Lansare de carte- „Un apartament la Paris” de Michelle Gable

Miercuri, 12 august, ora 19.00 vă aşteptăm la librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bld. Regina Elisabeta nr. 38) pentru o seară dedicată romanului „Un apartament la Paris” de Michelle Gable, roman recent apărut în colecţia „Raftul Denisei” la Editura Humanitas Fiction şi inspirat de spectaculoasa descoperire, în 2010, a apartamentului, închis timp de 70 de ani, ce i-a aparţinut lui Marthe de Florian, celebră demimondenă a Parisului de la sfârşitul veacului al XIX-lea. 

Invitaţi: Marius Constantinescu scriitor şi jurnalist cultural, Monica Neaţu, istoric şi Sandra Ecobescu, filolog şi preşedinte al Fundaţiei Calea Victoriei. Moderatorul întâlnirii este Denisa Comănescu, director general al editurii Humanitas Fiction.

Cartea este recomandată de  bookblog.ro iar evenimentul se desfăşoară în parteneriat cu Fundatia Calea Victoriei. În partea a doua a evenimentului publicul va asista la o prezentare interactivă cu titlul „Viaţa şi dragostea în La Belle Epoque” susţinută de Monica Neaţu.

Două povești se întâlnesc în ”Un apartament la Paris”: una din La Belle Epoque, alta din lumea contemporană. April Vogt, expertă în mobilă europeană, e trimisă de casa de licitaţii Sotheby’s să evalueze obiectele dintr-un apartament parizian care n-a fost deschis de şapte decenii. Odată ajunsă la Paris, în apartamentul plin de mobile spectaculoase, April va identifica un tablou al pictorului Giovanni Boldini care o înfăţişează pe faimoasa proprietară – curtezana Marthe de Florian. Hotărâtă să afle mai multe despre frumoasa demimondenă, April găseşte o serie de cărţi de vizită ascunse în interiorul mobilelor şi primeşte de la avocatul care se ocupă de moştenire scrisorile şi jurnalul acesteia, descoperind astfel că viaţa lui Marthe de Florian fusese una fascinantă, petrecută printre poeţi, artişti şi oameni politici importanţi. Pe măsură ce pune cap la cap firele poveştii existenţei agitate a lui Marthe, April încearcă să-şi facă ordine în propria viaţă.

„Într-adevăr, nu petreci ani întregi să obţii tot felul de diplome în istoria artei şi nu trăieşti la Paris fără să fii în stare să recunoşti un tablouaş de Giovanni Boldini. Maestrul şfichiuitului fusese cândva cel mai celebru portretist din lume. Înspre sfârşitul secolului al XIX- lea şi în primii ani ai secolului XX nici nu existai dacă nu-ţi făcea Boldini portretul. Femeia asta fusese cineva.” („Un apartament la Paris”)

 „Parisul de ieri şi de azi al lui Michelle Gable este o lume în care te cufunzi cu uşurinţă şi cu plăcere. Atât cele două planuri paralele inteligent întreţesute, cât şi redarea atmosferei şi farmecului oraşului sunt atuurile acestui roman.“ (The San Diego Union-Tribune)

„Ideea romanului i-a venit lui Michelle Gable în 2010, când agenta ei literară i-a trimis un articol despre un apartament parizian care nu mai fusese deschis de şapte decenii. Ce a făcut autoarea pornind de aici e un lucru fabulos.“ (Fort Worth Star-Telegram)

Michelle Gable s-a născut în La Jolla, SUA, şi a copilărit în San Diego. A absolvit The College of William & Mary. Ulterior a lucrat în domeniul investiţiilor bancare şi a condus o companie de software. A mai scris câteva romane, rămase nepublicate, înainte de acest incitant debut, „Un apartament la Paris” („A Paris Apartment”, 2014), povestea curtezanei Marthe de Florian şi a apartamentului ei din arondismentul IX, care a devenit repede bestseller internaţional. În prezent, Michelle Gable pregăteşte un al doilea roman, „I’ll See You in Paris”. 

„Sticletele”, câștigătorul Pulitzer 2014, va fi ecranizat

Al treilea roman al Donnei Tartt, „Sticletele”, a atras deja laudele criticilor, o serie de nominalizări și un Premiu Pulitzer. Achiziționarea drepturilor de ecranizare a cărții de către Warner Bros îi reconfirmă succesul.Filmul va fi produs de Brett Ratner, regizorul filmelor de succes „Ora de vârf”, „Dragonul Roșu” și recentul blockbuster „Hercules”, alături de Brad Simpson, producătorul câștigătorului Premiului BAFTA din anul 2012, Jocurile foamei.

 

Povestea adolescentului de 13 ani a cărui soartă se schimbă din cauza unei picturi misterioase din secolul al XVII-lea, dinamica acțiunii plasate în orașele New York, Las Vegas și Amsterdam, relația de dragoste desfășurată pe fundalul teribil al lumii interlope sunt elementele cheie ale unei adaptări cinematografice de succes. Donna Tartt a creat în „Sticletele” o scenă enormă de artă și violență, marcată de frumusețe pură și pierderi zguduitoare.

