Salutare,
Am adormit acum câteva seri și m-am trezit în iarnă. Eu nu știu ce să mai zic, dar vă pot spune doar că această vreme este un prilej numai bun să te delectezi cu o carte bună și-un ceai cald, iar dacă mai nimerești și cartea potrivită, ei bine, atunci chiar aș vrea să mai fie așa. Nu spun că nu mi-ar fi plăcut să fie cald, soare, să aud copiii țipând prin parcuri, când eu încerc să mă concentrez să citesc ceva de Nora Iuga, dar nici așa nu-mi displace. M-am gândit să fac o listă cu niște cărți, mai precis zece, pe care eu le recomand pe-o vreme ca aceasta.
1.Silmarillion, de J.R.R. Tolkien
„Silmarillion” este o îngemănare uluitoare de mit și epos, care
precede trilogia „Stăpânul inelelor”. Cartea, publicată la patru ani
după moartea autorului, este povestea Zilelor de Odinioară sau a
Primului Ev a Lumii. Cartea nu cuprinde evenimente petrecute mai departe
în timp decât cele din „Stăpânul Inelelor”, ci este, așadar, prima
carte, de la care încep toate. Poveștile din „Silmarillion” cuprinde
povești și legende ce au ca punct de plecare trădarea lui Morgoth, un
elf care s-a răzvrătit, datorită patimei pentru putere și pentru
Silmarili, trei giuvaieruri create de Feanor, în care sălășluia lumina
din străfunduri, cântul frumos al Elfilor, frumusețea Soarelui, Apa și
Pământurile, răcoarea stropilor de ploaie și puritatea naturii, Morgoth,
primul stăpân al Întunecimii, care trăia pe Pământul de Mijloc, iar
Elfii Nobili au pornit război împotriva lui pentru a-și lua înapoi
Silmarilii pe care i-au trudit cu prețul vieții și cu multă muncă
iscusită.
O altă carte pe care mi-am cumpărat-o pur și simplu pentru copertă. Mi-a
plăcut mult prea mult pentru a o trece cu vederea. Vedeți, nu-s
superficial, dar îmi plac coperțile frumoase, cărțile care-ți atrag
privirea instant atunci când le privești. Asta a fost una dintre ele.
Iar povestea surprinsă în carte nu doar că mi-a plăcut - recunoscând,
totuși, că uneori m-a plictisit - dar mi-a oferit oportunitatea de a
explora niște ținuturi pe care le credeam ascunse și ferecate: obsesia
minții umane, dorința exacerbată a omului de a își depăși condiția și a
de trece dincolo de granițele, aș spune, firescului teluric.
Anul 1883, Islanda. Cu puțin timp înaintea nopții polare, un bărbat,
pastorul Baldur Skuggason, este atras ca prin farmec de o vulpe albastră
în pustietatea înghețată. Destinul său se va intersecta cu cel al unui
botanist care se pregătește să înmormânteze o tânără bolnavă de
sindromul Down, salvată cu ani în urmă dintr-un naufragiu. Din poveștile
aparent disperate ale personajelor se întrupează un roman deopotrivă
misterios și poetic, o parabolă despre creație, despre muncă, sacrificu,
despre dorință și durere, un basm întunecat în care umorul (haha, tipic
islandez) și lirismul se împletesc într-un mod armonic, strălucit și
echilibrat, confirmând, astfel, talentul literar al unui scriitor de
talie internațională. Romanul Vulpea albastră, din câte am reușit
să aflu, a fost laureat cu Premiul pentru literatură acordat de
Consiliul Nordic, cea mai înaltă distincție literară nord-europeană.
3. Granitul rece, de Stuart MacBride
În încercarea lor de a rezolva cazuri, mereu intervine presa, care le
cam amestecă treburile și încurcă lucrurile, intervenind în calea
detectivilor ce se angajează în prinderea cumplitului criminal obsedat.
Deși crezi că ai anticipat corect unele lucruri și scenarii, Stuart
MacBride reușește mereu să introducă în mijlocul acțiunii un personaj
cheie care îți dă peste cap tot ce-ai crezut că știi. Ăsta ar fi doar
unul dintre punctele forte ale cărții: neașteptatul. Pe tot parcursul lecturii, s-au stabilit în mine mai multe stadii:
primul ar fi cel al dorinței de a afla ce se întâmplă într-un orășel ca
acesta, cum decurge viața unul detectiv (date fiind și numeroasele
detalii privitoare la această meserie și altele ce se ocupă de
criminalistică- toxicologie, medicină legală etc), dorința de a afla
cine este cumplitul criminal și care este, din păcate, noua sa țintă
(sau victimă), urmată de apropierea față de familiile rămase copii și,
în cele din urmă, prinderea criminalului urmată de toată operațiunea ei.
