Un veac de singurătate, de Gabriel García Márquez - Recenzie

„Un veac de singurătate” este un roman scris de către câștigătorul Premiului Nobel în 1982, columbianul Gabriel García Márquez, roman care i-a adus de asemenea și prestigiosul premiu. Prima ediție a romanului a fost publicată pe 5 iunie 1967 la Buenos Aires, Argentina, de ”Editorial Sudamericana”, cu un tiraj inițial de 8.000 de exemplare. Manuscrisele au ajuns la editură prin poștă, trimise de autor, în două părți. De la prima publicare a cărții și până în prezent, s-au vândut peste 30 de milioane de exemplare în întreaga lume. A fost tradusă în 35 de limbi. Este una dintre cele mai traduse și citite cărți în limba spaniolă, de altfel. În timpul celui de-al patrulea Congres Internațional de Limbă Spaniolă care a avut loc la Cartagena, Columbia, în martie 2007, cartea fost cotată, după importanță, ca fiind a doua operă literară majoră scrisă în limba spaniolă, după ”Don Quijote” al lui Cervantes. Dacă diverși critici au dreptate când afirmă că cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea se definește prin remarcabila vigoare a scriitorilor din America Latină, la apogeul realizărilor lor se află, fără îndoială, opera în continuă evoluție a lui Gabriel García Márquez. „Un veac de singurătate” reprezintă o sinteză a tradiției literare hispanice și a temelor și tehnicilor moderne internaționale.

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel ami profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană. 

O capodoperă a literaturii, o sinteză a frumuseții hispanice, a lumii în care se desfășoară întregul curs nezbucimat, nepăsător și egal al timpului sub care, încet dar sigur, se subjugă o civilizație și se determină capacitățile acestora de a se conforma atât nevoilor fizice, cât și sufletului bântuit și încercat de anumite trăiri. Romanul poate îmbrăca aspectele mai multor teme: este, deopotrivă, o meditație asupra condiției umane limitate și efemere, în dezacord cu aspirațiile sale, dar și o meditație asupra timpului liniștit, care curge ca un râu de țară și lasă în urmă pietrele degradării. O capodoperă, pur și simplu, mă simt onorat să fi citit o asemenea carte și acum s-o recenzez pe blogul meu. Gabriel García Márquez îmbină realul cu fantasticul, într-un așa mod în care nici nu îți dai seama unde începe, de fapt, magicul, și unde se termină apoi acesta. Este un echilibru perfect, simetric între acestea două, iar meditația filosofică și narațiunea captivantă se întrepătrund într-o combinație unică, vie, tulburătoare și plină de veridicitatea momentului și a spațiului. În maniera cuvintelor criticului de artă german Franz Roh, cel care a inventat, în 1925, termenul de „realism magic”, autorul columbian își constituie stilul într-un condei în care supranaturalul este prezent ca făcând parte din lumea comună, iar lumea comună, deși deseori tragică și limitată, este descrisă ca fiind supranaturală, uneori chiar extraordinară, în toate încercările ei de a căuta fericirea și de a deprinde învățăturile lumești.

Titlul romanului, „Un veac de singurătate”, reiterează sentimentul plin de tragism, obsedant și negru al singurătății, sentiment pe care îl trăiesc toți membrii familiei Buendía, a căror poveste se desfășoară pe parcursul a șapte generații de existență, în toate aspectele vieții acesteia: încercarea de a deveni una cu spiritul, de a-și găsi ordine în minte și în suflet, în dragostea redusă la aspectul său teluric, pământean, carnal, în moartea rece în care nu se regăsește decât aceeași singurătate austeră, plină de angoasă. Acest titlu determină fluiditatea timpului în romanul scriitorului columbian: totuși, deși am crede că această poveste poate fi citită ca un progres liniar al unor generații (chiar dacă acest aspect este destul de greu de urmărit câteodată, date fiind numeroasele personaje, cu toate numele lor), sub aspectul unor evenimente și replici, pot fi luate în considerare atât destinele acestor personaje, cât și istoria orășelului peste care timpul își întinde aripile, Macondo - un sat columbian fictiv -, însă autorul, consacrându-se în stilul său caracteristic, oferă și alte valențe acestui concept: timpul este o metaforă și un fenomen circular etern, personajele trăind într-un cerc al vieții, lucru conturat și prin repetarea numelor și a caracteristicilor familiei Buendía, de-a lungul mai multor generații anumite personaje având aceleași trăsături, dobândite ereditar și viager, precum cele precedente: curiozitatea, dorința de cunoaștere, gândirea rațională, sentimentalismul, răutatea, bărbăția, brutalitatea, dar și o putere fizică deosebită, singurătatea, tăcerea și izolarea. Repetarea acestor trăsături conferă o ciclitate generațiilor, ca niște piese de domină a căror trăsături trec din descendenți în ascendenți. Este, de asemenea, o modalitate de a individualiza istoria orașului fictiv, în care „multe lucruri nu aveau nume și nu puteai decât să le arăți cu degetul”. Valența cea mai colorată a timpului se constituie în explorarea problemei eternului, al veacului trăirii, prin contextul mărginit al nemuririi trupești. Aici am putut observa numeroase imagini pur și simplu superbe, pe care le-aș rescrie separat într-un carnețel, cu timpul văzut ca o vegetație care-și întinde rădăcinile în sufletul pământului, crescând peste oameni și privându-i pe aceștia de libertate, de spațiu, iar apoi timpul văzut ca niște pânze de păianjen care pun stăpânire pe fiecare colț al casei, acoperind geamurile, cu carii care macină totul și în urma lor nu rămâne decât un praf timpuriu, care urmează să fie purtat de vânt. Credeți-mă, ce spun eu aici este o nimica toată pe lângă imaginile geniale pe care autorul le surprinde în text. Manifestându-și dorințele de singurătate și tăcere, membrii familiei Buendía se retrag în laboratorul de alchimie din casa lor, construit de Melchiade încă de la începutul poveștii și în care, parcă, timpul nu există în toată forța sa, laboratorul rămânând neschimbat de-a lungul timpului. Timpul văzut ca un fluture galben prins între paginile unei cărți, găsit și atins de persoana nepotrivită, care se preface în pulbere și dispare; de asemenea, acest fluture galben este adesea întâlnit în roman și are diferite semnificații: fragilitatea ființei, debordând de dorințe contradictorii, în dezacord cu condiția umană limitată, timpul care zboară egal deasupra tututor, măsurător și aducător de moartea, dar și ca simbol al iubirii greu de atins și fragile, care proiectează ființa într-un spațiu superior, al cosmosului.

