Poate drama noastră existențială pornește din faptul că, încercând să ne depășim condiția, ne aflăm în imposibilitatea acestui lucru. Ca oameni limitați, mereu țintim către ceva mai spus, către ceva mai special și mai frumos. Către o viață mai bună, către o mângâiere mai caldă. Poate ne-a fost dat ca unele lucruri, de fapt, să se întâmple așa cum s-au întâmplat, și nimic n-ar fi putut interveni, din exterior sau din interior, să fi schimbat acest lucru. Poate, totuși, ar trebui să ne acceptăm destinul, și, deopotrivă, ar fi o prostie să credem că nu ne putem plasa deasupra lui. Se spune că nu țintești prea sus decât atunci când te sperii de idealurile tale. Dar ce faci atunci când idealurile, principiile ți-au fost scrise încă înainte de a te fi născut?
Kazuo Ishiguro s-a născut la Nagasaki, în 1954, iar în 1960 s-a mutat în Anglia. A studiat la University of Kent și East Anglia, după care s-a mutat la Londra, orașul în care trăiește și în prezent. A debutat la douăzeci și opt de ani cu romanul „Amintirea palidă a munților”, dar, în mod evident, „Să nu mă părăsești” poartă amprenta specifică a romancierului britanic. Rafinamentul și sensibilitatea autorului dau naștere unuei tulburători povești de dragoste, încărcată de dramă și introspecție. Romanul a fost nominalizat la Booker Prize, National Book Critic Circle Award și Arthur C. Clarke Award și incluse pe lista celor mai bune cărți ale anului în The New York Times, Publishers Weekly și alte numeroase reviste.
Anglia, sfârșitul anilor '90. Instituția de la Hailsham. Un loc călduros, ferit de ochii lumii, departe de agitația urbană și de mizeria umanității. Un loc în care elevii trebuie să clească disciplinați, să învețe ce este iubirea, cum să se comporte, după ce vor fi plecat, în societate. Hailsham reprezintă un cumul al viselor copilăriei, puerile, un loc în care cuvântul „sex”, „droguri”, „tutun” ar trebui să rămână tabu, departe de urechile gardienilor și de uniformele institutoarelor. Hailsham reprezintă locul în care toate lucrurile încep, aducând, odată cu acest început, sfârșitul. Aici, elevii nu au voie să cunoască violența, trebuie să fie toleranți și, înainte de toate, să se supună regulilor. Elevii nu trebuie să întrebe de ce nu li se permit anumite lucruri, ci trebuie să întrebe cum ar trebui să facă să se supună, din ce în ce mai bine, regulii respective. Hailsham este locul în care, dacă dorești să găsești liniște, vei avea. Dar este și din care, mai târziu, întregul tragism are să se nască. Dacă elevii de la Hailsham își acceptă destinul, își acceptă limitarea și nu vor nimic mai mult, atunci misiunea instituției și a profesilor înzestrați a fost dusă la bun-sfârșit. Hailsham este locul din care, acceptându-ți condiția, pleci pentru a muri în numele altor oameni, cărora nu le datorezi nimic.
Kathy H. Tommy. Ruth. Cei trei elevi în jurul cărora se învârte întreaga acțiune a romanului. Povestea, scrisă din perspectiva lui Kathy H., o tânără care devine îngrijitoare, ne poartă în sufletul și în mintea ei, trecându-ne prin locurile nebănuite ale instituției Hailsham, apoi la Căsuțe, locul în care vor ajunge după ce vor fi pregătiți, și, de asemenea, într-o unire a tuturor amintirilor ei, Kathy H. încearcă să găsească răspunsuri la întrebările care, cu ani în urmă, o frământau, însă momentul prezent, clipa a ucis toată această putință de care are nevoie. Privind retrospectiv, Kathy H. își dă seama că, într-adevăr, poate niciodată n-o să ne putem ridica deasupra destinului care ne-a fost, așa cum un mare filosof spunea, sau poate că întotdeauna lucrurile se întâmplă în modul lor specfici datorită unui lucru pe care încă nu-l cunoaștem. Dacă am accepta ceea ce suntem, fără a striga spre ceruri, poate am fi mai fericiți și mai mulțumiți. Și, totuși, Kathy H., tu ești fericită? Tu ești mulțumită?