Recunosc, ultimile pagini ale cărții reprezintă apogeul, în timp ce le
citeam simțeam că în fața ochilor mei se derulează un film de la cinema,
degajându-mă de tot ce mă înconjoară.
4. Second life, de S.J. Watson
Îşi iubeşte
soţul. E obsedată de un străin. E o mamă devotată. E pregătită să piardă
totul. Ştie ce face. Lucrurile îi scapă complet de sub control. E
nevinovată. Poartă o vină uriaşă. Trăieşte două vieţi. Le poate pierde
pe amândouă. Cât de bine poţi cunoaşte un om cu adevărat? Cât de departe
ai merge ca să afli adevărul despre cineva pe care-l iubeşti? Când
descoperă că sora ei a fost ucisă cu bestialitate, Julia vrea să afle
neîntârziat motivul. Dar căutarea se transformă rapid într-o explorare
irezistibilă a propriilor dorinţe întunecate. Julia intră în contact pe
internet cu un străin periculos şi începe să simtă că-şi pierde
controlul şi că e pe punctul de a pierde totul. Hotărârea ei de a găsi
răspunsuri îi ameninţă căsnicia şi viaţa.
Dumnezeule mare, am citit cartea
asta și, vă jur, sfârșitul acela, ah, sfârșitul acela, Doamne, ce chin,
ce tortură, ce neeervi, pur și simplu m-a ucis. Mi-am dat seama: îmi
place la nebunie de Watson. Îmi place afinitatea sa pentru personajele
feminine - pe care, apropos, le creează foarte bine, le conturează cu o
măiestrie aparte și cu predilecția unui pictor (eh, să zicem) puțin cam
nebun. Dar, drept să vă spun, la cât de nebună este și acțiunea sa
(chiar dacă începe puțin cam greoi, pe maniera
„hai-să-mai-tragem-de-niște-pagini”), asta nu deranjează prea mult - de
fapt, nu deranjează chiar deloc. M-am îndrăgostit de scriitura lui S.J.
Watson încă de la primul său roman de debut, apărut tot la Editura Trei,
Înainte să adorm (recenzia AICI).
Încă de la acel roman am putut observa faptul că autorul dorește, în
maniera sa proprie, să dea peste cap cititorul. Să-l minuneze. Să-l facă
să țipe. Să-l facă să simtă povestea și să-l integreze în paginile
romanului său. Și, da, mi-am dat seama: la Watson, scriitura e alcătuită
din existențe, din existențe pe care el, cu talentul său, le integrează
în propria sa manieră de a crea. Watson e ca o Cola: toarnă sucul în
pahar, iar de-aici, cam cinci sute de pagini, vei simți efervescența
acestui suc - a se înțelege, bei sucul dar tot nu reușești să-ți
stăpânești setea. Setea de personaje. Setea de acțiune. Setea de
NEBUNIE! Oh, da, are Watson dintr-asta cât se poate!
Antonin Dampierre,
în vârstă de treizeci de ani, foarte preocupat de înfăţişarea sa, este
un bărbat ca oricare altul. Sau, cel puţin, aşa pare. Lucrează într-o
agenţie imobiliară de lux până în ziua în care, ratând o tranzacţie din
pricina a doi beţivi, se repede la unul dintre ei şi îl omoară în
bătaie.Antonin are un moment de iluminare: vrea să purifice lumea
de cerşetori. Aşa că îşi începe căutarea halucinantă prin Parisul
epavelor umane, unde o cunoaşte pe Isolde de Hauteluce, un fel de mamă a
răniţilor. Va reuşi această eroină dedicată întru totul umanităţii să-l
salveze pe Antonin de el însuşi? „Pentru a descoperi Parisul nu trebuie să ridici ochii, ci să îi cobori
spre pământ”, zice însuși autorul romanului, Pascal Bruckner.Parisul nu înseamnă numai clădiri impozante, magazine de lux şi
vitrine strălucitoare. Parisul înseamnă şi oameni fără adăpost, cocioabe
din carton, mizerie şi suferinţă. „Celălalt Paris” e un oraş murdar, departe de capitala pudrată şi
lustruită – imaginea stilizată ce le este oferită turiştilor. Pascal
Bruckner reflectează asupra decăderii umane şi a contrastului
izbitor dintre viaţa „civilizată" şi cei aflaţi pe treapta cea mai de
jos a ierarhiei sociale. Oare cerşetorii sunt reversul fatal al
societăţii noastre ultraigienizate? Că, până la urmă, nu și-au dorit ei
să ajungă astfel, ci împrejurimile vieții neprielnice i-au adus acolo
unde sunt. Dar, totuși, cu ce-ai greșit ei de l-au stârnit așa de tare
pe eroul nostru - aproape eros de comic - Antonin?
