Grădina uitată, de Kate Morton - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Număr de pagini: 480

Traducere din limba engleză: Sînziana Dragoș

Rating: 5 din 5 steluțe

Distincții: General Fiction Book of Year 

Kate Morton s-a născut în 1976 la Berri, în sudul Australiei, fiind cea mai mare dintre cele trei fete ale familiei. A studiat arta dramatică la Trinity College din Londra, audiind apoi un curs despre Shakespeare la Royal Academy of Dramatic Art din capitala britanică. Dar nu actoria avea să îi aducă celebritatea, ci scrisul. A urmat cursurile de literatură engleză de la University of Queensland, pe care le-a absolvit ca şefă de promoţie. Şi-a continuat studiile cu o lucrare de masterat care a avut drept temă tragedia în literatura epocii victoriene. Primul ei roman, „Casa de la Riverton” (”The House at Riverton”; Humanitas Fiction, 2009, 2013), a fost publicat în Australia în 2006 cu titlul ”The Shifting Fog”, iar un an mai târziu, cu noul titlu, în Marea Britanie şi Statele Unite. A fost desemnat de Sunday Times drept cel mai bine vândut roman al anului 2007 în Marea Britanie, iar de New York Times drept una dintre cele mai bine vândute cărţi ale anului 2008 în SUA. Cel de-al doilea roman, „Grădina uitată” (”The Forgotten Garden”, 2008; Humanitas Fiction, 2011), a ajuns pe primul loc în topul best-sellerurilor din Australia şi Marea Britanie şi a fost desemnat de Sunday Times drept cea mai vândută carte a anului. În 2010 vede lumina tiparului cel de-al treilea roman al lui Kate Morton, „Orele îndepărtate” (”The Distant Hours”; Humanitas Fiction, 2013), care se bucură de acelaşi succes, ajungând pe primul loc în topurile de vânzări din Spania şi pe locul al doilea în Marea Britanie şi Norvegia. Drepturile de ecranizare au fost cumpărate de casa de filme a lui Clint Eastwood. Cel mai recent roman al ei, „Păzitoarea tainei” (”The Secret Keeper”), apărut în toamna lui 2012 şi devenit la rândul lui bestseller, a fost recompensat cu American Library Association Award 2013, Women's Fiction Category. Fiecare dintre cele patru romane ale lui Kate Morton a câştigat Australian Book Industry Award for General Fiction Book of the Year.

 Ați simțit vreodată că pulsați alături de o carte, în adevăratul sens al cuvântului? Ați simțit vreodată, în timp ce citeați o carte, că ați vrea s-o povestiți de-a fir a păr tuturor prietenilor? Că ați vrea s-o recomandați ORICUI? Indiferent de gusturi, indiferent de dispoziții, indiferent de orice. Pot spune, cu desăvârșire, că romanul „Grădina uitată” a fost unul dintre acele romane de la care nu te aștepți și care, într-adevăr, îți depășesc așteptrile (și astea, de altfel, destul de mari). Pur și simplu am devorat acest roman, m-am bucurat de fiecare pagină a sa, de fiecare replică, descriere, întâmplare, de fiecare personaj veridic și complex. După ce am citit acest roman, vă pot spune că m-am ales cu o certitudine: de acum înainte, Kate Morton se constituie în una dintre prozatoarele mele preferate aflate încă în viață. Credeți-mă, chiar își merită distincția aceasta. Cu un stil îngrijit, rafinat, sensibil și curat, cu un umor veridic, deloc zeflemitor sau caustic, menit să atragă cititorul și să-l țină în priză, cu personaje de o tipologie fastuoasă, devenite aproape oameni în realitatea noastră contemporană, care simt, trăiesc, vorbesc, caută răspunsuri și pun întrebări, visează, iubesc, au satisfacția învingătorului și neputința învinsului - însă, dincolo de toate acestea, ceea ce le ține „la suprafață” pe personajele lui Kate Morton este dorința de cunoaștere și speranța reveriei. Pentru că dincolo de a fi un roman pur și simplu PERFECT scris, romanul lui Morton, „Grădina uitată” este despre puterea omului de a-și scotoci în trecut, de a-și căuta identitatea socială și, într-o manieră subiectivă, psihologică, și despre puterea trecutului care, oricând, poate năvăli în nesfârșitul prezent din care, uneori, este bine și să evadăm.

Iar Cassandra, eroina noastră tragică - în maniera lui Steinhardt - știa asta mai bine decât toți. Întreaga intrigă a romanului pornește de la un punct: odată cu descoperirea unor secrete adânc îngropate în istoria propriei sale familii, aceasta pornește într-o călătorie inițiatică - prin fotografii, manuscrise, jurnale, bucățele de bijuterii, inscripții și povești - despre care nu bănuiește că-i va schimba viața. Într-un Cornwall însorit, dar bântuit de fantomele amintirilor unui trecut obsedant, feeric, restaurând vechea casă a bunicii sale, Nell O'Connor, Cassandra va încerca să-și deslușească identitatea stranie, aparent de neînțeles a bunicii sale care, cu cuvânt de moarte, îi lasă drept moștenire tot ce avea și, în plus, o căsuță despre care nimeni altcineva decât Nell știa, și anume „Căsuța de pe stâncă”. Într-o călătorie aproape magică, într-o pelerinaj către întemeierea ființei, Cassandra va încerca să pună cap la cap tot ceea ce în acest drum presărat cu întrebări, secrete și minciuni, descoperă, însă se pare că tot ceea ce descoperă o face să cadă, cum s-ar zice, din lac în puț. Dovedind stăpânire de sine și o dârză ambiție, Cassandra nu se va da bătută până când nu va descoperi care a fost motivul pentru care propria ei bunică i-a lăsat totul și ce însemna pentru ea acea căsuță despre care nimeni altcineva nu știa. Și, credeți-mă, finalul este pur și simplu șocant.