Romanul surprinde cei o sută de ani, acel „un veac”, ai familiei Buendía, trăind în toată ascensiunea și prăbușirea pilonilor ei consolidați pe legături puternice de familie, pe solidaritate, prietenie și iubire. La începutul operei, ni se formează culoarea locală, trasându-se spațiul de desfășurare a acțiunii: satul Macondo, un sat fictiv, în care doar câteva case își găsesc singurătatea, dar care cu timpul începe să se dezvolte, concentrat mereu în jurul familiei Buendía, deoarece aceștia sunt primii locuitori ai acestui sat și, de altfel, întemeietorii acestuia - așadar, ei sunt punctul de convergență al întregilor acțiuni și intrigi. De aici, întreaga ciclitate a romanului fuzionează într-un realism magic uimitor: personajele moștenesc numele și înclinațiile familiale, idealurile, trăsăturile de caracter, valorile pentru care pledează, și parcă dezvăluie stiluri de viață care se repetă, într-o ereditate perfectă și simetrică. Totuși, personajele tind să se degradeze odată cu trecerea timpului, ca simbol al neputinței în fața rezonanței eterne și grave a anilor. Valența fantastică a satului fictiv Macondo este uimitoare, șocantă și, parcă, uneori prea suprarealistă pentru a putea fi veridică și credibilă: satul are de-a face cu insomnia care aduce, încet, încet, degradarea fizică, cu războiul care aduce calamitățile morții și ale bolii, cu ploile ca degradare diluviană a sufletului și a vieții, iar toate se combină într-un stil genial, într-o chimie sulfurică și incisivă, povestea fiind, totodată, o alegorie sub determinismul social și politic al timpului, cu toate convingerile lor - ale personajelor - mai mult sau mai puțin susținute.

Nu știu dacă aș putea vorbi despre personaje, la o adică. Vreau să spun că mi-ar fi destul de greu, chiar imposibil, să-l iau pe fiecare în parte; totuși, este îndeajuns să fii atent la primele două-trei generații, pentru ca mai apoi să-ți dai seama ce întruchipează celelalte, lucru dovedit de ciclitatea timpului despre care am vorbit mai sus. Mie mi s-a părut, subiectiv fiind, uimitor modul în care autorul a reușit să conducă toate aceste destine, să le traseze și să le descopere cititorului, ca un demiurg care știe să se joace perfect și în egală măsură - uneori - cu păpușele sale; un geniu desăvârșit care și-a meritat Nobelul într-adevăr. Dacă viața pesonajelor era, la început, austeră și simplă, odată cu trecereaa țiganilor prin Macondo, conduși de Melchiade (un personaj care mie, unul, mi-a plăcut enorm), oamenii cunosc noutățile lumii în dezvoltare: oglinzi, cooare zburătoare, alambic pentru aur sau hărți. Unele personaje, José Arcadio Buendia spre exemplu, doritoare de nou și cuprinse de acestă febră, caută cu tenacitate și meticulozitate planuri prin care pot profita de aceste lucruri care acum li se pun la dipoziție: lucru tragic, pentru că are să descoase echilibrul cândva sudat de primitivismul acestei civilizați conservatoare, păstrătoare a tradițiilor și a formei, a semănatului și dezvoltării rurale calculate. Odată cu începerea ploi care durează ani în șir, totul din sat se transformă, redevine altceva, ca simbol al dezvoltării (sau, dimpotrivă, al regresului) unui sat în care totul ar trebui să rămână la fel. Deși ploaia aceasta a adus apă murdară și numeroase inundații, în antiteză cu ceea ce urmează autorul creează o perioadă nesfârșită de secetă, iar totul devine deșertic, lipsit de culoare, pustiu. Un alt lucru care reiterează ciclitatea acestei lumi și care se va relua, mai târziu, în cartea lui Gabriel García. 

Dacă stau și mă gândesc, romanul nu are un subiect principal, un schelet propriu-zis pe care să se construiască întreaga acțiune, întreaga desfășurare a acesteia. Este alcăuit din mai multe vertebre și regiuni, autorul columbian folosindu-și condeiul pentru a ilustra și a contura faptul că, într-o societate dominată de evoluția tehnologică firească și exhaustivă, ar trebui să fim atenție și la propria noastră istorie, la ceea ce ne-a adus în acest prag, oferindu-ne prilejul de a putea avea tot ce avem sau tot spre ce aspirăm, pentru că, altfel, am putea suferi din cauza acestor lipsuri legate de istoria omenirii.