Sensibil,
lacrimogen, firav, un roman care te va regăsi cu lacrimi în ochi și îți
va da de gândit după ce îl termini. Un roman despre curaj, despre
copilărie, despre prietenie și iubire, dragoste familială. O lume
plăsmuită de o copilă încercată de greutățile vieții și de ideea morții
înainte de a fi crescut. O copilă, am crede, îmbătrânită înainte de
vreme, dar pe chipul căreia soarele încă zâmbește și se desăvârșește
fericit. Prima carte care mi-a adus lacrimi în ochi și m-a făcut s-o
iubesc din tot sufletul. Abia așteptam s-o citesc și s-o pun la loc de
onoare în biblioteca mea, pentru că „Hoțul de cărți” surprinde o poveste care ar trebui cunoscută de către toți cititorii din lume.
Australian de origine, Markuz Zusak a crescut ascultând povești despre Germania nazistă, despre bombardarea München-ului
și despre evreii care erau mânați spre lagăre prin micul oraș natal al
mamei lui. A știut dintotdeauna ce poveste voia să așterne pe hârtie.
„Aveam în minte aceste imagini cu bărbați mărșăluind impecabil și salutând cu «Heil Hitler»
și ideea că în Germania toată lumea gândea la fel. Dar mai existau
copii rebeli care nu respectau regulile și oameni care îi ascundeau pe
evrei și pe alți oameni în casele lor. Așadar, Germania nazistă avea și o
altă latură”, declară Zusak într-un interviu cu The Sydney Mornind Herald.
La vârsta de 30 de ani, Zusak se evidențiase deja ca unul dintre cei
mai inovatori și poetici romancieri ai zilelor noastre. Odată cu
publicarea romanului „Hoțul de cărți”, el a devenit un „fenomen literar”, sunt de părere criticii americani și australieni.
7. Sfârșitul poveștii, de Lydia Davis
Într-adevăr, facem alegeri pe care, de multe ori, le regretăm și de care nu suntem mândri, dar și alegeri care ne fac să ne bucurăm de propria noastră existență. Și încă facem, pentru că acesta este destinul omului, precum și rațiunea sa îl antrenează să facă astfel: să greșească, dar nu fără rost, ci să-și dea seama de greșeala făcută, nu numai pentru a nu o mai face și a doua oară, ci pentru a-i sfătui și pe ceilalți să nu o facă – suntem oameni, până la urmă. O persoană cu voință liberă, cu sentimente, cu idealuri și vise, care știe că este o distanță infimă de la zâmbet la lacrimă, de la bucurie la dispreț, de la soare la ploaie și de la zi la noapte. Pentru că, uneori, lucrurile nu trebuie analizate în profunzime pentru a le găsi esența, ci, pur și simplu, trebuie doar privite în simpla lor complexitate. Până la urmă, suntem simpli, suntem foarte simpli, dar încercăm să părem extrem de complicați și, ciudat, unii chiar reușesc să facă acest lucru, doar din teama de a nu fi, ei bine, prea simpli, pentru că mulți cred că dacă nu ești complicat, nu ești interesant, adică nu interesezi, adică ești doar un punct într-o linie continuă. Într-adevăr, dacă nu ai poveste de spus, un zâmbet de înfățișat și sentimente de adus, nu prea ești persoana care să întrețină o atmosferă, dar nici nu înseamnă că nu poți trezi interesul cuiva. Până la urmă, simplitatea e relativă: mi-aș cam prinde urechile dacă ar fi să desenez schițele unui apartament, spre exemplu, dar unui student de la arhitectură i-ar fi floare la ureche – simplu. Dar nu mă refeream la simplitatea lucrurilor, ci la simplitatea unei persoane, în rândurile de mai sus am vrut să surprind relativitatea acestui aspect. Simplitatea unei persoane stă în ochii acesteia, în zâmbetul ei, în felul în care vorbește. E ușor să fii simplu. Mai greu este să fii simplu și, în același timp, interesant. Și să insufli acest lucru și celor care te înconjoară. Ei bine, Lydia Davis și-a găsit muza inspirației în propriul ei fost iubit, care, acum, după atâția ani, îi năvălește în minte și, încetul cu încetul, surprinsă între mai multe bătăi de inimi co-existente, o fac pe autoare să scrie acest roman de o sensibilitate aparte, pur feminină, care deopotrivă mi-a plăcut și m-a făcut să vreau să citesc și celelalte cărți ale autoarei.