Din punct de vedere compozițional, romanul este structurat pe trei planuri temporale (eu, unul, ador acest artificiu scriitoricesc, pentru că astfel îmi este pusă la dispoziție o completă imagine asupra a ceea ce s-a întâmplat în roman): planul prezent, care ne prezintă povestea Cassandrei și încercarea ei de a afla ceea decursul vieții lui Nell, punând cap la cap tot ceea ce, aparent, pare să conveargă către răspunsul întrebărilor care o încearcă. Morton surprinde totul atât de verosimil încât ai impresia că, de fapt, ai privi un film cu actori buni, cu decor demn de premii Oscar, cu regizori din cei mai aleși și scenariști de Hollywood. Personaje apar, noi intrigi (bineînțeles, mai nesimnificative) se leagă, cuvinte nespuse, personaje care știu mai multe decât vor să arate, lacrimi, răsturnări de situație - însă Cassandra trece prin toate, animată fiind de dorința de a cunoaște totul și de a-și desăvârși, astfel, condiția. Un alt plan temporal se constituie în cel al Londrei anului 1913, momentul în care, în ajunul Primului Război Mondial, o fetiță este găsită la bordul unui vas cu destinația Australia. O femeie misterioasă, supranumită însăși de către Kate Morton drept „Autoarea”, ar fi trebuit să o aibă în grijă, însă se pare că aceasta a dispărut fără urmă. Da, după cum poate ați cobit, această fetiță pierdută este însăși Nell, bunica Cassandrei. În noaptea în care împlinește douăzeci și unu de an, Nell află un secret care îi va marca destinul și, în mod involuntar, indirect și inconștient, destinul de peste ani al Cassandrei (nenăscută totuși în acea vreme). Peste alți câțiva zeci de ani, Nell pornește în căutarea adevăratei sale identități, într-o călătorie având drept punct final un conac ciudat, Blackhurst, despre care se crede că ar fi bântuit, cândva proprietatea familiei aristocrate Mountrachet. De asemenea, în același plan temporal, care fuzionează cu cel de-al doilea, ni se spune povestea Autoarei, un personaj care debordează de magie, un personaj cu care m-am simțit conectat cel ma tare de-a lungul celor aproximativ cinci sute de pagini. Mai multe nu vreau să vă spun pentru că aș știrbi, spre neiertarea mea, din plăcerea lecturii. Credeți-mă, totul este pur și simplu MAGIC. Al treilea plan temporal, care se petrece prin jurul anilor 1975, ni se spune tot povestea lui Nell, de data asta cunoscând acel secret care îi schimbă viața în totalitate. Plecată, de asemenea, în căutarea propriei identități, ea va ajunge în locuri misterioase în care nu ar fi crezut niciodată că are să ajungă - dovadă a faptului că viața este, întotdeauna, neașteptată, oricât e subtilă s-ar crede că e. În planul prezent al acțiunii, la moartea lui Nell, nepoata ei, Cassandra, intră în posesia unei moșteniri neașteptate. Conacul Blackhurst ș grădina sa uitată dezvăluie treptat secretele familiei Mountrachet, dând la iveală legătura dintre cele trei femei (Cassandra, bătrâna Nell O'Connor și Autoarea) dând la iveală legutra dintre cele trei, aparținând unor generații diferite, ale căror destine excepționale se continuă unul pe celălalt, într-o manieră în care doar iubirea, speranța, magia și puterea amintirilor ar putea-o face.
   
„Și-a făcut o cafea cu mult lapte și s-a așezat pe patul lui Nell, strădindu-se să descifreze scrisul groaznic, transcriind totul pe o pagină urată. Cassandra se pricepea destul de bine să descâlcească scrieri din secolul treut - intra în obligațiile oricărui anticar -, dar scrisul de demult era altceva, era un tipic. Scrisul lui Nell însă era de-a dreptul dezordonat. Asta cu bună intenție. Și, ca pentru a înrăutăți situația, caietul fusese și udat cândva, mai demult. Unele pagini erau lipite petele încrețite mucegăiseră și, dacă s-ar fi grăbit, ar fi riscat să rupă paginile, pierzând pentru totdeauna conținutul. Mergea foarte încet, dar nu-i trebui mult să-și dea seama că Nell încercase să descâlcească taina identității sale. (...)
August, 1975. Astăzi mi-au adus geamantanul alb. De îndată ce l-am văzut, am știut ce era. M-am prefăcut că nu bag de seamă. (...) Am vrut să creadă că era un geamantan vechi de-al tatei, pe care a vrut să mi-l lase mie. După ce au plecat, am rămas o vreme așa, uitându-mă la el, străduindu-mă să-mi amintesc cine sunt, de unde vin. N-a folosit la nimic, desigur, așa că l-am deschis încetișor. Înăuntru era o scrisoare de la tata, în care-și cerea un fel de iertare și, sub ea, tot felul de lucruri. O rochie de fetiță, a mea bănuiesc, o perie de păr de argint și o carte de basme. Am recunoscut-o de ndată. Am deschis coperta și am dat de ea: Autoarea. Cuvântul mi-a țâșnit imediat în minte. Sunt sigură că ea este cheia trecutului meu. Dacă o voi reîntâlni, voi putea în fine să mă regăsesc pe mine. Căci asta am de gând să fac.”

După cum puteți vedea, amândouă, atât Nell cât și Cassandra, trăiesc cu speranța de a se regăsi, de a-și analiza restorturile interioare pentru a ști, de fapt, cine sunt, cum au ajuns aici și ce trebuie să facă în continuare. Numai după ce-și vor fi răspuns la aceste întrebări, eroinele noastre, aceste suflete zbuciumate de neînțeles, de contradicții, de mister vor putea trăi, în liniște, pe tărâmurile manufacturale. Încercând să reconstruiască trecutul bunicii sale format din piese de puzzle, Cassandra descoperă că, de fapt, ceea ce știa nu este neapărat corect, descoperă că propriile-i bănuieli i se bac, în mod contradictoriu, cap în cap, iar totul pare pierdut într-o abisală groapă a uitării. Speranța salvării, luminița sclipitoare de la capătul tunelului, se reaprinde atunci când în carte apare un el, un tânăr de care, de altfel, tânăra Cassandra se îndrăgostește și care știe destul de multe lucruri care acesteia i-ar putea fi de ajutor. Înarmată cu speranță, cu puterea visului și dorința de a ști, Cassandra pornește într-o călătorie zbuciumată, unduitoare, în care nimic nu este ceea ce pare a fi, iar atunci când lucru este prea simplu, cel mai probabil ori este greșit, ori este irelevant. O parte din drama Cassandrei izvorăște din faptul că, de fapt, ea încă nu a învățat să pună întrebările care trebuie și să selecteze ceea ce viața, atât de simplu, îi oferă. Vă las pe voi să descoperiți cum stau aici lucrurile.
   
„Își târî talpa adidasului pe pavajul de ciment al aleii, alungându-și vechile amintiri triste. Apoi ridică plicul cu testamentul, băgând de seamă pentru prima dată biletul capsat de el, cu scrisul lăbărțat al lui Nell, aproape imposibil de descifrat. Îl aduse mai aproape de ochi, apoi îl depărtă, încercând să-l descifreze: Pentru Cassandra, care va înțelege de ce.”

Și, într-adevăr, Cassandra va înțelege, însă se va dovedi un drum lung și exhaustiv până când întrebările sale vor găsi răspunsurile potrivite. Menționam mai sus că este vorba de trei planuri temporale. Unii ar găsi acest lucru deranjant. Sincer, inițial și eu am crezut același lucru, însă totul este atât de calculat, cu un decurs epic atâ de relaxant, de lejer încât nu vă veți pierde în detalii, nu veți uita chestii, nu veți simți că nu sunteți conectați cu acțiunea, cu povestea. Rafinat, Kate Morton știe cum să dozeze din detalii, din mister, din emoție și, cu dialogurile personajelor, conturează o atmosferă caldă și plăcută, întocmai ceea ce am aștepta de la un roman de o asemenea anvergură. Pur și simplu GENIAL!

„Trecutul ei se înfățișa ca o păpușă rusească: o întrebare într-altă întrebare, într-altă întrebare. Și pentru a desluși toate aceste taine avea nevoie de cineva, de o persoană c care să poată vorbi, care ar fi cunoscut-o atunci sau care  ar fi putut ă-i spună despre altcineva care s-o fi știut. Cineva care s-o lămurească despre Autoare, despre familia Mountrachet și despre Nathaniel Walker. Iar acea persoană n-avea cum să se găsească în ogivele prăfuite ale bibliotecii. Așa că va trebui să meargă până la locul tainei, în Cornwall, în satul acela, Tregenna. La casa cea mare și întunecată, Blackhurst, unde trăise cândva familia ei și pe unde hălăduise ea în copilărie.”

