Podul de lut, de Markus Zusak - Recenzie

Editura: RAO
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 560
Anul apariției: 2019
Traducere: Adriana Bădescu

Markus Zusak este autorul a șase romane, inclusiv Hoțul de cărți, care a figurat mai bine de zece ani pe lista bestsellurilor New York Times și a fost tradus în peste patruzeci de limbi, consacrându-l pe Zusak drept unul dintre cei mai de succes autori australieni.

Zusak a ocupat prima poziție în topul bestsellurilor Amazon.com, Amazon.co.uk și New York Times, precum și în mai multe țări din America de Sud, Europa și Asia. Romanele sale au primit numeroase onoruri, de la distincții literare la premii din partea cititorilor și a librarilor. În 2014, Markus Suzak a primit premiul „Margaret Awards” din partea American Library Association pentru opera sa. Markus Zusak a crescut în Sydney, Australia, unde locuiește împreună cu soția și cei doi copii ai săi.

Un roman de amploare epică despre pierdere, suferință și împăcare.

O poveste impresionantă despre cinci frați adolescenți care se cresc unul pe celălalt după propriile reguli, după ce și-au pierdut mama, iar tatăl i-a părăsit, într-o casă cuprinsă de haos din suburbiile orașului Sydney, printre animale de companie neobișnuite și năbădăioase. Pe măsură ce se ceartă și se împacă, iubesc, se maturizează și învață să trăiască în lumea adulților, frații Dunbar descoperă secretul tulburător al dispariției tatălui lor. Iar când acesta își face apariția și le cere ajutorul pentru a construi un pod peste un râu, ca o mână întinsă, Clay, unul dintre frați, acceptă, hotărând de fapt să construiască o punte între copii și tatăl lor, între trecut și viitor - o punte peste greșeli știute și neștiute, pentru iertare și pentru împăcare. Un roman marcat de durere și de optimism în egală măsură, profund uman, care atinge unele dintre cele mai sensibile corzi ale sufletului.

„Mistică și cu o inimă mare, o altă poveste care vă va face să plângeți, de la un maestru al genului în plină ascensiune.” - Entertainment Weekly

Am să-ncep această recenzie prin a spune faptul că este a doua carte scrisă de Zusak pe care o citesc. Prima a fost Hoțul de cărți (click pe titlu pentru a fi trimiși către recenzia existentă, deja, pe blog), pe care am citit-o acum câțiva ani și care, sincer, a fost prima carte la care mi-au dat lacrimile. Nu știam acest sentiment înainte, dar vă spun că este una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, o carte la care gândul mă reîntoarce, mereu, cu drag și cu emoție. Așadar, nu știu dacă am avut așteptări mari de la această carte, Podul de lut, pentru că am simțit că nu va fi la fel de bună precum prima pe care am citit-o. Dar am zis să-i dau o șansă și să mai încerc să citesc ceva de Zusak, deși, de multe ori, dacă citesc o carte foarte bună de la un autor, evit pentru o perioadă de timp să mai citesc altă carte, doar pentru a nu fi dezamăgit. Bine, dezamăgit poate e un cuvânt mare, dar mereu tind să compar cărțile între ele și așa mai departe. În situația de față, nu pot spune că nu mi-a plăcut Podul de lut, al doilea roman scris de Zusak pe care-l citesc, dar nici că a fost ce parcă aș fi vrut să fie.

Povestea, în sine, este foarte profundă. Eu am văzut titlul ca o metaforă, de fapt, ca un supra-personaj, Podul de lut care consolidează nu doar o ascensiune, o „hai să trecem peste ce-a fost”, „haide să iertăm”, ci și o legătură puternică între cei cinci frați și tatăl lor, iar odată cu construirea acestui pod, toate, parcă, își reintră în ordinea firească. Cred că cel mai interesant de urmărit a fost întocmai procesul construirii podului: nu unul ușor, ci unul chinuitor, greoi, dureros, plin de sânge, de sudoare, de murdărie - ca un proces de purificare pe care-l urmăresc cei doi (tatăl & fiul) în vederea restabilirii iubirii, liniștei, păcii. Da, pentru că dacă veți citi cartea veți vedea motivul înstrăinării, al dezbinării, și veți fi înțeles această recenzie diferit. Recenzie, de fapt, pentru că, așa cum am mai spus, nu obișnuiesc niciodată să recenzez o carte prin a descrie desfășurarea acțiunii, ce se-ntâmplă, prin a da spoilere sau mai știu eu ce. Nu, conturez întocmai ce a însemnat pentru mine această lectură și cum am văzut-o eu, ca cititor avizat (spun avizat pentru că am citit destul de multe la viața mea și sunt capabil să-mi spun o părere subiectivă - mai ales că nu e singura carte scrisă de Markus Zusak pe care am citit-o). Și aici vreau să ajung la alt punct, și-anume că această părere este subiectivă prin definiție, fiind părerea mea. Nu de alta, dar mi s-a întâmplat să primesc mesaje destul de ofensatoare legate de recenziile mele, vai, Doamne!, cum să nu-ți placă această carte, înseamnă că n-ai gusturi! Ei, na, poate n-oi avea - ce-i drept, nu mă omor după autori în vogă sau cărți foarte cunoscute, dar asta nu-nseamnă că dreptul de a-mi exprima părerea, pe blogul meu, nu mi se cuvine. În fine, să revenim la ordinea lucrurilor. 

