sâmbătă, 25 martie 2017

Și vom merge toți în infern, de Fernando Vallejo - Recenzie



„Punct și de la capăt. Să continuăm. Sau mai bine spus să ne întoarcem la viciile de care vorbeam, pentru că l-am sărit pe cel mai important: viciul viciilor, viciul maxim, viciul permanent de a fi vii, de care o să ne vindecăm cu toții într-o bună zi, chiar și Papa însuși.” (pagina 22)

Rating: 5 din 5 steluțe
Traducere din limba spaniolă: Mariana Sipoș
Număr de pagini: 216
Distincții literare: Rómulo Gallegos

Fernando Vallejo (născut în 1942 la Medellín, Columbia) este romancier, regizor şi eseist. A început studii de filosofie şi litere la Bogotá, dar, după numai un an, le-a abandonat în favoarea celor de biologie, pe care le-a și terminat.

Critic asiduu al Bisericii Catolice, al politicii din ţara natală, al ipo­cri­ziei şi al falsei moralităţi, Fernando Vallejo şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în Europa, SUA şi Mexic, cele trei filme ale sale şi aproape toat­e romanele (dintre care cinci formează un ciclu auto­biografic) au subiect­e inseparabile de Columbia, descriind violenţa, pederastia, problema dro­gurilor, viaţa adolescenţilor şi moartea omniprezentă, deşi, cum remarca cineva, tema lui principală e viaţa. Cel mai cunoscut roman este La Virgen de los sicarios (Sfânta Fecioară a ucigaşilor plătiți; apărut în 1993, ecranizat în 1999 și publicat în traducere la Curtea Veche Publishing în 2016). Pentru El desbarrancadero (Și vom merge toți în infern, 2001) a primit prestigiosul premiu literar Rómulo Gallegos. Aceste două romane se clasează între primele 15 locuri din lista celor mai bune cărți în limba spaniolă, întocmită de 81 de scriitori și critici hispanici. În 2012 Vallejo a fost recunoscut drept unul dintre cei „zece cei mai influenți intelectuali din America Latină“ de către cititorii revistei Foreign Policy.

„(...) Pentru că nu există inocenți, Dario, pentru că toți suntem vinovați.” (pagina 35)

Şi vom merge toţi în infern este povestea unei agonii. Alter ego-ul lui Vallejo devine martorul morţii lui Dario, fratele adorat, bolnav de sida. Romanul reprezintă o formă de a privi drept în faţă, fără niciun menajament, chipul rânjit al morţii. Considerat unul dintre cele mai strălucite romane scrise în limba spaniolă ale ultimelor decade, cartea tratează o temă puţin frecventată în literatură, şi anume dragostea frăţească. Romanul povesteşte agonia unui bărbat şi sfâşierea sufletească a fratelui ce luptă cu disperare, dar în mod inutil, ca să-l salveze. Dragostea în sine înseamnă doar suferinţă, iar viaţa reprezintă o sumă de înfrângeri.
„Literatura are o infinitate de teme. În cărţile mele, moartea chiar este o temă centrală. Să mori la persoana întâi este foarte complicat, la persoana a treia este mult mai uşor să omori un personaj, dar cum s-o faci la persoana întâi, cum să zici eu m-am murit?“ - Fernando Vallejo 

„- Mame prostituate! a exclamat. Vagine delincvente pe care nu le pedepsește legea. O să aduceți în continuare pe lume copii? Mici Gaviritas, Samperitas, Pastranitas, senatori, guvernatori miniștri, cicliști, fotbaliști, episcopi, preoți, interlopi șefi de clan, șmecheri, papi.
Așa era mereu: un blestem venea după altul, asemenea avemariilor dintr-un rozariu.” (pagina 141)

„Într-o lume a înverşunării, doar un desăvârșit stil narativ poate transforma verbul caustic în muzică belicoasă. Îmi asum posibilele consecinţe excesive ale declarației mele: Fernando Vallejo este un Céline al violenței latino-americane.“ - Christopher Domínguez Michael 

„Eu nu sunt fiul cuiva, sunt al nimănui. Eu mă trag din mine însumi, sunt doar fiul meu, al spritului meu, dar cum spiritul este o elucubrație a filosofilor care mai rău zăpăcesc lumea, imaginați-vă că spiritul ca pe o vijelie, un vânt puternic de câmpie care pornește din senin, fără rost, ridicând vârtejuri de praf și înspăimântând puii de găină.” (pagina 46)

