de „creație” - m-am gândit, pe alocuri, că ar fi un fel de catharsis, dar mi-am dat seama că, de fapt, de acest act creator pare să depindă întreaga viață a lui Jim. Bântuit de misterele din jur - ce s-a întâmplat cu Eve, de ce încep să dispară anumite persoane, cum de manuscrisul a ajuns tocmai în Mexic, de ce lumea pare să-i ascundă atât de multe lucruri - Jim se pierde (sau se dăruiește) în totalitate actului creator. Neștiind că, de fapt, la finele său Jim nu va mai fi același.

„Primele fraze ale unei povești nu reprezintă începutul acesteia, după cum nici ultima propoziție nu este sfârșitul ei, pentru că începutul și sfârșitul unei istorii nu există cu adevărat. Ele sunt doar momente subiective alese de cineva dintr-un șir neîntrerupt de posibilități, alegere care îți îngăduite să tragi cu coada ochiului spre ceva care a început, de fapt, cu mult timp în urmă, se desfășoară pentru o perioadă nedeterminată și se va sfârși cândva în viitor, sau nu se va sfârși deloc, ci doar se va repeta la nesfârșit.”

În general, nu-mi place să vorbesc prea mult despre acțiune & ce se întâmplă în carte, fiindcă nu are niciun sens. Însă, vă pot spune că se-ntâmplă foarte multe, însă NU prea multe pentru a-l obosi pe cititor. Mă voi repeta, spunând că E. O. Chirovici știe cum să-și fructifice intriga și talentul în așa măsură încât să nu exagereze, dar nici să fie auster, redundant. Am ales să-i dau 4 steluțe din simplul fapt că, bineînțeles, am niște „etaloane” atunci când vine vorba de cărți thriller, dar știu că (aproape) fiecare carte are acel ceva al ei. Ah, era să uit, parcă aș fi vrut ca personajele să fie puțin mai bine conturate, dar asta-i ceva care nu este vital (cel puțin într-un thriller) - este doar un lucru asupra căruia aș fi vrut ca autorul să insiste ceva mai mult. În rest, totul mi s-a părut foarte bine dozat, executat impecabil și dus în direcția potrivită, fără să fi simțit măcar o clipă că mă plictisește și obosește. Mi-a plăcut foarte mult și modul în care E. O. Chirovici, în Cartea umbrelor, a reușit să redea cu fidelitate ce înseamnă, în sine, actul creației pentru un scriitor - la rândul meu, cochetând cu scrisul, m-am identificat cu foarte multe aspecte de această natură. Chiar mi-a plăcut modul în care a făcut-o!

„(...) Eram eu cel care o visa pe Eve, era Eve cea care mă visa pe mine sau eram amândoi plăsmuiri ale visului unui necunoscut?”

În sfârșit, nu mă voi mai lungi, deoarece cred că am făcut-o destul și uneori am impresia că „spun multe” fără, de fapt, a spune ceva concret. Îmi dau seama tot mai mult că despre unele cărți nu prea poți să vorbești în adevăratul sens al cuvântului, spunând ceva relevant: despre unele cărți este îndeajuns să spui că le recomanzi, iar asta spune cam tot ce vrei să spui. După părerea mea, romanul care încheie Trilogia memoriei merită toată atenția, pentru că i se cuvine o atenție deosebită mai ales din partea cititorului iubitor de thriller - așa cum sunt eu. Și, implicit, dacă recomand această carte, eu chiar cred că înseamnă multe, fiindcă am o bogată & vastă & efervescentă experiență literară când vine vorba de cărțile din acest gen literar. Mă bucur tare mult că am reușit să pun mâna pe ea; și, mai mult decât mă bucură faptul că am citit-o, mă bucură faptul că nu m-a dezamăgit și mi-a plăcut atât de mult, că mi-a oferit exact ceea ce-mi trebuia după multe-alte-lecturi-eșuate (bineînțeles, tot thriller). Așadar, v-o recomand cu cea mai mare încredere (și nu mă refer doar la Cartea umbrelor, ci și la celelalte 2 volume din serie), fie că sunteți sau nu pasionați ai genului thriller!