 

Iubesc stilul acestui autor, iar dacă până acum citisem cărți bune de la el, pot spune că, citind acest roman, am citit un dintre cele mai frumoase capodopere ale lumii. Imaginile pe care le-a conturat Gabriel García Márquez îmi stăruie și acum în minte, și sunt sigur că n-am să le pot uita niciodată: imaginea acelei femei care mănâncă pământ, de parcă și-ar putea trimite dragostea prin huma pe care calcă, imaginea acelui om care a fost legat afară, în ploaie, din cauza brutalității cu care se comporta, Melchiade întorcându-se din morți din cauza singurătății reci pe care n-o putea accepta; toate sunt pur și simplu uimitoare, îți dau de gândit și nu ai să poți uita prea curând totul. Deși sunt aproape cinci sute de pagini, puține liniuțe de dialog și mai multă narațiune, presărată cu o descriere fantastică, această carte nu m-a plictisit deloc, totul este într-o măsură foarte bine gândită și neprețuit de frumoasă. Vă spun cu mâna pe inimă, acest roman este unul dintre cele mai de preț lucruri din biblioteca mea și una dintre cele mai bune cărți pe care am avut onoarea să le citesc vreodată. O așez alături de „Culoarea sentimentelor” de Kathryn Stockett (recenzia aici) și „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell. Nu știu ce să mai spun, dar știu că nu am spus tot ce-ar fi putut fi spus. Pentru că pur și simplu mi-e greu să fac recenzia unei asemenea cărți, știu că nu va ajunge la voi, oricât de mult aș încerca, decât o micuță fărâmă din genealitatea autorului surprinsă în conținutul acestui roman.

Deși am vrut să sar peste partea cu fragmentele, având în vedere că recenzia este deja destul de lunguță, am să vă prezint niște fragmente care mi-au plăcut mult (la îndemnul unei prietene, că, deh):

„Nopțile înfricoșate ale copilăriei se mărginiseră la ungherul acela, unde rămânea nemișcat până la ora de culcare, asudând de spaimă pe un taburet, sub privirea vigilentă și glacială a sfinților pârâcioși. Era o tortură zadarnică, fiindcă chiar de pe atunci era terorizat de tot ce-l înconjura și era pregătit să se teamă de tot ce avea să întâlnească în viață: femeile de pe stradă, care stricau sîngele de neam, femeile din casă, care nășteau copii cu coadă de purce; cocoșii de luptă, care provocau moartea unor oamni și mustrări de cuget pentru tot restul vieții; armele de foc, care numai dacă le atingi te ș condamnau la douăzeci de ani de război; acțiunile nechibzuite, care nu aduceau decât la dezamăgire și la nebunie, și, în sfârșit, tot ce crease Domnul în nețărmuita lui bunătate și care fusese pervertit de diavol.”

„(...) fiindcă aici până și lucrurile tangibile erau ireale: mobilele care se desfăceau când te așezai pe ele, gramafonul stricat în interiorul căruia era o cloșcă, grădina cu flori de hârtie, calendarele din anii dinaintea scrisorii companiei bananiere, tablourile cu ilustrații de cupate din reviste care nu s-au publicat niciodată. Până și micuțele târfe sfioase care veneau de prin vecini când patroana le anunța că sosiseră clieni erau pură invenție. Apăreau fără să salute, cu rochițele înflorate de pe vremea câd aveau cu cinci ani mai puțin, și le scoteau cu aceeași inocență cu care și le puseseră, iar în paroxismul dragostei exclamau uluite ce îngrozitor, uite cum cade tavanul! și îndată ce își primeau pesoul și cei cinzeci de centavos îi cheltuiau pe pâine și pe o bucată de brânză pe care li le vindea patroana, mai zâmbitoare ca oricând pentru că numai ea știa căă nici mâncarea nu e adevărată.”

Macondo este un spațiu sacru, cu toate fanteziile, obsesiile, tragediile, pasiunile și disperările, speranțele oamenilor care-și duc „veacul de singurătate” pe acele plaiuri crude și abia îmblânzite, este spațiul mitic, teitoriul predigios unde fantasticul, irealul se îmbină cu realitatea, relevându-se în viața de zi cu zi a personajelor și în întâmplările acestora (ne)firești. Totuși, „întregul demers narativ sugerează idea că Macondo nu se mărginește la o arie concretă, istoria sa fiind de fapt istoria existenței umane, căci, așa cum arată naratorul, «mai curând decât un loc pe lume, Macondo este o stare de spirit».”

Vă recomand romanul cu drag, ”is a must” pentru oricine. Mulțumesc frumos celor de la Târgul Cărții pentru onoarea de a-l fi citit, puteți comanda romanul „Un veac de singurătate” de aici, cu o reducere de 49%. Trebuie neapărat să profitați de ofertă, credeți-mă! De asemenea, pe site-ul celor de la Târgul Cărții găsiți numeroase cărți cu reduceri foarte mari, de la autori consacrați ca Eric-Emmanuel Schmitt, Coelho, Isabel Allende,  Gabriel García Márquez și mulți alții. Urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate ofertele și noutățile. Lecturi plăcute și o zi răcoroasă să aveți!

Mult așteptatul volum „Cartea vieții” de Deborah Harkness!