„Ireverențioasă. Este adjectivul care, la o primă lectură, poate fi aplicat romanului ce a câștigat Premiul Rómulo Gallegos, Şi vom merge cu toţii în infern de Fernando Vallejo. Dincolo de limbajul aspru folosit de Vallejo şi de diatriba împotriva a tot ce există, ba chiar şi împotriva a ceea ce nu există, rămâne povestea unor situații dureroase, a unor drame psihologice și sociale pe care Vallejo le adâncește cu un realism poetic visceral. În mod cert aceste calități, şi nu stilul ireverenţios au convins juriul ce decernează premiul Rómulo Gallegos, cea mai importantă distincţie a literelor latino-americane, să-l aleagă pe Fernando Vallejo dintre două sute cincizeci de participanți.“ - La Nación

„Este foarte posibil să nu existe un alt autor care să exprime mai bine sentimentul incomod de a fi columbian ca Vallejo. Şi poate că nu există o altă carte care să cuprindă atâta furie şi tandreţe, scârbă şi dor, disperare şi speranţă în ţara asta ca romanul Şi vom merge toţi în infern.“ - Marta Ruíz 

Am început să fiu mai aspru, să spun așa, cu romanele pe care le citesc. Vreau să spun că nu prea mai dau cinci steluțe decât acelor cărți care chiar simt că mi-au plăcut, că am rezonat cu povestea, că am înțeles personajele, că am reverbat cu ale autorului cuvinte. Ei bine, acestui roman i-aș fi dat șase steluțe din cinci, pentru că pur și simplu asta am găsit în el: un strigăt. O exorcizare de viață, de trecut, o zvâcnire viscerală a durerii sădite în pieptul autorului, al personajului, nici nu știu cum să-i zic. Vă pot spune că mi-a plăcut enorm acest roman, l-am citit foarte, foarte rapid, chiar dacă nu are decât un capitol, adică romanul începe și nu se oprește decât atunci când se va fi terminat (210 pagini, cam așa). Nu, nu e greoi, iar Fernando Vallejo povestește totul într-un mod pur și simplu, deși violent, aproape vulgar, care nu plictisește, lăsând totul să curgă de la sine.

„Viața este o hărmălaie, o harababură: doar liniștea neantului este perfectă.” (pagina 78)

Da, într-adevăr, abordează teme bizare, non-conformiste, precum ateismul, homosexualitatea, alcoolul, ura față de propria mamă, cu un atașament special față de propria-i bunică și propriul frate, ura față de țară, față de medici, față de patrie, într-o țară plină de rahat în care carnea se vinde pe marijuana, pe coca, chestii dintr-astea, te frapează ceea ce Vallejo reușește să contureze în romanul său, o societate columbiană actuală, îngrămădită într-un buzunar de „hoți, curve, prostituate, proxeneți, poponari, proști, corupți”; de asemenea, ateismul autorului este înfloritor în carte, drept care ideile sale sunt susținute în prisma romanului Și vom merge toți în infern, încă din titlu de fapt. Recunosc, acest roman nu este pentru toți, cred că ai nevoie de o oarecare experiență literară pentru a-l citi și în fine pentru a-l înțelege. Este un roman vulgar, o scriitură acidă, incisivă și zeflemistă, întrucât tu însăți te-ai putea simți ofensat și jignit. Oricum, Vallejo a știut, a luat în calcul faptul că vor există două tipuri de cititori ai săi: cei care-l vor iubi și-l vor înțelege, și cei care îi vor evita cărțile. Eu abia aștept să mai citesc ceva scris de el, pentru că prea bine o face.

„Astăzi eu concep infernul ca un regim monocord, cu aceste citrici infame (portocalele), fără melodie, fără armonie, fără colorit orchestral, searbăd ca un oboi predicând în deșert cu un behăit de oaie.” (pagina 83)

E frumos de urmărit relația dintre Vallejo și Dario, fratele său, precum și dintre Vallejo și tatăl său. Nu știu, mie mi s-au părut puncte forte ale acestui roman, pentru că dincolo de mizerie, de whisky, de marijuana, de sex cu tineri, de șobolani și răutate, se întrevede, ca o lumină plăpândă, sentimentul, dragostea și speranța, acea mică fărâmă de iubire capabilă să schimbe omenirea, să salveze oamenii și să deschidă inimi. Deși nu e tocmai teritoriul lui Vallejo, n-am putut să nu simt dragostea cu care vorbea despre bunica sa, despre zilele frumoase de vară, despre tatăl său și propriul său frate. El făcea sacrificii, dar știa că nu așteaptă nimic la rând, pentru că nu i se va fi oferit. Vallejo are un stil aparte de a trăi lucrurile și de a le integra într-o formă literară viabilă a fi publicată. Eu vi-l recomand cu mare drag, este genul de carte pe care trebuie să o citești pentru a ști dacă-ți place sau nu; nu doar din auzite, citate sau recenzii.