 

Scriitoarea americană în vârstă de 51 de ani a fost clasată de revista Time în top 100 cei mai influenți oameni din lume. Romanele ei, „Istoria secretă”, „Micul prieten” și recentul „Sticletele” sunt scrise la răstimp de câte un deceniu. Este timpul pe care Tartt și-l alocă construirii unor adevărate capodopere, confirmate de critici și cititori.  

Eu abia aștept să pun mâna pe acest roman. Îl puteți comanda de pe site-ul editurii Litera. Mult succes și să vă bucurați de lecturi!

„Malad” de Alexandru Voicescu- Recenzie

Eu cred că niciodată nu vom ajunge la desăvârșirea de a ne cunoaște propria noastră ființă în care sălășluim. Niciodată nu vom învăța cum să fim, cu adevărat, noi, noi ca ființe sociale, spirituale, ca indivizi psihologici, analitici. Niciodată nu vom ajunge să fim desăvârșiți. Nu trebuie să fim perfecți, ci întregi, însă suntem într-o permanentă, continuă, neîntreruptă căutare a acestui întreg abstract. Ca indivizi unici - și nu numai din punctul de vedere biologic - ne căutăm împlinirea în alte persoane, în ceea ce întreprindem, în ceea ce simțit și facem. Sperăm ca la sfârșitul acestui drum, la capătul celălalt al punții să găsim alte haine noi cu care să ne ascundem goliciunea, și apoi, cu mâna pe inimă și capul dat pe spate, să strigăm în gura mare: suntem aici, suntem compleți, suntem întregi. 

Alexandru Voicescu s-a născut în anul 1980, la București, după care a urmat studii juridice, completate în paralel cu o licență în antropologie culturală, susținută la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Frecventează cursurile de Master în Publicitate la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și lucrează timp de 8 ani în advertising, pe poziții de art director, copywriter și creative director. În 2010, Alexandru Voicescu a fondat editura Herg Benet, al cărei coordonator este și în prezent, supervizând publicarea a peste 150 de cărți de literatură română contemporană. 

Romanul „Malad” reprezintă romanul de debut al său. Recunosc, pusesem ochii pe el încă de când era în curs de apariție. L-am primit de la autorul însuși, motiv pentru care vreau să-i mulțumesc și aici pentru frumoasa surpriză făcută. Am citit romanul cam într-o zi și jumătate, asta pentru că odată ce l-am început cu greu am reușit să-l las jos. Scriitura m-a atras de la început, felul în care frazele au curs, naturalețea lor, localizarea personajelor și faptul că, la o adică, personajul principal, dincolo de „amore”, „Andreas” sau alte alintături din partea altor personaje, poartă numele de Andrei. Cui nu-i place să citească un roman în care personajul principal poartă numele său? E, ăsta-i un moft dintr-ăla nu exclusiv, ci de moment. Citeam, citeam, și tot voia să aflu ce o să se mai întâmple cu Andrei, cum o să iasă din treaba X, ca mai apoi să cadă în Y și să sfârșească în Z. O lectură fabuloasă, împletită în mister, în acțiune, dragoste, iubire și care dincolo de aceste aparențe, într-o atmosferă, drept să vă spun, aproape funebră, reprezintă o introspecție desăvârșită a unui individ care-și caută ceea ce cu atâta drag numim „viață”, care-și caută împlinirea, dorește să aibă acces la propriul său eu psihic, spiritual, însă imposibilitatea relativă a acestui lucru îl aduce în fața unei drame cu care, limitat fiind, nu se poate confrunta decât în vis, în atemporalul acestui spațiu în care limitele nu există. În visul pe care și-l plăsmuiește într-o încercare permanentă de a se identifica cu ceea ce, produs al mediului în care trăiește, acesta a devenit. Totuși, nu îmi pot da seama dacă Andrei s-a trezit vreodată din visul pe care l-a avut sau întregul roman, cu toate răsturnările lui de situație și toate întrebările, s-a petrecut în visul său, ca într-o comă indusă care a ținut vreo două sute și ceva de pagini. 

Andrei, art director român stabilit în Elveția ia parte la o lansare a unui produs al companiei la care acesta lucrează. Totul parte normal, scăldat în fum de țigară, priviri pătimașe, decolteuri generoase, pofte carnale, plăceri telurice, până când ajunge s-o cunoască pe Ioana, o tânără frumoasă care reprezintă punctul din care tânărul nostru erou Andrei pleacă în aventura propriei sale cunoașteri. Prezentându-și articolul, Andrei vede în desenul Ioanei ceva ce, află mai târziu, ceilalți n-au văzut. Are o viziune inexplicabilă destul de ciudată, însă faptul că este singurul care a avut această viziune potențează sentimentul de frică care-l încearcă și al nesiguranței celor întâmplate. Nu vreau să spun prea multe despre ceea ce se întâmplă în roman, pentru că este de prisos, aș suprima plăcerea lecturii și n-ar mai avea vreun rost ceea ce scriu aici. La o adică, am să vă spun doar că Andrei ajunge să descopere că aparentele adevăruri pe care le știa despre propria persoană sunt, de fapt, niște mici piese de puzzle dintr-un întreg incomplet, așadar trăiește drama de a încerca să găsească și celelalte piese pierdute, însă, în dezacord cu condiția sa limitată, Andrei, produs al mediului fizic și social, trăiește drama omului care caută răspunsuri despre propria sa identitate psihică, ereditară, neștiind că de fapt își pune mai multe întrebări.

