Paște fericit

Bună dimineața,

Acum, cu lumina învierii în casă și în suflet, cu căldura iubitoare a soarelui pe chip, vă doresc un Paște fericit alături de cei dragi, plin de iubire, pace și speranțe împlinite. Totuși, încetișor cu masa de Paște, caloriile nu se ard singure. Bineînțeles, dacă sunteți predispuși la o tură de alergat în jurul orașului, prin parcuri, poftă mare!

Îmbrățișările kilometrice,
Andrei

Și eu, totuși, iubesc să iubesc!

Salutare,

Am primit această provocare de la Angela, The land of books. Mulțumesc!

„Iată provocarea: Realizați o imagine, o serie de imagini, citate, articole, filmulețe sau desene, orice vă face fericiți, tot ce iubiți voi. Adăugați la această postare imaginea de mai sus și provocați-vă măcar un prieten să facă asta, pe blog, pe twitter sau facebook, tumblr, google, instagram. Motivul este simplu. Violența din jurul nostru, prea multă, prea pătimașă, îndeamnă la răutate, la ură, la suferință și nu mai vreau să văd asta. Finalitatea este următoarea: ce simțiți când vă lăsați în voia sentimentelor? Când vă așterneți cele mai frumoase amintiri, momente, persoane pe hârtie, când pictați, când priviți apusul. Zâmbiți? Ei bine, iată finalitatea. Dacă, pentru o clipă, am reușit prin această provocare să vă fac fericiți, mi-am îndeplinit sarcina.”

S-a făcut! Deci nu prea o să intru în detalii, mă voi referi strict la, evident, cărți, și unele lucruri care îmi plac deopotrivă, nefiind prea „personale”, ca să le zic așa.

Eu iubesc cărțile. E un lucru de la sine înțeles, cred. Când am să fiu la casa mea, aș vrea să am o bibliotecă mare, mare, mare, cu multe cărți și volume care îmi plac. Iată câteva din cărțile care mi-au ajuns la inimă:

Toată seria tolkienistă. Tare mi-e drag acest scriitor.

Seria scriitoarei mele preferate, încă în viață, Alice Munro. Îmi lipsește „Dragă viață”, pe care am dat-o cadou unei prietene, însă am să fac rost de ea curând, iarăși. Abia aștept următoarea traducere.

Cărțile scrise de Gabriel García Márquez pe care le am: „Povestea târfelor mele triste”, „Funeraliile mamei mari”, „Dragoste în vremea holerei”. Toate au recenziile pe blog!

Da, da, colecționez semne de carte, și-mi face plăcere. Iar acest semn handmade este unul dintre cele care m-au surprins cel mai mult, primit de la o prietenă. Pe partea cealaltă este un mesaj mai, hmm, personal. (big-grin)

Un semn de carte care este special, primtit de la o prietenă foarte dragă și de treabă. Pup, Violoncel!

Observați ce scrie? Motto-ul blogului, hehe.

Câteva dintre semnele de carte preferate. Îmi plac enorm cele de la Libris, iar cele de la Books-Express îs super drăguțe și smart. Hehe!

Aceste semne de carte au o valoare spirituală mai mare. 

Iar aici îmi țin acele amintiri, bilețele, scrisori, mici chestiuțe care, peste timp, îmi vor aduce aminte de trecut.

Pentru că o iubim pe doamna de biologie. Aici eram la Universitatea de Medicină și Farmacie, discutând despre „cât de cool este creierul”. A fost foarte interesant!

Pentru că această pisică îmi face, pe bune, zile amare, dar e așa de jucăușă și alintată, vai, vai. Mai că mă bat cu ea pentru cărți. Anca, promit că revin cu poze noi!

Pentru că iubesc să primesc chestii...

.... și coincidențele frumoase!

Și pe Legolas, bineînțeles. (laughing) Serios, personajul acesta îmi place enorm de mult, debordează magie prin toți porii. Elfii îs a-we-so-me!

Voi ce iubiți? Dau această provocare mai departe oricui vrea să se distreze!

