Editura:
Polirom
Rating: 5 din
5 steluțe
Număr de pagini:
168
„(...) Iubirea e lucrul cel mai puțin
statornic de pe lume.”
Milena Busquets,
născută la Barcelona în 1972, este o scriitoare și traducătoare spaniolă de
succes. Fiică a celebrei editoare Esther Tusquets, a absolvit Lycee Français de
Barcelone, apoi a studiat la Institutul de Arheologie din cadrul University
College London. A lucrat vreme de mai mulți ani la Editorial Lumen,
prestigioasa editură catalană condusă de mama sa. În 2008 a debutat cu romanul
Hoy he conocido a alguien, urmat în 2015 de También esto pasară (Până
și asta o să treacă), ce avea să se dovedească un fenomen editorial
internațional, fiind deja tradus ori în curs de traducere în peste treizeci de
țări.
„Sunt acoperită de sudoarea nopții
trecute și a bărbatului-taur cu care am dormit, bag nasul în gulerul tricoului
și recunosc mirosul srăin, urmele invizibile ale invaziei fericite a trupului
meu de către un alt trup, a pielii mele - atât de docile și de permeabile - de
către o altă piele, a sudorii mele de către o sudoare străină (...).”
După ce, la
șaptesprezece ani, Blanca își pierde tatăl, ca s-o ajute să-și uite suferința,
mamă îi spune o veche poveste din folclorul chinez: un împărat și-a adunat toți
înțelepții din împărăție și le-a cerut să născocească niște vorbe care să poată
fi rostite în orice împrejurare, fie ea cât de rea. După o îndelungă
chibzuință, înțelepții îi dau răspunsul... Au trecut mai bine de douăzeci de
ani de când Blanca știe povestea, mama a părăsit-o și ea, iar vorbele magice,
până și asta o să treacă, nu-i păr fiicei de mare folos. Rămasă fără sprijin,
trebuie să învețe să-și îmblânzească durerea. Hotărăște să petreacă un timp la
casa de vacanță a familiei împreună cu copiii, câțiva prieteni și cei doi foști
soți. În plus, în apropiere ajunge și amantul. La Cadaques, sub soarele
Mediteranei, Blanca redescoperă anatomia relației complexe și pasionale pe care
a avut-o cu mama sa, dar și puterea terapeutică a sexului, a iubirii, a
prieteniei și a maternității. Numit Bonjour tristesse al secolului XXI,
acest roman al durității și tandreței, al umorului și melancoliei a fost
declarat de Bookseller cartea Târgului de la Frankfurt 2014.
„(...) aproape că am uitat cum e
harababura primelor sărutări, graba haotică și mușcăturile de înainte să
învățăm lentoarea și imobilitatea, gesturile precise, chirurgicale, care vin
când nu ne-o mai tragem doar cu corpul, ci și cu capul (...) cred că-i mai bine
să știi cât mai puține lucruri despre oameni.”
Mi-am dat seama că
gusturile nu se discută; de fapt, mi-am dat seama de acest lucru de ceva vreme.
Multora nu le-a plăcut această carte, se poate vedea după rating-ul de pe
Goodreads, însă, pentru mine, a fost pur și simplu ceea ce caut de la un roman:
o fantezie de cuvinte, o efervescență aproape lirică a prozei, a emoției, a
trăirii. Deși mi-am luat, iarăși, aceast carte doar pentru că m-a atras enorm
de mult coperta - Doamne, cei de la Polirom au niște titluri și coperți geniale
-, am avut certitudinea că acest roman are să-mi placă. Și, sincer, mi-a
depășit așteptările. Nu am să vă spun despre ce este vorba în el, nici nu-mi
dau seama dacă este vorba despre ceva anume, pe cât contează faptul că Milena
Busquets scrie extraordinar - în esență, nu complicat, nu greoi, ci simplu,
simplu, așa cum este, de fapt, viața, ea scrie despre oameni, folosindu-se
într-un mod tandru de oameni. Și de ceea ce ei, în adâncurile lor, înseamnă. :)
Pentru că acolo unde cartea se sfârșește, începe magia și pulsația vieții.
„Fiecare dintre noi are un laitmotiv,
un fir conducător, un refren, un parfum propriu care să-l învăluie, o muzică de
fundal care-l însoțește peste tot, imuabilă, uneori redusă la minimum, dar
stăruitoare și de neînlăturat.”
