sâmbătă, 10 octombrie 2015

„Portretul reginei” de Emmanuel Kattan- Recenzie


Editura: Univers
Traducere din limba franceză: Diana Crupenschi
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 160
Colecția: Romanul secolului XXI

Emmanuel Kattan a studiat filosofia la Universitatea din Montréal, orașul său natal, și la Oxford. Și‑a publicat primul roman, ”Nous seuls” („Noi singuri”), în 2008 la Éditions du Boréal. Au urmat ”Les Lignes de désir” („Cărări clandestine”), în 2012, tradus de Editura Univers, și ”Le Portrait de la reine” („Portretul reginei”).

Cei care-mi citesc blogul știu, de fapt, că Editura Univers se numără printre editurile mele preferate. Și-au câștigat titulatura cu desăvârșire prin faptul că scot cărți tot mai bune, din autori consacrați și de talie mondială, cu povești fascinante, pline de înțelesuri, mistere și, prin excelență, cu un substrat frumos și subtil. Mie, unul, îmi place foarte mult colecția Globus, fiind una dintre preferatele colecții din literatura tradusă la noi. Acum, vreau să le mulțumesc pentru toată munca pe care o depun pentru a ne aduce la dispoziție tot mai multe cărți frumoase!

Romanul de față, „Portretul reginei”, este un roman despre obsesia artistului, despre halucinațiile sale și despre fantasmele care, pictate în culori, îi deformează realitate în care trăiește. Este un roman despre creație, despre incapacitatea artistului de a se adapta în lumea limitată, prinsă în goana timpului. Poate fi, în același timp, o satiră a societății în care omul, ca ființă socială, politică și economică, devine interesul celorlalți - în special, bineînțeles, când persoana respectivă poartă titulatura marii regine Elisabeta a II-a. 

Astfel, „Portretul reginei” ne spune fascinanta poveste (și scurta, totuși) a lui Rick Boisvert, un pictor de șaizeci de ani cu aceleași tabieturi zilnice de vreo douăzeci de ani, cu o carieră înfloritoare în anii tinereții dar ratată la vârsta senectuții, cu un motan ciudat care, după părerea lui, întruchipează un regretat aviator francez - cu alte cuvinte, un newyorkez straniu, atipic, pierdut într-o mare de oameni care-și disimuleză nevoile și viețile. Totul pare simplu în viața lui. Parcă prea simplu și auster. Însă totul se zdruncină în momentul în care, conturând intriga, artistului nostru tragic i se pare că pe străzile aglomerate ale Manhattanului o vede pe nimeni alta decât Elisabeta a II-a, regina Marii Britanii. Surescitat de emoție și neștiind cum să reacționeze, acesta se apropie de ea și i se înclină cu considerație - cum, după părerea lui, ar fi normal.

Și, totuși, ceva se întâmplă - regina reacționează într-un mod straniu. În special când acesta i se adresează cu apelativele corespunzătoare: „alteță”, „regină”. Bineînțeles, și Rick are, la o adică, conștiința confuză: ce să caute însăși regina Marii Britanii pe străzile newyorkeze? Cum e posibil așa ceva? Însă, dincolo de toate astea, reacția „reginei” este cea care-l lasă confuz pe citior. Prin tot ceea ce face, ea pare să-și nege identitatea de a fi regină: pentru că, de fapt, așa și este. Nu este regina. Însă ceea ce-mi place la Emmanuel Kattan este faptul că acest lucru - identitatea falsă a femeii - este înfățișat doar cititorului. Rick crede, dincolo de negările doamnei respective, că ea chiar este regina. Și nu numai, însă într-o altă zi, acesta reușește să-i strecoare în buzunar femii o scrisorică în care îi explică tot ceea ce crede despre ea.

Iar de aici totul cade într-un cerc al minciunilor: doamna McTravish, așa-zisa „regină”, acceptă să-i facă jocul lui Rick, disimulându-și viața în cea a reginei. Astfel, ea va deveni un fel de mască, un fel de alter-ego al reginei pentru Rick, totul până când ea însăși ajunge, într-o anumită măsură, să-și piardă propria identitate. Rick, trăind într-o permanentă minciună și înșelăciune, la capătul celălalt pare fericit și nu-și poate explica minunea care i se întâmplă. El este recunoscător, dorește să-i arate totul reginei și să-i povestească viața lui (aflăm, de aici, detalii interesante din viața lui amoroasă și cam nefericită). Deși are unele bănuieli legate de doamna McTravish, acestea dispar instant în momentul în care aceasta, jucându-și foarte bine rolul, se apropie tot mai mult de imaginea autentică a reginei Marii Britanii. Țesând o pânză de minciuni, de întrebări fără răspuns, de secrete, personajele lui Emmanuel Kattan par să cadă fără voie într-o mare în care, încetul cu încetul, acestea își pierd identitatea veridică și, undeva în spatele măștilor lor, se estompează.