 

Dragoste în vremea holerei, de Gabriel García Márquez - Recenzie

Le mulțumesc frumos celor de la Bookia pentru oportunitatea de a citi această carte, pe care am savurat-o pagină cu pagină. Îi îmbrățișez cu drag și cu multă stimă!

 

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel ami profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană. 

 

Este a treia carte scrisă de autorul Gabriel García Márquez pe care am ocazia să o citesc. Am mai citit „Povestea târfelor mele triste” (recenzia AICI) și „Funeraliile Mamei Mari” (recenzia AICI). Dacă ar fi să încerc să le ierarhizez, nu cred că aș putea, dat fiind faptul că fiecare carte a acestui autor este unică, atât prin stil, plasticitate și formă, cât și prin poveste și morală. E cam prea devreme să-mi exprim o părere legată de stilul autorului, aș spune, câștigător al Nobelului pentru Literatură în anul 1982, dar nu mă înșel că l-a meritat. Mi-a plăcut mult acest roman, din mai multe motive pe care le voi prezenta în continuare, însă au existat și lucruri care, la o primă lectură, au făcut ca acesată carte să pară greoaie. Bineînțeles, nu mă îndoiesc că Gabriel García Márquez nu e pentru tot publicul cititor, ci necesită o inițiere în limita bunului simț, însă, după gusturile mele - și aici am să fiu subiectiv - detaliul și forma, culoarea, ar mai fi trebuit puțin reduse.

Dragostea este calea pe care omul, în toată viața sa, oricât de trist, fericit, zbuciumat, depresiv ar fi, dorește să pășească și să meargă, gândindu-se că, la capătul acestui drum, nu se află decât împlinirea ființei, desăvârșirea nu numai spirituală, cât și fizică, trupească, într-o unire a contradicțiilor noastre efemere, care ne proiectează spiritul într-un spațiu teluric al existenței, domnind peste ceea ce cu toții numim ideal și aspirație. Despre asta este povestea lui Gabriel García Márquez, într-o oarecare măsură. Despre zbuciumul acelui om care-și caută menirea într-o lume în care nimic nu este ceea ce pare a fi, dominat de aparent și înfățișat de răutatea umană, despre omul a cărui răbdare pentru a-și împlini țelului nu numai că este o virtute, ci devine un mod de a trăi, de a parcurge timpul care se scruge spre împlinirea acestei condiții. Pe de altă parte, scriitorul surprinde aceeași încercare a omului de a grăbi, în limitele sale, acest act al desăvârșirii, martor la trecerea ineluctabilă a timpului, care trăiește emoția neîmplinirii, a confuziei și deprimării, dar care are, la polul opus, satisfacția învingătorului, satisfacție a cărei intensitate este suprimată de către circumstanțele în care acest „câștig” s-a produs - și anume, „după 50 de ani, 9 luni și 4 zile” de la despărțirea de persoana iubită.

Ca să pătrund puțin, așa cum v-am obișnuit, în firul romanului (cred că v-ați dat seama, nu-mi place să povestesc ceea ce se întâmplă într-o carte, asta-mi aduce aminte de clasele primare când trebuia să citim nu știu ce basme, iar apoi să le povestim de la cap la coadă, niciodată invers, ci vreau să conving cititorul de plăcerea unei lecturi doar prin stilul autorului și conturând esența cărții), Gabriel García Márquez ne prezintă o poveste de dragoste dintre Florentino Ariza, un pasionat om de afaceri cu gustul femeii pe buze și parfumul lor impregnat în batista din butonieră, care-și manifestă spiritul prin ceea ce face, și Fermina Daza, o femeie care se căsătorește cu un doctor bogat, moment în care viața lui Florentino Ariza se schimbă într-un mod brusc. Cu toate că Fermina se căsătorește cu acest doctor, Juvenal Urbino, Florentino Ariza, manifestându-și spiritul dragostei care-i încearcă inima, îi trimite Ferminei numeroase scrisori de dragoste, în care îi prezenta sentimentele și trăirile sale ce puneau stăpânire atunci când imaginea femeii Fermina îi apărea în ochi și în minte. Dovedind un caracter care, pe mine, oarecum m-a enervat, Fermina îl ezită pe Florentino, nerăspunzându-i epistolelor și judcându-l drept o persoană limitată, ridicolă, care n-ar fi în stare să iubească și s-o prețuiască așa cum, susține ea, ar merita. Îmi amintes că, de multe ori, imaginea lui Florentino Ariza era asemănată cu acea a Sfântului Duh - de altfel, am observat în scrierile lui Gabriel García Márquez că majoritatea personajelor sale capătă conotații religioase, spirituale - fapt ce oarecum nu m-a surprins, dată fiind capacitatea de sacrificiu suprem a acestui personaj. 