Nu am putut să nu simt, și aici am să fiu subiectiv, o atmosferă destul de funebră de-a lungul paginilor romanului „Malad”. Deși nu am întâlnit termeni prea mulți din acest câmp lexical, ci doar pe ici, pe colo, „cimitir”, „groapă”, „cadaveric”, „preot” (ups!), romanul mi-a lăsat o așa impresie. De asemenea, cred că vinovată se face și coperta, negreala ei care pur și simplu mi se pare perfect aleasă, cred că surprinde întocmai esența personajelor - da, nu numai a celor feminine, ci și a lui Andrei, cel care experimentează o trăire extrasenzorială, departe de sistole și diastole, de volume de aer, o trăire extraviscerală, un spasm al cărnii care-l expulzează din trup și-l proiectează dincolo de el, ca o viziune retrospectivă a ceea ce Andrei, omul din carne, înseamnă, ca o analiză profundă a ceea ce a devenit comparativ cu ceea ce, poate, voia să devină. Eu așa am înțeles această călătorie a lui Andrei, acest traseu inițiatic într-o lume care, în doar câteva zile, îi dă peste cap tot ce credea despre propria persoană și propria sa identitate. Dacă Andrei avea impresia că în toți acei ani de viață a ajuns să se cunoască, își dă seama că informațiile pe care le deținea nu erau decât un sfert plin de pahar, ceva infim pe lângă ce urmează să afle. 

Călăuzit de către autor prin spații necunoscute, cu aer primitiv, de istorie, personajul principal, însetat de cunoaștere, într-o permanentă confruntare cu un sine în care nu se poate identifica, își descoperă un nou substrat, ca o nouă piele pe care urmează să și-o schimbe cu cel vechi care-a fost. Are satisfacții, dezamăgiri și sentimente contradictorii, simte ca un om adevărat, trăiește în paginile cărții și își caută răspunsuri la întrebările care-i macină existența și nu-i dau prilej de odihnă. Epuizat de călătoria exhaustivă, Andrei cade pradă destinului său, se lasă purtat de curentul vieții care-i relevă moartea ca un spațiu al împlinirii desăvârșite - o ultimă instanță în fața regăsirii propriului sine ascuns în profunzimele cărnii. 

Legat de stilul autorului, trebuie să vă spun că acțiunea pur și simplu a curs de la sine. Citeam și nu știam ce are să se mai întâmple, iar asta mi s-a părut perfect - vreau să zic, asta este ceea ce caut de la un roman: să mă surprindă, să-mi placă, să dozeze între aventură, mister, chiar și frică, angoasă, toate împletite echilibrat, într-o simetrie perfectă și fără a da dovadă de redundanță în idei și replici. De asemenea, mi s-a părut o scriitură cercetată, bine informată și concentrată în jurul unui nucleu central, ca niște lamele care converg într-un punct anume - sfârșitul. Toate aceste aspecte, misterul, iubirea, căutarea, desăvârșirea, extrasenzorialul și trăirea plenară, încordarea receptorilor și visceralitatea cu care Andrei simte, deci toate acestea fac din lectura romanului „Malad” ceva obligatoriu. La o adică, călătoria lui Andrei ar putea însemna călătoria neidentificată, stăruitoare a fiecăruia dintre noi. Poate chiar în acest moment, când citești, pornești în această călătorie în care nimic nu e ceea ce pare a fi. Și ceea ce este, de fapt, nu este. Totuși, trebuie să recunosc că ultimile capitole mi s-au părut prea rapide, parcă totul se întâmpla prea deodată, prea brusc, abrupt și m-am gândit că acela este momentul în care Andrei-Personajul redevine Andrei-Omul, se reîntruchipează, se trezește din vis și este pregătit să-și accepte condiția. Sfârșitul romanului este ca o trezire, ca o revelație pentru eroul nostru tragic, Andrei, ca un vânt de primăvară în această atmosferă neagră, a simțămintelor întunecate. Totuși, nu pot să nu plec cu gândul că, de-a lungul romanului, Andrei a descoperit hierofanul, a descoperit o stare de trăire în care sufletul i s-a scufundat și a sălășluit până la ultima pagină.

Am selectat din roman și niște fragmente care mi-au plăcut mult, dați-mi voie să vi le prezint:

„(...) Dar ceea ce vedeam era întuneric.”

„Uităm ușor, pentru că ne e mai comod, ca să ne protejăm de lucruri care ne dor foarte tare și care altfel ne-ar sparge din interior în mii de bucăți.”