Într-adevăr, facem alegeri pe care, de multe ori, le regretăm și de care nu suntem mândri, dar și alegeri care ne fac să ne bucurăm de propria noastră existență. Și încă facem, pentru că acesta este destinul omului, precum și rațiunea sa îl antrenează să facă astfel: să greșească, dar nu fără rost, ci să-și dea seama de greșeala făcută, nu numai pentru a nu o mai face și a doua oară, ci pentru a-i sfătui și pe ceilalți să nu o facă – suntem oameni, până la urmă. O persoană cu voință liberă, cu sentimente, cu idealuri și vise, care știe că este o distanță infimă de la zâmbet la lacrimă, de la bucurie la dispreț, de la soare la ploaie și de la zi la noapte. Pentru că, uneori, lucrurile nu trebuie analizate în profunzime pentru a le găsi esența, ci, pur și simplu, trebuie doar privite în simpla lor complexitate. Până la urmă, suntem simpli, suntem foarte simpli, dar încercăm să părem extrem de complicați și, ciudat, unii chiar reușesc să facă acest lucru, doar din teama de a nu fi, ei bine, prea simpli, pentru că mulți cred că dacă nu ești complicat, nu ești interesant, adică nu interesezi, adică ești doar un punct într-o linie continuă. Într-adevăr, dacă nu ai poveste de spus, un zâmbet de înfățișat și sentimente de adus, nu prea ești persoana care să întrețină o atmosferă, dar nici nu înseamnă că nu poți trezi interesul cuiva. Până la urmă, simplitatea e relativă: mi-aș cam prinde urechile dacă ar fi să desenez schițele unui apartament, spre exemplu, dar unui student de la arhitectură i-ar fi floare la ureche – simplu. Dar nu mă refeream la simplitatea lucrurilor, ci la simplitatea unei persoane, în rândurile de mai sus am vrut să surprind relativitatea acestui aspect. Simplitatea unei persoane stă în ochii acesteia, în zâmbetul ei, în felul în care vorbește. E ușor să fii simplu. Mai greu este să fii simplu și, în același timp, interesant. Și să insufli acest lucru și celor care te înconjoară. Ei bine, Lydia Davis și-a găsit muza inspirației în propriul ei fost iubit, care, acum, după atâția ani, îi năvălește în minte și, încetul cu încetul, surprinsă între mai multe bătăi de inimi co-existente, o fac pe autoare să scrie acest roman de o sensibilitate aparte, pur feminină, care deopotrivă mi-a plăcut și m-a făcut să vreau să citesc și celelalte cărți ale autoarei.
„Și după ce vor dispărea, va rămâne totuși dragostea. Un sentiment
absolut diferit de adorația simplă și totală pe care o trăise ca tânără
mireasă pășind spre bărbatul serios și chipeș care o aștepta în fața
altarului. dar știa că, indiferent, cât de mult îl ura (...) ea îl va
iubi mereu. O simțea în adâncul inimii ei ca pe un ascuns filon de aur.
Întotdeauna va fi acolo.”
Nimeni dintre noi nu poate ști în ce direcții ar fi putut, și poate ar
fi trebit, s-o ia viața noastră. Astăzi suntem, mâine putem dispărea.
Precum fluturii. Poate că... este mai bine așa. Unele secrete sunt
sortite să rămână secrete pentru totdeauna. Oricât de groaznice ar fi
ele. Oricât de multă fericire ar aduce ele. Dezamăgire, spaimă, lacrimi
de tristețe și fericire.
Există atât de multe secrete în viața noastră pe care nu le vom afla niciodată. Întrebați-o pe Pandora.
În familia Fitzpatrick totul se schimbă în momentul în care Cecilia
găsește o scrisoare a soțului ei, John-Paul, ce ar trebui citită după
moartea acestuia. O scrisoare, o greșeală, un secret mult prea
cutremurător și o întorsătură mult prea grea, o greșeală prea imensă
pentru ca John-Paul să și-o poată asuma în timpul vieții. Datorită
curiozității sale rozătoare, Cecilia deschide scrisoare. Da, o deschide
în timp ce Paul este în viață. Deși și-ar fi dorit ca niciodată să facă
acest lucru.
9. Te-aș recunoaște dintr-o mie, de Laura Lippman
Eliza Benedict duce o viață senină într-o casă din suburbii, alături de
soţul ei şi de cei doi copii. Dar o scrisoare îi spulberă liniștea:
"Ţi-am văzut fotografia într-o revistă. Sigur, între timp te-ai
maturizat. Dar te-aş recunoaşte dintr-o mie." Un bărbat și un secret
nemărturisit din trecut reapar în viața ei și îi amenință existența
confortabilă. Dar Eliza ar face orice să-și apere liniștea și familia –
chiar dacă aceasta înseamnă să retrăiască evenimentele unei veri
terifiante și să scoată la iveală adevărul înfricoşător pe care l-a
ţinut ascuns atâta timp.
