Vulpea albastră, de Sjón - Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 152

Roman laureat cu Premiu pentru literatură acordat de Consiliul Nordic

O altă carte pe care mi-am cumpărat-o pur și simplu pentru copertă. Mi-a plăcut mult prea mult pentru a o trece cu vederea. Vedeți, nu-s superficial, dar îmi plac coperțile frumoase, cărțile care-ți atrag privirea instant atunci când le privești. Asta a fost una dintre ele. Iar povestea surprinsă în carte nu doar că mi-a plăcut - recunoscând, totuși, că uneori m-a plictisit - dar mi-a oferit oportunitatea de a explora niște ținuturi pe care le credeam ascunse și ferecate: obsesia minții umane, dorința exacerbată a omului de a își depăși condiția și a de trece dincolo de granițele, aș spune, firescului teluric. 

Anul 1883, Islanda. Cu puțin timp înaintea nopții polare, un bărbat, pastorul Baldur Skuggason, este atras ca prin farmec de o vulpe albastră în pustietatea înghețată. Destinul său se va intersecta cu cel al unui botanist care se pregătește să înmormânteze o tânără bolnavă de sindromul Down, salvată cu ani în urmă dintr-un naufragiu. Din poveștile aparent disperate ale personajelor se întrupează un roman deopotrivă misterios și poetic, o parabolă despre creație, despre muncă, sacrificu, despre dorință și durere, un basm întunecat în care umorul (haha, tipic islandez) și lirismul se împletesc într-un mod armonic, strălucit și echilibrat, confirmând, astfel, talentul literar al unui scriitor de talie internațională. Romanul Vulpea albastră, din câte am reușit să aflu, a fost laureat cu Premiul pentru literatură acordat de Consiliul Nordic, cea mai înaltă distincție literară nord-europeană.

Romanul mi s-a părut unul sclipitor prin atmosfera creată. Acțiunea, na, ar fi rezumată doar la trei steluțe, să spun așa. Atmosfera este una magică, este una misterioasă și apăsătoare, de moment, de thriller, habar nu am cum să o numesc. Vulpea albastră își zugrăvește lumea într-un film lugubru, aproape bolnav de întunerc, de detalii sclipitoare, precise, concrete, iar oamenii lui Sjón, personajele sale, par misterioși, complici, ahtiați după tăcere, aproape de nepătruns. Romanul este o parabolă, comică și lirică, în manieră islandeză, despre natura lucrurilor și, mai precis, despre ceea ce este omul în cea mai tainică și ascunsă carte a sufletului său: un doritor de ascensiune, de verticalitate, de inițiere și depășire a limitelor impuse. Autorul ia mituri și povești, le culege din timpurile contemporane și apuse lui, ia locuri disperate, dispărute, nemaibănuite și le țese laolaltă într-o operă de o efervescență fermecătoare. Rezultatele sale nu sunt bizare - Sjón, autorul romanului, nu se ferește de adevăruri neplăcute, nici în lumea asta, nici pe tărâmul mitului pe care pășește cu atâta încredere și talent. Iar, în spatele narațiunilor jucăușe și aparent exuberante, se află o inteligentă extraordinară și un crez artistic pe care, citindu-i doar o carte, l-ai putea contura: literatura e făcută să ascundă, nu să descopere.

Mi-a plăcut romanul, trebuie să recunosc, a fost o experiență ciudată să descopăr această creație, această alegorie (nu am să vorbesc despre ea, chiar nu vreau, însă mi-a adus într-o măsură aminte de cartea lui Ernest Hemingway, Bătrânul și marea). Un roman translucid, de o seriozitate glacială, în care cititorul simte cum, dincolo de suprafață, se mișcă stranii și luminoase umbre, fantome, păsări ciudate care nu există decât în întunericul dens precum o pânză de păianjen, țipete, vuiete, crivățul care mușcă din patul puștii, și, în cele din urmă, leneșă, poate inexistentă, invizibilă, himera vulpe albastră, durerea, țelul, idealul, ce lasă în urmă o serie de mici capcane ascunse. În care omul, veșnicul măscărici, calcă fără să privească.  