„În inima Bibliotecii Bodleiene din Oxford, profesorul universitar Diana Bishop descoperă  în cursul cercetărilor ei un manuscris alchimic – Ashmole 782 – aflat sub o vrajă. Deși se trage dintr-un neam vechi și celebru de vrăjitoare, Diana a renunțat de mult la moștenirea familiei sale în favoarea cercetării universitare și a unei vieți obișnuite, așa că, după o analiză sumară, returnează manuscrisul. Dar descoperirea ei pune în mișcare o întreagă lume fantastică, atrăgând pe urmele sale deopotrivă demoni, vrăjitoare și vampiri. Printre ei se află și Matthew Clairmont, un vampir genetician pasionat de teoriile lui Darwin, pe cât de periculos, pe atât de enigmatic. Relația care se înfiripă între cei doi amenință să spulbere pacea fragilă care domnește de secole în lumea lor. O poveste romantică sofisticată și plină de suspans îi unește în încercarea de a descoperi secretele manuscrisului, între ale cărui pagini se află cheia unui trecut misterios și a unui viitor nesigur.” 

Cumpără romanul de pe site, cu o reducere de 50%, de AICI.

„Dragostea lor este mai puternică decât legea, decât timpul, decât viața însăși.

Porniți într-o călătorie prin timp la capătul căreia speră să găsească nu doar cartea pierdută a vrăjitoarelor, ci și sursa neobișnuitelor ei puteri, Diana și Matthew ajung în Anglia elisabetană, într-o lume a spionilor și a uneltirilor în care primii ghizi le sunt vechii prieteni ai vampirului, straniul grup de personalități literare, științifice și politice ale epocii cunoscut sub numele de Școala Nopții. Pe măsură ce pânza de minciuni pe care o reprezintă trecutul lui Matthew se strânge în jurul lor, Diana și iubitul ei ajung în Franța, apoi în Boemia, la curțile celor mai importanți monarhi ai lumii. Pentru Matthew Clairmont călătoria în timp nu-i lucru ușor, așa cum nici Dianei nu-i e simplu să afle cheia moștenirii sale și să elibereze adevărata forță ce zace în ea.
O sinuoasă călătorie a cunoașterii, în care alchimia, magia și istoria dau naștere unei profunde povești despre dragoste, pasiune, legături de sânge.”

Comandă cartea de pe site cu o reducere de 50%, de AICI. 

”În căutarea tainei pe care vrăjitoarele au ascuns-o timp de secole.

Proaspăt întorşi din călătoria în timp ce i-a purtat până în Anglia anilor 1590, Diana Bishop şi Matthew Clairmont sunt așteptați de vechi prieteni, dar şi de noi ameninţări. Vestea că Diana urmează să nască gemeni este primită cu entuziasm, dar şi cu îngrijorare. În timp ce Diana trebuie să-şi apere poziţia în mijlocul complicatului neam de Clairmont, păstrând totodată secretul asupra adevăratei naturi a puterilor ei, Matthew îşi vede propriile taine scoase la lumină atunci când Benjamin, fiul pe care îl credea pierdut, revine în viaţa lui cu gânduri negre şi o puternică dorinţă de răzbunare.

Singura cale de a-şi ocroti familia şi prietenii rămâne reîntregirea misteriosului manuscris Ashmole 782 şi descifrarea conţinutului său. Strângând în jurul lor vampiri, vrăjitoare, demoni şi chiar oameni, Diana și Matthew se lasă conduşi de scrierile străvechi, dar şi de ştiinţa modernă, într-o palpitantă aventură a cunoaşterii la capătul căreia vor afla cine sunt cu adevărat.”

Comandă și al treilea volum, apărut de curând, cu o reducere de 20%, de AICI. 

Voi ați citit această serie? Ce părere aveți? Mie mi se pare interesantă, atât din auzite cât și din ce am citit, așa că aș vrea s-o încep! Și volumele arată foooarte bine, estetic vorbind, sunt cartonate și atrag cititorii. Lecturi plăcute! 

 

Viitorul nostru, de Jay Asher - Recenzie

Imaginează-ți că ai putea călători în viitor, deja știind ce urmează să ți se întâmple. Imaginează-ți că, dacă ești băiat, ești căsătorit cu cea mai râvnită fată din școală. Acum, dacă ești fată, imaginează-ți că ai o viață nu prea fericită alături de persoana pe care alegi să o ai lângă tine, că te simți neîmplinită și, totuși, renunți să mai lupți și te conformezi cu ceea ce se întâmplă. Dă-ți puterea de a schimba, prin ceea ce faci acum, în acest moment, viitorul pe care deja îl cunoști; și, totuși, gândește cum trebuie să faci ca alegerile tale să fie cât mai potrivite. Nu uita: ești suma tuturor alegerilor pe care le faci, de aceea trebuie să analizezi toate resorturile înainte de a te avânta cu capul înainte. Lași viitorul să fie așa, sau lupți pentru a-l schimba? Dorești mai mult, dorești ca totul să fie exact așa cum este, așa cum ai vrut tu să fie? Cea mai micuță acțiune poate produce un seism în viitorul necunoscut. Dar cum ai să vezi acest viitor atunci când, printr-o minune, îl cunoști deja.