„(...) Ioana mă aștepta cu zâmbetul ei cald, așezată pe una dintre cele două banchete de scândură lăcuită cu vopsea albastră, cândva proaspătă, acum scorojită de apa sărată. Marea era calmă, cu valuri mici, iar soarele ieșea și intra în nori cu raze clare, purtate de briza puternică. Încă e octombrie, mi-am zis, dar parcă marea stă încremenită în așteptare ca într-un august perpetuu. Așa este marea. Puteam fără griji să ieșim în larg, doar era octombrie-august, nu era nici noapte, poate mai mult spre amurg, dar era timp, și soarele ne va spune el când e cazul să ne întoarcem.”

Ce am ales eu este infim, însă relevant pentru stilul autorului. Mi-au plăcut foarte mult cugetările lui Andrei legate de viață, principiile Elizei, povestea Bibliotecarului. 

Andrei, „malad” de iubire, Andrei, „malad” de cunoaștere și desăvârșire, Andrei, „malad” de tot ce-l înconjoară, își caută împlinirea între aceste rânduri ale lui Alexandru, iar autorul creionează un caracter sensibil, un alter ego cu care se identifică devenind unul singur, într-o relație fascinantă creator-personaj, conturând un individ de o pregnanță tipologică fastuoasă - el este tipul de scriitor care se contopește cu eroul plăsmuit de propria-i imaginație (sau trăire, experiență), având aceleași trăiri, cugetări și sentimente. Un roman bine cercetat, foarte furmos prezentat și, din punctul meu de vedere, o reușită editorială și un debut luminos. Așteptăm cu nerăbdare și următoarele apariții, așadar se cere un „bis!” și sperăm că n-o să dureze mult așteptarea. Mult spor și multă inspirație autorului!

Mulțumesc lui Alexandru Voicescu pentru acest exemplar. Vi-l recomand cu drag și sper să vă placă și vouă, iar dacă l-ați citit aștept părerile voastre. Puteți cumpăra volumul de debut al autorului de AICI, cu transport gratuit și reducere de 40%, sau îl puteți achiziționa de pe site-ul editurii Herg Benet, de AICI. Lecturi frumoase și plăcute!

Editura Herg Benet

Colecția √7

224 pagini

Hoțul de cărți, de Markus Zusak - Recenzie

Sensibil, lacrimogen, firav, un roman care te va regăsi cu lacrimi în ochi și îți va da de gândit după ce îl termini. Un roman despre curaj, despre copilărie, despre prietenie și iubire, dragoste familială. O lume plăsmuită de o copilă încercată de greutățile vieții și de ideea morții înainte de a fi crescut. O copilă, am crede, îmbătrânită înainte de vreme, dar pe chipul căreia soarele încă zâmbește și se desăvârșește fericit. Prima carte care mi-a adus lacrimi în ochi și m-a făcut s-o iubesc din tot sufletul. Abia așteptam s-o citesc și s-o pun la loc de onoare în biblioteca mea, pentru că „Hoțul de cărți” surprinde o poveste care ar trebui cunoscută de către toți cititorii din lume.

Australian de origine, Markuz Zusak a crescut ascultând povești despre Germania nazistă, despre bombardarea München-ului și despre evreii care erau mânați spre lagăre prin micul oraș natal al mamei lui. A știut dintotdeauna ce poveste voia să așterne pe hârtie. „Aveam în minte aceste imagini cu bărbați mărșăluind impecabil și salutând cu «Heil Hitler» și ideea că în Germania toată lumea gândea la fel. Dar mai existau copii rebeli care nu respectau regulile și oameni care îi ascundeau pe evrei și pe alți oameni în casele lor. Așadar, Germania nazistă avea și o altă latură”, declară Zusak într-un interviu cu The Sydney Mornind Herald. La vârsta de 30 de ani, Zusak se evidențiase deja ca unul dintre cei mai inovatori și poetici romancieri ai zilelor noastre. Odată cu publicarea romanului „Hoțul de cărți”, el a devenit un „fenomen literar”, sunt de părere criticii americani și australieni. 

Sincer, cred că acesta a fost unul dintre cele mai sensibile romane pe care le-am citit vreodată. Am cunoscut-o pe „hoața de cărți” când am mers la cinema, undeva anul trecut, și am văzut trailer-ul filmului. Mi-a plăcut, dar știu că apoi, într-o librărie fiind și căutând niște cărți, am dat peste acest roman și am zis că numaidecât trebuie să-l am. L-am citit cu sufletul la gură, am râs, am plâns, iarăși am râs și am trăit fiecare pulsație a vieții alături de personajul principal. Trebuie să recunosc, am văzut filmul înainte de a fi citit cartea, însă asta nu m-a deranjat deloc. Există o mare diferență între ecranizări și romanele respective, și cred că e de prisos să mai menționez de ce. Oricum, primul aspect care m-a determinat să citesc acest roman a fost mesajul surprins chiar pe copertă: „Când moartea are o poveste de spus, chiar trebuie s-o asculți.” 

De aici aflăm un lucru care chiar nu-ți poate stăpâni curiozitatea: naratorul poveștii lui Liesel Meninger este moartea însăși. Personificată, umanizată, localizată și cu o ironie foarte fină, naratoarea, moartea, cred că are rolul de a potența oroarea războiului în desfășurare, presiunea și teroarea la care erau supuși locuitorii Germaniei naziste, drama pe care o trăiau dacă ar fi fost văzuți încălcând vreo regulă a partidului nazist. Ideea aceasta, de moarte ca narator, mi s-a părut un artificiu pe care autorul a știut, în toată deplinătatea lui artistică, să-l valorifice. 