Fragment din „Memoria” (Rekke & Vargas, #2), de David Lagercrantz

Titlu original: Memoria 

Limba originală: suedeză 

Traducere: Ioana Ghișa 

ISBN: 978‑606‑40‑2206‑6 

Format: 130x200mm, paperback cu clape 

Număr de pagini: 400 pagini 

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

                                                                        

🪶 FRAGMENT 🪶

Treizeci și șapte

Cerul se mai înnorase și nu era multă lume pe afară, iar pașii lor scrâșneau pe potecă. Mai sus erau vilele elegante ale diplomaților, împrejmuite de garduri și prevăzute pe alocuri cu ferestre cu gratii. Micaela se uită la comisarul Hellner, care fusese reținut și îngândurat o vreme. Acum își dregea glasul ca înaintea unui discurs sau a unei mărturisiri.

— Cu numai un an în urmă, ar fi fost inimaginabil să merg așa cu tine, pregătindu‑mă să‑ți vorbesc despre Claire Lidman. Dar cum am zis, situația s‑a schimbat.

— Ce s‑a întâmplat?

Zâmbi puțin trist și își scoase ochelarii de soare.

— Putem spune, din păcate, că nu mai avem de ce să ne facem griji. S‑a întâmplat deja ce ne‑a fost teamă că o să se întâmple, iar acum vrem doar să întindem o mână și să sperăm, întrucâtva egoist, că o să primim ajutor.

— Nu cred că înțeleg.

— Nici nu trebuie. Nu așteptăm până dăm de Rekke?

— Fă‑mi doar o mică introducere mai întâi, să pricep despre ce‑i vorba.

Hellner se opri și clătină din cap.

— Nu, nu! Să așteptăm, altfel trebuie să mă repet. Dar bine… da, vezi tu… nici măcar nu mai sunt prea consecvent.

— Consecvența e supraapreciată, încercă ea.

Comisarul râse dezarmat.

— Bine, iată pe scurt: Claire Lidman trăiește. Dar de asta v‑ați dat deja seama. Sau, mai bine spus, sperăm că trăiește. Ultimul semn de viață pe care l‑am primit de la ea a fost în martie anul acesta, nu cu mult înainte de a fi făcută fotografia aceea.

Micaela tresări și își încordă atenția.

— Ce s‑a întâmplat atunci?

— A dispărut pur și simplu. Niciuna dintre persoanele noastre de contact nu a mai dat de ea, ceea ce ne îngrijorează foarte tare. Dar noi știam, datorită camerelor de supraveghere și a unor martori, că a vizitat Veneția, ceea ce nu‑i e caracteristic. Nu‑i stătea defel în obicei să viziteze astfel de locuri publice. Dar poate ar fi mai bine să o iau de la început, mai pe scurt.

Micaela aprobă din cap, iar Hellner încetini pasul și își coborî vocea.

— Și ce urmează Rekke știe deja, așa că pot intra și în povestea asta. La sfârșitul anilor 1980, ne‑am hotărât să pornim o ofensivă împotriva crimei organizate. Am rămas consternați să constatăm că până și companiile financiare și băncile serioase acceptau tot mai des capital provenit din activități criminale. Majoritatea acceptau pentru că banii erau bani; ăsta era spiritul vremii. Dar altora le era teamă, și pe bună dreptate. Mureau și dispăreau oameni și foarte puțini erau puși sub acuzare. Era ca o otravă în societate, iar noi primiserăm instrucțiuni din partea guvernului să luăm măsuri. Inițial, a fost un proiect comun european. Erau șase sau șapte agenții naționale din Europa care colaborau și am primit numaidecât resurse și oameni. Rămânea doar întrebarea: de unde să începem? Să pornim de la niște agenți neînsemnați și de la ei să ajungem mai sus, sau dimpotrivă, să începem cu un pește mare și să atragem atenția imediat? Ne‑am decis pentru a doua variantă și a apărut imediat un nume.

— Gabor Morovia.

— Exact, era alegerea perfectă: fermecător, ager, matematician și prieten al puterii, amic cu oameni gen Putin, deși pe atunci acesta era un simplu funcționar KGB la Dresda. Dar Morovia avea o poveste fantastică și, dintre toți ticăloșii pe care i‑am luat în considerare, din jurul lui dispăreau cei mai mulți oameni. Mulți fuseseră arși sau torturați până la moarte și toți ne simțeam extrem de motivați. Trebuia să‑l închidem pe diavolul ăsta. În același timp, am fost avertizați că n‑am avea nicio șansă. Se spunea că are protectori puternici peste tot.

— Ca statul suedez, de exemplu, interveni Micaela.

— Da, dar asta a fost mai târziu. La începutul anilor 1990, în toamnă, ancheta asupra lui Morovia era proiect prioritar la nivel înalt și s‑a ivit și o ocazie neașteptată. Cu siguranță că poți să‑ți dai seama despre ce era vorba. Claire Lidman a venit la Departamentul pentru investigarea criminalității economice dispusă să vorbească. Chiar eu am primit‑o.