După ce-și petrece buni ani din viață alături de doctorul Urbino, Fermina asistă într-o zi la moartea destul de ciudată a acestuia. Nu vă spun cum moare, dar, și de data asta, Gabriel García Márquez nu mă surprinde: m-am obișnuit cu realismul său magic, în care elementele naturale și raționale se îmbină, se întrepătrund într-un stil fabulos, făcând ca o situație aparent normal să iasă din limitele normalului, ca o intruziune brutală a irealului în ordinea firească a lucrurilor. Din acel moment, în inima lui Florentino Ariz, flacăra speranței care nu s-a stins nici după jumătate de veac iese la iveală, iar acesta o cere în căsătorie, într-o scrisoare, pe Fermina Daza. Dacă va accepta sau nu, ei bine, n-am să vă spun, vă las să descoperiți singuri. 

De ce „în vremea holerei”? Ei bine, această boală a apărut prin Franța, Paris, ucigând sute de mii de oameni. Ei bine, n-am putut s-o atribui decât destinului implacabil al acestor doi protagoniști. Fermina și Florentino, niște marionete ale destinului uman, trecuți prin încercările grele ale iubirii, cu piedici și căzături, cu lacrimi și sentimente contradictorii, care parcă ar parcurge un traseu către pelerinajul sfânt al ființei, parcurgând niște probe care au menirea de a-i încerca pentru a vedea dacă dragostea lor este deasupra acestui destin. Poate mă exprim ambiguu, dar povestea dintre cei doi este una fascinantă, de o superioritate nemaiîntâlnită. Nu numai că nu este o dragoste care să se consume în plan fizic, instinctual, însă este o poveste de dragoste prin care cei doi reușesc să atincă idealul de iubire, după atâția ani în care nici măcar nu s-au atins, vorbindu-și doar când aveau ocazia, însă parcă și atunci cu cuvintele numărate. Este genul acela de poveste de dragoste care, zău, s-ar întâlni numai în filme, și acolo destul de rar. Deși viața le rezervă surprize neplăcute, încercând, parcă, să-i țină la distanță, cei doi străbat drumul de la unul la celălalt, întâlnindu-se la jumătate. Deși, aș spune, Fermina Daza a fost oarecum reticentă și dovedea frică, la început, pe când Florentino Ariza și-a manifestat dorința până în ultima clipă. Nu, nu, aici vă pot spune, n-a murit. Cel puțin nu din motive biologice.

Ca întotdeauna, am selectat și niște citate care mi-au plăcut deopotrivă:

„(...) că moartea nu era doar o probabilitate permanentă, așa cum simțise dintotdeauna, ci o realitate imediată.”

„- Nu mă sili să-ți zbor creierii. (...)

- Puteți s-o faceți, spuse el cu mâna pe piept. Nu există glorie mai mare pe lume decât să mori din dragoste.”

 

„Partea proastă într-o căsnicie e că se sfârșește în fiecare noapte după ce faci dragoste și trebuie s-o iei de la capăt în fiecare dimineață, înainte de micul dejun.”

 

„(...) poți să fii îndrăgostit de mai multe persoane deodată, și de toate cu aceeași patimă, fără s-o trădezi pe niciuna. (...) Inima are mai multe cămăruțe decât un hotel de târfe.”

 

„Constatarea că, în sfârșit, moartea intervenise în favoarea lui i-a insuflat curajul de care avea nevoie ca să-i repete Ferminei Daza, în prima ei noapte de văduvie, legământul de fidelitate eternă și de iubire pururi vie.”