Le mulțumesc din suflet celor de la Curtea Veche Publishing pentru volumul de față, Și vom merge toți în infern, un must-read neapărat (se permite, credeți-mă, pleonasmul, în condițiile acestei genialități e roman). Pe site-ul lor găsiți numeroase cărți frumoase, cu reduceri de nerefuzat, din colecțiia variate și domenii selecte. Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!  

joi, 23 martie 2017

Ce a lăsat în urma ei, de Ellen Marie Wiseman - Recenzie


„- Mamă, poți să crezi sau nu, dar nu toată lumea se căsătorește pentru bani (...).” (pg. 44) 

Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 440
Traducere din limba engleză: Ana Andreescu

Ellen Marie Wiseman a descoperit din copilărie plăcerea cititului și a scrisului. Este o autoare de succes, ale cărei romane au fost traduse în șaptesprezece limbi. The Plum Tree, romanul său de debut, este bazat pe poveștile mamei sale, despre copilăria din Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Al treilea roman al său, Coal River, a apărut în 2015, iar cel de-al patrulea, The Life She Was Given, va fi publicat în iulie 2017. Ellen Marie Wiseman locuiește pe malul lacului Ontario, împreună cu soțul său și doi căței Shih-tzu răsfățați. Când nu scrie, adoră să-și petreacă timpul împreună cu copiii și nepoții săi.

Cu zece ani în urmă, mama lui Izzy Stone l-a împuşcat mortal pe tatăl ei, care dormea. Devastată de aparenta boală mentală a mamei sale, Izzy, acum în vârstă de 17 ani, refuză s-o viziteze la închisoare. Dar când noua familie o roagă să ajute la inventarierea lucrurilor găsite într-un azil de stat închis de multă vreme, Izzy descoperă un teanc de scrisori nedeschise, un jurnal vechi de câteva zeci de ani şi o fereastră spre propriul ei trecut. Jurnalul aparține Clarei Cartwright, care, cu aproape o sută de ani în urmă, a respins o căsătorie aranjată, iar tatăl ei a trimis-o la un sanatoriu de lux pentru oameni cu probleme mentale. Însă el îşi pierde averea în timpul prăbuşirii bursei, nu-şi mai permite îngrijirea ei, și Clara este internată într-un azil de stat. Izzy pune cap la cap bucăţelele din viaţa Clarei şi ajunge să-şi reconsidere propriile alegeri – cu rezultate şocante. Prezentul și trecutul se întrepătrund într-o poveste impresionantă despre ce înseamnă dragoste și loialitate – și cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a-i proteja pe cei care au cel mai mult nevoie de noi. 

Ce a lăsat în urma ei, de fapt, a lăsat în mine urme adânci, adânci de tot, profunde și arzânde. Pentru că demult nu am mai citit un roman care să mă lovească, conotativ spus, atât de tare și ușor, atât de puternic. Am citit romanul într-o zi, de fapt, mi-am dat seama că aceste romane nu că se citesc ușor, dimpotrivă, dar nu le poți lăsa din mână, atât de bune-s. Dacă aș fi avut așteptări de la Ce a lăsat în urma ei, cu siguranță mi-ar fi fost întrecute. Însă nu știam prea multe despre roman, am fost atras de coperta superbă și de descrierea de pe spatele coperții, așa că am spus să-i dau o șansă, de ce nu. I-am dat șansa să fie unul dintre cele mai frumoase romane citite anul acesta și, deși abia a trecut un sfert din el (din an), sunt sigur că acest roman îmi va rămâne mereu în suflet. Pentru că am trăit alături de eroinele principale, Clara și Isabelle (Izzy, cum prefera să i se spune), am fost emoționat de poveștile fiecăreia, de trecutul fiecăreia, de alegerile și gândurile lor. Iar când poveștile au început să ardă, încetul cu încetul, m-au ars și pe mine, în toată profunzimea lor emoțională, aproape viscerală.

„Așa începe? s-a întrebat ea în gând. Așa înnebunesc oamenii? Aceleași imagini și gânuri le asaltează creierul, iar și iar, și nu le pot alunga? Ce-i în neregulă cu mine?” (pg. 136)