Cu toate acestea, povestea micuței Liesel nu este despre moarte, nu este despre sânge, război, ci este despre puterea magică a cuvintelor, despre imaginație, despre vorbe nescrise și despre un talent deosebit de a vedea dincolo de rânduri, de fraze, de oameni, dincolo de aparențe și siluete fizice. Este o poveste de iubire puerilă, candidă, despre încercarea unei fetițe de a se redescoperi, de a-și afla valorile și de a-și contura principiile după care, într-o asemenea viață grea și improprie, să se ghideze. În ultimă instanță, este povestea dramatică a unei fetițe care nu-și poate găsi liniștea sub determinismul războiului, în condițiile impuse de către societatea în care spiritul ei este încorsetat, în care aripile i-au fost tăiate. O poveste despre viață, pe care pur și simplu o guști, o miroși, o simți derulându-se în fața ochilor tăi, odată cu tresărirea paginilor, cu jocul cuvintelor și unduirea liniuțelor de dialog. O poveste care m-a bântuit ceva timp după ce i-am gustat delicatețea. 

Micuța Liesel și fratele ei mic sunt duși de către mama lor să locuiască cu o familie adoptivă în afara orașului München. Tatăl lui Liesel a fost dus departe sub șoapta unui singur cuvânt nefamiliar -”Kommunist” -, iar Liesel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. De aici, drama fetiței capătă conotații surprinzătoarea: lângă mormântul frățiorului ei, aceasta fură prima ei carte, iar viața ei se schimbă din acel moment. „Manualul Groparului”, lăsat din greșeală acolo, reprezintă începutul unei povești despre dragoste de cărți și cuvinte. Pe măsură ce Liesel este ajutată de către tată ei adoptiv Hans să citească, fetița ajunge să fure romane de la incendierile de cărți organizate de naziști, din biblioteca soției primarului și de unde mai poate găsi. Această dragoste patetică reprezintă încercarea ei de a evada dintr-o lume dominată de teroare, în care ordinea este menținută de către mușcătura gloanțelor și usturimea biciului.

Cu bucle blonde, obrajii bucălați și zâmbet candid, Liesel reprezintă dovada că timpul are putere vindecătoare și dovada că oamenii, oricât de departe de familie, dezrădăcinați de ereditate, se pot simți acasă atunci când iubirea există și își întinde aripile. Alături de Hans, Liesel află ce înseamnă iubirea unui tată de lângă care a fost ruptă, iar alături de Rosa, noua ei mamă, care ascunde o inimă de aur în spatele unui temperament incisiv și năvalnic, și al unei limbi adesea cam ascuțite (dar mie mi-a plăcut enorm de acest personaj), află ce înseamnă să ai o mamă, cu toate defectele ei, care să-ți fie alături și să te îndrume spre drumul corect. Rosa a reprezentat acel zâmbet furișat între replici ascuțite și urâcioase uneori, dar am empatizat cu ea de-a lungul romanului, am râs, am batjocorit-o și i-am făcut cu ochiul. La o adică, personajele parcă sunt tridimensionale, trăiesc între paginile cărții, se mișcă, râd, plâng, pulsează de viață și vorbesc despre fericire, iubire, se tem și au satisfacții și moravuri, își îndreaptă privirea către cer și speră la o lume mai bună, la o liniște mai profundă și la o altă viață, la o viață mai frumoasă, departe de arme, tancuri, străzi înecate în fum, soldați în uniforme și principii idolatrizate. Pe strada Himmel se derulează povestea unei vieți, a unei fete care devine fascinată de forma cuvintelor și perfecțiunea acestora - o iubire patetică, aflată în dezacord cu desfășurarea contemporană a lumii în care aceasta există. De aici, drama fetiței izvorăște dintr-un nesecat puț murdărit de principiile idealiste ale naziștilor, iar povestea capătă un dramatism ascuțit, ultimile pagini, capitole, pur și simplu prinzându-te la pământ, cu stegulețul alb ridicat și fluturându-l în vânt.

O poveste magnifică despre două familii a căror destin se întrepătrunde, pentru a dovedi, în cele din urmă, că într-un univers dominat de răutate, de brutalitate și război, de nepotriviri sociale, religioase, etnice, de moravuri, încă există o șansă, încă există o pace la care, cândva, s-ar putea ajunge. Romanul scriitorului reprezintă un actul istoric al unui popor, precum toate cărțile care abordează tema Holocaustului, pentru că, în același timp, romanul este despre copilărie, despre încercarea unei fetițe de a spera la o lume mai bună și mai frumoasă, ca cele din basmele pe care i Hans i le citea înaintea de culcare. ei mai mici. O poveste tulburătoare despre iubire, curaj și altruism, într-o lume stăpânită de ura ofițerilor nemți și frică. Un ”wake-up” referitor la faptul că înainte de a avea un statut social, înainte de a avea o meserie „bănoasă”, înainte de a culmina pe căile succesului, suntem, de fapt, niște simpli oameni, și, atunci când ne umflăm prea tare în pene, să ne dăm seama cât de mici suntem de fapt. O carte pe care o iubesc și aș citit-o oricând. Oricând.