Ador cărțile astea de la Polirom. După ce că au o copertă super drăguță, spun și povești demne de a fi ascultate. Vulpea albastră, de Sjón, este una dintre ele. Am citit cartea acum ceva vreme, trebuie să recunosc, dar am păstrat-o pe birou pentru a-mi aduce aminte că trebuie s-o recenzuiesc! :) Mai am vreo câteva cărți, vreo șapte, care așteaptă. Nu știu când o să le aduc la zi, având în vedere că tot citesc, tot citesc și se adună. Eh, bine măcar că am ce face, nu-i așa? Lecturi frumoase!

Andrei

 

Torcătoarea de vise, de Patti Smith - Recenzie

„O goană a ființelor din nori. Acestea sunt gândurile tinereții noastre.”

Editura: Polirom

Colecția: Biblioteca Polirom

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 96

 „O luam la goană prin iarbă ca să ne întâlnim cu prietenii noștri. Uneori mă prăvăleam pe patul acela de verdeață și priveam îndelung cerul. Părea că acolo sus e trasată harta întregii creații, iar eu, desprinzându-mă dintre râstele celorlalți copii, mă cufundam într-o nemișcare pe care năzuiam s-o stăpânesc. Aici ai fi putut s-auzi cum prinde viață o sămânță ori cum ți se strânge sufletul ca o batistă.”

Patricia Lee („Patti) Smith s-a născut în 1946 la Chicago. A studiat pedagogia la Glassboro State College, însă în anul 1967 a renunțat la facultate și a plecat să-și încerce norocul la New York. Din 1974 a început să cânte rock, compunându-și singură versurile, și a lansat numeroase albume de succes. Poetă și artistă vizuală, Smith a publicat numeroase cărți de poezii. Considerată „precursoarea punkului”, a exercitat o mare influență în muzică, fiind o sursă de inspirație pentru artiști ca Michael Stipe de la R.E.M, Courtney Love sau Madonna. În 2010 Patti Smith a publicat cartea Just Kids (Pe când eram doar niște puști; Polirom, 2014), câștigătoare în același an a National Book Award. 

„Iar imaginea torcătoarelor de vise în câmpul acela adormit mă adormea și pe mine. Și hoinăream printre ciulini și țepi, având sarcina deloc nemaivăzută de a smulge, ca pe un smoc de lână, un gând trecător din pieptenele vântului.”

Torcătoarea de vise este un poem al frumuseții, este o zvâcnire aproape viscerală a artei, a pulsației vieții. Este o oglindire a cerului în paginile simple ale unei cărți. Vă pot spune că am citit această carte cu atâta pasiune în suflet, cu atâta delicatețe, încât am simțit senzualitatea scriiturii curgându-mi prin vene. Pur și simplu am adorat ce am citit, am simțit toate cuvintele, toate frazele frumoase cu care Patti Smith jongla în scriitura-i.Volumul este un lung poem în proză schițat pe marginea călătoriei inițiatice a unu artist, de la primele mirări, dorințe, priviri aruncate pe furiș, dezamăgiri ale copilăriei, până la căutările tinereții, muncile, minciunile familiei, aduse laolaltă și interțesute de privirea ordonatoare - și, în același timp, atât de neglijentă - a femeii la maturitate. Cu o privire de artist și o jovialitate incredibilă, de o copilărie debordândă și molipsitoare, Patti Smith scrie, în cele din urmă, despre frumusețe și despre salvarea prin creație și prin artă, despre sacrificiu în numele a aceea ce, de fapt, ne poate salva: arta, în toate formele ei de manifestare.

„Eliberat de o asemenea povară, ții în brațe cloria și nutrești speranțe vii de parcă ai avea o întâlnire, în oași de dans, cu soarele la asfințit. (...) Căci astfel este păpădia. Se dezgolește și se frânge în mii de dorințe.”