Romanul este construit pe două fire temporale: cel al lui Izzy, contemporan, prezent, și al Clarei, cel trecut, aproape cu o sută de ani în urmă. Izzy este o fată luată în plasament, a cărei mamă este la închisoare și pe care, din motive de teamă, de încăpățânare, să spun așa, cert sigură că propria-i mamă i-a omorât tatăl cu conștiință proprie, nu o vizitează, care trece printr-o perioadă de regăsire, lupte interioare contradictorii, de maturizare, având însă susținerea morală a lui Peg, mama ei temporară și a lui Harry, soțul lui Peg. Aceasta trebuie să facă față acomodării noului liceu, în ultimul an, colegilor oricând pregătiți să-și bată joc de ea, situațiilor neașteptate, bârfelor și altor lucruri de acest gen, încercând, totuși, să rămână lucidă pentru a aflat cât mai multe despre o anume Clara Cartwright, a cărei viață o află din propriul jurnal al acesteia, găsit într-un cufăr pus la dispoziție printr-o anchetă muzeală, începută de Peg și Harry. Multe n-ar mai fi de spus, ideea este că Izzy își aprofundează timpul în a afla cât mi multe despre Clara, de care se simte legată într-un mod neobișnuit și bizar. Trebuie să menționez că aici mi-am adus aminte de romanul Trenul orfanilor, de Christina Blake Kline, un alt roman superb, care și-acum îmi stârnește amintiri. Nu știu de ce am făcut această legătură, dar mi se pare că aceste două romane seamănă puțin între ele. 

„(...) Unul dintre bărbați avea botniță. Câțiva dintre ei înjurau cât îi țineau plămânii. (...) Clara s-a cutremurat, deși nu-i era frig, și a privit înspre lac. (...) Erau oare mulțumiți că pacienții erau închiși, se simțeau ușurați că se puteau bucura de viețile lor netulburați de cineva care-ar putea avea o problemă? Își dădeau seama că majoritatea pacienților avuseseră cândva propriile lor speranțe și visuri? Că unii sunt ținuți închiși acolo împotriva voinței lor?” (pg. 209)

În partea cealaltă, viața Clarei este una dramatică până în profunzimea sufletului. Nu știu, pur și simplu am fost șocat de cât de multe sacrificii se pot face pentru iubire, pentru dragoste și împlinire, cu câtă emoție poți să trăiești numele persoanei pe care o iubești. Să-ți fie furat propriul copil, să fii trimisă la un azil pentru nebuni, doar ca să te faci bine, când tu ești în toate facultățile mintale, și asta doar din cauza orgoliului propriilor părinți, să simți neputința de a putea face o alegere, bătăi, condițiile austere, frigul și boala. Nu, chiar, oricât aș vrea, nu pot vorbi despre această parte a romanului. Rămâne doar să citiți și să vă înfiorați, să simțiți povestea pe care a vrut Ellen Wiseman să o transmită. 

Mi-a plăcut modul în care a decurs povestirea, modul în care autoarea își țese imaginile, peisajele și conturează anii specifici acțiunii. Da, am observat că Wiseman are un simț special și acut al detaliului, astfel încât să introducă cititorul în atmosfera cărții. Mi-a plăcut că, vorbind despre timpul clarei, m-a dus cu gândul la acea perioadă victoriană, cu rochii spumoase, bufante, acea perioadă dantelată, cu muzică bună, serate, tango, muzică la pian, în care bun-simțul era aproape exacerbat, dar necesar, când nu aveai voie să te adresezi unui bărbat decât dacă îl cunoșteai sau altcineva îți făcea cunoștință cu acesta. Iar talentul autoarei mi s-a părut incontestabil, dat fiind faptul că trecea de la un registru „elegant”, să-i spun așa, adică cel al Clarei, la un registru stilistic total diferit, cel al lui Izzy, adolescenta de șaptesprezece ani. Mă gândeam, în timp ce citeam, de ce a apelat autoarea la acest artificiu destul de des întâlnit, de a folosi două voci narative, adică două planuri, dar mi-am dat seama cât de frumos și de înduioșător s-au potrivit toate acestea la sfârșitul cărții. Vă spun, pe cât de emoționant este acest roman, pe atât de frumos se termină, atât de plin de speranță și, credeți-mă, nu are cum să nu vă smulgă măcar o lacrimă. Una, cât de mică!

„În fiecare noapte, se ruga ca groparul să sape în curând un mormânt penru ea. În afară de mese și mersul la baie de două oi pe zi, își petrecea timpul legată cu lanțuri de pa, dormind sau uitându-se afară, prin ferestrele acoperite de jeg. (...) Dacă avea noroc, după baia cu gheață săptămânală, i se dădea o cămașă de noapte spălată.” (pg. 277) 

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 

„Acum, că suntem împreună, putem recupera timpul pierdut. Trebuie să privim înainte.” (pg. 424)

marți, 21 martie 2017

Câinii, de Allan Stratton - Recenzie


„Sunt în lanul de porumb, e noapte și fug. Câinii mă urmăresc. Aleargă mâncând pământul. Se aud numai lătrături. Se apropie. Eu cad, mă ridic și cad din nou. Tulpinile de porumb foșnesc în urma mea. Or să mă prindă. Ajutor!” (pg. 59)

Editura: Trei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 272
Traducere din limba engleză: Luminița Gavrilă

De cinci ani, Cameron și mama lui se mută dintr-un loc în altul. Tatăl băiatului e pe urmele lor. Cel puțin, asta i s-a spus lui Cameron. Când se stabilesc la o fermă izolată, băiatul începe să vadă și să audă lucruri care nu pot fi reale. Curând, ajunge să se îndoiască de tot ceea ce credea că știe și se întreabă dacă nu cumva își pierde mințile.Ce se ascunde în noapte? Ce e îngropat în trecut? Cameron trebuie să afle secretele întunecate înainte ca acestea să-l distrugă.