„Una dintre acele cărți monumentale care te transportă prin spațiu și timp în viața unei alte familii, în cel mai profund mod posibil.” - The Washington Post

Aș putea spune că Podul de lut a fost, în cele din urmă, o carte destul de profundă. Profundă prin semnificații, prin idei, dar sunt sigur că nu toți cititorii pot înțelege romanul așa cum trebuie. Nu spun că eu l-am înțeles pe deplin, spun doar faptul că este destul de subtilă ideea pe care Zusak vrea s-o transmită, poate prea subtilă. De asemenea, emoțiile ori sunt spuse, ori nu. Ori sunt simțite, ori nu. Ori sunt relevate, ori nu. Cred că este nevoie de o atenție deosebită pentru a citi acest roman, deoarece poți cădea fără să-ți dai seama într-o ușoară plictiseală și monotonie - deși, chiar nu-i cazul, pentru că autorul oferă și detalii (de trecut sau prezent) legate de viața celor cinci frați, a tatălui, a mamei lor. Și este foarte interesant să urmărești ce-a fost cândva și unde s-a ajuns acum. Pe cine s-arunci vina, da, asta mi-a plăcut cel mai mult. Și mai este un lucru care-mi place la Zusak, și anume faptul că nu lasă (prea multe) acțiuni/fapte/atitudini nejustificate. Și-ți oferă așa, cum să zic, posibilitatea să înțelegi mult mai bine circumstanțele în care s-au întâmplat anumite lucruri și de ce s-au întâmplat, mai bine zis, aceste lucruri. Și eu unul am apreciat asta, pentru că atunci când citesc o carte îmi place să mi se ofere explicații, nu să fiu lăsat ca-n plop și să nu-nțeleg de ce.

„Devastatoare, impresionantă și profund emoționantă.” - Wall Street Journal

Dacă stau bine și mă gândesc, cred că talentul deosebit al scriitorului australian este acela de a crea personaje cu viață. Personaje cu suflet, adevărate, verosimile, cu sentimente și trăiri și atitudini și emoții autentice, care trec dincolo de paginile cărții. Asta mi-a plăcut mult, de altfel, și-n Hoțul de cărți, anume realitatea de dincolo de paginile tipărite, nu știu, parcă totul reușește să fie transpus în realitatea palpabilă, ai impresia că aceste lucruri chiar s-au întâmplat, le poți integra cu ușurință în realitatea noastră. Și felul în care aceste personaje vorbesc, au mustrări, au lacrimi, nu știu, pe mine mă atrag personajele rotunde, personajele care nu-mi dau impresia că-s doar fictive, inventate, și-atât. Iar acesta este unul dintre lucrurile care mereu m-au atras la Markus Zusak. Știu că atunci când am citit Hoțul de cărți mi-a plăcut enorm felul în care a construit-o Zusak pe Rosa, felul în care i-a dat viață cu talentul lui. Iar același lucru l-am găsit și-aici, mai ales în două personaje, Clay și tatăl său. De asta am dus această lectură până la capăt, nu curios de unde are să ajungă totul, ci doar pentru a urmări evoluția acestor două personaje, evoluția relației lor și a tot ce înseamnă procesul iertării. 

Vreau să le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial RAO pentru cartea Podul de lut. Vă recomand să treceți pe la pagina lor online, puteți găsi numeroase cărți, pentru tot felul de cititori: clasice, aventură, acțiune, SF, thriller. Puteți cumpăra cartea recenzată de AICI, cu un singur click; de asemenea, AICI puteți citi un mini-fragment din roman. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru și de o săptămână frumoasă!