„(...) Iar doamna, răspunzând atențiilor lui Rick, se lasă condusă din sală în sală, prefăcându-se că descoperă pentru prima dată aceste locuri pe care le cunoaște mai bine decât el. Se străduie să pară curioasă, mimează când surpriza, când admirația, ascultând cu răbdare explicațiile artistului, ar încerca să răscumpere atitudinea răutăcoasă pe care o avusese față de soțul ei cu douăzeci de ani mai înainte.”

Am încercat să-mi dau seama care a fost alibiul, dacă pot să-i spun așa, doamnei McTravish. Am încercat să-mi dua seama ce-a fost în capul ei atunci când, inuman, s-a hotărât să-l joace pe degete pe acest Rick pur și simplu naiv. Motivul ne este reliefat, încetul cu încetul, prin prezentarea poveștii ei de viață, a dramei pe care, cu ani în urmă, a trăit-o. Vă spun, chiar o să vă prindă ceea ce se prezintă în roman și sunt sigur că o să vă placă. Oricum, o sută șaizeci de pagini nu sunt așa multe - eu am citit acest roman în mai puțin de o zi.

„ - (...) Dar, știți, râsul și pictura... nu prea se potrivesc. (...) Poate fiindcă râsul e ceva efemer. E clipă pură. Într-un portret viitorul trebuie să simtă durata, greutatea timpului. (...) Poate pentru că râsul e lipsit de nuanță. Ceea ce-i lipsește râsului e faptul că nu trezește ezitarea, îndoiala. Ca să pătrunzi într-un tablou trebuie să rămână ceva nespus. Altfel, fără această ambiguitate, cel care contemplă opera este exclus pentru totdeauna. Când nu mai e nimic de interpretat, când totul e relevat, observatorului nu-mi mai rămâne niciun rol.”

Aceste pasaje sunt DELICIUL cititorului. Sunt extrem de bine relevate, frumos scrise, subtile și profunde. Am o groază de semne puse acolo unde am găsit fragmente care mi-au atras atenția și mi-au dat de gândit - după părerea mea, un roman care are acțiune, are mister, are subtilitate, este relaxant și are astfel de pasaje, cum e cel de mai sus, merită cu desăvârșire cinci steluțe. Iar romanul lui Emmanuel Kattan a fost unul dintre acestea. Îmi plac cărțile care reiterează condiția artistului în societatea marginală, limitată, nebunia lui de neînțeles, claustrarea între pereții camerei care, totuși, pare să nu-i mai fie prietenă, cu predilecție neînțeleasă. Mi-a plăcut, mi-a plăcut, mi-a plăcut!

„Pentru un cititor, a ști totul înseamnă a înceta să existe.”

O frază care sumează misterul întregului roman. De ce să știm care au fost motivele pentru care domna McTravish a vrut să facă asta? Care-au fost, de altfel, motivele pentru care Rick a crezut că însăși regina Elisabeta ar vrea să fie pictată de un artist comun, ca un oricare altul? Credeți-mă, romanul pune întrebări foarte bune, într-o scriitură inteligentă și care nu plictisește, ba, dimpotrivă, antrenează citiorul și-i oferă ceea ce caută: mister, alertă și suspans. Ne-am mira, totuși, pentru că rareori mi se întâmplă să găsesc aceste trei lucruri într-o combinație așa echilibrată (pe care, de obicei, o întâlneam doar la Gillian Flynn - evident, într-o variantă mai acidă și incisivă, și, mai curând, într-o manieră mai sensibilă, lejeră, feminină la Kate Morton). 

Vă recomand cu drag romanul „Portretul reginei”. Mie mi-a plăcut enorm de mult, a fost o lectură frumoasă, sensibilă, misterioasă și plăcută. Iar sfârșitul, Doamne, este pur și simplu definitoriu. Dacă aveai impresia că destinele au fost trasate, ultimul capitol te va da peste cap. Pur și simplu! :) Mulțumesc celor de la Editura Univers pentru acest roman. Îl puteți cumpăra de AICI. Lecturi plăcute și să aveți parte de un sfârșit de săptămână minunat!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu