Kinderland, de Liliana Corobca - Recenzie

Autor: Liliana Corobca

Editura: Polirom

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 200

Liliana Corobca s-a născut la 10 octombrie 1975, în satul Saseni, județul Orhei, Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Litere a Universității de Stat din Moldova, secția română-latină. Este doctor ân filologie (conducător științific : prof. Nicolae Manolescu) la Universitatea din București, cu teza Personajul în romanul românesc interbelic, Editura Universității București, 2003. A debutat cu romanul Negrissimo, Editura Arc, Chișinău, 2003 (Premiul „Prometheus“ pentru debut al revistei România literară, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). A editat corespondența din exil a lui Al. Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului românesc, vol. I si II, Editura Jurnalul literar, București, 2003, 2004), Poezia românească din exil (antologie, prefață și note, Editura Institutului Cultural Roman, București, 2006), Dicționarul General al Literaturii Române (coautor, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004-2008).

La doisprezece ani, Cristina este nevoită să devină „mama“ celor doi frați mai mici atunci când părinții pleacă la muncă în străinătate, după „bani lungi”. Prin ochii fetiței descoperim universul unui sat moldovenesc contemporan, populat în majoritate de copii și bătrâni. Aici copiii învață singuri să supraviețuiască, în timp ce așteaptă să li se împlinească cel mai frumos vis: intoarcerea părinților acasă. Dar aceștia nu se lasă înduplecați nici atunci când sunt invocați prin ritualuri magice, păgâne. Părăsiți, copiii se alină cu amintirile vagi ale unei vieți normale de familie, imitând, înaintede vreme, gesturile adulților. Cristina povestește despre cruzime si tandrețe, despre durere și mângâiere, disperare și speranță – despre țara copiilor maturi, ale căror glasuri nu sunt ascultate de nimeni. 

Știți ce lovește cel mai puternic în meningele cititorului, alunecând sigur acolo unde trebuie? Veridicitatea a ceea ce scrie Liliana Corobca, verosimilul situației. Durerea puslează visceral între paginile Kinderland-ului, un roman care mi-a stors psihicul emoțional și mi-a dat atâtea trăiri. Știam prea bine, înainte să-ncep să citesc această carte, că, cu siguranță, voi citi ceva bun. Ceva ce merită. Ceva ce demult așteptam să citesc. Și chiar așa a fost. Bineînțeles, problema migrației, a copiilor părăsiți pentru „bani lungi”, a familiilor dezbinate din acest motiv, a atâtor copii abandonați și uitați - este, prin excelență, una actuală. Acest roman are un statut, dincolo de înțelesul său literar (și chiar moral) istoric, este actul unei lumi, al unei țări, este, cum să-i zic, un truism: copilul singur, copilul a cărui voce încearcă să străbată mările, țările, pădurile, munții, în găsirea mâinii protectoare a tatălui, sânului primitor al mamei. Evident, neputința acestui lucru constituie drama cărții. Drama lumii în care, noi, oamenii, ne ducem existența.

Kinderland-ul, tradus, ar însemna „lumea copiilor”. O lume a copiilor bătrâni, care dau piept vieții cu un măr într-o mână, un ghiozdănel în spate, o pereche de șosete trase peste genunchi și un ursuleț în cealaltă mână. O lume a copiilor săraci, care speră, care așteaptă și doresc, care râvnesc, o lume a copiilor încercați de viață și trăind sub bătaia timpului. Tic-tac. Tic-tac. Ceasul care arată ziua în care mama, tata au să vină acasă, parcă a înghețat sub puterea pietrei, limba sa a ruginit sub valul lacrimei. Acest roman este nu este un manuscris, nu e un roman, nu e proză, nu e epic - e strigăt. Romanul Lilianei Corobca e strigătul ființei, strigătul acela născând din rărunchii plămânilor, din pleura viscerală care-i înconjoară, este un strigăt exasperant, un strigăt nu împotriva lumii, nu împotriva unei țări, nu împotriva unui strat, unui om. Este un strigăt interior. Un strigăt cosmic. Un strigăt neaoș, fiindcă așa ceva nu se mai poate. Fiindcă, din păcate, ceea ce se întâmplă în timpurile noastre este nedrept.

„Frații mei nu caută orizontul de pe prispă. Nici nu pot să le spun că acesta există. Probabil sunt încă mici. Există lucruri la care ajungi singur, fără sfaturi, indicații și tot felul de răspunsuri mură-n gură. Dacă nu vrei să-l vezi, dacă nu-l cauți și nu visezi la el, orizontul e o margine de drum și atât.”

Știți ce m-a impresionat cel mai mult la Cristina? Aliura ei. M-au impresionat gândurile unui copil, modul în care Liliana Corobca a reușit să-l înzestreze cu asemenea trăiri, trecându-le prin prisma rațiunii - și cognitivă - a unei simple fetițe de la țară (bine, mi-a plăcut și faptul că ea știa, pe la vârsta ei, de „ruinele romantice” :D ), a unei simple fetițe care își așteaptă părinții, veniți o dată pe an, stând lângă ei câteva zile. Nu poți să nu te atașezi de Cristina, să-i fii alături, să trăiești cu ea și să simți ceea ce ea simte. Cel mai mult te lovește speranța și dorința ei de a fi totul bine, de a nu-și dezamăgi părinții și de a-și îngriji frățiorii, curtea, găinile, pisica, porcul, vrăbiuțele. Iar, la capătul zilei, dacă mai este timp, să-și facă temele și să aibă grijă de ea însăși. Imaginile acestea, surprinse în carte, sunt dureroase. Dureroase și palpabile. Confruntând cititorul cu gândurile unui copil, Liliana Corobca își semnează talentul artistic și-l folosește cu maximă seriozitate.

Kinderland-ul mai este, de asemenea, un joc. Un joc în care copiii mici se joacă de-a cei mari, de-a mama și de-a tata.  Dar joaca aceea continuă până la epuizare, iar copiii, dragii de ei, ajung chiar să se identifice în personajele interpretate, ajung să fie ei însăși părinți, ajung să ei ei însăși responsabili de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Totul, totul, până când „va muri bunica”. Acela e momentul în care părinții se vor întoarce. Și, poate, grijile vor fi spulberate astfel. Copiii vor redeveni copii. Viața își va recăpăta cursul normal. Soarele va răsări iar în sufletul din puf. Ursulețul va fi ridicat iarăși pe pat, i se va coase un ochi, cârpi o mânuță. Dar te întrebi totuși - pentru cât timp, pentru cât timp se va întâmpla asta? Proza Lilianei Corobca este germinația sentimentului și a cuvântului în sufletul autoarei, inedit și pur, la capătul căreia cititorul, cel din urmă scriitor, ori își răspunde unor întrebări ori, dimpotrivă, își pune mai multe.

Un roman pe care-l port cu drag în suflet și la loc de onoare în bibliotecă. Îl puteți cumpăra de la prietenii noștri de pe Iuppy.ro, de AICI. Kinderland, de Liliana Corobca, este un roman care într-adevăr merită toată atenția. Lecturi plăcute în continuare!

Andrei

Recomandări muzicale

Că, fără muzică, parcă totul ar fi puțin mai greu! :)

Ascultări plăcute! :) 

Un loc pe raftul meu (XXXIII)

Salutare,

O lună plină de cărți, o groază de cărți. Sincer, cred că în ultimile două luni au ajuns pe rafturile mele în jur de cincizeci-șaizeci de cărți. Și încă mai urmează! Iată câteva dintre ele. 

Și ar mai fi vreo două turnulețe și jumătate, de genul, dar nu am cablul de date aici. Poate altădată! 

Cărțile ori îs cumpărate, ori îs primite, ori îs schimbate. În altă ordine de idei, dorite sigur sunt. Nu știu cam când aș avea timp să mă apuc de ele, dar, ce-i drept, aștept cu nerăbdare să le citesc. Cu nerăbdare.

Iată, așadar, ce titluri am adăugat în bibliotecă.

Voi reveni mai târziu cu un alt post (sau poate două) în care să vi le prezint și pe celelalte. Ei, ce spuneți? Ați citit vreo carte de aici? Mult succes și lecturi cât mai plăcute!