Un roman pur și simplu minunat. Un roman de un mister cum rar mi-a fost dat să citesc. Un roman pe care îl citești cu cea mai mare plăcere și pe care îl simți, pe care îl simți vibrând de emoție, de speranță, de dorință. Totul fuzionează într-o combinație perfectă, departe de misterul clișeic și comercial al lui Brown, departe de ficțiunea polițistă, departe de thrillere fără substrat. O poveste care reliefează viața cu toate înțelesurile ei, un basm contemporan despre încercările omului de a lupta cu monștrii trecutului care-și întind aripile și scotocesc peste tot. Unul dintre cele mai bune romane citite vreodată, pe cuvânt. Și, zău, abia aștept să citesc și alte cărți de la aceeași autoare, pentru că sunt sigur că nu mă vor dezamăgi deloc. DELOC!

Mulțumesc din suflet celor de la Librăria Online Librex pentru acest roman fantastic. Puteți comanda „Grădina uitată”, Editura Humanitas, de pe site-ul lor. Vă recomand cu mare drag să aveți în vedere site-ul celor de la Librex, atunci când doriți prețuri mici și reduceri incomparabile, plus oferte de nerefuzat. Reduceri de minim 50% la o groază de cărți bune și în vogă! :) Lecturi plăcute și cu spor!

„Maresi. Cronici din Mănăstirea Roșie” de Maria Turtschaninoff- Recenzie

Editura: Univers

Rating: 5 din 5 steluțe

Traducere din limba suedeză: Karmen Bålko

Număr de pagini: 176

Maria Turtschaninoff (născută în anul 1977) a început să scrie încă de la vârsta de cinci ani. Autorii ei preferați sunt Michael Ende, J.R.R. Tolkien, Ursula K. Le Guin, C.S. Lewis. A devenit cunoscută pentru abilitatea ei de a crea lumi fictive impregnate de realism magic, inspirate din istorie și conținând elemente din mitologie și povești. Romanele sale pentru adolescenți (”Arra”, ”Underfors”, ”Anaché”, ”Maresi”) i‑au adus Mariei Turtschaninoff Finlandia Junior Prize, The Swedish YLE Literature Prize și Society of Swedish Literature Prize.

Primul volum al trilogiei „Cronici din Mânăstirea Roșie, Maresi” este o carte despre chipurile întunecate ale Răului și despre puterea magică a prieteniei capabile să învingă totul, povestea unei fete care descoperă pe insula femeilor nu numai cunoașterea din cărți, dar și forța străveche, irezistibilă, redutabilă a feminității. 

Știți ce am văzut în acest roman? Am văzut începutul trilogiei mele preferate. Deși nu mă dau în vânt după serii, sunt sigur  că această serie o să-mi fie pe plac și o să-mi întreacă așteptările. Sincer, am așa o certitudine că următorul roman o să dea totul peste cap și o să-mi facă emoțiile să explodeze și să se nuanțeze la maximum. Pentru că ceea ce am găsit în acest roman reprezintă o formă nouă pentru mine, eu nefiind un devorator de literatură fantasy. Bine, mai citesc din când în când și fantasy, dar dacă rar calc în această tagmă. Însă ce am întâlnit în romanul „Maresi” mi-a întrecut așteptările și m-a făcut să-mi pun întrebări, să-mi pun probleme și să mă gândesc că, totuși, relevarea lumii prin aceste modalități pe care autoarea le folosește chiar îmi este pe plac și mă atrage nespus de mult. Chiar am fost surprins de romanul acesta, chiar mi-a plăcut, chiar m-a ținut captiv între paginile sale și mi-a dat drumul doar la sfârșit, la ultimul punct al povestirii - drept care, părerea mea, a meritat cu desăvârșire cinci steluțe aurite.

În roman ne este prezentată povestea lui Maresi Enresdotter. Ea este Aleasa. Ea este cea care va trebui să scrie despre Mănăstirea Roșie, pentru ca aceasta să nu fie uitată niciodată. Ea este cea pe care cititul a învățat-o să înțeleagă lumea mai bine. Nu e o maică, nici o soră învățată, nici Bătrâna. Ea este doar o novice de cincisprezece ani, căreia sora O îi dă porunca de a scrie ceea ce s-a întâmplat la Mănăstire. „Oamenilor le e greu să creadă istorisirile povestite de cei care nu le-au trăit ei însăși”, sunt cuvintele ei la un moment dat. Ei, bine, vă spun doar că Maria Turtschaninoff este o autoare inteligentă, care știe cum să descrie lumi și să construiască legende, să consolideze intrigi și să se joace cu mintea cititorului. Mănăstirea este locul în care tinerele fete ajung în momente neprielnice vieții lor, trimise de părinți, orfane, de pe străzi, or, pentru cei care-și permit, trimise la învățătură și educație. Aici sunt învățate diferite ritualuri legendare, practici aproape magice, reliefându-se, astfel, caracterul sacru, caracterul de legendă-urbană a romanului lui Turtschaninoff. În această lume matriarhale, izolată pe o insulă, în această lume care reprezintă un refugiu pentru fetele care au reușit să scape din comunități conservatoare și opresive, totul pare să fie liniștit. Însă totul se schimbă când la Mănăstirea Roșie vine o nouă fată. Iar acela va reprezenta momentul în care pilonii acestei lumi primitive se vor zgudui.

Jai, tânăra venită, are doisprezece ani. Timidă, ea se va adapta cu greu condițiilor impuse de către maicile de la mănăstire, însă, în cele din urmă, se conformează. Totuși, încă de la început ne este clar că ea ascunde un secret. Împrietenindu-se cu Maresi, vom afla de la tânăra Jai că ea este bântuită de imaginea îngropării de vii a propriei ei surori și de un tată care, în orice moment, este pe urmele sale și vrea s-o pedepsească pentru nesupunere și neascultare („- Era vie când au îngropat-o, a șoptit Jai. Iar ei i-au bătătorit mormântul”). Riscând destinul Mănăstirii Roșii, Maresi nu va spune nimic niciunei măicuțe sau surori, ci va păstra acest secret adânc înrădăcinat în sufletul ei. Lumea celor două prietene pare să fie liniștită, în toată cultura ei conservatoare și care poartă fluxul istoriei. Dar, undeva, în sufletul lui Jai, un cărbune încă nestins stăruie și scoate fum. Iar acesta va începe să ardă când, într-o zi, undeva de la distanță, o corabie plină cu bărbați se apropie de teritoriul interzis al femeilor, al puterii Mamei. Și totul, cândva echilibrat și simetric, se desenează într-o eterogenitate fatală și dramatică.