Patti Smith își întoarce, totuși, privirea către intertextul trecut, către istoria familiei, căutând indicii - neștiind, că își pune și mai multe întrebări - pentru originea înclinațiilor și plenitudinii sale artistice, și își creionează, fără jenă, portretul de adult - o hoinară aplecată spre ezoterism, un spirit liber, inadecvat și non-conformist, cu jurnalul mereu într-o mână, cu o floare în cealaltă, cu dorință în suflet; cu mintea și inima mereu deschise spre frumos și spre idealitatea ființei. Smith, în Torcătoarea de vise, surprinde momente ale vieții de adult și le aduce la stadiul unui impresionism atât de enigmatic, atât de misterios, încât chiar și cele mai mărunte lucruri - prepararea ceaiului, tăiatul merelor, legănatul capului în timp ce coase, plimbările pe câmp - capătă o încărcătură spirituală și emoțională.

„Primul exemplar din Torcătoarea de vise i l-am oferit tatălui meu. Timpul trecea, iar el tot nu zicea nimic. Era un om frumos, greu de impresionat, așa abia dacă am îndrăznit să sper că îmi va citi textul. Totuși, câțiva ani mai târziu, la scurt timp înainte să moară, mi-a spus: «Patricia, ți-am citit cartea».

Mă așteptam să primesc cine știe ce critici, nicidecum să-l aud numind «carte» modestul meu dar. «Scrii bine», mi-a zis și m-a chemat să bem o cafea. A fost singurul compliment pe care mi l-a vreodată.Am fost întrebată dacă Torcătoarea de vise e un basm. Mereu am îndrăgit poveștile de felul ăsta, însă mă tem că a mea nu le seamănă.Tot ce conține această carte este adevărul adevărat, redat întocmai. Scrierea ei m-a scos din starea aceea ciudată de apatie și sper că îl va umple cumva și pe cititor de o anume bucurie nelămurită și neașteptată.”

O bucurie nelămurită și neașteptată. Drept să vă spun, exact asta am simțit după ce am terminat cartea. Am simțit o explozie de culori înlăuntrul meu, o magie care parcă mi-a cuprins nu doar sufletul, ci și creierul. Atâta expresivitate în această carte, atâta lirism și atâta frumusețe, atâta efervescență, atâta plasticitate și, totuși, sinceritate a cuvintelor; o carte minunată, minunată. Patti Smith a vorbit despre viață, integrând-o într-o formă spirituală, estetic viabilă unui volum publicat, despre artă ca mijloc de salvare din cotidian, ca mijloc de a depăși limitele cerului, acel albastru nesfârșit de speranță. Dorință, putere, speranță. Un volum pe care-l voi recomanda cu drag tuturor, oricând, pentru că pe mine m-a marcat într-adevăr. Abia aștept să citesc și cealaltă carte a autoarei, abia aștept. 

„Pășim peste cenușa arzândă. Pare că nimic nu este peste putința noastră. Suntem ovaționați în piață. Cântă la bongă; suflăm în fluiere de trestie. Pentru a ilustra delicatețea; pentru a spulbera natura. (...) Singurul lucru pe care ne putem bizui este mișcarea. (...) Alergând pe loc, ca o fantomă pe o întindere nedeslușită, mi-am desfăcut brațele către copacii suverani și m-am supus îmbrățișării lor pure, profane.”

Iar ultimul capitol, În semn de rămas-bun, pur și simplu sumează întreaga viață. Este... Nu știu, mi-e imposibil să vă descriu. Minunat. Este minunat și magnific. La nebunie iubesc acest roman, l-al reciti de o sută de ori, aș învăța fiecare frază pe de rost. Îl ador! :) Eh. Gata, gata cu fotosinteza. S-aveți parte de o lectură frumoasă, de ce cărți vreți voi și, de asemenea, de o zi răcoroasă. Aici, te topești ca înghețata pe asfalt. 

Soția 22, de Melanie Gideon - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 518

„Și îmi tratez viaţa ca pe ceva care trebuie extras din mină şi apoi ambalat pentru consumul public. Fiecare postare, fiecare încărcare, fiecare Like, fiecare Interes, fiecare Comentariu este un spectacol. Dar ce se întâmplă cu interpreta când joacă pe o scenă goală? Și când lumea reală a devenit aşa de pustie? Când toţi au abandonat-o pentru cea virtuală?”