— Ce știa?

— Era tulburată, era dimineață devreme și nu cred că dormise prea mult. Îi era greu să stea jos și avea ceafa înțepenită. N‑a spus direct și nici nu era un subiect despre care să‑și dorească să vorbească, dar mi‑am dat seama imediat că i se întâmplase ceva care o motivase suplimentar.

Se vedea pe ea că era furioasă.

— Ce voia să povestească?

— Ce știa. Avea și documente: însemnări, jurnale, liste de nume. Dar mai ales — și asta a fost hotărâtor — avea informații care sprijineau ipoteza că una din prietenele ei de la școala din Londra fusese ucisă la Madrid.

— Sofia Rodriguez.

— Exact, și în momentul în care am înțeles că‑i putem confirma mărturia, am știut că l‑am prins.

— Părea promițător, remarcă Micaela.

— Exact. Era un moment mare, întrevedeam un succes. În același timp, ne dădeam seama la ce risc o expuneam și am început să luăm măsuri ca să le oferim protecție și ei, și soțului ei.

— Deci Samuel făcea parte din ecuație la început?

— Oh, da, n‑aveam de gând să‑i despărțim, mai ales că era ultimul lucru pe care și l‑ar fi dorit Claire. Îl iubea pe Samuel și spunea tot timpul că nu se descurcă fără el.

— Totuși, el nu a urmat‑o.

— Nu, Claire s‑a panicat brusc și s‑a răzgândit. Ni s‑a părut de neînțeles și am purtat multe discuții lungi cu ea din cauza acestei crize. Dar a refuzat să se lase înduplecată. De‑abia apoi am înțeles, când noi și poliția spaniolă i‑am regizat moartea.

— Ce anume?

— Că aștepta un copil.

— Deci e adevărat?

Trecură pe lângă o vilă masivă din cărămidă, unde două femei râdeau într‑un balcon.

— Exact, era însărcinată, continuă Hellner. Dar nu știa cu cine. Cel mai probabil, desigur, era copilul lui Samuel și era o veste bună, o întâmplare fericită. Claire și Samuel încercau de multă vreme să aibă copii, iar ea își dorea foarte mult o pauză și ceva nou pentru care să trăiască. Dar exista un risc, unul mic, să fie copilul lui Morovia, ceea ce ar fi fost catastrofal, zicea ea, iar noi eram de acord. Deci înțelegi…

— Spera și în același timp era îngrozită.

— Da, iar săptămânile treceau, iar ea voia și nu voia să facă avort. Nu‑i era ușor bietei femei. Cu toate astea, am avut și zile luminoase. Am plasat‑o pe Claire într‑o locuință protejată, într‑o cabană din Alpi, la granița cu Austria. Avea gărzi, firește, și unul dintre noi era tot timpul cu ea. Mai stăteam și eu acolo uneori. Seara, când beam ceai și jucam șah — primeam lecții de la ea, vreau să spun —, aveam discuții serioase despre viață. O frământa gândul că Samuel o credea moartă și îmi amintesc că‑mi făceam griji să nu ia legătura cu el. Totul trebuia făcut cu cea mai mare atenție.

— Desigur.

— Dar am făcut și planuri complicate pentru o eventuală reîntâlnire, pentru că trebuia să fie copilul lui Samuel. Trebuia să fie. Așa spunea Claire tot timpul și până la urmă ne‑a convins și pe noi, toți visam la un final fericit al poveștii. Ne bucura ideea că soțul și soția se vor regăsi alături de un copil și am discutat îndelung cum să‑l aducem acolo pe Samuel și să‑i explicăm dispariția. Era ceva uriaș din toate punctele de vedere.

— Dar nu era copilul lui Samuel, sau cum?

Hellner îi aruncă o privire care o făcu să creadă că poate copilul era totuși al lui Samuel.

— Am fost toți foarte ușurați după naștere. N‑am să uit niciodată discuția cu Claire. Avea o așa bucurie în glas… continuă comisarul, ridicându‑și privirea spre Muzeul Tehnic aflat în fața lor.

***

Când Rekke o văzu pe Micaela spre Nobelgatan, simți o împunsătură de dorință, dar poate și de regret. Ar fi trebuit să fie mai bun cu ea. Apoi se întoarse înverșunat spre William Fors.

— Continuă! îl îndemnă el.