Bărbatul care se credea Riemann, de Stefania Piazzino - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 100

Anul apariției: 2019

Traducere: Beatrice Cristina Baciu

Profesorul Ernest Love, matematician italian de faimă mondială, este profund tulburat la aflarea veștii că faimoasa ipoteză a lui Riemann —formulată în 1859 și devenită piatră de încercare pentru multe generații de savanți — a fost în sfârșit demonstrată. Vestea îi pricinuiește o dedublare a personalității, care îl face să creadă că este însuși Bernhard Riemann. Internat într-un spital de boli mintale, profesorul dă dovadă de o luciditate și de o inteligență uluitoare, fiind foarte credibil în rolul lui Riemann, iar psihiatrul care îl îngrijește are o sarcină extrem de dificilă — va reuși el să-l vindece pe Ernest Love, o minte la fel de sclipitoare precum celebrul său predecesor german?

„- Așa este, domnule doctor, dar ascultați-mă bine: această formulă conține bazele teoriei haosului; geometria, algebra și trigonometria fuzionează; fizica și matematica se contopesc; suntem înaintea științei cu mulți ani. Această funcție angajează și unele principii ale particulelor atomice... Nu este extraordinar?”

„Printre teoreme și formule matematice ridicate la rang de poezie, printre ipoteze și teze psihanalitice, Stefania Piazzino construiește o intrigă de thriller (demonstrarea ipotezei lui Riemann ar putea revoluționa sistemul economic planetar) și face cu matematica și psihanaliza ceea ce a făcut Jostein Gaarder cu filosofia în Lumea Sofiei: le explică într-o formă accesibilă nespecialiștilor.” - Sololibri.net

„Un roman elegant și captivant, care ne arată că matematica este o mare aventură și că partea cea mai autentică a vieții sunt visurile, pe care uneori e mai bine să nu ni le îndeplinim — pentru că, îndeplinindu-le, putem rămâne fără motivația de a trăi.” - Il venerdi di republica 

 „În excelentul debut al Stefaniei Piazzino, misterele minții umane și ale celei mai abstracte științe se împletesc cu grație într-un dans plin de suspans, la granița dintre realitate și imaginație, știință și artă, luciditate și nebunie." - L’Espresso

Stefania Piazzino s-a născut în 1976 la Omegna, în nordul Italiei. După o perioadă în care a lucrat în diverse domenii, între care și designul vestimentar, a hotărât să se dedice scrisului. Este pasionată de filosofie, psihologie, matematică și artă, iar în prezent locuiește la Milano. Bărbatul care se credea Riemann este romanul ei de debut.

Am să fiu destul de scurt cu această recenzie. Și-am să spun mai mult motivele pentru care nu mi-a plăcut cartea, felul în care am simțit-o și de ce, cred eu, nu mi-a plăcut. Bun, înainte de toate, vreau să spun că a fost o lectură destul de OK, ce-i drept, în sensul în care a fost o lectură ușoară, o lectură ce nu mi-a dat bătăi de cap, o lectură fantezistă, să spun așa, adică „o lectură ca să fie”. Ce-i drept, eram intrigat de titlu, eram intrigat de ideea cărții (rezolvarea Ipotezei lui Riemann), dar am rămas cu entuziasmul și cam atât.

„- S-a agățat de visul său ca să țină speranța vie. Speranța că cineva nu va fi descurajat în fața lui și că îi va vedea inima. Sau poate doar eu văd lucrurile așa.”

Vreau să-ncep prin a spune că romanul lui Piazzino are un început sănătos, are o consolidare destul de bună, o intrigă care putea fi fructificată mult mai mult - părerea mea. Deci, așa, un domn de prestiugiu primește un apel prin care i se spune că Ipoteza lui Riemann a fost rezolvată. Bum, domnul înnebunește și-ncepe să se creadă strălucitul matematician. De-aici și până la sfârșit nu prea m-a mai atras nimic. Sincer. Citeam și citeam și-așteptam să se întâmple ceva spectaculos, să meargă acțiunea în direcții mult mai ascunse, nebănuite. Dar, simplu, nu s-a întâmplat. Ci s-a concentrat totul pe acest domn profesor dedublat, care se credea Riemann, și pe „salvarea” lui din această identitate care nu-i aparține. Și fără prea multe detalii psihologice, fără prea multe explicații - nu știu, eu zic că autoarea s-ar fi putut folosi mult mai mult de această idee. De ce? Cum de a înnebunit deodată când a aflat acest lucru? Da, e oarecum înțeles, din cauza faptului că nimeni n-a reușit vreodată să dovedească această ipoteză. Dar, still, i-au lipsit multe cărții. Și în special aspecte care să te intrige.