Carolyn Mackler este deținătoarea premiului Printz Honor pentru „The Earth”, „My Butt, and Other Big Round Things”; și autoarea multor cărți de adolescenți pentru adolescenți („Tangle”, „Guyaholic”; „Vegan Virgin Valentine” și „Love and other Four-Letter Words”). Scrierile ei au fost publicate în peste cincisprezece țări. Jay Asher s-a născut în Arcadia, California, și a crescut într-o familie care i-a încurajat toate taentele, de la cântatul la chitară la scris. A lucrat ca bibliotecar înainte de publicarea romanului său de debut, „Cele tre1spr3zece motive”, care a ajuns pe lista de bestselleruri a publicațiilor New York Times și Publishers Weekly, și a fost tadus până în prezent în 32 de limbi. Cea de-a doua carte a sa, „Viitorul nostru” scrisă în colaborare cu romanciera Carolyn Mackler, a fost publicată în noiembrie 2011, iar drepturile de ecranizare au fost deja achiziționate de către Warner Bros. Jay locuiește cu soția sa și fiul lor pe coasa centrală a Californiei și, atunci când nu scrie, îi place să cânte la chitară și să meargă în drumeții. Îl puteți găsi pe jayasher.blogspot.com și www.thirteenreasonswhy.com.

O carte genială, care m-a ținut captiv de la început până la sfârșit, de aceea cred că am citit-o în două zile, dacă nu chiar mai puțin. De la același autor am citit și  „Cele tre1spr3zece motive” (recenzia aici), deci sunt familiarizat cu stilul său foarte ușor, lejer, care curge de la sine, fără „podoabe stilistice” prea pompoase - simplu, aș spune -, dar ce m-a atras cel mai mult a fost temele pe care le abordează, stilul în care își consolidează intriga pentru ca mai apoi să construiască o acțiune extrem de pe placul cititorului. Recunosc, mi-a plăcut acest roman mai mult, poate pentru că celălalt mi s-a părut prea, cum să-i zic, pentru adolescenți. Înțelegeți voi. Să trec la recenzie, așadar.

Doi adolescenți, iarăși, tipici americani, Josh și Emma, amândoi la liceu, cu plăceri nevinovate sau nu, vecini dintotdeauna, prieteni cam tot de atât timp, până în noiembrie, anul trecut, când o întâmplare destul de ciudată îi face să devină reci unul față de ceilalți. Nimic cine știe ce, momentan. Dar totul ia o întorsătură ciudată, surprinzătoare, atunci când familia lui Josh primește prin poștă un CD-ROM de la America Online, iar mama lui îi spune să i-l dea Emmei, ca să și-l instaleze pe noul ei computer. Nu cred că îmi aduc aminte de ce au primit acel colet cu CD-ul cum, de altfel, nici nu cred că autorul a adus această explicație în discuție. Motiv ca să fie împreună și să se apropie iarăși, cei doi instalează CD-ul, next, next, skip, finish, apoi dublu click, enter, Emma își face cont, iar ceea ce urmează să se întâmple o va trimite, într-o singură secundă, cu cincisprezece ani în viitor.Anul 1996. Josh și Emma încă sunt confuzi de ceea ce li se afișează în fața ochilor: o siglă mare, albăstruie, care te-ar face să te întrebi „Ce carte-i asta?”, pe care scrie, cât jumătate din ecran, „Bine ai venit pe Facebook”. Dar doleanța reiese din faptul că Facebook-ul, la o adică, nu a fost inventat încă. Încercând să se familiarizeze, cei doi caută pe acolo, mișună prin grupulețe, că, dom'le, ce-i ăla „like”, „share”, „comentează”, „X a postat acum cinci minute”, „Y se simte magnific la cinema cu Z” și așa mai departe. Nu știu, părțile acestea de la început sunt destul de amuzante, când încearcă ei să-și dea seama ce înseamnă toate acele lucruri. De ce și-ar pune cineva toată viața pe Facebook, de ce ar împărtăși-o cu niște persoane care i-ar putea vrea răul, ar putea să profite de ceea ce află, să o șantajeze, chestii dintr-astea, evident, posibile? Curioși, cercetând pe internet, Emma este atrasă de postarea unei femei, care se plânge de viața pe care o are. Aceasta nu poate să treacă cu vederea că persoana are același nume cu ea, doar că un nume diferit de familie, fiind căsătorită; și, e asemenea, nu poate să rămână pasivă atunci când observă că femeia s-a născut în aceeași zi cu ea, a studiat la aceeași școală și a urmat facultatea pe care voia Emma să o urmeze. Să fie, oare, ceva putred la mijloc? Unde i-a dus acel click pe cei doi adolescenți?

În viitor. Cu cincisprezece ani în viitor. Acum, pe scaune, cei doi stau și își privesc viitorul, viața de peste cincisprezece ani care, ce ironie, este la îndemâna tuturor. Își privesc eșecurile, idealurile atinse sau greșite, resfrângerea destinelor și sunt surprinși de unde a putut viața lor să ajungă, fără ca ei să fi avut habar: Emma este o femeie care se simte neîmplinită, tristă, și, deopotrivă, Josh, un băiat timid și fără idealuri în dragoste prea mărețe, ajunge să se căsătorească cu cea mai frumoasă fată din școală, că, deh, doar așa îi zice Facebook-ul: „Căsătorit cu X”. Amândoi cred că totul nu este decât o glumă însă, peste ceva timp, își dau seama că de fapt totul este adevărat și sunt nevoiți să se lupte cu suișurile și coborâșurile vieților lor viitoare, obligați să se confrunte cu lucrurile bune sau rele pe care aceștia le fac în prezent. Și, dacă totul pare deja așezat de la sine, bine-mersi, totul ia o întorsătură drastică atunci când Emma ajunge acasă și observă, spre bucuria ei, că ceva la „ea viitoare” este schimbat, ca rezultat al unui lucru pe care l-a făcut în acea zi. O fi oare posibil, astfel, ca cei doi să-și schimbe viitorul care deja le-a fost scris?