Liesel descoperă, de asemenea, dragostea. Dragostea pentru Rudy Steiner, un băiat blond, firav, un băiat cu idealui prea mari pentru lumea în care se află. Cunoscând iubirea, Liesel parcurge un traseu inițiatic către sufletul lui Rudy pe care, la început, pare a nu-l accepta. Într-o desăvârșire care-și va uni contradicțiile în moarte, Liesel va ajunge să-și recunoască iubirea mai mult decât telurică, dincolo de simțăminte, pentru Rudy. O poveste de dragoste poate nu cosumată, poate nu perfectă, dar o poveste de dragoste care m-a sensibilizat în toată profunzimea-i. Cuvinte, necuvinte, sărutări pătimașe și așezate cu frică, râsete colorate, jocuri puerile și speranțe împărtășite. Speranțe. Sclipiri în ochi, visuri, vise către o lume mai frumoasă și împodobită cu fericire, către o lume mai potrivită pentru doi copii care, într-un cerc continuu, își caută idenitatea și sufletul. O poveste superbă, care trebuie cunoscută de către toți. Vă recomand cu mare drag și filmul, chiar dacă nu se ridică la nivelul cărții - poate puțin, dar puțin de tot mai jos - e foarte bun și merită. Personajele sunt bine alese și reprezentate întocmai.

Mulțumesc frumos librăriei online Libris pentru acest roman, puteți achiziționa „Hoțul de cărți” de AICI cu o reducere de 32%. De asemenea, de pe site-ul lor puteți achiziționa numeroase cărți, din diferite domenii de activitate, atât în română cât și în engleză sau alte limbi. Bineînțeles, transportul este gratuit, iar printre colete se mai strecoară, uneori, și niște semne de carte. Urmăriți pagina de facebook a librăriei online pentru a fi al curent cu toate reducerile și noutățile. Mulțumesc și să vă bucurați de lecturi frumoase! 

Editura RAO

568 pagini

Traducere din limba engleză de Adelina Vasiliu

Ilustrații de Trudy White

 

Premiile Liebster

Salutare,

Am observat de ceva vreme această „campanie”. Este un mijloc de promovare a blogurilor de pe platforma românesacă - și nu numai - și un mod de a descoperi mai bine persoanele care, din spatele monitorului, ne înfrumusețează ziua. Eu am primit TAG-ul de la Diana de pe Dreams have wings. Mulțumesc tare mult! 

Iată care sunt regulile acestui ”award”:

• Mulțumește-i persoanei care te-a nominalizat scriind link-ul către blogul ei în postare;
• Răspunde la toate întrebările primite;
• Nominalizează 11 bloggeri;
• Formulează 11 întrebări la care ei să răspundă;
• Nu ai voie să-l nominalizezi pe blogger-ul care te-a nominalizat deja;
• Trimite-le link-ul bloggerilor numiți printr-un comentariu, pentru a-i anunța de TAG.

Așadar, să răspundem la întrebări. De asemenea, voi răspunde și la niște întrebări primite într-un ”Questions and Answers” realizat pe pagina de Facebook.

Încep cu întrebările de la Diana.

1. Cum ai ales numele blogului? 

Sincer, ”Where the rain falls” e titlul unei cărți în care m-am regăsit foarte mult. De aici. Și așa a rămas.

2. Care este seria/cartea pe care nu ai putut s-o termini? De ce?

Legat de serii, nu prea mă agit cu ele. Nu-mi plac acelea care se întind pe inșpe mii de volume, așa că prefer o carte. Dacă stau și mă gândesc, nu am terminat „Invitație la vals”, de Drumeș. O citeam în paralel cu „Cântecul maorilor”, de Sarah Lark, și cum pe cea din urmă nu o puteam lua la școală, date fiind cele mai bine de 600 de pagini și aproape 1 kilogram de foi, citeam din Drumeș. Apoi, am terminat cartea lui Sarah Lark și m-am apucat de alta, mai mică, iar „Invitație la vals” am abandonat-o pe la jumătate. Nu știu de ce!

3. Dacă ai putea să-ți schimbi destinul cu cel al unui personaj, care ar fi acela?

Cred că mi-ar plăcea să fiu Legolas, din cărțile lui Tolkien. Sau Gandalf. Habar n-am, orice personaj pozitiv din ”Lord of the rings”.

4. Un film care te-a emoționat?

Doar unul. Mi-e greu. Am o droaie de filme care m-au făcut să mă emoționez și, în ultimă instanță, să râd. „Să nu mă părăsești” m-a prins în sughițuri la ultima parte, mi se pare că surprinde toată emoția filmului. „Still Alice”, o poveste superbă, cu o actriță foarte bună. „Culoarea sentimentelor”, „Seven Pounds”, și, bineînțeles, „Titanic” și „Cititorul”.