 

Am citit această carte foarte rapid, foarte ușor, foarte relaxat. Pentru că a fost nu doar o carte ușoară, ci o carte amuzantă, chick-lit, spumoasă, misteriosă pe alocuri, care mi-a lăsat un sentiment drăguț, chiar dacă nu mă dau în vânt după aceste gen de cărți și prefer să citesc, evident, ceva mai deep, mai cu substrat, care să mă facă să fiu prezent, pe întreaga carte, acolo. Romanul de față, Soția 22, a fost genul de roman pe care-l citești doar pentru a lua o pauză de la alte lecturi, pentru că e simplă ficțiune și acțiune, personajele sunt coordonate de un scenariu precis, nu ai așteptări de la ele, nu ai pretenții, ba chiar ți-e oarecum greu să te atașezi de caracterul lor (într-un mod mai subiectiv și personal, vreau să spun). Totul este ca într-un film pe care-l urmărești cu prietenii într-o seară de weekend – de preferat, sâmbătă –, iar apoi viața-și reia cursul normal și totul pare că nu s-a întâmplat vreodată; poate doar prietenul acela care a fost bulversat de faptul că  Alice, protagonista cărții, a avut o așa mare încredere într-un străin și a început să-i povestească întreaga ei viață. Asta-mi amintești, la o adică, de Irina Binder și Fluturii ei; din câte am înțeles, din auzite, și ea îl sună pe un necunoscut și începe să-i povestească de cele dulci și amare care i se întâmplă în viață: autentic, da, și caraghios în același timp!

Soția 22 ne spune povestea lui Alice Buckle care, după standardele clasei de mijloc, are cam tot ce-i trebuie unei femei de patruzeci și cinci de ani: un soț arătos care lucrează în domeniul publicității, doi copii deștepți și simpatici, câteva prietene de nădejde, ba chiar și o slujbă part-time la o școală, ca profesoară de teatru pentru cei mici (partea asta, cu profesoara, pe mine chiar m-a amuzat – dacă veți citi cartea, veți înțelege de ce). Totuși, Alice se simte neîmplinită și i se pare că viața ei a ajuns într-un impas. Ce să facă, ce să facă? Ei, bine, nu prea-mi aduc aminte (dar e irelevant) cum ajunge să ia parte la o cercetare sociologică despre căsătorie, sub forma unui chestionar. Pentru a-și păstra identitatea secretă, Alice Buckle devine Wife 22, și intră într-o relație online – din ce în ce mai personală și strânsă – cu cercetătorul care se ocupă de ea, Researcher 101. Dependentă de acest intim dialog virtual, Alice înțelege că va trebui să ia o decizie extrem de importantă, extrem de sensibilă, care îi va afecta întreaga viață.

Cartea este tipică: alcătuită dintr-o țesătură de narațiune clasică, e-mailuri, discuții pe Facebook (poze actualizate, stări confirmate, like-uri) și alte mijloace digitale de comunicare, romanul lui Melanie Gideon este, totuși, confesiunea sinceră a unei femei care se luptă să-ți împace propriile dorințe cu responsabilitățile pe care le are, precum și un studiu actual despre intimitatea și anonimatul oferite de mediile online (aspectul ăsta cred că mi-a plăcut cel mai mult la acest roman, pentru că este o problemă, să-i zic așa, actuală și, în esență, extrem de importantă – mediatizați de propriile noastre modalități de „relaxare”). Având personaje bine conturate, puternice, care au emoții și trăiesc, o poveste subtilă, nuanțată, și, părerea mea, destul de autentică și originală, Soția 22 este un roman convingător. Vă spun, eu i-am dat doar trei steluțe (deși nu-s puține deloc) pentru că nu e genul meu de carte, nu aș citi așa ceva decât pentru a lua o pauză de la lecturile ulterioare. Dar a fost un roman drăguț, un roman care m-a făcut să zâmbesc și, văzându-l în bibliotecă, răsfoindu-l, mi-am dat seama că îl voi citi ușor și nu voi regreta. Regret? Nu. L-am citit ușor? Da. O lectură făcută cu drag, și, bineînțeles, nu mi-a solicitat deloc experiența literară – drept care, am putut să citesc în paralel și alte cărți. Melanie Gideon a scris pentru un public anume, mi-am dat seama de asta, fanii chick-litului cu siguranță vor adora această carte și o vor savura până la ultima pagină. Nici nu mă îndoiesc.