„Mama închide ușa. Eu dau să sting veioza și îmi revin în minte figura domnului Sinclair, câinii și copilul pe care l-am văzut în hambar. Oare ce-o fi acolo în întuneric, dând târcoale casei noastre în timp ce noi dormim? Oare ce-ar putea fi?
Las lumina aprinsă.” (pg. 44)

„Un thriller psihologic pe care nu-l poți lăsa din mână… straniu, întunecat și inteligent construit. Dialogurile vii, autentice și scenele memorabile alcătuiesc o poveste desăvârșită, al cărei final dramatic întrece toate așteptările.” - The Guardian

„Un tată monstruos, hărțuitor, coșmaruri alienante, un băiat fantomatic, câini sălbatici și un subsol dărăpănat – cadrul perfect pentru o poveste înfiorătoare despre un băiat care, încercând să dezlege un mister, descoperă ce secrete poate ascunde trecutul cuiva. Un melanj captivant de crime și poveste de familie.” - Kirkus 

Stratton este un multipremiat romancier și dramaturg canadian. Romanul său Chanda’s Secrets a fost distins cu American Library Association's Michael L. Printz Honor Book, Children's Africana Book Award și ALA Booklist's Editor's Choice. De asemenea, a stat la baza filmului Life, Above All, care a făcut parte din selecția oficială a Festivalului de Film de la Cannes în 2010. Continuarea acestui roman, Chanda’s Wars, a câștigat în 2009 Canadian Library Association's Young Adult Canadian Book Award. Alte cărți de succes ale lui Allan Stratton sunt Borderline, Leslie’s Journal și Phoenix Lottery. Câinii a câștigat Red Maple Award și a obținut numeroase nominalizări, printre care la Young Adult Novel Thriller Award, 2016 și American Library Association Best Fiction for Young Adults. Este în curs de publicare în 13 țări. Drepturile de ecranizare au fost achiziționate de Wild Media Entertainment.

„Există multe lucruri pe care nu le știu sau nu le înțeleg. Poate pentru că nu le-am trăit niciodată.” (pg. 187)

Doamne, de când așteptam să citesc un thriller care să mă captiveze încă de la prima pagină. Vă spun doar atât: nu am lăsat acest roman din mână decât atunci când l-am terminat, decât atunci când autorul mi-a dat knock-out și mi-a explicat care este, de fapt, faza cu tot ceea ce se întâmpla. Da, poate încetul cu încetul, la un moment dat, reușești să cobești încotro converg toate ideile, unde se reflectă trecutul, ce vor personajele să spună și care este rostul acțiunilor lor, însă eu pur și simplu m-am lăsat captivat de scriitura lui Stratton și am ales să fiu purtat către „soluție”, să-i zic așa, nicidecum să o ghicesc. Pentru că acești Câini ai lui Stratton au misiunea de a aduce frica, groaza și spaima în cititor, totul întâmplându-se cu o măiestrie aproape de neînțeles. Da, am mai citit thrillere de la Editura Trei, după cum am mai spus, iar Marile minciuni nevinovate rămâne încă în capul listei, însă nici romanul de față nu este de evitat, drept care l-aș trece următorul pe listă, alături de romanele lui S.J. Watson și al Paulei Hawkins. 

„Ocolesc un cărucior ruginit și mă strecor sub țevi până în capătul celuilalt. Îmi imaginez că în spatele ei se ală un craniu și din pământ iese o mână scheletică. Inspir adânc, pășesc peste o cutie cu pitici de porțelan și un cufăr cu jucării, apoi pun mâna pe zăvor.
Haide, deschide-o.
Dar dacă înăuntru chiar este un craniu?”
 