Din acest moment, Laura Lippman începe să ne prezinte, în paralel,
povestea extraordinară și plină de momente șocante a vieții Elizei
Benedict, care, în copilărie, fusese violată, chinuită, însă, în cele
din urmă, reușește să scape din mâinile violatorului. Sau, poate, acesta
o fi lăsat-o să scape? În timp ce ea își servește cafeaua dimineața
pregătind copiii pentru școala, violatorul ei este la închisoare
așteptându-și executarea, fiind condamnat la moarte. Prin intermediul
avocatului său care îi este alături, criminalul- Walter Bowmann,
încearcă să ia legătura cu Eliza, fiind singura persoană căreia acesta
vrea să-i destăinuie care au fost și celelalte victime ale lui (pe lângă
alte două fete pe care Walter le ucide și le violează) și căreia vrea
să-i ceară iertare. Cu toate astea, povestea este puțin ambiguă,
deoarece Walter susține faptul că Eliza știe prea bine că el nu este
vinovat, că el nu a ucis nicio fată, însă da, a violat-o pe ea, însă
aceasta nu vrea să depună mărturie în această privință, știind că acest
lucru ar putea să-i „dezvăluie secretele trecutului său”. Nu ni se
spune, în mod clar, că Walter nu ar fi vinovatul, însă nici faptul că
acesta este în totalitate vinovat de moartea a numeroase fete. Cu toate
astea, Lipmann nu ne dezvăluie nici aceste secrete ale lui Elizabeth,
așadar te lasă să-ți creezi singur scenariul, așa cum vrei tu. Cu ce
final vrei!
Mi-era dor să citesc așa un roman, așa o poveste care să mă facă să
călătoresc, să trăiesc în alte locuri și, prin stilul foarte natural al
autorului, totul să-mi fie atât de palpabil. Îmi aduc aminte că eram la
școală și mi-am scos cartea din ghiozdan, iar o colegă a venit la mine,
s-a uitat la carte, apoi iarăși la mine, exclamând: Cartea astaaaa! Și, evident, cum se face că citesc cărți așa bune? Nu s-a dat înlături să se laude, normal, că mereu e cu un pas înaintea mea,
aici raportându-ne la alte cărți pe care ea mi le-a recomandat și de
care eu abia am reușit să fac rost. Așa, să nu mă depărtez prea tare de
rostul acestei postări. În aerul rarefiat a fost un roman viu, un
roman veridic, evident, din moment ce este inspirat dintr-o poveste
reală, o poveste despre supraviețuire, despre prietenie, solidaritate,
perseverență, ambiție și despre continua încercare a omului de a-și
măsura forțele cu natura, Doamne, atât de misterioasă și eternă. În
dezacord cu condiția sa umană limitată, omul nu s-a mulțimit doar să
constate anumite lucruri, ci s-a hotărât să le cerceteze, să le
migălească și să le afle modul de funcționare. Astfel, poate, este mult
mai bine ca unele întrebări să rămână, pentru totdeauna, întrebări.
Căutarea răspunsurilor ar putea aduce cu sine lucruri nebănuite și,
implicit, nedorite.
În aceste pagini în care autoarea scrie despre iubirea ei stinsă, despre
deznădejdea de a fi oferit mai multă dragoste decât a primit. Mult prea
multă. Totul începe după moartea soțului ei, Henry, care pur și simplu
cade jos, în bucătărie, când totul pare mai normal cu putință. După
toate funeraliile și incinerarea lui Henry, Julie este nevoită să rămână
singură cu fiica sa, Liza, încercând să-i fie și mamă, fiindu-i mereu
alături, dar și tată, ocupându-se de situația financiară a familiei. Dar
povestea nu se oprește aici, ci punctul culminant în reprezintă
momentul în care Julie găsește, în calculatorul soțului ei, mail-uri
prin care acesta coresponda cu prietena ei cea mai bună, Cathy. După
câteva priviri aruncate asupra „epistolelor”, eroina noastră își dă
seama de un adevăr greu de acceptat: soțul ei o înșelase și nu cu o
persoană oarecare, ci chiar cu prietena ei cea mai bună. Furie, dezamăgire, rușine, imposibilitatea de a uita și de a ierta,
toate aceste sentimente trec prin filtrul sufletului lui Julie, care
încearcă să găsească răspunsuri, scotocind în necunoscut, în
imposibilitate. Henry a luat cu el în mormânt (impropriu spus, având în
vedere că acesta a dorit să fie incinerat) toate secretele sale. De ce
s-a angajat acesta într-o relație cu o amantă, având în vedere că acasă
îl așteptau o soție iubitoare, o fiică cuminte și o familie caldă și
liniștită, în care viața părea perfectă? Julie, pe tot parcursul
romanului, încearcă să caute răspunsurile acestor întrebăril,
căutându-și refugiul și în alte relații, cu mai mulți bărbați. Până la
urmă, viața ei nu se poate fi oprit în loc, ci continuă, nu are mai mult
de patruzeci și patru de ani.