Nu am să vă spun mai mlte legate de acțiune - este, evident, de prisos. V-am prezentat intriga, reprezentată de venirea lui Jai la Mănăstire. Ceea ce vreau să conturez este spațiul descris de autoare și personajele pe care aceasta le plasează în scriitura sa. Totul este pur și simplu magic. Este legendar și plin de conotații, cu înțelesuri subtile, cu analogii între femeile și fetele din societatea modernă, într-un suspans feroce, memorabil, relaxant, brutal, totul plasat într-un trecut nedeterminat și într-un spațiu în care elementele cosmosului, ale naturii joacă un rol nemaipomenit. Ritaluri, vrăji, legende, povești spuse din grai în grai, credință, soartă, magie și secrete - toate se împletesc în romanul „Maresi. Cronici din Mănăstirea Roșie” într-o egală măsură, fără exagerări și delimitări specifice. Legat de personaje, vreau să vă spun că fiecare poartă amprenta complexității, a misterului. Fiecare, exclusiv, joacă un rol important în opera lui Turtschaninoff, fiecare are rolul său subtil poate, încă, nerelevat în prima parte a trilogiei. Abia aștept, credeți-mă, să văd ce se întâmplă cu cele două prietene, să văd ce se întâmplă cu sora O, cu Bătrâna - atâtea personaje fantastice, de o tipologie misterioasă pur și simplu fastuoasă. Personaje care simt, trăiesc, care plâng, au regrete și suferă, dar care poartă puseurile iubirii, ale sensibilității și feminității. Personaje irezistibile, din lumi străvechi, care sunt unite de aceeași dorință de puritate și pace - cunoscând lumea doar din cărți străvechi și manuscrise prăfuite.

„Prima dimineață pe care Jai a petrecut-o la mănăstire a fost una însorită.De obicei, aici e vremea foarte frumoasă primăvara. Toamna, Prima Mamă își piaptănă părul și furtunile se dezlănțuie pe insulă. Doar rar îndrăznim să ieșim afară pe o asemenea vreme, de teamă că vânturile ar putea să ne strivească de stânci. Insula noastră, Menos, încă nu-și îmbrăcase mantia de flori de primăvară, dar iarbra crescuse din nou verde și deasă și era o plăcere pentru capre s-o pască. (...)”

Acest fragment mi se pare cel mai relevant pentru a reitera lumea Mănăstirii Roșii. O lume a simetriei, a simfoniei culorilor și astrelor cerești, tutelare, o lume conservatoare, departe de tot ce înseamnă tehnologie, modernism. Totul pare surprins într-un atemporal al existenței, într-un spațiu divin, celest al vieții, iar felul în care autoarea descrie toate acestea reprezintă modalitatea perfectă de a face totul și mai palpabil cititorului.

„- Mănăstirea o să fie distrusă numai din vina mea. O să muriți toate și numai eu am adus moartea aici după mine. N-ar fi trebuit să vin aici. (...) 

- (...) Maica are grijă de noi. Trebuie să ai încredere că n-o se întâmple nimic rău. Oare credeam ce spuneam atunci? Nu știu. Voiam să cred. Maica mai alungase o dată bărbații de pe insulă. Dar de data asta nu reușise. Bărbații erau pe insulă. Erau în mănăstire cu armele lor strălucitoare.”

În căutarea lui Jai. După cum v-am spus, ea este factorul perturbator al echilibrului instaurat prin iubire și rugăciune. Ce-o să se aleagă de ele? Ce-o să se aleagă de Mănăstirea Roșie, de toate femeile aproape condamnate la moarte, prinse de către barbarii cu săbii? Doamne, Doamne, abia aștept următoarea parte să văd care este punctul de convergență al întregii acțiuni. Nu mai am răbdare! 

„Așadar, asta s-a întâmplat după ce Jai a venit în mănăstire în anul an nouăsprezecelea an de cărmuire a celei de-a treizeci și doua Maici, când Bătrâna mi-a vorbit, iar femeile au stârnit o furtună cu pieptenii de aramă. Asta s-a întâmplat când insula Menos ne-a averitzat de prezența unor bărbați necunoscuți, când Roza s-a sacrificat pe sine pentru surorile ei, iar eu, novicea Maresi din Rova, am deschis ușa Bătrânei.”

Am vrut să termin recenzia cu acest citat pentru că totul e ”mind-blowing”, cum s-ar zice. Abia aștept următoarea parte a acestei trilogii pur și simplu minunate. Mulțumesc din suflet celor de la Editura Univers pentru acest roman genial. Puteți cumpăra cartea „Maresi. Cronici din Mănăstirea Roșie” de AICI. O scriitură extraordinar de frumoasă, magică și plină de mister și suspans. Lecturi frumoase să aveți și numai bine!

The Coffee Book Tag!

Salutare,

Un TAG primit de la Yuki Black. Mulțumesc tare mult, o puteți găsi aici. Ca o mică notă: nu-i așa că vremea de afară este pur și simplu genială? Nu știu cum e pe la voi, dar la Iași plouă așa frumos și e frig și toate cele. Simply awesome!

1. Cafea neagră: O carte în care intri cu greu, dar care dispune de mulți fani.

Hm. Nu prea cred că înțeleg întrebarea. Spre exemplu, am încercat să citesc „Fluturi”, de Binder, dar n-am reușit „să intru” în poveste, așa că am abandonat-o pe la primele cinci pagini. Totuși, cred că am să zic „Mândrie și prejudecată”, pentru că mi-a luat ceva până să dau credit stilului autoarei. Nu știu, așa mi s-a părut, însă s-a dovedit - la o a doua lectură - un roman minunat. Vi-l recomand. 

2. Peppermint mocha: Numește o carte/serie care devine mai populară pe durata verii sau în zile festive.

Ăăăă! Nu prea am habar, nu prea citesc serii. N-am idee, așadar. Am să zic „50 de umbre ale lui Grey”, o citești mai ușor iarna - părerea mea - fiindcă e frig și sunt unele pagini care pur și simplu „ard”. Același lucru cu seria „Crossfire”, a lui Day. Iar la cărți, cred că sunt cărțile alea de Crăciun gen „Fulgi de iubire” și altele care-s citibile doar în perioade ale anului.

3. Ciocolată caldă: Care e cartea preferată din copilărie?

„Buratino și cheița de aur”. Vai, de câte ori am citit-o când eram mai mic!

 

4. 2 shoturi de expresso. O carte care te-a ținut în priză de la început până la final.

„Fata din tren”, cred, dar aș mai putea numi și „Adevărul despre cazul Harry Quebert”. De asemenea, și „Culoarea Purpurie”, „Grădina uitată”. Îs o groază!

 

5. Starbucks: Numește o carte pe care o vezi pretutindeni.

În ultima vreme? „Biblia pierdută” de Igor și „Grey”, de E.L. James. 

6. That hipster coffee shop (aici am schimbat puțin naționalitatea autorului): Oferă-i unui autor român recunoștință. Care este acesta?

Drumeș. Eliade. Doi dintre autorii mei preferați din toate timpurile.

7. Oops! Din greșeală am luat cafea decofeinizată: Numește o carte de la care așteptai mai mult.

„Camera groazei”. M-a dezamăgit destul de mult!

8. Amestecul perfect. Numește o carte care a afost atât amară cât și dulce, ca într-un final să fie satisfăcătoare.

„Marele Gatsby”, cred. Romanul acesta a fost bun, de fapt, dar unele fragmente chiar m-au lăsat cu un gust amar. :) 

Nu cred că e nevoie să nominalizez pe cineva. Îl poate face oricine vrea. Mult succes și spor!