5. Dacă ai putea să fii o ființă supranaturală, ce ai alege să fii și de ce?

Hmm, cred că mi-ar plăcea să fiu invizibil sau să mă pot juca cu timpul. Invizibil pentru că mi-ar plăcea să fac glumițe mici cu oamenii, poate și puțin neortodoxe, iar legat de timp, să fim serioși, cui nu i-ar plăcea să poată opri timpul în loc? Aș citi la nesfârșit!

6. Dacă ai putea să-ți petreci întreaga vacanță de vară într-un loc, unde ai prefera să fie?

Pe o insulă, lângă malul mării, pe un șezlong cu un cocktail rece, o carte bună și femeie frumoase. Că, deh!

7. Top 5 lucruri esențiale despre tine pe care ai vrea ca cititorii tăi să le cunoască.

• Îmi plac dramele și cărțile în care personajele nu rămân împreună la sfârșit;
• Îmi plac muzica fado (Dulce Pontes) și vioara (Lindsay Stirling);
• Sunt o persoană sportivă, îmi place să alerg și să fac multe activități care implică mișcarea;
• Aș vrea să am o bibliotecă enormă în casa mea în care, de multe ori, mă văd singur și acest lucru nu mă sperie;
• Vreau să-mi fac luna de miere în Egipt, pam, pam.

8. Care sunt serialele tale preferate?

Nu prea mă uit la seriale, dar, când eram mai mic, mă uitam la „Pasiuni” și la „Xena: Prințesa războinică”. Enough for me! 


9. De cât timp ai blogul și cum a fost la început?

Blogul îl am cam de un an și vreo patru luni, cam așa. La început nu m-am gândit că va fi un blog de lectură. Dacă că veți uita la postări, veți vedea că postam doar creații care-mi tunau prin minte, orice gând îl adunam și-l înșiruiam aici. :) Apoi, fosta mea prietenă care, de asemenea, are blog, mi-a zis că face recenzii și primește cărți de la edituri. La început, drept să recunosc, nu prea m-a interesat. Știa că citesc, și a zis că ar fi frumos să-mi fructific lectura într-o asemenea manieră. Apoi, am văzut că a primit o carte de la Editura Univers, „Seara cântărețelor”, și am zis că treaba asta-i pe bune. Așa, încetișor, am început și eu. Și, eh, iacă-mă aici!

10. Care ar fi primul lucru pe care l-ai face/spune dacă mâine ți-ai întâlni autorul/autoarea preferată?

S-o întâlnesc pe Margaret Mitchell? Imposibil, din păcate. Pe Alice Munro? Cred că i-aș cere voie să ne facem un selfie cu toate cărțile ei. Și i-aș cere un autograf și aș ruga-o să-mi povestească o zi din viața ei atunci când scrie.

11. Cum te vezi peste cinci ani și ce sfat ți-ai da?

Dacă treburile merg așa cum țintesc eu, peste 5 ani voi fi în anul al IV-lea la facultate. :) Și, apoi, Doamne ajută, sănătoși să fim. Un sfat? Să fiu mai mult eu.

Întrebările pe care le dau mai departe:

1. Ce simți atunci când citești o carte în care te regăsești?
2. Dacă ar fi să ai puterea de a da viață fizică unui autor mort, care ar fi acestas?
3. Ce preferi, clasicii sau scriitorii contemporani? De ce?
4. Ce părere ai de cărțile interzise în anumite țări?
5. Consideri că limbajul vulgar, chiar și în exces, dintr-o operă este inadecvat?
6. Consideri scriitura comercială drept „literatură”?
7. Ce așteptări ai avea de la editurile din România, date fiind publicațiile actuale (și tot mai dese)?
8. Crezi că publicul românesc este conservator atunci când, într-un roman, se discută despre probleme religioase, diferențe rasiale, homosexualitate, bisexualitate - subiecte tabu? Crezi că este pregătit publicul român să citească despre așa ceva?
9. Care consideri a fi cel mai critic punct la un roman pentru ca acesta să nu ți se pară bun?
10. Care este autorul român care ți-a ajuns la suflet?
11. Din toate cărțile pe care le-ai citit, ce carte ai fi vrut s-o fi scris tu?

Și, de fapt, chiar nu știu cui să dau TAG-ul, dar am să încerc:

• Literatură pe tocuri;
• Bookcafe;
• Cafea cu taifas;
• The land of books;
• Răzvan Timar;
• Ana Mănescu;
• Andreea Chiuaru;
• Andreea Păunescu. 

 

Și acum să răspund întrebărilor de AICI:

1. Mircea Pavalache 

- Îndoiți cărțile sau puneți semn de carte? 

Folosesc semne de carte, pentru că am o groază - fac colecție.

- Ce gen de cărți preferi să citești?

Îmi plac mult dramele, cărțile thriller, romance-dramă și psihologice. De asemenea, îmi plac și cărțile care au substrat și, dincolo de poveste, de rânduri, ascuns o învățătură și o poveste de viață. 

2. Andreea Chiuaru

- Care sunt primele cărți pe care le-ai cumpărat din bani proprii? 

Cred că trilogia ”Hunger Games”, de Collins. 

- Părinții tăi susțin pasiunea ta pentru lectură? Te ajută să-ți cumperi cărți?