12. Funeraliile mamei mari, de Gabriel García Márquez
Primul motiv ar fi faptul că în roman sunt surprinse câteva micuțe
povești, fiecare cu o tâlcuire centrată și „ascunsă” printre cuvinte,
dar toate ducând spre un anumit ax, trasând o anumită parte a vieții:
simți că Gabriel García Márquez reușește să te poarte acolo unde
imaginația sa este prezentă, că, într-o emoție imensă, reușește să te
facă prezent la acțiune și simți cum, uneori, parcă personajele joacă pe
o scenă imaginară în fața ta, ca niște actori, iar tu ești propriul lor
make-up artist, tu le îmbraci și dezbraci, ba chiar le mai schimbi și
replicile. Asemenea unui Demiurg. Acțiunea romanului pare a fi
structurată precum un jurnal, deși nu se vorbește la persoana I, ceea
ce-i oferă un aer de confesiune și invocație.
Povestind despre viață, Gabriel García Márquez reușește să îmbine acest
natural al timpului, al cotidianului și al verosimilului, cu partea mai
difuză, mai imprecisă a vieții, cu magia și ordinea neîmblânzită a
vieții, conchizând într-un realism magic și neastâmpărat, crud. Cred că
tocmai acest tip de realism l-a consacrat pe autorul spaniol într-o
nobeliștii literaturii, și continuă să dăinuie această unică magie a sa.
Povestioarele surprind viața unor personaje simple, trăinde într-o
mahala de țară, în niște căscioare austere, surprinzându-le în piețe, în
trenuri, în baruri, la biserică, la teatru. În locuri normale în care
s-ar putea afla oricare dintre noi. Dar în situații ce, în esență,
părăsesc ordinea propriu-zisă și se instalează într-un realism
impropriu.
13. Regina zăpezilor, de Carmen Martín Gaite
Romanul urmărește regăsirea interioară a lui Leonardo Villaalba care,
după ce iese din închisoare în care ajunge după o problemă legată de
droguri, află de moartea subită a părinților săi și, după o lungă
reflecție interioară, se angajează într-o luptă cu propriul eu interior
pentru a-și regla socotelile referitoare la trecutul său îndepărtat.
Acest conflict interior al tănărului pur și simplu m-a fascinat: sfâșiat
între dorul pur și simplu hierofanic pentru bunica sa, o femeie
taciturnă, liniștită, pe care o vede în toate lucrurile frumoase din
jurul său, în apele cristaline ale oceanului, în razele de soare care
cad peste pământul fraged, în trilul păsărilor cântătoare - ea, care-i
spunea povești seara, până când adormea și visa către tărâmuri
îndepărtate de basm - și dorința de a-și regăsi iubirea pentru părinții
cu care, oricum, nu avea relații prea strânse. Eroul nostru, Leonardo,
este un personaj sensibil și neînțeles, câteodată, de ceilalți, un
aiurit înconjurat de ipocrizime, încercând să-și găsească locul în
această lume a moravurilor. Și, totuși, se pare că locul în care se simte - sau, în fine, se simțea -
cel mai bine, este alături de bunica sa, lângă șemineul arzând,
ascultând povestea sa preferată, „Crăiasa-Zăpezii”, basmul lui
Andersen, de care Leonardo este fascinat și pe care îl studiază, de-a
lungul romanului, asimilându-l cu întâmplările din viața sa. Astfel,
pătrundem într-o lume dominată de sentimente înghețate, în lumea timidă,
melancolică a lui Leonardo, care, parcă, mereu încearcă să se
reîntoarcă în trecut alături de cei dragi, de cei pe care îi iubește,
proiectându-și pe retina ființei sale, încontinuu, imaginea sacră a
tabloului bunicii. De asemenea, tânărul încearcă să-și descopere
misterul originii sale, iar punctul de convergență al întrebărilor îl
reprezntă misterioasa și seducătoarea scriitoare Casida Iriarte -
un personaj asupra căruia aș fi vrut ca autoarea să insiste (și) mai
mult - actuala proprietară a casei în care Leonardo și-a petrecut
copilăria: Vila Albă.
