Editura: Art
Traducere din limba engleză: Iulia Gorzo
Număr de pagini: 296 (hardcover)
Rating: 5 steluțe din 5
Premii: Pulitzer (1982) și National Book Award
Un roman incredibil, memorabil. Un roman pe care îl voi reciti în fiecare an, pentru a-i pătrunde esența cât mai bine. Un proverb parcă spunea că o nenorocire nu vine niciodată singură, iar această care se relevă întocmai, chiar de la începutul ei, în aceste cuvinte.
Am auzit de acest roman pe când urmăream un episod din emisiunea lui Oprah, în care ea însăși își povestea propria viață. Atunci, nu știu cum, a făcut referire la faptul că a jucat în filmul „Culoarea purpurie” și că știa, încă de la început, că acest film este făcut pentru ea: dat fiind faptul că și ea, de mică, a fost abuzată de către propriul ei tată și a fost nevoită să avorteze și să îndure o viață chinuitoare. Pe de altă parte, numele unui personaj, „Harpo”, citit de la coadă la cap reiese „Oprah”. De atunci știu că am vrut să pun mâna pe acest roman, însă îl găseam numai în engleză. Când am văzut că a fost lansat la Bookfest 2015, am zis că trebuie să pun imediat mâna pe el și să-l devorez. Ceea ce am și făcut!
Celie, încă de la paisprezece ani, începe să-i scrie scrisori lui Dumnezeu. Încă de la paisprezece ani, ea, o adolescentă afro-americană, trăind în mediul ostil al Sudului de la începutul secolului al XX-lea, dă piept cu greutățile vieții: trăind în sărăcie, aceasta este abuzată de către propriul ei tată și lăsată însărcinată chiar de către acesta. După ce mama ei va fi murit, ea va fi nevoită să suporte pornirile tatălui său și să aibă grijă de ceilalți frați, până când, căsătorindu-se din obligație, va pleca departe de familie unde, crezând că și-a găsit în sfârșit locul pe acest Pământ, va trăi într-o relativă pace. Totuși, umbrele trecutului îi vor înconjura mereu amintirile precum o aură întunecată, iar inima lui Celie va tresări mereu la amintirea acelor vremuri chinuitoare, pline de abuzuri și suferință. Și, totuși, nenorocirile continuă să facă parte din viața ei chiar și acolo unde credea că, în sfârșit, îi este locul.
Deși ajunsă la o vârstă înaintată, date fiind împrejurările în care ea este nevoită să trăiască, Celie continuă să-i scrie lui Dumnezeu: îi scrie despre viața ei chinuitoare, despre soțul ei care o bate și o batjocorește, îi scrie despre copiii vitregi care râd de ea și nu-i arată niciun pic de iubire, îi scrie despre dragoste, despre suferință, despre aspirații și despre sora ei plecată în lume despre care nu mai știe nimic. Scriindu-i, Celie caută un răspuns la toate întrebările care o încearcă - neștiind că, de fapt, își pune tot mai multe întrebări -, caută o ceritudine a vieții ei scufundată în suferință și în tristețe, în lacrimi și în vorbe nespuse. Deși simte că existența ei pe această lume este de prisos, este sincopată, seacă, Celie își caută în rost în aceste pagini pe care le umple cu speranță și trăire, ca și cum întreaga ei existență s-ar rezuma la scrisorile adresate divinității.
Viața ei este un întreg deșert uscat și arid. Viața ei este plină de suferință, este plină de dezamăgire și fără urme de iubire. Celie nu trăiește. Celie doar supraviețuiește și își duce greutățile pe umeri-i gârboviți și întorși. Dar totul se schimbă atunci când în viața lui Celie apare draga și minunata de Scumpi, Shug Averey, o cântăreața ieftină prin baruri care îi redă acesteia încrederea și care reprezintă idealul perfecțiunii. Împrietenindu-se, Celie începe să simtă o dragoste justificată - mai mult sau mai puțin - pentru această Scumpi, despre care vorbește cu entuziasm, cu patos, vrând ca într-o zi să fie măcar o părticică din ce este ea. Rușinoasă, timidă, conformându-se cu împrejurimile secolului respectiv și cu credințele nescrise, Celie va ezita în a-i mărturisi dragostea lui Scumpi, de unde și drama existențială a acesteia: nu numai că se află în imposibilitatea de a-și dovedi iubirea, însă opresiunile apar și din partea familiei, a dorului pentru propria soră și, evident, a trecutului ineluctabil. Scriindu-i lui Dumnezeu, Celie se regăsește pe sine însăși, regăsește iubira, pacea, prietenia și adevărul, își scutură suferința de pe umeri și se lasă în voia destinului care o poartă către relevare, către sora pierdută, către copiii crezuți morți, către desăvârșire și, în sfârșit, fericire - la un moment dat, Celie începe să-i scrie și surorii sale pierdute Nettie, care ajunsă în Africa îi va povesti, mult mai elevat, viața pe care o trăiește și revelațiile pe care le are. Toată această dramă pe care ea o trăiește reprezintă o inițiere a femeii în tainele necunoscute ale vieții, un Bildungsroman memorabil al unei femei sfâșiate între dragoste și ură, între minciună și adevăr, suferință și împlinire.