— Am fugit acasă, atâta tot. Și a doua zi, pe seară, am auzit că Ida murise. Stăteam și mă uitam la știri. La numai o jumătate de oră după aceea, Magnus a sunat la ușă. Nu părea să arate mai bine. Nu cred că dormise vreun pic. În mână avea un plic cu poze primite printr‑un curier, pe care le‑a așezat pe masa din bucătărie. Erau neclare, făcute cu un teleobiectiv pe întuneric și mi‑a trebuit un moment înainte să pricep despre ce era vorba. Era o întreagă serie de fotografii cu Magnus ieșind de pe Torstenssonsgatan și se putea vedea, exact cum văzusem și eu, că era tulburat și șocat. Magnus a pus pozele una câte una pe masă până când…

— Ai apărut și tu într‑una din ele.

— Da, într‑una din fotografii eram noi doi discutând și eu arătam dacă nu șocat, cel puțin ca și cum aș fi avut ceva de ascuns, așa că m‑am speriat. Se vorbea deja de suspiciuni de omor. Am întrebat cine a făcut pozele, dar Magnus n‑a vrut să‑mi spună. Mai bine să nu știu, așa a zis. „Dacă e să trec asta sub tăcere, atunci trebuie cel puțin să pricep ce s‑a întâmplat“, am strigat eu și atunci mi‑a povestit. Primise un apel în toiul nopții. Cineva — nu a spus cine — îl sunase și îi spusese că fratele lui a pățit ceva grav.

— Eu?

— Da, Hans, tu. Era urgent, îi comunicase vocea, și îi dăduse adresa din Torstenssonsgatan, iar Magnus a plecat n grabă. Susținea că habar n‑avea că acolo stă Ida. N‑a făcut decât să fugă în noapte, iar când a ajuns acolo, Ida era moartă în pat. Evident că acesta era motivul convorbirii. Cineva voia ca el să o vadă și să devină implicat în poveste.

O clipă, Rekke nu mai auzi ce spunea William Fors. Îl vedea numai pe Magnus în fața lui, Magnus din vremea în care nici nu puteai să ghicești în el un amator de jocuri de putere, ci doar un tânăr preocupat de sine, care nu mergea niciodată la concertele fratelui său pentru că nu suporta să stea în umbra lui. Această persoană — figura aproape înduioșătoare a fratelui mai mare care nici nu știa ce să facă cu voința lui obstinată de a reuși în viață — putea oare să poarte un secret de o asemenea anvergură? Era greu de crezut, și totuși… trebuie să fi fost adevărat, părea adevărat sau mai degrabă — Rekke se adună și puse colierul în buzunar — pe jumătate adevărat.

— Și nu există multe persoane pe care le cunoaștem capabile să dea un astfel de telefon.

— Nu, poate că nu, însă pe atunci nu îl cunoșteam. Auzisem doar că este necruțător și periculos, așa că mi‑am ținut gura tot timpul. Îmi pare rău, Hans.

— De necrezut că nici nu bănuiam ce‑mi ascundeai.

— Pe atunci încă nu erai faimosul profesor Rekke.

Eram orb și surd, își spuse el, apoi îl întrebă pe Fors:

— Și pozele au reapărut mai târziu, nu‑i așa?

William Fors tresări.

— De unde știi?

— Ceva a fost, de v‑ați ploconit așa în negocierile cu Axel Larsson.

William Fors își privi mâinile.

— Mda, ai dreptate, desigur. Alicia Kovács, colaboratoarea

lui Morovia, ne‑a amintit de ele.

— Deci Ida mea a jucat fără voie un rol chiar și în acel context. Iar statul a pierdut câteva miliarde.

— Totuși ne‑am luat revanșa destul de bine.

— Da, doar ați avut‑o pe Claire Lidman.

— Am fost o echipă și ne‑am luptat pentru dreptul nostru.

Rekke își trecu mâna peste frunte.

— Dreptul vostru de a prăda.

— Am făcut ce‑am putut, bâigui Fors.

— Chiar ai făcut tot ce‑ai putut?

— La vremea aia, Cartaphilus avea un bun renume.

— Dar tu știai cum stăteau de fapt lucrurile. Non omnes infortunati corrupti.

— Cum?

— Nu toți nefericiții sunt corupți, William. Dar tu erai deja. Dispari și suferă. O să iau legătura cu fratele meu, pentru că din povestea ta lipsește ceva.

Se ridică și chiar atunci primi un SMS de la Micaela și văzu că are și câteva apeluri pierdute.