 

„Amândoi erau intimidați și se întrebuai nedumeriți în sinea lor ce făceau atât de departe de tinerețea lor, pe o terasă ca o tablă de șah, într-o casă a nimănui, încă mirosind a flori de cimitir. Pentru prima oară după jumătate de veac, se aflau față în față și atât de aproape, putând să se privească în voie, ca să se vadă așa cum erau: doi bătrâni pe care îi pândea moartea, neavând altceva în comun decât amintirea unui trecut efemer ce nu le mai aparținea lor, ci unor tineri de mult dispăruți în negura vremii și care le-ar fi putut fi nepoți. Ea își spunea că, până la urmă, el o să-și dea seama și singur cât de zadarnic în era visul și astfel își va putea răscumpăra impertinența comisă.”

 

„Căci trăiseră destul împreună ca să-și dea seama că dragostea era dragoste oricând și oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte.”

„Dragoste în vremea holerei”, una dintre cele mai frumoase și mai tragice povești de dragoste din literatura universală, a fost ecranizată în 2008, adaptarea pentru cinema a romanului fiind făcută de scenaristul Ron Harwood, câștigător al premiului Oscar și al Globului de Aur. Deci, știu la ce am să mă uit week-endul acesta. Vă recomand acest roman cu mare drag, cu siguranță veți fi surprinși de povestea de dragoste dintre cei doi. Lăsați deoparte clișeele, nu veți găsi așa ceva în roman. Dimpotrivă, veți fi chiar uimiți de câtă unicitate dovedește stilul lui Gabriel García Márquez. Puteți cumpăra cartea de pe site-ul Bookia, de AICI.

Editura RAO Clasic

Traducere din limba spaniolă de Sarmiza Leahu

480 pagini

 

Topul blogurilor de cărți din România

Bună seara, dragi cititori,

La inițiativa celor de la Goodread.ro, mi-am înscris și eu blogul în topul blogurilor de cărți din România. Evident, am nevoie de susținerea voastră, iar cu un simplu vot AICI, de sub butonul „Votează”, m-ați putea ajuta. Dacă aveți bloguri și participați, vă rog să-l lăsați într-un comentariu pentru a vă vota la rându-mi.

Vă mulțumesc mult și vă mulțumim că ați făcut ca această arie a bloggerilor să crească atât de mult și de frumos. S-o susținem în continuare!

Cum ziceai că e cu dragostea?

Probabil, sentimentul de a fi îndrăgostit este unul dintre cele mai frumoase. Să simțim mii de fluturi în stomac, să visăm cu ochii deschiși, să sperăm, să râdem, să fim fericiți, să ne mutăm atenția de la cotidian spre cineva care să ne umple zâmbetul și inima de fericire. Nu cred că odată ce anii trec acest sentiment se estompează, ajungând să tânjim mai puțin după aceste senzații. La orice vârstă, inevitabil, ne dorim să (re)trăim aceste lucruri, aceste memorii. Ne face să ne simțim din nou plini de viață, pe undeva invincibili, să credem că viața chiar a meritat trăită din plin, fără niciun regret. Savurăm fiecare clipă, credem că, din acel moment, totul are sens și, deși știm că veșnicia nu durează o veșnicie, ne place să credem că, măcar de data asta, nu va fi ceva relativ și nici trecător, ci va dura și dincolo de timp.

Cu dragostea suntem învățați încă de mici, suntem educați spre a o înțelege. Acest aspect îl surprind basemele cu care am crescut ale lui Creangă, Ispirescu, Mihai Eminescu, Frații Grimm. Întâlnirea dintre cei doi protagoniști ai basmului, înfățișând forțele binelui și luptând pentru dreptate, aventurile prin care aceștia trec împreună doar pentru a-și împlini destinul ilustrează exact acest proces al îndrăgostirii. Poveștile nu ne spun, totuși, ce se întâmplă după aceea, ci proiectează destinul într-un cadru al fericirii: „... și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.” Așa să fie? Nu de fiecare dată este așa, știm prea bine că unele povești din lumea noastră, cea limitată, nu au un final fericit. Poate multe dintre poveștile noastre de dragoste eșuează tocmai din această cauză, pentru că ne proiectăm dorințele, așteptările și tipurile conform cărților pe care le citim și filmelor pe care le vedem. 