„(...) Noi, oamenii de știință, suntem norocoși. Dar ceilalți? Ce spun ei dacă nu o mai văd? Nu-i cunosc traiectoria, nu știu dacă se va întoarce și când. Trebuie să ne creadă pe noi? Pe noi, primii care se îngrijorează când nu o găsesc, chiar dacă îi știm traiectoria? Este trist să știi, cum la fel de trist este să nu știi.”

La o adică, am simțit doar că citesc ceva ce urmează să se termine, fără să fiu încercat de prea multe emoții de-a lungul romanului. Nici nu știu ce să mai zic, sincer, chiar nu a fost o carte care să-mi placă, care să-mi facă sufletul să tresară sau care doar să-mi pună puțin mintea la contribuție. A fost o carte seacă, cred că așa o pot descrie cel mai bine, a fost pur și simplu o altă carte pe care am citit-o dar pe care cu siguranță n-am s-o menționez în lecturile mele de suflet. Nu spun că mi-a părut rău c-am citit-o, Doamne ferește, pentru că, cu orice carte citită, cu siguranță mai afli ceva. Dar vorbesc strict despre impacul pe care l-a avut asupra mea și despre experiențele mele personale - având în vedere, de asemenea, și experiența mea literară de până acum. Poate a picat prost și faptul că am citit-o imediat ce am terminat o carte foarte, foarte bună, Fata de la Savoy, despre care vă voi povesti în zilele ce urmează. Cine știe?! Oricum, dacă o recitesc acum, la aproximativ o lună după ce am citit-o, cu siguranță mă voi fi simțit la fel după ce o termin.

„- Este necesar să ne imaginăm lucrurile pentru a putea să le realizăm sau pentru ca ele să se întâmple. A crea și a-ți imagina. Este primordial.”

Stilul autoarei, în schimb, este drăguț: mi-a plăcut subtilitatea cu carea au fost introduse anumite replici, maniera în care a povestit fără a plictisi, chiar dacă detalii care unora le-ar putea găsi greoaie. Mi-a plăcut mult și lipsa efervescenței prozaice, deoarece chiar nu-și aveau locul într-o astfel de lectură. Personajele, iarăși, mi s-au părut drăguțe, mi s-au părut reale, parcă având simțăminte, trăiri, atitudini. Singura chestie care mi-a displăcut (și mi-a displăcut mult) a fost parcă lipsa imaginației, nu știu, am simțit că această carte are multe minusuri când, de fapt, ar fi putut fi atât de bună și mult mai mult exploatat subiectul. Dar, na, repet, e strict părerea mea și felul în care am simțit eu lectura aceasta. Cu siguranță altuia îi va plăcea mai mult, cu siguranță altuia i se va părea mult mai plictisitoare decât mi s-a părut mie. Și tocmai asta e frumusețea lecturii, nu?

Vreau să mulțumesc Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi romanul Bărbatul care se credea Riemann. Puteți comanda romanul de AICI. De asemenea, vă recomand să stați cu ochii pe site-ul editurii, eu am văzut numeroase apariții pe care abia aștept să pun mâna și să le citesc. Lecturi frumoase să aveți și cât mai cu spor!

Soluția zonelor albastre, de Dan Buettner - Recenzie

Editura: ACT și Politon

Rating: 5 din 5 steluțe 

Anul apariției: 2019

Traducere: Cristina Stan

Număr de pagini: 416

Dan Buettner este explorator și scriitor pentru National Geographic, fondatorul rețelei de televiziune americane Quest Network, deținătorul a trei recorduri Guinness World Records pentru ciclism de anduranță, jurnalist, activist în domeniul sănătății și descoperitorul Zonelor Albastre, pe care le-a transformat în nucleul activității lui. Buettner colaborează cu guverne locale, mari angajatori și companii de asigurări pentru a implementa Proiectul zonelor albastre în comunități, schimbând astfel viețile a milioane de americani. Buettner își propune să transforme America într-o zonă albastră plecând de la modelul regiunii Carelia din Finlanda care era în trecut căminul celei mai nesănătoase populații din lume, dar unde astăzi se trăiește mult mai sănătos, grație unor strategii implementate de un grup de oameni hotărâți să schimbe această stare de fapte. Dan Buettner a colaborat timp de mai bine de un deceniu cu National Geographic Society pentru a identifica alături de demograful Michel Poulain zonele din lume în care trăiesc cei mai longevivi oameni. Dar longevitatea nu era singurul lor criteriu de cercetare. Ei căutau totodată zone în care oamenii să fi îmbătrânit fără să fie afectați de probleme cardiace, obezitate, cancer sau diabet. În cele din urmă au stabilit factorii care determină longevitatea indivizilor din aceste locuri cu ajutorul unei echipe de cercetători medicali, antropologi, dieteticieni, demografi și epidemiologi de top, dar și studiind publicațiile academice și intervievând un eșantion reprezentativ de oameni de 90 și de 100 ani în fiecare zonă albastră.