 

Portretul reginei, de Emmanuel Kattan - Recenzie

Editura: Univers

Traducere din limba franceză: Diana Crupenschi

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 160

Colecția: Romanul secolului XXI

Emmanuel Kattan a studiat filosofia la Universitatea din Montréal, orașul său natal, și la Oxford. Și‑a publicat primul roman, ”Nous seuls” („Noi singuri”), în 2008 la Éditions du Boréal. Au urmat ”Les Lignes de désir” („Cărări clandestine”), în 2012, tradus de Editura Univers, și ”Le Portrait de la reine” („Portretul reginei”).

Cei care-mi citesc blogul știu, de fapt, că Editura Univers se numără printre editurile mele preferate. Și-au câștigat titulatura cu desăvârșire prin faptul că scot cărți tot mai bune, din autori consacrați și de talie mondială, cu povești fascinante, pline de înțelesuri, mistere și, prin excelență, cu un substrat frumos și subtil. Mie, unul, îmi place foarte mult colecția Globus, fiind una dintre preferatele colecții din literatura tradusă la noi. Acum, vreau să le mulțumesc pentru toată munca pe care o depun pentru a ne aduce la dispoziție tot mai multe cărți frumoase!

Romanul de față, „Portretul reginei”, este un roman despre obsesia artistului, despre halucinațiile sale și despre fantasmele care, pictate în culori, îi deformează realitate în care trăiește. Este un roman despre creație, despre incapacitatea artistului de a se adapta în lumea limitată, prinsă în goana timpului. Poate fi, în același timp, o satiră a societății în care omul, ca ființă socială, politică și economică, devine interesul celorlalți - în special, bineînțeles, când persoana respectivă poartă titulatura marii regine Elisabeta a II-a. 

Astfel, „Portretul reginei” ne spune fascinanta poveste (și scurta, totuși) a lui Rick Boisvert, un pictor de șaizeci de ani cu aceleași tabieturi zilnice de vreo douăzeci de ani, cu o carieră înfloritoare în anii tinereții dar ratată la vârsta senectuții, cu un motan ciudat care, după părerea lui, întruchipează un regretat aviator francez - cu alte cuvinte, un newyorkez straniu, atipic, pierdut într-o mare de oameni care-și disimuleză nevoile și viețile. Totul pare simplu în viața lui. Parcă prea simplu și auster. Însă totul se zdruncină în momentul în care, conturând intriga, artistului nostru tragic i se pare că pe străzile aglomerate ale Manhattanului o vede pe nimeni alta decât Elisabeta a II-a, regina Marii Britanii. Surescitat de emoție și neștiind cum să reacționeze, acesta se apropie de ea și i se înclină cu considerație - cum, după părerea lui, ar fi normal.

Și, totuși, ceva se întâmplă - regina reacționează într-un mod straniu. În special când acesta i se adresează cu apelativele corespunzătoare: „alteță”, „regină”. Bineînțeles, și Rick are, la o adică, conștiința confuză: ce să caute însăși regina Marii Britanii pe străzile newyorkeze? Cum e posibil așa ceva? Însă, dincolo de toate astea, reacția „reginei” este cea care-l lasă confuz pe citior. Prin tot ceea ce face, ea pare să-și nege identitatea de a fi regină: pentru că, de fapt, așa și este. Nu este regina. Însă ceea ce-mi place la Emmanuel Kattan este faptul că acest lucru - identitatea falsă a femeii - este înfățișat doar cititorului. Rick crede, dincolo de negările doamnei respective, că ea chiar este regina. Și nu numai, însă într-o altă zi, acesta reușește să-i strecoare în buzunar femii o scrisorică în care îi explică tot ceea ce crede despre ea.

Iar de aici totul cade într-un cerc al minciunilor: doamna McTravish, așa-zisa „regină”, acceptă să-i facă jocul lui Rick, disimulându-și viața în cea a reginei. Astfel, ea va deveni un fel de mască, un fel de alter-ego al reginei pentru Rick, totul până când ea însăși ajunge, într-o anumită măsură, să-și piardă propria identitate. Rick, trăind într-o permanentă minciună și înșelăciune, la capătul celălalt pare fericit și nu-și poate explica minunea care i se întâmplă. El este recunoscător, dorește să-i arate totul reginei și să-i povestească viața lui (aflăm, de aici, detalii interesante din viața lui amoroasă și cam nefericită). Deși are unele bănuieli legate de doamna McTravish, acestea dispar instant în momentul în care aceasta, jucându-și foarte bine rolul, se apropie tot mai mult de imaginea autentică a reginei Marii Britanii. Țesând o pânză de minciuni, de întrebări fără răspuns, de secrete, personajele lui Emmanuel Kattan par să cadă fără voie într-o mare în care, încetul cu încetul, acestea își pierd identitatea veridică și, undeva în spatele măștilor lor, se estompează.

„(...) Iar doamna, răspunzând atențiilor lui Rick, se lasă condusă din sală în sală, prefăcându-se că descoperă pentru prima dată aceste locuri pe care le cunoaște mai bine decât el. Se străduie să pară curioasă, mimează când surpriza, când admirația, ascultând cu răbdare explicațiile artistului, ar încerca să răscumpere atitudinea răutăcoasă pe care o avusese față de soțul ei cu douăzeci de ani mai înainte.”

Am încercat să-mi dau seama care a fost alibiul, dacă pot să-i spun așa, doamnei McTravish. Am încercat să-mi dua seama ce-a fost în capul ei atunci când, inuman, s-a hotărât să-l joace pe degete pe acest Rick pur și simplu naiv. Motivul ne este reliefat, încetul cu încetul, prin prezentarea poveștii ei de viață, a dramei pe care, cu ani în urmă, a trăit-o. Vă spun, chiar o să vă prindă ceea ce se prezintă în roman și sunt sigur că o să vă placă. Oricum, o sută șaizeci de pagini nu sunt așa multe - eu am citit acest roman în mai puțin de o zi.

„ - (...) Dar, știți, râsul și pictura... nu prea se potrivesc. (...) Poate fiindcă râsul e ceva efemer. E clipă pură. Într-un portret viitorul trebuie să simtă durata, greutatea timpului. (...) Poate pentru că râsul e lipsit de nuanță. Ceea ce-i lipsește râsului e faptul că nu trezește ezitarea, îndoiala. Ca să pătrunzi într-un tablou trebuie să rămână ceva nespus. Altfel, fără această ambiguitate, cel care contemplă opera este exclus pentru totdeauna. Când nu mai e nimic de interpretat, când totul e relevat, observatorului nu-mi mai rămâne niciun rol.”

Aceste pasaje sunt DELICIUL cititorului. Sunt extrem de bine relevate, frumos scrise, subtile și profunde. Am o groază de semne puse acolo unde am găsit fragmente care mi-au atras atenția și mi-au dat de gândit - după părerea mea, un roman care are acțiune, are mister, are subtilitate, este relaxant și are astfel de pasaje, cum e cel de mai sus, merită cu desăvârșire cinci steluțe. Iar romanul lui Emmanuel Kattan a fost unul dintre acestea. Îmi plac cărțile care reiterează condiția artistului în societatea marginală, limitată, nebunia lui de neînțeles, claustrarea între pereții camerei care, totuși, pare să nu-i mai fie prietenă, cu predilecție neînțeleasă. Mi-a plăcut, mi-a plăcut, mi-a plăcut!