„Plictiseala nu e motivul din care particip la studiu. Particip deoarece anul ăsta voi împlini 45 de ani, care este vârsta la care a murit mama. Dacă ar fi fost în viață, aș fi vorbit cu ea în loc să accept acest sondaj. Am fi avut conversația pe care îmi închipui că o au mamele cu fetele lor când ajung la 45 de ani. AM vorbi despre nevoile noastre sexuale (sau lipsa acestora), despre cele cinci kilograme încăpățânate pe care le luăm și le pierdem iar și iar, și despre cât de greu e să găsești un instalator e încredere. Am face schimb de ponturi despre secretul obținerii unui pui perfect, despre cum să închizi gazele când e o urgență, despre cum să scoți petele de var. Ea mi-ar pune întrebări precum: Ești fericită, iubită? El se poartă frumos cu tine? Te vezi îmbătrânind alături de el?

Mama nu va fi niciodată bunică. Nu va avea niciodată sprâncene cărunte. Nu va mânca niciodată din marinata mea de ton.”

Acțiunea, în sine, nu este cine știe ce, dar este foarte drăguț să observi relația dintre Wife 22 și Researcher 101. E ceva misterios în spatele a ceea ce se întâmplă între ei. Pe deoparte, savuroase sunt răspunsurile lui Wife 22 la întrebările lui Researcher 101, dar, pe de altă parte, mai efervescentă este încercarea lui Alice de a afla cine se află în partea cealaltă a monitorului, străinul în care simte că poate avea încredere și care, surprinzător, la un moment dat începe să-i dea niște indicii foarte subtile. M-a antrenat și pe mine intenția lui Alice de a afla mai multe despre cercetătorul ei, și, bineînțeles, m-am bucurat tare mult - oarecum - când am cobit bine și corect cum stă treaba. Mai greu mi-a fost să-mi dau seama ce are să se întâmple în momentul în care Alice va afla cine este cel care îi pune întrebări, iar sfârșitul nu m-a dat peste cap: a fost exact cum trebuie să se termine o asemenea carte. Fără emoție, plat, ca și cum nimic nu s-ar fi derulat vreodată. De asemenea, în carte este interesantă relație dintre Alice și copiii ei și modul în care aceasta, cu frică în suflet, încearcă să ascundă totul - chestie cu Researcher 101 - față de familia ei. Da, asta-i dă un aer mai de mister, mai de thriller, dar într-o manieră foarte mică și aproape nesemnificativă.

Vă recomand cu drag romanul dacă sunteți fanii genului! Eu cred că l-am cumpărat cu 9 lei de pe Libris, sau ceva de genul, ori l-am primit de la o prietenă care a spus că nu vrea să citească niciodată așa ceva. Ei, bine, de recitit clar nu e, dar merge citit într-o zi de vară. Cu o limonadă lângă tine. La umbra unui copac, într-un parc. Soția 22 ne spune povești frumoase, ne face să râdem și să zâmbim. Totuși, și despre asta e literatura: zâmbete și viață! Hai, s-aveți lecturi plăcute și cât mai spumoase. Un weekend minunat vă doresc! :)

„Poveștile Reginei Maria a României”, de Regina Maria- Recenzie

Editura: Curtea Veche

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 210

Vă pot spune doar că e onoare să am o asemenea carte în bibliotecă, cred că și de asta mi-am dorit cu atâta patos să o am. Să o ating și s-o simt. Nici nu vă pot spune ce imagine angelică, glorioasă, memorabilă îi păstrez Reginei Maria a României, cuvintele sunt de prisos. Pur și simplu vreau să am toate cărțile despre ea, și, de fapt, cred că le am: Jurnalele de Război, de la Ed. Humanitas, două cărți despre ea, tot de la Humanitas, Viața mea. Povestea mea, de la Ed. RAO și această carte, care cuprinde povești (aproape basme), creații artistice ale Reginei. Dacă mă gândesc bine, îmi mai lipsesc câteva cărți scrie de/ despre ea. Dar fac rost de ele cât mai curând! :) 