Andrei

Sertarul cu ură, de Anca Zaharia - Recenzie

Editura: Herg Benet

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 96

Mulțumesc, Anco, pentru cartea-ți, mulțumesc pentru puterea ta de a scrie, pentru modul în care scrii. Sertarul cu ură nu este doar o carte. Nu este doar un sertar cu amintiri urâte, frumoase, metaforice, plastifate, mincinoase. Nu. Nu. Dincolo de a fi o carte excepțională, pătrunzândă în sufletul cititorului, Sertarul cu ură este o stare de existență, este cordonul ombilical din trecutul autoarei, din imaginația ei spicuită, visceral, din verosimilul trecut. Sertarul cu ură este locul în care omul se adăpostește, temându-se de viață, este locul în care omul doarme cu gândul și speranța că mâine, poate, va fi altfel. Este, cum să-i spun, o coborâre în infernul ființei.Pur și simplu am citit, am subliniat, am conturat, am încercuit, am scos în evidență ceea ce mi-a plăcut (vreo unșpe' poezii), am făcut fețe zâmbitoare, fețe triste, surprinse. Pentru că, vă rog să mă credeți, 

Anca Zaharia atât de bine se pricepe încât chiar e imposibil să nu-mi placă. Atât timp cât ale ei poezii rezonează cu mine, cu emoțiile și sentimentele mele, o includ în plăcerile mele nevinovate. În lirismul Ancăi Zaharia nu primează neapărat emoția, versificația, ci am descoperit viață transpusă în versuri, am descoperit acel ceva pe care îl cauți într-o poezie și care te face, în sfârșit, să trăiești scriitura. E, nu știu, o chestie a fiecărui cititor: să te regăsești în ceea ce citești. Mie, unul, cărțile acestea îmi plac, cărțile care îmi fac interiorul să licărească, să pâlpâie chiar și la un singur cuvânt. Iar când totul este scris și într-o manieră talentată, ei bine, atunci e imposibil să nu iubesc cartea respectivă și s-o recompensez cu cinci steluțe. Nu de alta, i-aș fi dat mai multe, dar zgârcă e Goodreads ăla. 

O lectură realistă, veridică, cu tangențe în viața autoarei (de altfel, cred că orice scriitor își trage firele creației din propria-i realitate, fie ea trecută sau contemporană), Sertarul cu ură este un volum de poezii pregnant, misterios, profund, pentru că autoarea își interiorizează sentimentele, nu le bruschează numindu-le, nu anihilează plăcerea de a contura exact ce simte, versurile plasează și mai puternic în obscur ceea ce Anca Zaharia vrea să spună (sau, dimpotrivă, să ascundă). De aici, zic eu, plăcerea lecturii, această confuzie a identificării unui sentiment anume, că citești poezia, o vezi, o simți, e negru pe alb, iar apoi încerci să vezi dincolo de ea și să treci în mintea autoarei. 

E o chestie de perspectivă de la un cititor la altul; mie, de multe ori, nu-mi place să știu ce-a fost în capul unui scriitor când a scris ceva anume, mă mulțumesc doar să citesc, să mă bucur, să trăiesc și să-nchid viața romanului apoi între coperți. Mă gândesc că dacă aș încerca să descopăr, să mă migălesc cu explicații, aș distruge totul. Ei, aici mă cam lovește Blaga - tre' să recunosc, îmi place foarte mult. Așa-i și cu poezia Ancăi: ea-și transcrie cotidianul în vers, dar dincolo de a fi o biografie, o autobiografie, poezia ei este emoție și trăire, viață și sentiment. Pulsație și visceralitate.

Ură. Ură nemiloasă. Ură murdară care te izbește în față, ură, ură, ură, poezia Ancăi este de o carnalitate excesivă, uneori de o brutalitate exacerbată, temătoare, care-ți induce un sentiment de panică nesfârșită, nemărginită între paginile cărții. Dacă ar fi să mă întrebați, cred că asta m-a atras cel mai mult la lirismul Ancăi: puterea, forța scriiturii ei, ethos-ul existențial, simțul exacerbat de a se ridica asupra unui anumit lucru, de a-și face vocea ascultată (relevantă fiind, astfel, coperta - care, iarăși, e genială, foarte bine aleasă). Anca nu se maschează între versuri, nu pițiponcanizează ceea ce scrie, nu poematizează, nu filosofează efervescențe lirice - nu, nu, pentru că, dincolo de sensus literalis al lirismului ei, poezia poetei Anca Zaharia este de un sensus moralis aproape acid, incisiv. 