De ce mi-a plăcut romanul lui Stratton? Pentru că efectiv a avut de toate. A fost amuzant, da, a fost emoționant, da, a avut mister, fantezie, un strop echilibrat de horror și angoasă, da, recunosc, au fost unele întâmplări destul de bizare care-mi stârneau imaginația, și-așa bogată, și mai închideam puțin romanul, îmi căutam ceva de făcut, iar apoi reveneam la el. Ca să vorbesc puțin despre poveste, Câinii ne spune povestea lui Cameron și a mamei lui, cu tot ceea ce însemană relația mamă-fiu. De menționat aici este faptul că, la sfârșitul romanului, Stratton răspunde unor întrebări, iar una face referire la relația lui cu mama sa. Spunând că au o relație extrem de strânsă, Stratton afirmă și că, de fapt, în scrierea acestui roman, a fost inspirat și de tatăl său, care întotdeauna a fost o imagine neagră în viața lui. Evident, integrând totul cu ficțiune, Stratton reușește să creeze o atmosferă emoționantă și, într-o măsură, violentă, în același timp. Bun, cum am zis, deși nu o să mă lungesc cu povestirea, cei doi încearcă să-și facă urmele pierdute, să nu fie găsiți de tatăl lor, și se tot mută. Evident, Cameron trebuie să-și schimbe școlile, nu are prieteni, nu are relații, este un om singur pasionat de jocuri cu zombie. Și, totuși, în singurătatea lui, pare că, încetul cu încetul, Cameron își pierde rațiunea și, în serile târzii, are coșmaruri și ba chiar se împrietenește cu o fantomă (aici este discutabil, însuși autorul o afirmă, iar „fantoma” poate fi interpretată drept întocmai subconștientul lui Cameron, dar mai multe detalii nu voi da) care îl va ajuta în rezolvarea misterelor cu care acesta are de-a face. La un moment dat, cei doi ajung la o fermă, în Wolf Hollow, iar de aici totul începe să caute întorsătura „horror” a poveștii. 

„- Tată, promite-mi că n-o să faci vreo prostie. 
- Toți facem prostii, amice, lucruri care nu pot fi reparate. Cum ar fi să fugi și să destrami o familie. Cum ar fi să-i minți pe oamenii care te iubesc.” (pg. 237)
 
Secrete ciudate, care mai bine ar fi rămas necunoscute, apariții bruște și inexplicabile, zgomote, un vecin nebun care are o mașină bizară de tocat carne, cuvinte aruncate la nimereală, dar cu subînțeles, minciuni, adevăruri ascunse, coșmaruri, o ladă ascunsă într-un pod, viziuni, într-un cuvânt, condimentele de succes pentru un thriller cu adevărat bun. Ce-mi place mult este faptul că Stratton prezintă povestea prin ochii lui Cameron, drept care nu exagerează cu spiritul de detectiv al acestuia (cum am observat că obișnuiesc majoritatea autorilor de thrillere să o facă, atunci când personajele principale încearcă să rezolve misterele, de parcă n-ar fi niște oameni în fine simpli), și citind am avut impresia că eu însumi îmi pun întrebările pe care și le pune Cameron, că eu singur încerc să rezolv misterul și să ghicesc ce se întâmplă în vecini. Da, am apreciat acest aspect definitoriu în a premia, fazual spus, acest roman cu cinci steluțe meritate. 

„Sunt câinii.
Îi văd gonind prin pădure. Cu capetele plecate, cu blana zburlită, cu ochii arzând ca niște cărbuni aprinși. (...) Câinii fac un salt în aer. _ țipă.” (pg. 249)
 
Sufletul lui Cameron este unul zbuciumat. Încă „prea mic pentru a înțelege unele lucruri”, după cum des i se spune, el este rupt de întrebări: oare cine are dreptate, tatăl său sau mama sa? Îi duce dorul celui care îi lipșește, însă propria-i mamă nu-i permite, cu prețul binelui lor, să-l vadă pe acesta sau să încerce să-l contacteze. Dar, într-o zi, Cameron face prostia de a-l suna pe tatăl său, iar asta are să schimbe totul. Nu știu, o să mă opresc aici cu recenzia, pentru că acest roman este pur și simplu o explozie, este alert, nu te lasă să respiri și ai momente în care de fapt ți se taie respirația. Bine scris, bine conturat, cu personaje interesante și săritoare, fiecare ascunzând propria sa poveste și având propriul său rol în desfășurarea acțiunii. Și când ai impresia că totul începe să se liniștească, de departe se vor auzi niște zgomote inumane, nepământești, iar atunci vei ști cu siguranță că aceștia sunt Câinii, care vor aduce cu ei groaza și moartea, coșmarul și întunericul.