Adam și Louise, protagoniștii acestui roman, își schimbă
epistole aflându-se la mare distanță unul de celălalt, separați după ce
și-au dat seama că iubirea lor nu a fost ceea ce căutau ei de la viață -
lucru ce l-au realizat după cinci ani de căsnicie. Propunându-i lui
Louise ca aceștia să rămână prieteni, Adam trezește în inima lui Louise
sentimente contradictorii, ce trag de ea în toate părțile. Încă de la
început, am observat o oarecare reticență din partea lui Adam - e
bărbat, deh - deoarece mi se părea cam neglijent, pe când Louise dâdea
semne clare că încă îl iubește și dorește să-și reîncerce destinul
alătur de cel cu care și-a împărtășit bunele, rele, zâmbetele și
durerile. Schimbând aceste epistole, pare că distanța dintre cei doi se
micșorează într-un mod uluitor, până când sufletele lor ajung iarăși
împreună, devenind unul singur, într-o încercare a destinului de a-și fi
jucat cartea pentru totdeauna, însă dragostea, iubirea și emoția
reușesc să treacă deasupra lui.
Am considerat iubirea dintre cei doi nu o iubire telurică, efemeră,
consumată într-un spațiu carnal, teluric, ci o iubire dincolo de
limitele temporale ale ființei, o iubire proiectată într-un spațiu sacru
al existenței, o iubire deja formată, încercată, care cu siguranță nu
va mai aduce lacrimi în viața celor doi protagoniști, pentru că aceste
lucruri au fost confirmate atunci când cei doi decid anumite lucruri -
nu am să spun ce, deoarece nu vreau să dau spoilere. Oricum, finalul ar
putea părea previzibil, dar stilul lui Eric-Emmanuel Schmitt te face să
crezi că nu l-ai cobit deja. În „Elixirul dragostei”, se observă un
interes aparte pentru distincția dintre dorință și sentiment. În
privința iubirii, problema constă în faptul că denumim cu același cuvânt
două teorii diferite: cel al dorinței și cel al sentimentului. La
granița dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracția fizică și
dragostea, se nas marile noastre povești, nu întotdeauna fericite.
Povestea lui Adam și Louise este una ditnre aceste povești, scrisă
într-o manieră unică de-a lui Schmitt.
„Olive Kitteridge”, un roman pe care l-am savurat pe nerăsuflate,
un roman de care mă rugam să nu se mai termine, pentru că stilul lui
Elizabeth Strout culminează o viață tristă, o viață nereușită,
regretată, adusă în acest prag al neputinței din cauza alegerilor făcute
și a caracterului neșlefuit, neîndreptățit să fi făcut anumite alegeri.
Pentru ca da, cartea este una tristă, reprezintă drama unei profesoare
de matematică încorsetată de timp, care îmbătrânește și simte acest
lucru - nu atât fizic, cât mai mult pe planul psihic - înaintarea în
vârstă aducându-i imposibilitatea împlinirii viselor, a idealurilor, a
aspirațiilor: pentru că un adevărat e sigur, odată cu trecerea timpului
devine imposibil să mai facem anumite lucruri de care, cândva, poate ne
și plictiseam.
Tocmai despre asta este cartea lui Elizabeth: despre prețuirea timpului,
a aproapelui, despre sacrificii și dorință de iubire, de a simți
solidaritate și dăruire din partea aproapelui. Ajunsă într-un moment în
care simte că nu se află unde vrea și, mai ales, nu-și regăsește
liniștea, Olive Kitteridge încearcă să scape de această realitate pe
care însăși ea și-a creat-o, încearcă să evadeze din această suferință
pe care însăși ea și-a provocat-o, însă drama izvorăște din faptul că
aceasta nu poate accepta acest lucru, cu toată bunăvoința și implicarea
ei. Nu puține au fost momentele când am crezut că această Olive, de
fapt, există, există în realitate și face ce scrie în care exact în
momentele în care citeam. Este de o naturalețe uimitoare, profundă și
apăsătoare, uneori acțiunile sale capătă un aer al realității obiective;
simte și trăiește precum un om în genere, plânge, se sperie, are
bucuria învingătorului, cere, meditează și iubește. Nu o să vi se pară
cine știe ce - până la urmă, personaje atât de reale întâlnim și în alte
opere - însă Elizabeth Strout reușește să transpună toată realitatea,
concentrând-o în acel personaj, simbol al întregii omeniri efemere, care
se teme de moarte și totuși, ca o ironie, își dorește să trăiască,
parcă, pentru eternitate.
16. 20 de ani în Siberia, de Anița Nandriș-Cudla
Oare aș putea să fac o recenzie istoriei? Aș putea să surprind,
întocmai, ce vrea această carte să spună? Vă spun, cu cea mai mare
sinceritate: nu.