Tocmai asta stârnește o culminare a acțiunii. Cei doi află că tot ceea ce fac în prezent le poate afecta viitorul pe care îl pezintă Facebook-ul: cuvintele, gândurile, relațiile pe care le au, minciunile spuse și secretele ascunse, emoțiile negative, strângerile de mână, prezervativele ascunse, mașinile conduse. Într-o încercare disperată de a-și păstra viitorul cu care este mulțumit, Josh ajunge, tocmai din acest motiv, să și-l schimbe. Emma, de asemenea, încearcă să își reia imaginea de femeie împlinită și de succes, confruntându-se cu toate alegerile nepotrivite pe care le-a făcut până în acel moment și care au avut drept punct de convergență imaginea ei de femeie nereușită și ratată social. Dacă de fiecare dată când își deschide pagina vrea să vadă altceva, mai bun și mai prosper, Emma este plină de speranță, atunci Josh dorește să revadă, la nesfârșit tab-ul care-i spune că „ești căsătorit, încă, cu X”. Și, totuși, oare chiar asta își doresc cei doi adolescenți?

Poate faptul că își știu deja viitorul i-a făcut să se schimbe, atât față de ei înșiși, atât față de idealurile pe care le-au avut și tabieturile care-i defineau, atât față de adevărurile pe care și le tot spuneau, față de secretele pe care nu voiau să și le împărtășească, față de familie și față de oamenii cu care intrau în contact. Cei doi ajung să fie mereu conectați cu „ei din viitor”, dorind ori să rămână cu acea imagine perfectă de peste cinsprezece ani - Josh -, ori să și-o schimbe și să vadă, odată pentru totdeauna, ceva mai frumos și mai prosper - evident, dorința Emmei. Totuși, cu timpul, tot schimbându-și imaginea din viitor, cei doi ajung să-și dea seama că poate alegerile pe care le fac nu sunt cele mai potrivite și nici cele pe care și le doresc și că cei din viitor nu sunt decât niște proiecții relative, de moment, grosolane și ambigue ale dorințelor lor și ale imaginilor lor de ființe trăind clipele firave și scurte ale adolescenței, cu toate aspectele ei bune sau rele.

Am selectat și niște fragmente, am să le las mai jos:

„- Dacă cineva încearcă să-ți facă o farsă, s-ar fi gândit la toate astea.

- Crezi că se pot schimba toate astea de la un CD-ROM virusat? Nu înțelegi? Chestia asta... Facebook, sau cum i-o zice... e din viitor. (...)

- De ce scrie că are trei sute douăzeci de prieteni? întrebă Josh. Cine are așa mulți prieteni?”

„- Tu chiar nu înțelegi? La un moment dat, în viitor, noi am creat chestia asta. Nu știu exact ce e, dar par a fi site-uri legate între ele, unde oamenii își pun pozele și scriu tot ce li se întâmplă, de exemplu dacă au găsit lo de parcare sau ce au mâncat la micul dejun.”

„Când spune asta, îmi dau seama că pot s-o caut pe Kellan pe Facebook. Poate chiar am să văd dacă face pe bune Facultatea de Medicină. Îmi place așa de tare gândul că Facebook nu se limitează numai la mine și la Josh. Aș putea căuta pe orocine, ca să văd ce-l așteaptă în viitor.”

„- Ce faci? o întreb.

Dar știu răspunsul. Face o mică schimbare în prezent ca să vadă cum îi afectează viitorul. Dacă îi smulg acum vaza, nu ar conta, pentru că nici asta nu s-ar fi întâmplat înainte. 

(...)

Nu vreau să mă gândesc în ce fel s-a schimbat viitorul în clipa asta. E imposibil de aflat, și în primul rând nici n-ar fi trebuit să se schimbe. Dă clic și pagina se încarcă din nou.”

Am răsplătit scrierea cu 5 steluțe pe Goodreads. Sfârșitul mi-a plăcut, deși l-am întrevăzut de undeva de pe la ultimile pagini. Mi s-a părut interesantă ideea de a ști cum o să-ți fie scris viitor și, odată știut, ori să te conformezi și să te gândești că n-ai putea face nimic pentru a-l schimba, ori să lupți și, fără să știi unde pot duce acțiunile tale, să-l rescrii. Chiar mi-a plăcut, iar stilul autorului a potențat plăcerea mea. Merită!

Le mulțumesc frumos celor de la Editura Leda pentru acest roman minunat. Vi-l recomand cu mare drag, cu siguranță o să vă placă, îl puteți achiziționa de pe site. De asemenea, fiți cu ochii pe pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile editoriale, ofertele și concursurile. De asemenea nu uitați că al treilea volum din seria LUX, „Opal”, poate fi deja comandat. Mult succes și lecturi frumoase.

Editura Leda

Traducere din limba engleză de Mariana Piroteală

368 pagini

Recomandare muzicală

M-am îndrăgostit de melodia asta, o știu de câțiva ani. Un mesaj frumos!