Încă de mică, pe când era elevă la Hailsham, în sufletul lui Kathy H., se naște o dragoste puerilă, chiar dacă în paginile cărții nu prea recunoaște acest lucru, pentru un băiețel cu porniri destul de greu de înțeleg, Tommy. Într-o cocârdășie aiurită cu Ruth, Kathy H. descoperă „viața” de dincolo de gardurile de sârmă ale institutului Hailsham, cu minciunile ei, cu sex, acea plăcere fizică despre care între pereții institutului n-aveai voie să vorbești, și, deși la început se miră și vrea să descopere cât mai multe, Kathy își dă seama că toate acestea nu reprezintă decât un lucru infim, atât timp cât ființele lor limitate nu se pot racorda la așa ceva, fiind încorsetate de regulile stricte de la Hailsham. Deși vrea să descopere dragostea, în sufletul lui Kathy există o contradicție, întrucât, deși dă semne că-l place pe Tommy, mereu evită să-i destăinuie sentimentele. De ce? Din frică? Teamă de a fi respinsă? Apoi, dându-și seama că uneori este prea târziu să mai spun unele cuvinte, Kathy regretă și, departe de ceilalți prieteni, se retrage sub propria ei carapace în care este loc doar pentru o singură persoană, iar singura sa manifestare sunt desenele speciale pe care le face, ca o voce a sufletului neascultat, și care mereu sunt selectat pentru Galeria școlii - un alt lucru care stârnește o intrigă deosebită a operei, în special în sufletul lui Tommy. Suflet taciturn, trist și înfricoșat, Kathy se închide în sine și, Kathy-cea-de-după, în viziunea contemporană a romanului, își dă seama cât de proaste au fost alegerile pe care le-a făcut, gândindu-se că, poate, dacă ar fi fost altfel, dacă ar fi reacționat altfel, lucrurile ar fi fost mult mai ușoare pentru toți. Dar totul este prea târiu, totul are să se sfârșeacă în curând...
Am uitat să spun faptul că cei de la Hailsham erau numiți „oameni speciali”, dată fiind condiția lor: elevii, după cum află și ei mai târziu, informați de o profesoară care apoi „pleacă” de la Hailsham din motive deloc bizare, că ei, deși visează, au vise de a junge medici, piloți, vânzători la magazin, judecători, electricieni sau poate mecanici, jucător de golf sau poate înotători de performanță, nu vor fi capabili niciodată să facă acest lucru, pentru că viața lor a fost scrisă încă de când au pășit în incinta Hailsham-ului: pur și simplu sunt crescuți pentru organele lor, „donatori”, ca niște piese de schimb pentru oamenii „adevărați”, iar anii lor sunt numărați, întrucât majoritatea donatorilor se sfârșesc chiar de la primele donații, epuizați și desăvârșindu-și condiția. Drept să vă spun, am fost lovit de această idee. Pur și simplu după ce-am lăsat romanul jos, am stat câteva zeci de minute cu capul în tavan și m-am gândit la tot ceea ce citisem, fără să pot găsi vreo explicație a persoanelor lângă care aceștii copii, lângă care aceste „some” creșteau și se dezvoltau în condiții, vreau să cred, relativ normale. Aflând toate acestea, cei trei prieteni așteaptă plini de speranță ziua în care vor avea parte de libertatea din spatele gardului de sârmă ghimpată de la Hailsham, când vor înceta să mai fie pur și simplu niște „oameni-clonă”, niște creaturi menite să facă bine altor persoane, chiar cu prețul vieții lor, niște corpuri cultivate pentru niște piese de schimb.
Povestea trece în altă dimensiune atunci când cei trei elevi, din generația lor, pleacă la Căsuțe, un loc în ei au parte de o relativă libertate. Întrucât au crescut, cei trei prieteni - Tommy și Ruth, cel puțin, care au o relație împreună - își caută ocupații, încearcă să cunoască alți oameni, iar toate acestea reprezintă în sufletul lui Kathy o încercare imposibilă de a scăpa de ceea ce le-a fost scris născându-se. Crezând într-o posibilitate a salvării, printr-o amânare, lucruri despre care se discuta însă despre care nimeni nu avea curajul să întrebe, destinul unora pare a putea fi răsturnat, păcălit. Și, totuși, oare chiar să ne bazăm pe acest lucru, să credem că, într-adevăr, există o posibilitate a salvării? Este posibil să rescrii ceea, oricum, încerci să accepți? Ajuns în acest punct, epuizat, înconjurat de frică, predai armele sau continui să lupți pentru viața ta? Ce se întâmplă atunci când, deși știi că anii pe care i-ai avut în spate nu au fost tocmai roz, încă îți este dor de locul în care, cândva, găseai liniște, pace, găseai un loc cald în care să dormi, și, cu toate regulie scrise sau nescrise, găseai o „familie” - o familie pe care nu ai avut-o niciodată și care îți lipsește atât de mult? Îți accepți destinul crezând că doar astfel le-ai putea mulțumi? Sau țintești către mai mult?
Kathy H. este un personaj care m-a atras foarte mult prin modul în care își privește trecutul, atât alături de prietenii ei, cât și la Hailsham, când abia reușea cunoștea dimensiunile vieții. Trecând propriile fapte prin prisma conștiinței sale, Kathy H. descoperă că alegerile pe care le-a făcut nu au fost întotdeauna cele mai bune, că acele cuvinte pe care le-a ales poate că au rănit și au adus lacrimi. Regretă, simte nevoia de a fi iertată, de ispășire, însă totul este prea târziu. Căutând răspunsuri, Kathy nu știe că, de fapt, își pune mai multe întrebări. Iar aceste întrebări sunt prea mult pentru sufletul ei chinuit de bănuieli, de contradicții și lacrimi. Un persoaj de care, cu siguranță, vă veți îndrăgosti, cu un simț al anlizei și introspecției deosebit de dezvoltat.