„Pentru un cititor, a ști totul înseamnă a înceta să existe.”

O frază care sumează misterul întregului roman. De ce să știm care au fost motivele pentru care domna McTravish a vrut să facă asta? Care-au fost, de altfel, motivele pentru care Rick a crezut că însăși regina Elisabeta ar vrea să fie pictată de un artist comun, ca un oricare altul? Credeți-mă, romanul pune întrebări foarte bune, într-o scriitură inteligentă și care nu plictisește, ba, dimpotrivă, antrenează citiorul și-i oferă ceea ce caută: mister, alertă și suspans. Ne-am mira, totuși, pentru că rareori mi se întâmplă să găsesc aceste trei lucruri într-o combinație așa echilibrată (pe care, de obicei, o întâlneam doar la Gillian Flynn - evident, într-o variantă mai acidă și incisivă, și, mai curând, într-o manieră mai sensibilă, lejeră, feminină la Kate Morton). 

Vă recomand cu drag romanul „Portretul reginei”. Mie mi-a plăcut enorm de mult, a fost o lectură frumoasă, sensibilă, misterioasă și plăcută. Iar sfârșitul, Doamne, este pur și simplu definitoriu. Dacă aveai impresia că destinele au fost trasate, ultimul capitol te va da peste cap. Pur și simplu! :) Mulțumesc celor de la Editura Univers pentru acest roman. Îl puteți cumpăra de AICI. Lecturi plăcute și să aveți parte de un sfârșit de săptămână minunat!

Interviu scriitoricesc cu autoarea Ana Mănescu

Ana Mănescu, autoarea publicată la Editura Herg Benet, a fost de acord să-mi răspundă la niște întrebări. Vă invit cu drag să-i urmăriți răspunsurile extrem de interesante și foarte inspiraționale. Mulțumesc mult, Ana, și să ai parte de mult succes în toate planurile de viitor!

„Ana Mănescu este o scriitoare tulburător de generoasă: ea nu împărtășește cu cititorii doar ceea ce este la suprafață, explicit, nedureros, blând; îi plac subteranele, ascunzișurile, visele uitate, amenințările mute, teama ființei de ea însăși, întunericul care are nevoie doar de o scânteie pentru a se preschimba în lumină orbitoare. Și ni le oferă pe toate, cu sinceritate și o delicatețe care nu se mai regăsește în nicio altă carte pe care ai putea-o citi vreodată. Quasarul poate construi o lume și o poate exploda într-o bătaie de aripi. Pentru că totul și nimicul înseamnă altceva numai după ce au fost atinse de iubire.
Ana scrie despre acele clipe în care ești cel mai adevărat tu care a existat vreodată. Și ești cel mai mult tu când ești prins în iubire, ca într-o capcană de soare.” (Cristina Nemerovschi)

Î: Când ai început să scrii, aveai deja în gând ideea publicării unui roman?

R: Am avut în vis ideea publicării, dar a durat ceva vreme pînă să o am și în intenție. Scriu de la nouă ani, dar abia la douăzeci și doi am început să o fac cu intenția de a publica. Cu romanul de debut e ușor însă, mai ales dacă l-ai scris cînd erai foarte tînăr și ai pus mult din tine în el. După alter.ego. a venit testul de fapt, atunci cînd mi-am asumat responsabilitatea de a scrie în continuare.

Î: De ce ai ales editura Herg Benet și nu altă editură?

R: Am citit „Sânge Satanic” de Cristina Nemerovschi și m-a șocat faptul că există o editură care a publicat așa ceva. Aveam în față o poveste liberă și firească. Nu aș fi făcut nici în cele mai rebele momente ale mele un sfert dintre lucrurile pe care le face M., dar am văzut dincolo de asta, și ce am văzut m-a inspirat: lupta aceea pentru individualitate și identitate și libertate. Încercarea aceea neîntinată de a fi exact cum ești, cum vrei să fii. Exact asta intenționasem eu să scriu în „alter.ego.”, deși poveștile în sine sunt în totalitate diferite. Și pentru prima oară am simțit că are sens să termin cartea. Că există un loc pentru ea. Că există un public pentru ea. Că există o editură pentru ea. Și, din fericire, și ei au simțit asta.

Î: De ce au nevoie scriitorii români pentru a scrie literatură de calitate, și nu de umplutură?

R: Nu știu să îți spun ce este literatura de calitate. Am citit cărți care m-au distrat și inspirat mai tare decît unele povești aclamate universal. E atît de subiectiv încît nu depinde nici măcar de la om la om, ci de starea în care este persoana cînd citește o carte.

Singurul lucru pe care îl poate face un scriitor este să publice cea mai bună variantă posibilă a poveștii sale. Și pentru asta are nevoie de timp, de răbdare, de cunoașterea limbii în care scrie, de niște cultură și de o imaginație bogată, de autenticitate, de încrederea că poate schimba măcar o viață cu cartea sa și de conștientizarea faptului că majoritatea oamenilor nu se vor uita de două ori la textile sale. Nu strică să aibă disciplină, determinare, demnitate și o urmă de blîndețe pentru el însuși. Mai are nevoie de un redactor bun de carte și de o slujbă sau un sistem de sprijin care să îi permită să scrie, pentru că în România se cîștigă extrem de puțin din scris și din activitățile conexe.

Î: Dacă ar fi să alegi între cele două romane, ”alter.ego” și ”Quasar”, care ai considera că te reprezintă mai mult?

R: Fiecare carte reprezintă îndeosebi o perioadă din viața mea. alter.ego. are în el începuturile mele ca om și ca scriitoare. A fost o vreme în care am trăit toate lucrurile acelea, criza de identitate, sentimentul de eternitate, neîncrederea în scriere, iubirile absolute, sentimentele extreme. E publicat de un an și un pic, dar a început să se scrie acum aproape un deceniu și reflectă adolescența.

Quasarul îmi este mult mai apropiat în general. Are în el coșmaruri recurente, fobii, vise care au fost de cînd mă știu în mine. Are un echilibru și o grijă a cuvintelor care mi-ar fi fost imposibile la debut. Are și o tentă de speculativ destul de mare, și prin el mă îndrept încet spre o zonă care mă fascinează.

Și romanul care stă să fie publicat, Stresul dintre orgasme, mă reprezintă destul de bine acum, fiindcă vorbește despre boală, anxietate și greutatea de a fi tot ce e în tine.

Pe măsură ce scriu iau totuși din ce în ce mai puțin din ceea ce mi se întîmplă real, activ, și din ce în ce mai mult din ceea ce mă tulbură în vise, în subconștient, în obsesii. Cînd am lansat „alter.ego.”, Cristina (Nemerovschi) mi-a urat să am întotdeauna obsesii. Pentru că mă știe. Știe care e catalizatorul meu în scriere. Așa că întotdeauna mă va reprezenta cel mai mult cartea care vorbește despre cea mai pregnantă obsesie din acel moment. 