Nu am să vorbesc prea mult despre asta. Pur și simplu trebuie să citiți asta, nu doar pentru frumusețea poveștilor, nu doar pentru magia care curge printre litere, ci pentru nemăsuratul respect care ar trebui adresat acestei Femei. Pur și simplu. Istoria este parte integrantă a lumii noastre, a identității noastre naționale. Regina Maria, o regină aproape „adoptată”, a iubit România într-un mod patetic, a iubit România până la sacrificiul propriului suflet și a propriei sănătăți. Eu, unul, sunt minunat de tăria acestei Femeie, de modul ei de a gândi și de a iubi. Trădată chiar de propriul fiu, trăind cu un bărbat care obișnuia s-o înșele, inima ei a aparținut poporului, manifestându-și dorința de a fi înmormântată - doar inima - la Balcic, locul ei veșnic plin de pace și echilibru. Vă spun, trebuie să păstrați o imagine glorioasă a Reginei Maria a României; cunoscându-i viața, n-ai avea cum să nu te înclini în fața unei asemenea Persoane.

„Chiar din copilărie eram înzestrată cu o vie imaginație, și îmi plăcea să spun povești surorii mele. Mai târziu, începui să spun povești copiilor mei. Atât de limpede vedeam tot ce povestea, încât făceam pe ascultătorii mei să rătăcească împreună cu mine...”, afirmă Regina. Ei, bine, eu nu pot contesta aceste cuvinte, ceea ce-a spus este irefutabil, vă spun doar că poveștile ei mi-au strârnit glasul copilăriei, mi-au adus aminte de zilele de vară în care, afară, citeam Ispirescu, citeam Creangă, Delavrancea, și nu mă mai săturam de magia ce mă cuprindea. Regina Maria oferă personajelor sale o magie autentică, nu una care să depășească granițele realului - nu zmei, nu cai înaripați, nu creaturi hidoase - ci oameni, oameni înzestrați în limita normalului de o magie care se manifestă în mintea și în sufletul lor. O dorință de nemăsurat de a reliefa caracterul uman, întocmai în întregimea sa specială și, în cele din urmă, magică. Toate poveștile mi-au spus ceva, mi-au dat de învățat, au fost ca o pildă din care sustragi ceea ce autorul vrea să spună: toate sunt povești în care se pledează pentru bunătatea față de oameni, cumpătarea, echilibrul în toate și îndreptarea spre o viețuire în concordanță cu firea omenească. :) 

„Talentul de scriitor al Reginei Maria nu apare altcum decât firesc. Frumoasă, inteligentă, cu farmec și temperament debordate, străbunica mea a adus literaturii române nu numai un avânt și o încurajare părintească, dar și condeiul unui scriitor regal. Toate cărțile ei sunt impetuoase, puternice, sensibile, și spontane, de la paginile de jurnal până la suavele povești pentru cei mari și mici”, spune Margareta, principesa moștenitoare. 

Această carte face parte din colecția Curtea Regală, de la Editura Curtea Veche. Le mulțumesc enorm pentru șansa de a citi un volum așa de minunat, așa de frumos și puternic. Are un loc special în colecția bibliotecii mele, pentru că altfel chiar nu se poate. Puteți cumpăra Poveștile Reginei Maria a României de AICI. Sigur o să vă placă! Să aveți parte de un sfârșit de săptămână frumos și relaxant, alături de cărțile voastre preferate! 

Andrei

Orele, de Michael Cunningham - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 204

„Voiam să scriu o carte unde moartea se întâlnește cu viața, unde suicidul și sărutul încarnează aspecte foarte diferite, dar complementare, ale unei experiențe imense și misterioase: cea a existenței umane.”