Poate nu toți reușim să ne înțelegem drama propriei existențe. Poate uneori avem sentimentul că, de fapt, n-am fi trăit pe cât de mult am vrut, iar unele lucruri au rămas în trecut și nu mai putem reveni asupra lor. Un amalgam de „ce-ar fi fost dacă”, condiționând prezentul trist în care personajul, acum îngrijitor, își așteaptă rândul la donații. Și poate, totuși, niciodată nu și-ar putea renega condiția, plasându-se deasupra a aceea ce, înconjurată de sârma ghimpată de la Hailsham, aceasta însemna.
Mulțumesc mult librăriei online Librex pentru acest roman, vi-l recomand cu drag și sunt sigur că o să vă placă. Pe site-ul celor de la Librex găsiți primul târg de carte online care aduce, odată cu sine, reduceri la mii de produse. Urmăriți pagina de Facebook a librăriei online pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele Dacă ați citit „Să nu mă părăsești”, aștept părerile voastre, mi-ar face mare plăcere să vi le citesc. O zi frumoasă, răcoroasă (deși pare imposibil) și mult succes!
Traducere din limba engleză de Vali Florescu
324 pagini
O poveste de-a dreptul interesantă. O carte care te invata sa pretuiesti viata si ceea ce e al tau.
RăspundețiȘtergereDa, așa este. Un roman pe care l-aș relua oricând cu drag, iar filmul este supeeerb!
ȘtergereĂsta e un autor chinez, nu? :))
RăspundețiȘtergereNu te-ai lăsat până n-ai citit încă unul.
Chiar îmi pare cunoscut, dar cartea îmi sună... tare fain ! Trebuie să o am cât mai repede. Mulțumim!
Nagasaki e în Japonia, parcă, deci cred că e japonez. :)) E foarte frumoasă cartea, este și film după ea. Oricum, citisem și un autor chinez, slavă Cerului, Su Tong: http://falled.blogspot.ro/2015/06/lumea-de-orez-de-su-tong-recenzie.html
ȘtergereAcum, pot să zic că am citit din ambele culturi! :)) Oricum, deși acesta e japonez, are reverbări prolifice și se vede asta în stilul lui, deoarece s-a mutat în Londra și na.
Știu recenzia cu „Lumea de orez” și încă vreau cartea... traducere evidentă: n-am obținut-o. Nu știu de ce e așa de greu pentru tata să înțeleagă faptul că am nevoie non-stop de cărți. Zice uneori că ar trebui s-o las mai moale (genele de la bunica) cu cititul și să fac ce fac alte fete... adică: să stau toată ziua și să mă fac cu var pe față, să am apucături de genul fițelor și chestii d-astea. Și el nu înțelege că mi-e destul cu varul când oi avea 60 de ani, și riduri. Dar na, perspectiva lui e tare diferită ! :)) Mama spune că-s normală și că am libertatea să citesc cât vreau atâta timp cât mă ocup și de școală. Și deși nu e vremea confesiunilor, îți dai seama că bugetul meu alocat cărților se înclină ca o balanță spre mama și tata. Mama e partea dreaptă care-mi dă bani pentru cărți (când rămân în pană de economii) spunându-mi că trebuie să termin odată. (și asta înseamnă în traducere: „ok, mai poți cumpăra cărți, dar să nu te întinzi mai mult decât ți-e plapuma!”)
ȘtergereToți vrem cărți non-stop! :)) Toți iubitorii de cărți, zic. Ciudat, mie nu-mi zic ai mei nimic când îmi cumpăr cărți. La început, de fapt, mă încurajau. Acum cred că am sărit puțintel de tot calul, dar tot nu vreau să las cumpărăturile baltă! :)) Tata s-a oferit chiar să-mi cumpere și o bibliotecă nouă, iar mama mi-a mai plătit de câteva ori comenzile, atunci când nu eram acasă. :)) Și nu mi-a cerut bani.
ȘtergereCărțile-s awesome!
Eu am sărit de prima dată calul, știi ce zic. Asta-i problema, și uneori îl sar de tot... :))) da' nu-i bai !
ȘtergereMama e dispusă întotdeauna dorințelor mele, deși ea zice „Doamne, gândește-te puțin, chiar că acum sari calul” iar tata e genul de om care-ți zice să termini și dincolo te încurajează. Nehotărât om! :)))))))
:))))) Eh, lasă, toți sărim calul la un moment dat. Important e să avem cărțuliile în bibliotecă, apoi trece de toate. :D Succes cu mama ta. Eu am noroc că și tata mă susține, chiar dacă e mai reticent și, meh, mai pasiv.
Ștergere