Da, de fapt chiar mă susțin, îmi mai dau și bani să-mi cumpăr cărți. Și, totuși, îs puțin pișicher. Mereu dau numărul mamei la comandă, în așa fel încât curierul s-o sune pe ea. Și când eu nu-s acasă, mama îmi plătește comanda, dar îi spun că o să îi dau banii. (big-grin)

- Care a fost prima carte căreia i-ai scris o recenzie?

„Laleaua neagră”, de Alexandre Drumas. A fost pentru școală recenzia. Pe blog nu mai știu, dar se poate verifica.

- Care e povestea blogului? Când și de ce l-ai creat?

Idem mai sus. Dar povestea ar fi mai lungă, însă e așa caaaaald și mi-e lene.

- Cum îți alegi cărțile pe care urmează să le citești?

Pentru mine, drept să spun, impactul vizual contează. Dacă am să văd o carte cu o coperă frumoasă, sar imediat la descriere. Dacă îmi place și descrierea, o iau. Și după autor mă orientez foarte des. Un autor care ți-a plăcut la o carte, cu greu (deși nu imposibil) te dezamăgește la alta.

- Care e cea mai mare sumă cheltuită pentru cărți?

La un târg de carte, Librex, mi-au zburat toți banii din portofel. Cam o sută cincizeci de lei, cam așa. Deodată, zic.

- Tu de unde îți cumperi cărți?

Rareori de la librăriile fizice. Mai mult online.

- Spune-mi titlul unei cărți primite cadou și persoana care ți-a făcut acest dar.

„Să nu mă părăsești”, de Kazuo Ishiguro. Fosta mea prietenă! 

 

3. Sibel Melek Velisa 

- Ce părere ai despre autori și cărți din lumea Islamului?

Sincer, mi se par fascinante aceste cărți. Nu am prea multe, dar mi se pare o civilizație misterioasă, cu tot ce trage după ea. Mulțumesc de întrebare, chiar m-ai reaprins pofta pentru astfel de subiecte.  

4. Adrian Mihai Costea

- Ai citit seria Wardstone?

Nu, dar am căutat-o și sună interesant. Mersi de recomandare!

- Care este colecția ta preferată?

Clasics de la Litera și, de asemenea, Premium, tot de la Litera. Și Rao Clasics.

 - Ce părere ai despre colecția BPT?

Mi se pare o colecție foarte frumoasă, nu neapărat din punct de vedere estetic. Surprinde romane care chiar n-ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă.

- Care este autorul tău preferat de roman?

Hmm. Îmi place foarte mult cum scrie Gabriel Garcia Marquez. 

 

5. Daniel Aștefănesei

- Care este genul de carte preferat?

Dramă! :) 

6. Patricia Lelia

- Care sunt cărțile tale preferate?

Hm, sunt o groază. Dar în capul listei tronează ”Pe aripile vântului” și ”Culoarea sentimentelor” și ”Un veac de singurătate”. 

- Dar melodiile preferate?

Îmi plac mult melodia ”N'oubliez pas - Lisa Angell”. Și Adele, Passenger, Evanescence. 

 

7. Ioana Pindelea

- Care sunt cărțile tale preferate, poți spune minim cinci?

Desigur: „Culoarea sentimentelor”, „Pe aripile vântului”, „Cititorul”, „Anna Karenina”, „Un veac de singurătate”, „Marile minciuni nevinovate”, „20 ani în Siberia”.  

- Ai vreo carte care te-a plictisit și nu ai citit-o?

Hmm. Nu îmi aduc aminte. În ultima vreme, nu, dar cred că au existat.

- Care este suma maximă pe care ai plăti-o pentru o carte?

Până în treizeci și cinci de lei. Părerea mea.

- Câte cărți ai în bibliotecă?

Sincer, Ioana, nu îndeajuns de multe. Niciodată n-o să am câte vreau. Dar de ordinul sutelor tot sunt. 

- Dacă cineva ar vrea să-ți cumpere biblioteca cu o sumă uriașă de bani, ai vinde-o?

Sigur că da. Și cu banii mi-aș recumpăra cărțile respective, plus alte cărți. Mi se pare logic. Totuși, cred că mi-ar părea rău după anumite volume la care am râvnit și chestii de genul. E ceva, hmm, emoțional.

- De unde îți cumperi majoritatea prețurilor și la ce preț?

Online. Caut să fie cât mai ieftine. De obicei scotocesc destul de mult înainte mă decid. Dar, totuși, dacă o anume carte îmi place și e destul de scumpicică, tot o cumpăr. Trebuie neapărat s-o am dacă o vreau.

- Ai vreun site favorit de unde cumperi cărți?

Libris. Ador acel transport gratuit.

- Ce gen de cărți te atrag și cum le alegi?

Coperta. Preț. Autor. De obicei, recenziile, fie și negative, mă fac să iau cartea doar pentru a mă confrunta cu părerea recenzorului. Îmi plac, după cum am mai zis, dramele și poveștle de viață. :)

 

Vă mulțumesc foarte mult pentru întrebări. Mi-a făcut mare plăcere să răspund la ele. Să ne citim cu bine și lecturi frumoase în continuare.