Stilul lui Alice Walker este unul care atrage, chiar dacă este lipsit de podoabe literare, de metafore profunde și subtile - și chiar de lejeritatea frazelor. Ideea este că Walker vorbește exact precum personajul Celie, adică cu greșeli gramaticale și de exprimare, cu uscăciune în fraze și, uneori, chiar vulgar. Acest lucru conturează determinismul social al perioadei respective din comunitatea persoanelor de culoare, ceea ce potențează, de fapt, drama pe care Celie o trăiește. Totuși, romanul se citește ușor și la fiecare pagină simți drama pe care Celie o trăiește, vibrezi alături de aceasta și o simți zbătându-se între paginile cărții, ca un om de hârtie desprins din lumea noastră contemporană. Personajele lui Alice Walker sunt niște personaje simple, desprinse din viață, personaje curate care urăsc, care mint, suferă, plâng, ucid, fac greșeli și regretă ceea ce au făcut - prin toate acestea, personajele lui Walker seduc și atrag cititorul în această scriere numită „Culoarea purpurie”. Un roman sincer, un roman despre credință, despre păcat, despre ispășire și speranță. Brutal, crud, primitiv, dar debordând de dragoste și emoție.
Am selectat și niște citate, am să vi le prezint mai jos:
„Toată viața a trebuit să mă bat, zice ea. A trebuit să mă bat cu taica. A trebuit să mă bat cu frații. A trebuit să mă bat cu verii și unchii. O copilă nu-i ferită într-o familie de bărbați. Da n-am crezut niciodată c-o să trebuiască să mă bat în casa mea. Dă drumu la aer pe gură.
Mi-e drag Harpo, zice ea. Dumnezeu mi-e martor că mi-e drag. Da mai curând îl omor decât să-l las să mă bată. Acuma dacă vrei un fiu vitreg mort, mai sfătuiește-l tot așa. (...)
Tare mi-e rușine cu mine, zic. După ce Dumnezeu m-a biciuit și pe mine nițel. (...)”
„(...) Ne bate și pe mine, și pe copii. Numai că pe ei îi bate din an în paște. Celie, zice, adă cureaua. Copiii ies afară din odaie și trag cu ochiu printre crăpături. Abia mă țin să nu plâng. Mă fac lemn. Celie, îmi zic în gândul meu, ești un copac. Așa am aflat că la copaci le e frică de om.”
„(...) Da ce-a făcut Dumnezeu pentru mine? întreb eu.
Celie! face ea de parc-ar fi șocată. Ți-a dat viață, sănătate și o femeie bună, care te iubește la nemurire.
Da, fac eu, și mi-a dat un tată spânzurat, o mamă nebună, o secătură de tată vitreg și o soră pe care probabil n-o s-o mai văd vreodată. Oricum, fac eu, Dumnezeu ăsta de m-am tot rugat la el și i-am scris e bărbat. Și tot așa se poartă ca ăilanți bărbați de i-am cunoscut. Un neserios, un uituc, o secătură.”
„(...) pe lângă asta, Darlene se străduie să mă-nvețe să vorbesc. Zice că nu-i grozav să zici că «lu ăla». Se cunoaște imediat că ești de la țară. Dacă zici «lu ăla» când toți ăilanți zic «ăluia», te crede lumea proastă. Negrii te crede țărancă și albii se râde de tine.”
Un roman fascinant, un roman pe care l-am citit pe nerăsuflate și care mi-a dat niște emoții incredibile. O carte foarte bună, care tratează mai multe probleme delicate și, totuși, foarte actuale: instabilitatea emoțională din cuplu, agresivitatea domestică, primitivă, trădarea, homosexualitatea, supunerea repetată din cadrul familiei, despre toleranța în echilibru și răbdarea de a îndura aceleași lucruri neprielnice ad aeternum, despre efectele rasismului și, în sfârșit, despre rasism și discriminare. O carte care trebuie, neapărat, (re)citită.
Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Art.
Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au,
cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai
dorite și cunoscute. Puteți comanda „Culoarea purpurie” de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și numai bine.
Celie
îi scrie scrisori lui Dumnezeu. Începe la paisprezece ani, când e o
adolescentă afro-americană care trăiește în Sudul ostil al începutului
de secol XX, până când – trei decenii mai târziu – își găsește în
sfârșit locul pe Pământ, după o viață plină de abuzuri și de suferință.
Culoarea purpurie este un Bildungsroman memorabil, dar şi cronica unei
familii legate de relaţii complicate, de femei puternice, de ură şi
dragoste. - See more at:
http://www.editura-art.ro/carte/culoarea-purpurie#sthash.CxMKrHMZ.dpuf
Celie
îi scrie scrisori lui Dumnezeu. Începe la paisprezece ani, când e o
adolescentă afro-americană care trăiește în Sudul ostil al începutului
de secol XX, până când – trei decenii mai târziu – își găsește în
sfârșit locul pe Pământ, după o viață plină de abuzuri și de suferință.
Culoarea purpurie este un Bildungsroman memorabil, dar şi cronica unei
familii legate de relaţii complicate, de femei puternice, de ură şi
dragoste. - See more at:
http://www.editura-art.ro/carte/culoarea-purpurie#sthash.CxMKrHMZ.dpuf
Celie
îi scrie scrisori lui Dumnezeu. Începe la paisprezece ani, când e o
adolescentă afro-americană care trăiește în Sudul ostil al începutului
de secol XX, până când – trei decenii mai târziu – își găsește în
sfârșit locul pe Pământ, după o viață plină de abuzuri și de suferință.
Culoarea purpurie este un Bildungsroman memorabil, dar şi cronica unei
familii legate de relaţii complicate, de femei puternice, de ură şi
dragoste. - See more at:
http://www.editura-art.ro/carte/culoarea-purpurie#sthash.CxMKrHMZ.dpuf