Î: Consideri că publicul român este conservator, retras, atunci când vine vorba în cărți despre subiecte considerate tabu (discriminarea, sexualitatea, limbajul licențios, violența)?

R: Conservator nu. Mai degrabă ipocrit. Nu spun că sunt subiecte sau cuvinte ușor de digerat. Nu sunt. Dar cei care preferă alt tip de literatură nu își pierd vremea ponegrind cărți care nu le plac, ci își văd de nișa lor sau își pot argumenta cu decență punctul de vedere. Cei mai revoltați, dacă stai să urmărești comentariile de pe rețelele de socializare și de pe bloguri, sunt mai vulgari în exprimare decît cărțile despre care discută și adesea este clar că fie nu au citit în întregime, fie nu au înțeles mesajul și au rămas blocați la suprafață.

Am scris recent despre literatura contemporană și cea din trecut, poți citi aici articolul, și am vorbit exact despre percepția publicului. În fiecare eră, literatura scrisă atunci avea ceva scandalos pentru public: limbajul, subiectul, structura, personajele. Ceva era prea dur, prea aproape, prea adevărat pentru ca oamenii care trăiau acele vremuri, aceleași vremuri din carte, să poată accepta realitatea aceea fictivă, și deci pe a lor. Are Stendhal în „Roșu și Negru” un fragment genial:

[…] un roman e ca o oglindă purtată de-a lungul unui drum bătut de multă lume. El va răsfrînge în ochi cînd seninul cerului albastru, cînd noroiul mocirlelor din cale. Iar pe cel ce poartă povara oglinzii în spate îl veți învinovăți că e imoral! Oglinda lui arată noroiul, iar voi învinuiți oglinda! Mai bine ați învinui drumul pe care se află mocirla și, mai mult încă, pe inspectorul drumurilor, care îngăduie să zacă apa și să se formeze mocirla.

Într-o țară în care presa se rezumă la „știri” demne doar de tabloide, în care statul abia dacă susține cultura, în care emisiunile televizate arhisexualizează femeile și profită de tragediile oamenilor pentru rating, într-un popor în care înjurăturile sunt o artă delicioasă în sine, să iei o carte care reflectă cum se vorbește, cum se gîndește, cum se simte acum și să o numești proastă sau degradantă înseamnă doar că nu vrei să vezi cum este lumea.

Culmea este că în toate cărțile acestea se încearcă tocmai recîștigarea demnității umane. Se dau exemple extreme pentru că tocmai acestea sunt cele care au impact. Nu înseamnă că te vei apuca să copiezi personajele. Dacă ești cititor, ai simțul critic structurat altfel. Cu certitudine nu te comporți ca un papagal, cameleon sau animal dresat. Vei lua de acolo ceea ce ți se potrivește sau vei recunoaște în tine ceva ce exista deja. Vei învăța din niște greșeli. Îți vei satisfice niște curiozități. Vei simți că aparții. Sau vei simți ceva, orice, chit că e silă, revoltă, frică, disperare, tristețe. Te vei defini prin regăsire sau prin eliminare. Eu cred că e mai sănătos să citești despre niște nebuni ficționali și să înțelegi natura umană în mai multe forme decît să te uiți la televizor la mizeriile care se întîmplă sau se promovează în realitate.

Poate că se va dovedi peste ani că am fost o generație de teribiliști. Noi ca scriitori, noi ca oameni. Însă literatura nu este diferită de umanitate. Ce le desparte este faptul că literatura încă încearcă să salveze umanitatea.  

Î: De ce „Quasar”? Ești pasionată de astrologie?

R: Sunt pasionată de măreție și eternitate, iar cosmosul este fascinant de frumos și de mare. În volumul meu, quasarii reprezintă ciclicitatea în primul rînd: începutul, sfîrșitul și repetiția. Și m-am jucat  cu ideea de om în raport cu forțe mai mari decît el, fie că vorbim de Dumnezeu, de univers, de iubire, de identitate.

Î: În ziua de astăzi, orice cititor se visează și scriitor, oricât de mic. Dar mulți scriu, însă puțini sunt scriitori. Consideri condiția de a fi „scriitor” mai mult o titulatură, sau o stare anume?

R: Cred că scriitor este omul care se simte astfel. În State, de exemplu, writers sunt și bloggerii, și jurnaliștii, și autorii indie, și cei tradiționali. Cei care au cărți publicate sunt authors. Poți fi scriitor fără să fii și autor, așa cum poți fi autor uneori fără să ai totuși trăsăturile care te fac scriitor. Sunt oameni cu bloguri mici și mai multă genă scriitoricească decît cei care scriu cărți în închisoare, de pildă, ca să scape de cîțiva ani.

Un vis nepus pe hîrtie rămîne atît, iar în cazul scrisului nu este doar o metaforă. Nu ai cum să susții drumul acesta fără un devotament uriaș, fără pasiune, fără a te întoarce zi de zi la birou și a face lucruri scriitoricești. Cînd scrierea iese din tine într-atît de puternic încît nu o poți opri, cînd te sufocă ideea de a nu scrie, atunci ești scriitor, indiferent de nișa în care îți încadrezi textele. Că ai talent sau nu, că ai învățat destul despre asta sau nu, că ai succes sau nu, asta se va reflecta în cariera ta, dacă alegi drumul acesta, și în zecile, sutele de ani care vor urma. A fi scriitor este o stare, așadar, și este o titulatură asumată. În momentul în care începi să te numești scriitor, trebuie să ai cu ce să susții asta, de la texte la constanță, de la pasiune la luptă. Însă numai numindu-te tu, în primul rînd, scriitor vei putea ajunge să fii văzut astfel de către alții. 

Î: Care sunt scriitorii contemporani pe care i-ai citit cu drag oricând?

R: Îți voi răspunde indirect, prin poveștile de care m-am îndrăgostit sau pe care le aștept cu nerăbdare. De la Flavius Ardelean am învățat foarte multe despre scris, deci are încrederea mea completă. Lui îi recitesc adesea „Îmblânzitorul apelor” care este unul dintre romanele mele preferate. Sunt la zi cu volumele Cristinei Nemerovschi, iar asta spune multe – favoritele mele sunt „Pervertirea” și „Păpușile”. Poezia Evei Precub a rămas înfiorător de adînc impregnată în mine. Aș vrea un nou roman de la Marta Petreu, pentru că am iubit „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”, e cartea care m-a impresionat cel mai tare anul trecut. „Zilele Regelui” de Filip Florian mi se pare cea mai frumoasă poveste de dragoste din literatura română. Număr zilele pînă va apărea „Neverlandul” lui Radu Găvan care este un scriitor tulburător. Am terminat de curînd „Maladul” lui Alexandru Voicescu și m-a surprins atît de plăcut încît am așteptări foarte mari de la următoarele sale cărți. Am devorat tot ce mi-a picat în mînă din colecția Cărțile Arven de la Herg Benet – acum aștept „Regii Timpului” de Laura Nureldin, nu am idee cum va fi, dar sper, sper să fie la fel de bună cum sună. Îi ador romanul lui Sebastian A. Corn, Ne vom întoarce în Muribecca, și i-aș reciti oricînd cele 800 și ceva de pagini. Iulian Tănase m-a lăsat fără cuvinte cînd i-am citit „Teoria Tăcerii” și abia aștept să citesc trilogia „Tovarăși de cameră” a lui Mihail Vakulovski, a cărui poezie din „Riduri” m-a făcut o mare fană a sa. Cred că anul viitor voi fi citit ”Harry Potter” de zece ori, deși încă nu mi-am făcut curaj să citesc și altceva de J. K. Rowling, așteptările sunt mult prea mari și aș nedreptăți-o. Îmi place foarte mult literatura fantastică și speculativă contemporană, deși în general nu mai este atît de profundă și detaliată cum obișnuia să fie pe vremea lui Tolkien și Lewis. Dar uite, tocmai am citit pe nerăsuflate trilogia ”All Souls” de Deborah Harkness și aștept și eu, ca toată lumea, următorul volum din ”A Song of Ice and Fire”. Mi-e foarte drag și Ian McEwan, care combină spectaculos inocența cu întunericul. Și mi-aș dori să se descopere și publice o nouă piesă a dramaturgei mele preferate, Sarah Kane, care nu mai este în viață de cîțiva ani, din păcate.