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 

luni, 20 martie 2017

Timpul iubirilor perfecte, de Tiago Rebelo - Recenzie


Editura: Allfa
Colecția: Strada Ficțiunii
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 486
Traducere din limba portugheză: Cristina Drăghici

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în anii tumultuoşi de după Ultimatumul britanic, Coroana portugheză se confrunta, atât în regat, cât şi în colonii, cu o serie de crize politice, sociale şi militare, care aveau să ducă la prăbuşirea monarhiei constituţionale. În aceste vremuri tulburi, locotenentul Carlos Montanha, militar tânăr, curajos şi ambiţios, este detaşat în inima Angolei, unde triburile indigene începuseră să se răzvrătească, profitând de slăbiciunile armatei portugheze. Aici, Carlos o întâlneşte pe Leonor, fiica nonconformistă şi încântătoare a colonelului Carvalho, şi între cei doi se aprinde o pasiune mistuitoare, pe care nu o va putea stinge niciunul dintre nenumăratele obstacole care le vor apărea în cale. Tiago Rebelo rescrie într-un mod captivant povestea unei epoci extrem de tulburate din istorie, iar textul său are marele merit de se dezbăra de orice preconcepţii ideologice şi de a fi pur şi simplu o carte despre oameni şi pasiunile lor.

Mi-a plăcut Timpul iubirilor perfecte, încă de când am văzut coperta romanului am avut certitudinea că o să-mi placă mult. Și, da, chiar mi-a plăcut, mi-a plăcut pentru că am citit un roman complex din toate punctele de vedere: acțiune, personaje, întindere, context social, politic, toate tratate într-o simetrie perfectă, fără exagerări. „Patrie”, „loialitate”, „onoare”, „curaj”, acestea devin valori eterne la Tiago Rebelo, îmbinându-se cu „dragostea”, „prietenia”, sentimente de neînlăturat din viața oricărui muritor. Din câte am înțeles, romanul este inspirat din viața reală a lui Carlos Montanha, unul dintre protagoniștii romanului Timpul iubirilor perfecte. La o adică, bineînțeles că Tiago a integrat totul într-o manieră estetică, viabilă în raport cu orientările sale stilistice și literare. Și i-a reușit, nu m-a plictisit, nu a scris monoton și agale, doar să umple, în cele din urmă, patru sute optzeci și cinci de pagini. Totuși, singura mea mică problemă au fost, da, da, cele aproape cinci sute de pagini: vreau să spun că aveam momente în care mă simțeam obosit să o mai citesc, pur și simplu simțeam că totul s-ar fi putut termina mai devreme, fără a pistona atât de mult asupra anumitor aspecte din carte. Aveam impresia continuă că autorul tot trage să lungească totul, or, abia apoi mi-am dat seama că fiecare pagină, fiecare lucru întâmplat avea propria-i însemnătate în a contura și mai bine contextul personajelor (atât spațial, cât și temporal), caracterele și convingerile lor.

Proza lui Tiago este una puternică, adevărată, autorul scrie cum știe el mai bine și reliefează tipuri umane, tipologii, povești de dragoste eterne și, într-adevăr, perfecte nu prin destinul lor, ci prin ardoarea sentimentelor și patosul cuvintelor. Iar în contextul perioadei contemporane iubirii dintre cei doi protagoniști, Carlos și Leonor, povestea de dragoste nu poate fi decât una dramatică, în conformitate cu modul în care, de altfel, am fost obișnuiți. Iubirea își caută împlinirea printre baionete, mizerie, rebeli, pericole și morți. Astfel, imposibilitatea împlinirii ei are să aducă drama în care cei doi eroi își vor trăi zilele. Credeți-mă, aș vrea să pot spune mai multe însă îmi este imposibil, Timpul iubirilor perfecte este un roman neașteptat de complex și puternic, sincer, nu m-aș fi așteptat să-mi placă atât de mult și, văzând cele aproape cinci sute de pagini, mi-am zis că, mai mult decât sigur, o să mă lungesc cu el o săptămână și ceva și, chiar de n-o să-mi placă, o să încerc eu să-l citesc, că am așa un fix. Dar mi-a plăcut, mi-a plăcut chiar enorm de mult. Mi-a adus aminte de complexitatea romanului meu preferat, Pe aripile vântului, care îmbina toate aspectele necesare unui roman perfect. Și aici am avut iubire, și aici am avut război și prietenie, și aici am avut eroi tragici, curajoși, mincinoși, trădători. Un roman documentat bine, cercetat și pentru care, într-adevăr, s-a muncit mult și cu spor. Vi-l recomand cu mare drag, iar dacă l-ați citit aștept cu nerăbdare părerea voastră!