Bun. Voi începe așa: am mai citit această carte. Unu la mână: este prima dată când am recitit o carte. Doi la mână: când am citit prima dată cartea, nu am vrut să-i dau un rate pe Goodreads - pentru că, pur și simplu, am citit cartea și nu-mi aduceam aminte ce am citit. Zău! Trei la mână: vă dați seama, din moment ce nu-mi aduceam aminte, nu am făcut recenzia acestei cărți, n-am spus nimic despre ea. Patru la mână: recent, mă uitam prin bibliotecă. Am văzut cartea lui Cunningham și am zis că, hai, trebuie să-i dau o șansă. Poate n-am fost eu într-o stare potrivită când am citit cartea, poate nu am fost atent, mi-au scăpat mie detalii. De asemenea, de vreo trei ori (pe cuvânt), am încercat să mă uit la film. Nu am reușit. Cinci la mână: am recitit cartea, am dat rating pe Goodreads - patru din cinci steluțe, după cum puteți vedea; și, totuși, nici acum nu știu dacă am înțeles această carte cum trebuie. Sincer, cred că am să recitesc, pentru a treia oară, această carte. Nu știu de ce am impresia că, de fapt, ea ascunde cinci steluțe, nicidecum patru.

Michael Cunningham s-a născut în 1952 în orașul Cincinnati, statul Ohio. Copilăria și adolescența și le petrece în Pasadena, California. Studiază literatura și pictura la Stanford University, după care se înscrie la cursurile de creative writing de la Iowa. Publică mai multe povestiri în reviste literare de prestigiu precum The Atlantic Monthly, Redbook, Esquire sau The Paris Review. Primul său roman, O casă la capătul lumii, (1990) este aclamat de critica literara. În 1995 publică un al doilea roman, Carne și sânge, saga unei familii grecești. Romanul Orele (The Hours, 1998) cunoaște un succes răsunător, fiind laureat, un an mai târziu, cu Premiul Pulitzer si PEN/Faulkner Award. În 2002, ecranizarea romanului, cu Nicole Kidman, Meryl Streep si Julianne Moore în rolurile principale, este distinsă cu cele mai prestigioase premii din lumea filmului, inclusiv premiul Oscar. În 2005 Michael Cunningham publică romanul Zile exemplare, considerat deja unul dintre marile romane americane. 

Habar n-am cum să fac recenzia, dar pot începe spunând și susținând - cu tărie - că Michael Cunningham e un geniu în ale literaturii. Această carte a fost enough pentru a-mi da seama că, într-adevăr, stăpânește arta literaturii, a literelor, cu o desăvârșită ușurință și măiestrie. Pentru că, vă rog să mă credeți, nu am simțit că am citit ceva ce ar fi putut fi citit de către toți, ba dimpotrivă, autorul a făcut apel la atenția mea și la experiența mea literară, care, credeți-mă, numără ceva ani! Mi-a plăcut, chiar mi-a plăcut pentru că m-a încercat și nu mi-a oferit totul pe tavă - așa cum sunt alții obișnuiți s-o facă. Ceea ce a avut un impact destul de mare asupra mea, pentru că, citind această carte, mi-am dat seama că încă nu-s pregătit (poate) să accept această inadecvare logică - să spun, totuși - privitoare la această carte, Orele. O să vă vorbesc puțin despre ea, în ceea ce urmează. 