Ajungem să avem așteptări mult prea mari de la celălalt. Ne dorim ca totul să fie ca în primele zile, ca fluturii să nu-și ia zborul și să rămână acolo, mișunând la nesfârșit, ea să fie femeie, amantă, mama, prietenă și orice altceva; el să fie mereu bărbatul dispus să asculte, să se intereseze și să empatizeze, și în unele cazuri să renunțe la ieșirile cu prietenii. Riscăm să nu fim nici măcar o clipă conștienți de faptul că toate idile acestea le-am preluat, pe nerăsuflate, din toate filmele și cărțile pe care le-am trăit. Când, într-un final, fluturii dispar, pentru că deși îmi pare rău să vă dezamăgesc, aceștia dispar, riscăm să rămânem goi în fața celuilalt, fără prea multe cuvinte de adăugat. Și, cel mai dramatic lucru, este că nu știm care este motivul și, astfel, nu reușim să ne salvăm.

Pentru ca dragostea să se transforme în iubire, este nevoie de multă răbdare, atenție și tandrețe. În fiecare zi, dacă se poate. Există numeroase moduri în care îi poți arăta persoanei de care vrei să-i fii alături că-i duci dorul. Trebuie doar să fii inspirat(ă). Este bine să te placi tu pe tine însuți mai întâi pentru a putea fi plăcut de persoana de lângă tine- și nu numai. Făcând toate acestea, ne dăm seama că, în fiecare zi, construim acel ”fericiți până la adânci bătrâneți.” De la dragoste la iubire este cale lungă, dar este un drum făcut pentru doi. Și dacă reușim să le facem pe toate astea, mai rămân multe alte lucruri de îndeplinit, cum ar fi încercarea de a înceta să vânăm, în fiecare zi, fericirea.

 Privesc în juru-mi și am sentimentul că suntem mult prea mult preocupați de ideea de a fi fericiți. Într-adevăr, trebuie să fim fericiți, dar dacă stăm și ne analizăm în profunzime vom înțelege că nu prea știm ce vrem să spunem cu asta, că nu prea înțelegem că tocmai din acest motiv de a fi fericiți, suntem permanent nemulțumiți. Şi dacă reuşeşti să le faci pe toate acestea, mai rămân multe alte lucruri de făcut, cum ar fi încercarea de a te opri din vânătoarea zilnică a fericirii. Privesc în jur şi am sentimentul că suntem mult prea mult preocupaţi de ideea de a fi fericiţi. "Trebuie să fiu fericit" a devenit o idee puternic implantată în creierul nostru. Dacă zăbovim şi ne analizăm un pic mai în profunzime, realizăm că nu prea ştim ce vrem să spunem cu asta, că nu prea înţelegem de ce suntem permanent nemulţumiţi, ce demoni interiori ne îndeamnă să-l facem pe celălalt responsabil pentru nefericirea noastră. Ironia stă în faptul că nu ne dăm seama când suntem cu adevărat fericiţi, că poate acum trăim unele dintre cele mai frumoase momente ale vieţii noastre şi că acestea sunt momente de graţie pe care le vom recunoaşte ca atare abia când va fi prea târziu.

 Şi cred că, din nou, lăsăm pe alţii să definească pentru noi ce înseamnă fericirea. Trăim într-o lume grăbită şi ne dorim ca totul să se întâmple acum. Nu suntem dispuşi la eforturi prea mari, nu avem timp de investit, nu ne place să ne asumăm riscuri. Alegem calea cea mai uşoară, relaţia cea mai facilă şi apoi descoperim cu surprindere că ne-am păcălit şi că fericirea nu vine la comandă. Ne minţim că există reţete care se pot aplica pentru a fi fericiţi pentru că, nu-i aşa, e mult mai comod să încerci să aplici reţete decât să-ţi cauţi singur răspunsurile. Şi după un timp, în care am evitat să privim în interiorul nostru şi să ne analizam propriile alegeri, ne simţim înşelaţi şi trădaţi de viaţă.

 De parcă ar fi vina ei, nu a noastra. Dar aici intervine orgoliul și în fața unui om orgolios, chiar și moartea își are partea ei de teamă.