Î: Care ar fi așteptările tale de la editurile românești pe viitor? Consideri că ar trebui să se pună accent pe literatura autohtonă mai mult, sau ar trebui să se continue cu traducerile în masă?

R: Normal că mi se pare mai important să fie susținută literatura autohtonă, fiindcă numai cu susținere aici poate ajunge și afară. Însă încerc să nu discriminez, ideal ar fi să avem o cerere care să susțină și literatura autohtonă, și traducerile. Editurile încep încet, încet să acorde mai multă atenție românilor. Se organizează mai multe concursuri de debut, de exemplu, și au apărut edituri care cresc organic, cum e Herg Benet, și care se concentrează îndeosebi pe generația nouă.

Aș putea visa cai verzi pe pereți și să sper că se va putea trăi decent din activitățile desfășurate în comunitatea literară, fiindcă nu doar scriitorii suferă bănește aici. Dar idealismul meu are totuși o limită, și oricum cred mai mult în microschimbări în ultima vreme decît în utopii. Așa că doar două lucruri mi se par imperative acum, și cred că pot fi făcute cu resursele disponibile. Aș vrea ca echipele editoriale să se asigure că și gramatica, și personajele, și povestea, și paginarea, și coperta, și totul sunt cît mai bune posibil, să nu mai grăbească procesul de publicare. Am citit prea multe cărți care efectiv nu erau gata. Și mi-aș dori ca editurile să caute să atragă cît mai mulți tineri spre lectură. Editura ALL, de exemplu, a organizat recent două campanii, Citește Povești și Cartea în așteptare, care se axau pe promovarea literaturii, prima pe determinarea copiilor să citească, a doua avînd o componentă socială. De asemenea, publicarea tinerilor atrage după sine și un public tînăr, așa cum o face și susținerea bloggerilor tineri. Dar unde nu se mobilizează editurile observ că o fac tinerii în sine, sunt din ce în ce mai deschiși spre literatură, spre cultură, spre povești.

Î: Există vreo diferență între Ana Mănescu omul și Ana Mănescu scriitoarea?

R: Nu în interior. Uneori mă întreb care a venit prima, scriitoarea sau omul. Ca ființă vie, sigur că omul precede scriitorul, însă la 16 ani, cînd știam că vreau să fiu scriitoare, nu știam ce vreau să fiu rest. Scrisul m-a format mai mult decît orice altceva, pentru că a tras din tot, din fericire și nefericire, din tinerețe și din boală, din vise și din coșmaruri, din obsesii și din fobii. M-a ajutat să mă construiesc, să mă definesc și încă o face, deși la un nivel ceva mai mic momentan.

În rest există o diferență mică, firească, pentru că nu sunt doar scriitoare, ci sunt implicată în diverse proiecte care, deși au legătură destul de mare cu lumea literelor, nu depind deloc de faptul că eu scriu și cărți.

Î: Așteptăm alte noutăți literare din partea scriitoarei Ana Mănescu?

R: Da, chiar în toamna aceasta va fi publicată a treia mea carte, „Stresul dintre orgasme”. Este un microroman despre ceea ce ne facem nouă înșine cînd alergăm constant după culmi – profesionale, amoroase, personale, financiare, imaginare, nu contează. Am vrut să vorbesc despre omul care ține la cultură, dar este „forțat” de împrejurări să lucreze și într-o corporație. Cum îl roade asta în interior? Cum îl înnebunește imposibilitatea aceasta de a fi tot ce este în el? Robert, personajul principal, este surprins în Stres în timpul său liber, în triunghiul său amoros atipic, în insomniile sale, în discuțiile din baie cu prietenul lui cel mai bun, în momentele de cugetare, în frînturi de viață. Și toate se leagă într-o poveste despre identitate, anxietate și ispite.

Î: La sfârșit, mi-ar plăcea să ne spui care sunt sfaturile tale atât pentru cititori, când vine vorba de literatura românească, cât și pentru viitoarele persoane care se văd romancieri.

R: Cred că un cititor are multe de cîștigat dacă abordează literatura cu deschidere. Nu contează din ce țară sau perioadă este, uneori pînă și un gen sau autor pe care îl detestăm poate adăuga ceva experienței noastre. Diversitatea ne schimbă realmente perspectiva. Nu neapărat cantitatea sau calitatea lecturilor contează, ci dispoziția noastră de a citi diferit și de a ne tot cizela credințele și principiile. Așa că în privința literaturii noastre spun un singur lucru: nu o subestimați. Fie că vorbim despre clasici sau contemporani. Uite, eu vreau să reiau cărțile pe care le-am citit în liceu, pentru bac, și să le citesc fără să mă gîndesc la ce a vrut autorul să spună. Vreau să văd ce vrea autorul să îmi spună mie, într-un dialog intim între noi doi. Școala rar stârnește dragoste de lectură acolo unde nu există deja o sămînță. Și asta pentru că la vîrsta la care se consideră eterni și liberi, tinerii sunt constrînși să citească ceva demodat. Și la vîrsta aia puțini știu că oamenii nu se schimbă de fapt, că suntem la fel, doar contextele sunt diferite, și că acele povești vechi spun poveștile pe care le trăim și noi acum. Și puțini profesori pot sau vor să le arate că literatura clasică poate fi actuală, iar literatura contemporană are valoare.

Celor care vor să scrie le spun lecțiile cele mai importante pe care le-am învățat eu: fiți sinceri. Cu ceea ce simțiți, cu ceea ce credeți, cu ceea ce scrieți și mai ales cu ceea ce rescrieți. E la fel de greu să accepți că o frază este perfectă cum este să recunoști că mai trebuie lucrată. Fiți sinceri cu voi, cu povestea, cu editorii, cu cititorii. De aici pornește totul.

Că frumos le-a mai zis! :) Ana Mănescu este, într-adevăr, o scriitoare inteligentă și rafinată. Găsiți cărțile ei pe site-ul editurii Herg Benet. De asemenea, pe Ana Mănescu o puteți găsi și pe site-ul ei, anamanescu.ro.

Lecturi frumoase și numai bine!