Într-o dimineață mohorâtă, în Londra anului 1923, Virginia Woolf se trezește dintr-un vis care o va determina să scrie Doamna Dalloway. În Greenwich Village-ul timpului nostru, Clarissa Vaughan pregătește o petrecere pentru ziua de naștere a fostului ei iubit, un poet bolnav de SIDA. Într-un Los Angeles al anului 1949, Laura Brown pregătește ziua de naștere a soțului ei și nu se poate abține să citească din Woolf. Odată începută povestea lor, cele trei destine se întrepătrund, se reflectă ca într-o oglindă, chiar și în cel mai mărunt moment al vieții lor. Pur și simplu, am văzut aici o precizie de chirurg, o finețe care m-a uimit, mi-a dat două palme și mi-a spus că, domle, abia aici văd literatură de calitate. Abia aici am de-a face cu un scriitor adevărat, de o măiestrie impecabilă. Rezumând puțin povestea, Orele surprinde viața nefericită, seacă, neîmplinită a trei femei care doresc altceva de la viață, eliberându-se de convenționalismul în care își duc traiul, de rutina în care se sufocă. Virginia, personajul inspirat din realitate, personaj cu probleme mentale confirmate, scrie o care, are ideea genială de a scrie o carte - fiind, așadar, punctul din care întreaga flacără obsedantă a operei are să se nască. Altă persoană, citește cartea, romanul manifestând o influență absurdă, violentă, inexplicabilă asupra ei, iar cea de-a treia persoană, ghiciți ce?, pare a fi tocmai personajul principal al romanului pe care Virginia îl scrie. Fiecare personaj este dominat de anumite trăiri ciudate, de la depresie, la frică, la tristețe, până la intenții de suicid, izolare, groază. Personajele par a fi mânate de o dorință de nestăpânit, sunt niște personaje care nu se conformează, care dau din coate și vor să iasă la suprafață. Țipă, strigă, scandează în paginile aceste cărți. 

Jocul destinului subliniază forța morală, psihică a acestor femei, ce se aseamănă în pastelul emoțional al fiecăreia. Drama individuală prin care acestea trec nu fac decât să apropie cititorul de ceea ce citește, să-l facă să simtă tot ce această carte înseamnă. Fac o mică paranteză, spunându-vă că habar n-am dacă mă repet cu ceea ce spun, cu ceea ce scriu, pentru că, după părerea mea, acest roman chiar nu poate fi recenzat. Trebuie citit și atât. Citit și trăit, asemenea poeziei. Dar pentru că-mi place să împărtășesc cu voi tot ce citesc, am să încerc. Romanul exploatează o serie de aspecte din biografia autoarei Virginia Woolf, integrându-le într-o formă estetică viabil, conform convingerilor literare ale lui Cunningham. Orele parte a fi o metaforă a morții, a durerii, a încercării disperate de a scăpa din încorsetările timpului, fără, totuși, o putință a salvării. În cele din urmă, poate moartea este singura modalitate de salvare, de scăpare, dar niciodată răspunsul. Și, totuși, o fi această carte doar despre atât? La a doua lectură, vă pot spune că am văzut și identificat lucruri care, prima dată când am citit cartea, au fost trecute cu vederea. Am impresia că la o lectură viitoare, cu siguranță voi fi desăvârșit tainele acestei cărți! :) Cu siguranță!

Orele este romanul sufletului, este un roman care răspunde la întrebări, punând, însă, și mai multe. Este un roman pe care-l citești cu plăcere, îți place, te-atrage, fiindcă Michael Cunningham scrie frumos despre om, despre ce înseamnă el, dar este un roman care, în cele din urmă, spune mult mai multe decât stau scrise între pagini. Este un roman pe care trebuie să-l înțelegi în profunzimea sa, nicidecum la suprafață. Eu am făcut prostia - deși n-aș numi-o așa - să-l citesc oarecum superficial. Tot așteptam momentul, citind, în care toate firele au să se lege și am să înțeleg cum stă treaba. Sfârșitul, nicidecum, n-a adus rezolvarea „problemei”, ba chiar a mărit-o, a exhaustat-o. V-am spus, eu,

unul, a trebuit să recitesc romanul pentru a înțelege mai bine anumite aspecte care nu-mi dădeau pace. Un roman într-adevăr bun, inaccesibil, care m-a prins și m-a ținut captiv până la ultimul punctuleț! :)

Am încercat să selectez niște citate. Dar acum, recitindu-le, îmi dau seama că ar fi de prisos să le scriu, pentru că ele se integrează perfect între rânduri, fiind în conformitatea a ceea ce autorul scrie - doar cu ele, nimic nu s-ar lega și, probabil, totul ar suna ciudat! :) Eu nu pot decât să vă recomand cu drag acest roman, dacă într-adevăr vreți să citiți ceva care să vă țină acolo, să vă dea de gândit: nu e o lectură ușoară, dar e frumoasă rău! După a treia citire, promit că revin cu o nouă părere! S-aveți o seară plăcută, cu lecturi frumoase și pe gustul vostru!

Anndrei