În fond, majoritatea poemelor din Sertarul cu ură este una a notației viscerale, uneori calme, alteori înăbușită de strigătul autoarei. Autoarea simte nevoia pulsației, a realizării („cetitor, deparazitează-ți creierul”), după cum în poezia 33 (poeziile fiind numerotate astfel) scrie: „demult nu pricepeam cum voi puteți/ auzi mirosul de cafea/ și apoi reacționa/ ca la o injecție cu adrenalină/ îmi spun asta și brusc/ ideile se întrepătrund și-mi amintesc/ de tinerețea voastră când o cafea/ vă ajuta să stați în picioare (...)”. Mie-mi place, îmi place mult, mult, mult, aș spune că Anca nu scrie doar de dragul de a scrie, fructificându-și talentul, ci scrie spre realizare, tinde către identificarea-i proprie cu ceea ce autorul înseamnă. Anca se scindează în două - omul și poetul - iar aceste firi, aceste stări, aceste persoane, clone se reunesc într-una singură, sau, oricum, s-au reunit, materializându-se, în volumul Sertarul cu ură. Bun volum, de altfel!

Mersi, Anca, încă o dată pentru acest volum. Mi-a făcut plăcere să-l citesc! :) Îl puteți comanda de la Herg Benet, de AICI. Zi faină și lecturi frumoase tuturor!

Leapșa: Most Wanted

O leapșă drăguță - mă întreb, de când nu am mai onorat una - de la Dreams Have Wings - Diana Mirancea. Mulțumesc!

Să vedem, așadar, cum stă treaba:


1. O carte publicată pe care ți-o dorești.

Abia aștept să citesc „Cântecul păsării Kiwi”, de Sarah Lark, al treilea volum dintr-o trilogie. Am citit „În țara norului alb” și „Cântecul maorilor” de la aceeași autoare și mi-a plăcut foarte, foarte mult. Mai vreau să citesc și „Obiecte ascuțite”, de Gillian Flynn, dar cu primele reduceri pe care le prind, Sarah Lark este în coșul de cumpărături.

2. O carte nepublicată pe care ți-o dorești.

Hmm. Prin nepublicată am să mă gândesc la „nu tradusă încă la noi”. Aș vrea tare mult să se traducă toate cărțile Lisei Genova la noi, pentru că am citit Still Alice, de la ea, apărută la noi sub „Altfel... și totuși Alice”, carte care mi-a plăcut enorm. 

3. O carte pe care o dorești tradusă.

Subscriu!

4. O carte pe care ți-o dorești datorită coperții.

Ohoh, aș fi așa egoist să spun că-mi aleg majoritatea cărților după copertă. Dar o carte pe care mi-ar plăcea s-o citesc pentru copertă, hmm, „Momentul nostru infinit”, de la Editura Trei. 

5. O carte pe care ți-o dorești datorită sinopsisului.  

N-am nicio idee. Serios!

6. O carte pe care ți-o dorești datorită recenziilor.   

 Hmm. „De vorbă cu Emma”, pentru că am auzit atât păreri negative, cât și pozitive. Și, na, știi cum e, până nu citești tu cartea... 

7. O carte pe care ți-o dorești datorită autorului. 

Tot ce înseamnă Eric-Emmanuel Schmitt, Alice Munro. De la cea din urmă am toate cărțile traduse în română, iar de la Schmitt îmi mai lipsește „Visătoarea din Ostende”.   

8. O carte pe care ai citit-o deja și ți-o dorești.

„Anna Karenina”, de Tolstoi.

9. O carte pe care nu ți-o dorești suficient de mult.

Al doilea volum din „Miss Peregrine”.  

10. O carte pe care ți-o dorești pentru tot, tot, tot.

Clar, „Arta conversației”, de Ileana Vulpescu. Am citit-o, am adorat-o, am plăcut-o și vreau s-o am în biblioteca mea.  

Drăguță leapșă. Mersică, Diana, o dau mai departe tuturor care o vor. Mult succes și lecturi plăăăăcute!