„Să nu mă părăsești” de Kazuo Ishiguro- Recenzie

   
Poate drama noastră existențială pornește din faptul că, încercând să ne depășim condiția, ne aflăm în imposibilitatea acestui lucru. Ca oameni limitați, mereu țintim către ceva mai spus, către ceva mai special și mai frumos. Către o viață mai bună, către o mângâiere mai caldă. Poate ne-a fost dat ca unele lucruri, de fapt, să se întâmple așa cum s-au întâmplat, și nimic n-ar fi putut interveni, din exterior sau din interior, să fi schimbat acest lucru. Poate, totuși, ar trebui să ne acceptăm destinul, și, deopotrivă, ar fi o prostie să credem că nu ne putem plasa deasupra lui. Se spune că nu țintești prea sus decât atunci când te sperii de idealurile tale. Dar ce faci atunci când idealurile, principiile ți-au fost scrise încă înainte de a te fi născut?

Kazuo Ishiguro s-a născut la Nagasaki, în 1954, iar în 1960 s-a mutat în Anglia. A studiat la University of Kent și East Anglia, după care s-a mutat la Londra, orașul în care trăiește și în prezent. A debutat la douăzeci și opt de ani cu romanul „Amintirea palidă a munților”, dar, în mod evident, „Să nu mă părăsești” poartă amprenta specifică a romancierului britanic. Rafinamentul și sensibilitatea autorului dau naștere unuei tulburători povești de dragoste, încărcată de dramă și introspecție. Romanul a fost nominalizat la Booker Prize, National Book Critic Circle Award și Arthur C. Clarke Award și incluse pe lista celor mai bune cărți ale anului în The New York Times, Publishers Weekly și alte numeroase reviste.

Anglia, sfârșitul anilor '90. Instituția de la Hailsham. Un loc călduros, ferit de ochii lumii, departe de agitația urbană și de mizeria umanității. Un loc în care elevii trebuie să clească disciplinați, să învețe ce este iubirea, cum să se comporte, după ce vor fi plecat, în societate. Hailsham reprezintă un cumul al viselor copilăriei, puerile, un loc în care cuvântul „sex”, „droguri”, „tutun” ar trebui să rămână tabu, departe de urechile gardienilor și de uniformele institutoarelor. Hailsham reprezintă locul în care toate lucrurile încep, aducând, odată cu acest început, sfârșitul. Aici, elevii nu au voie să cunoască violența, trebuie să fie toleranți și, înainte de toate, să se supună regulilor. Elevii nu trebuie să întrebe de ce nu li se permit anumite lucruri, ci trebuie să întrebe cum ar trebui să facă să se supună, din ce în ce mai bine, regulii respective. Hailsham este locul în care, dacă dorești să găsești liniște, vei avea. Dar este și din care, mai târziu, întregul tragism are să se nască. Dacă elevii de la Hailsham își acceptă destinul, își acceptă limitarea și nu vor nimic mai mult, atunci misiunea instituției și a profesilor înzestrați a fost dusă la bun-sfârșit. Hailsham este locul din care, acceptându-ți condiția, pleci pentru a muri în numele altor oameni, cărora nu le datorezi nimic.

Kathy H. Tommy. Ruth. Cei trei elevi în jurul cărora se învârte întreaga acțiune a romanului. Povestea, scrisă din perspectiva lui Kathy H., o tânără care devine îngrijitoare, ne poartă în sufletul și în mintea ei, trecându-ne prin locurile nebănuite ale instituției Hailsham, apoi la Căsuțe, locul în care vor ajunge după ce vor fi pregătiți, și, de asemenea, într-o unire a tuturor amintirilor ei, Kathy H. încearcă să găsească răspunsuri la întrebările care, cu ani în urmă, o frământau, însă momentul prezent, clipa a ucis toată această putință de care are nevoie. Privind retrospectiv, Kathy H. își dă seama că, într-adevăr, poate niciodată n-o să ne putem ridica deasupra destinului care ne-a fost, așa cum un mare filosof spunea, sau poate că întotdeauna lucrurile se întâmplă în modul lor specfici datorită unui lucru pe care încă nu-l cunoaștem. Dacă am accepta ceea ce suntem, fără a striga spre ceruri, poate am fi mai fericiți și mai mulțumiți. Și, totuși, Kathy H., tu ești fericită? Tu ești mulțumită?

    Încă de mică, pe când era elevă la Hailsham, în sufletul lui Kathy H., se naște o dragoste puerilă, chiar dacă în paginile cărții nu prea recunoaște acest lucru, pentru un băiețel cu porniri destul de greu de înțeleg, Tommy. Într-o cocârdășie aiurită cu Ruth, Kathy H. descoperă „viața” de dincolo de gardurile de sârmă ale institutului Hailsham, cu minciunile ei, cu sex, acea plăcere fizică despre care între pereții institutului n-aveai voie să vorbești, și, deși la început se miră și vrea să descopere cât mai multe, Kathy își dă seama că toate acestea nu reprezintă decât un lucru infim, atât timp cât ființele lor limitate nu se pot racorda la așa ceva, fiind încorsetate de regulile stricte de la Hailsham. Deși vrea să descopere dragostea, în sufletul lui Kathy există o contradicție, întrucât, deși dă semne că-l place pe Tommy, mereu evită să-i destăinuie sentimentele. De ce? Din frică? Teamă de a fi respinsă? Apoi, dându-și seama că uneori este prea târziu să mai spun unele cuvinte, Kathy regretă și, departe de ceilalți prieteni, se retrage sub propria ei carapace în care este loc doar pentru o singură persoană, iar singura sa manifestare sunt desenele speciale pe care le face, ca o voce a sufletului neascultat, și care mereu sunt selectat pentru Galeria școlii - un alt lucru care stârnește o intrigă deosebită a operei, în special în sufletul lui Tommy. Suflet taciturn, trist și înfricoșat, Kathy se închide în sine și, Kathy-cea-de-după, în viziunea contemporană a romanului, își dă seama cât de proaste au fost alegerile pe care le-a făcut, gândindu-se că, poate, dacă ar fi fost altfel, dacă ar fi reacționat altfel, lucrurile ar fi fost mult mai ușoare pentru toți. Dar totul este prea târiu, totul are să se sfârșeacă în curând...