Le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial All pentru acest roman, Timpul iubirilor perfecte, vi-l recomand cu mare drag și, dacă l-ați citit, aștept părerile voastre! O zi minunată să aveți, călduroasă și plină de lecturi!

duminică, 19 martie 2017

Jurnalul primei mele morți, de Ioana Duda - Recenzie


Editura: Herg Benet
Număr de pagini: 208
Rating: 4 din 5 steluțe
Colecția: Radical din 7

Ați simțit vreodată că trăiți o carte? Că o trăiți, zău, pe bune, pagină cu pagină, cuvânt cu cuvânt, respirație cu respirație? Bă, Ioana, nu știu cum să-ți zic, nu știu cum s-o fac, dar ai talent, nu glumă! Ai talent în a povesti cu și despre viață, te pricepi în a alege cuvintele, în a le sugruma în emoții și în trăiri, habar n-am cum s-o spun, tu nu faci literatură, tu nu faci frumos și metaforă, dar pur și simplu ucizi prin adevăr, prin veridicitate, iar tocmai asta este misiunea unui scriitor, părerea mea, a unui scriitor adevărat: să te facă să realizezi și să simți, să te facă să te ridici din pat, să te privești în oglindă și să-ți spui: trebuie să învăț să trăiesc, doar așa voi fi conștient de inevitabilul morții. Și nu mă înțelegeți greșit când spun că Ioana Duda nu se pierde în metafore, nu, pentru ea metafora nu este unghiul de vedere al prozei, nu este incidența sub care ea scrie, Ioana Duda ar fi mai mult din partea aceea cu „estetica urâtului”, să-i spun așa, deși e prea deplasat: da, Ioana Duda are uneori un limbaj vulgar, unii l-ar crede nepotrivit, dar credeți-mă că o să vi se pară ceva pur și simplu normal, nu știu, acest „jurnal” are menirea să te exorcizeze, să te curețe de toți dracii și să te liniștească; nu, să nu aveți impresia că vă va răspunde la întrebări - sau, de fapt, poate o va face. Dar veți desena răspunsuri pe geamurile aburinde ale vieții, neștiind că, în cele din urmă, vă puneți mai multe întrebări.

Am rămas cu multe lucruri după ce am citit acest volum, multe lucruri pe care le-am conturat în viața mea și cărora le-am oferit o formă anume. Să fac o recenzie? Imposibil, dragilor. Cum poți să faci recenzia unui jurnal? Nu, nicidecum unui jurnal ca acesta. Acest jurnal care te ridică, dă cu tine de toți pereții sufletului tău, îți șoptește tandru la ureche, țipă, plânge și râde, urăște, iubește, moare și învie, acestui jurnal care te arde visceral și care, încetul cu încetul, te salvează și te distruge. Jurnalul primei mele morți este o combinație de lumini și umbre și, așa cum lumina face parte din întuneric, viața face parte din moarte, or, schimbând registrul, moartea face parte din viață. Cum zicea și Stănescu, „viața este o scurtă absență între două inexistențe”, am putea spune că, în cele din urmă, doar având conștiința morții putem fi siguri că trăim cu adevărat. „În fața suferinței și a morții suntem singuri. De abia atunci suntem cu adevărat singuri.” (Jurnalul primei mele morți) Fraților, eu nu știu cum percepeți voi singurătatea, dar eu, uneori, o iubesc. Îmi place să fiu eu cu mine, să mă dedublez și să mă prostesc, să mă fac de râs, să devin asocial, pudic, cu cele mai ciudate și nepotrivite gânduri. Îmi place să-mi scot măștile, să le curăț și să fiu eu, să mă exclud din întreaga societate. Să nu fim egoiști, toți purtăm măști, nu vrem să fim văzuți, poate, în adevărata noastră natură, or pentru a nu părea nu știu cum, ori pentru a nu fi vulnerabili, arătăm uneori o oarecare nepăsare, poate puțină nesimțire. Viața te învață lucruri pe care nu ai fi crezut că le poți învăța vreodată.

Aș putea da citate din întreg volumul de față, la fiecare pagină am găsit ceva care să-mi placă. Am zis, dacă-mi luam un marker în mână, cu siguranță aș fi sfârșit prin a desena pagină cu pagină acest volum. Dar apoi am știut că-l voi recomanda prietenilor mei, iar ei îl vor recomanda mai departe prietenilor lor. Nu, ar fi nedrept și o dovadă clară de egoism să păstrezi acest Jurnal doar pentru tine, nu, nu, eu deja l-am plimbat pe unde am putut. Abia aștept să citesc și celelalte cărți ale Ioanei, se vede că talentul ei este irefutabil, a scos deja al treilea volum, Maria Magdalena, tot la Herg Benet. Păi, ce pot să-i spun decât să scrie în continuare, să ne rupă sufletele și să ne dea knock-out, fix la sentiment, fix profunzimea fiecăruia dintre noi. Ioana, te urăsc pentru talentul pe care-l ai, dar, după cum știi tu mai bine, ura face parte din iubire. Continuă să scrii, să scrii și să simți. Așa, întotdeauna vom fi eterni și de neînvins!