Până și asta o să
treacă a fost, pentru mine, ca un respiro, ca o călătorie frumoasă într-un
univers în care aș vrea să mă închid. Autoarea își conturează stilul într-un
lirism care, pe mine unul, mereu m-a atras. Ador proza lirica, ce curge precum
un râu, care-și adună emoția mascată în figuri de stil, în plasticitate, în
mister. Și urăsc, dimpotrivă, acele cărți care-mi oferă totul pe tavă, fără pic
de expresivitate. Știu, știu, sper să nu jignesc pe nimeni, dar mi se par
deprisos: la o adică, e ca și cum te-ai uita la un film. Zău! Nu spun că nu
citesc cărți de genul, dar plăcerea mea se naște din cărți precum aceasta. E o
chestie de perspectivă și, probabil, n-ar trebui să mă mai lungesc. Milena
Busquets are o pasiune pentru cuvântul expresiv, pentru imaginile artistice
care să atragă cititorul și să-l facă să simtă, să iubească, să vrea din ce în
ce mai mult. Sincer, citeam și voiam ca această carte să nu se mai termine;
sunt acele cărți pe care, pur și simplu, știi că vrei să le termini cât mai
rapid (pentru că-ți place ce citești), dar, în același timp, parcă nu ai vrea
acest lucru - pentru că, evident, îți place ce citești și ai vrea să citești în
continuare. Nu?
„Îți dai seama dacă îi plac cuiva
cărțile cu adevărat din cum le privește, cum le deschide și le închide, din cum
dă paginile.”
Am citit romanul
acesta în vreo două ore, ceva de genul. Mi-a plăcut groaznic de mult, aș spune,
habar n-am dacă și vouă o să vă placă, în caz că vă hotărâți să-l citiți.
Tocmai acesta este misterul lecturii: modul în care fiecare privește romanul
într-un anume fel. Totul este subiectiv, de la început până la sfârșit. Spre
exemplu, i-am dat această carte vecinei mele - cum avem aceleași plăceri în ale
lecturii și suntem coordonați de aceiași autori frumoși, ei i-a plăcut foarte
mult. Am citit păreri ale unor persoane care nu au văzut în această carte decât
o dovadă proastă, ușoară și slabă de chick-lit feminin. Ei, bine, eu o
număr printre cărțile mele preferate, și nu spun asta doar pentru că-s eu prea
darnic și cred că orice carte trebuie apreciată, oricât de mult nu mi-ar fi
plăcut! :)
„Când lumea începe să fie sărăcită de
oamenii care ne iubesc, ne transformăm, încet-încet, în ritmul morților, în
niște necunoscuți.”
Până și asta o să
treacă m-a atras prin emoție, prin trăirea reiterată în imagini artistice,
prin figuri de stil. Aproape că am citit cartea precum o poezie, cu intonație,
cu patos. În esență, acest roman este o căutare a cuvintelor potrivite să
exprime o iubire complexă, ale cărei fire se împletesc fără încetare, într-un
dialog între mamă și fiică. Așa s-a născut o carte remarcabilă, frumoasă,
viscerală, care-și propune să treacă ori să se piardă, ci să dăinuie.
Metoda Milenei Busquets este pe cât de simplă, pe atât de sigură: ea așterne o
scrisoare postumă fără să facă risipă de persoane care au însemnat ceva pentru
ea, echilibrând prin răceală și sobrietate, prin o linie imaginară care unește
începutul și sfârșitul poveștii, o izbucnire aproape sălbatică a uor emoții.
Milena Busquets a scris ceva dezarmant, jucăuș, palpitând de senzualitate, de
dorință, e vitalitate, constituindu-se într-un roman - osmoză între eterogen
(roman sentimental) și omogen (autoficțiune). O proză a nostalgiei umanității,
durerea pierderii, regretul, care, până și el o să treacă. Ce rămâne,
apoi, este viața pe care cu toții încercăm să o trăim cum știm mai bine!
„Poate că toți rămânem cu câte o
călătorie nefăcută, toți plănuim călătorii când sunt deja imposibile, de parcă
am încerca să cumpărăm timp de datorie, deși știm că al nostru s-a terminat și
că nimeni n-ar putea să ne mai dăruiască nici măcar un minut în plus. Trebuie
să fie de nesuportat să ai încă ochii deschiși și să știi că există locuri pe
care nu le vei mai vedea niciodată, că ți se închid toate mutările posibile,
chiar sub ochii tăi.”
Vă recomand cu
căldură acest roman! :) Mie mi-a plăcut mult, de asta am vrut să-mi împărtășesc
experiența cu voi. De altfel, ce mai citiți, ce îmi recomandați? Lecturi
frumoase și o zi de miercuri liniștită și pe placul vostru!
Anndrei