Am uitat să spun faptul că cei de la Hailsham erau numiți „oameni speciali”, dată fiind condiția lor: elevii, după cum află și ei mai târziu, informați de o profesoară care apoi „pleacă” de la Hailsham din motive deloc bizare, că ei, deși visează, au vise de a junge medici, piloți, vânzători la magazin, judecători, electricieni sau poate mecanici, jucător de golf sau poate înotători de performanță, nu vor fi capabili niciodată să facă acest lucru, pentru că viața lor a fost scrisă încă de când au pășit în incinta Hailsham-ului: pur și simplu sunt crescuți pentru organele lor, „donatori”, ca niște piese de schimb pentru oamenii „adevărați”, iar anii lor sunt numărați, întrucât majoritatea donatorilor se sfârșesc chiar de la primele donații, epuizați și desăvârșindu-și condiția. Drept să vă spun, am fost lovit de această idee. Pur și simplu după ce-am lăsat romanul jos, am stat câteva zeci de minute cu capul în tavan și m-am gândit la tot ceea ce citisem, fără să pot găsi vreo explicație a persoanelor lângă care aceștii copii, lângă care aceste „some” creșteau și se dezvoltau în condiții, vreau să cred, relativ normale. Aflând toate acestea, cei trei prieteni așteaptă plini de speranță ziua în care vor avea parte de libertatea din spatele gardului de sârmă ghimpată de la Hailsham, când vor înceta să mai fie pur și simplu niște „oameni-clonă”, niște creaturi menite să facă bine altor persoane, chiar cu prețul vieții lor, niște corpuri cultivate pentru niște piese de schimb.

Povestea trece în altă dimensiune atunci când cei trei elevi, din generația lor, pleacă la Căsuțe, un loc în ei au parte de o relativă libertate. Întrucât au crescut, cei trei prieteni - Tommy și Ruth, cel puțin, care au o relație împreună - își caută ocupații, încearcă să cunoască alți oameni, iar toate acestea reprezintă în sufletul lui Kathy o încercare imposibilă de a scăpa de ceea ce le-a fost scris născându-se. Crezând într-o posibilitate a salvării, printr-o amânare, lucruri despre care se discuta însă despre care nimeni nu avea curajul să întrebe, destinul unora pare a putea fi răsturnat, păcălit. Și, totuși, oare chiar să ne bazăm pe acest lucru, să credem că, într-adevăr, există o posibilitate a salvării? Este posibil să rescrii ceea, oricum, încerci să accepți? Ajuns în acest punct, epuizat, înconjurat de frică, predai armele sau continui să lupți pentru viața ta? Ce se întâmplă atunci când, deși știi că anii pe care i-ai avut în spate nu au fost tocmai roz, încă îți este dor de locul în care, cândva, găseai liniște, pace, găseai un loc cald în care să dormi, și, cu toate regulie scrise sau nescrise, găseai o „familie” - o familie pe care nu ai avut-o niciodată și care îți lipsește atât de mult? Îți accepți destinul crezând că doar astfel le-ai putea mulțumi? Sau țintești către mai mult?

Kathy H. este un personaj care m-a atras foarte mult prin modul în care își privește trecutul, atât alături de prietenii ei, cât și la Hailsham, când abia reușea cunoștea dimensiunile vieții. Trecând propriile fapte prin prisma conștiinței sale, Kathy H. descoperă că alegerile pe care le-a făcut nu au fost întotdeauna cele mai bune, că acele cuvinte pe care le-a ales poate că au rănit și au adus lacrimi. Regretă, simte nevoia de a fi iertată, de ispășire, însă totul este prea târziu. Căutând răspunsuri, Kathy nu știe că, de fapt, își pune mai multe întrebări. Iar aceste întrebări sunt prea mult pentru sufletul ei chinuit de bănuieli, de contradicții și lacrimi. Un persoaj de care, cu siguranță, vă veți îndrăgosti, cu un simț al anlizei și introspecției deosebit de dezvoltat.

Poate nu toți reușim să ne înțelegem drama propriei existențe. Poate uneori avem sentimentul că, de fapt, n-am fi trăit pe cât de mult am vrut, iar unele lucruri au rămas în trecut și nu mai putem reveni asupra lor. Un amalgam de „ce-ar fi fost dacă”, condiționând prezentul trist în care personajul, acum îngrijitor, își așteaptă rândul la donații. Și poate, totuși, niciodată nu și-ar putea renega condiția, plasându-se deasupra a aceea ce, înconjurată de sârma ghimpată de la Hailsham, aceasta însemna. 

 

Mulțumesc mult librăriei online Librex pentru acest roman, vi-l recomand cu drag și sunt sigur că o să vă placă. Pe site-ul celor de la Librex  găsiți primul târg de carte online care aduce, odată cu sine, reduceri la mii de produse. Urmăriți pagina de Facebook a librăriei online pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele Dacă ați citit „Să nu mă părăsești”, aștept părerile voastre, mi-ar face mare plăcere să vi le citesc. O zi frumoasă, răcoroasă (deși pare imposibil) și mult succes!

 

Editura Polirom

Traducere din limba engleză de Vali Florescu

324 pagini