Cred că tocmai am citit cea mai superbă- și, dați-mi voie să vă spun că
NU exagerez- și emoționantă carte de memorii pe care am citit-o
vreodată, și nu numai. Încă nu pot să-mi găsesc cuvintele potrivite
pentru a descrie o asemenea carte, o asemenea poveste, o asemenea viață
și o asemenea credință în lucrurie bune, în puterea unei mame, în
cuvântul lui Dumnezeu și iubirea părintească. Mi-e imposibil.
Povestea uimitor de emoționantă și plină de sacrificiu și speranță a
unei țărănci de 36 de ani, doar cu 3 clase, neumblată în lume, ce se
trezește în miez de noapte (13 iunie 1941) smulsă din casa ei de către
securitatea sovietică, cu trei copii mici lângă ea, despărțită de soț
încă din primele ore de asalt și înghesuită într-un vagon de vite ticsit
cu alte victime. Imaginați-vă în jur de 150 de oameni înghesuiți
într-un singur vagon, toți șocați, disperați, răcnind în noapte după
rude și ajutor, știind că, din acel moment, cu toții sunt mai aproape de
moarte. Acesta este punctul de plecare- punctul zero- al tragediei acestei
familii bucoveniene. Cu toate acestea, care a fost reacția Aniței?
Suflet înțelept, liniștit și cu frica lui Dumnezeu, primul gest a fost
acela de ale asigura copiilor săi aerul necesar, trăgându-i cât mai
aproape de fereastra vagonului. Al doilea gest a fost acela de a trimite
un mesaj mamei sale bolnavă la pat, căzută victimă mâniei sovietice,
biciută până când pielea i-a fost arsă, pentru a o mângâia cu vorbele:
„mamă, nu purta grija noastră, Dumnezeu o are” și rugând „vecinii să
aibă grijă de ea.” Mesajul a fost scris pe o batistă cu creion chimic
(de asemenea, unele fotografii sunt reproduse în carte), a fost introdus
în sticlă și aruncat pe geamul vagonului, Anița Nandriș-Cudla mizând,
încă o dată, pe bunătatea omenească și pe puterea destinului ce stă sub
forța lui Dumnezeu.
Pur și simplu am iubit acest roman, mi-am dorit din inimă să nu-l mai
termin. Nu numai că povestea de dragoste dintre cei doi m-a fascinat,
însă, de asemenea, romanul este prezentat din perspectiva lui Michael, o
perspectivă din viitor, când deja cunoaște povestea și, de altfel, știe
și cum are să se sfârșească, când totul este deja consumat, aflându-se
în ipostaza contemporană a actantului. Încă am o dilemă referitoare la
acest lucru: se prea poate, de altfel, ca Michael, cunoscând sfârșitul
poveștii, să privească altfel ceea ce s-a întâmplat înainte să se ajungă
în acel punct. În fine, nu știu, mie-mi place să răstorn povestea, s-o
iau de-a fir a păr, mai ales atunci când romanul mi-a plăcut. Și aici
este cazul, la o adică. În fne, nu cred că ar conta prea mult, deoarece,
cu toate astea, povestea dintre Hanna și Michael este una care pur și
simplu de sustrage în paginile cărții, este de o intensitate naturală,
iar personajele sunt creionate cu suflet, ca niște oameni de hârtie
zbuciumați, care se iubesc cu patos și se dăruiesc unul altuia într-un
punct convergent de unire al unor destine care, deopotrivă, nu se află
în concordanță. O astfel de iubire, într-adevăr, în circumstanțele unei
societăți naziste, sub determinismul social-politic specific, nu poate
avea un final tocmai fericit, așa cum te-ai putea aștepta de la un roman
de dragoste tipic. Pentru că asta este și ideea: „Cititorul” nu
este neapărat un roman de dragoste, pe cât este un roman dramatic, un
roman psihologic, despre inițierea unui puști de cincisprezece ani care
încearcă să parcurgă douăzeci în patul unei femei, descoperind în ea, în
trupul și sufletul ei, simbolul autentic al feminității, parfumul
vârstei - aspecte surprinse într-un tandem fizico-intelectual, după cum
ar considera unii, la fel de șocant: Hanna îl inițiază trupește pe
Michael în lumea sexului pentru ca, în schimb, acesta să-i citească ei
din cărțile sale pentru școală - de la kilometrica „Odisee”, până la scandaloasa „Lady Chatterlay”.
Mie mi-a plăcut fiecare dintre aceste romane, fiecare având ceva unic și frumos. Ați lectura vreunul? Lecturi frumoase și zile călduroase să aveți!