„Mâncăm excesiv nu fiindcă ne e foame, ci din cauza familiei și prietenilor, ambalajelor și farfuriilor, numelor și numerelor, etichetelor și luminilor, culorilor și lumânărilor, formelor și mirosurilor, distragerilor și distanțelor, dulapurilor și recipientelor.”

Soluția Zonelor Albastre de Dan Buettner este o nouă carte din seria Zonele Albastre pe care o vei citi în egală măsură cu plăcere și cu interes. O carte care te va face să-ți pui întrebări cu privire la alimentația și stilul tău de viață, și te va determina, chiar dacă nu îți vei propune în mod expres acest lucru, să schimbi ceva în această privință.

Cartea reprezintă un nou periplu prin cele 5 Zone albastre ale lumii, evidențiind obiceiurile care îi diferențiază pe cei mai longevivi și mai sănătoși oameni de restul lumii. Autorul ne oferă în plus de această dată soluții practice pentru a introduce aceste obiceiuri în viețile noastre, fie la nivel individual, fie la nivel de comunitate, precizând totodată că a urma metoda zonelor albastre, înseamnă a face schimbări atât în stilul de viață, cât și în mediu, nu doar în meniul zilnic. La finalul cărții te așteaptă 77 de rețete delicioase și sănătoase pe care să le gătești pentru tine și familia ta astfel încât să-ți transformi propria viață într-o… zonă albastră.

Bun. Dacă s-a făcut înțeles, o zonă albastră este o zonă în care oamenii au o durată de viață mult mai lungă decât în alte zone, o speranță de viață mult mai mare, și, de altfel, o viață mult mai lipsită de boli, de vicii, de poluare și altele. Motivele? Nenumărate. Simple. La îndemâna oricui, să spun așa. Dar care este diferența între noi și ei? Faptul că ei au trăit așa o viață întreagă, faptul că involuntar ei mănâncă mai sănătos, nu fac asta mecanic, ci deja a devenit un stil de viață, un automatism. Și, bineînțeles, când adopți un alt stil de viață (chiar dacă o faci inconștient), e foarte greu să-l lași. Da, așa este, e greu de tot: dar nu imposibil, din fericire. Ați prins ideea acestei cărți, nu e așa greu: e o carte care ne vorbește despre cum putem renunța la anumite „chestii”, „vicii”, „atitudini”, „obișnuințe”, în favoarea altora mult mai sănătoase, mai bune, mai revigorante. Și-am să mă opresc aici deoarece vreau să vă vorbesc despre experiența mea personală: dinainte și de după această carte.

„Toată lumea - fiecare dintre noi - mănâncă atât cât mănâncă în mare parte din cauza a ceea ce se află în jurul nostru.”

Ei, bine, eu am început să mănânc mai prost din punct de vedere nutrițional de când am început facultatea. E simplu: nu-mi permitea timpul să gătesc, să caut, să cercetez, pe cât îmi permitea să merg rapid, să-mi iau ceva de mâncare din mall, de la un fast-food (da, toată lumea mănâncă de la fast-food, e mult mai fast), un semi-preparat etc. Ceva ce poate fi gătit ușor, fără să-mi dau seama că nu-mi satisface nevoile nutritive decât psihic, să spun așa. Ei bine, e normal: desenați, imaginar, un cerc cu raza de maximum 1 km în jurul vostru, și numărați câte magazine, mass-market-uri, fast-food-uri sau restaurante aveți pe această rază. Răspunsul este evident și cu siguranță irefutabil: cel puțin două. Da. E mult mai ușor să mergi să mănânci ceva gata preparat, să-ți iei o ciorbă, un desert caloric și super gustos, decât să gătești acasă. E mult mai ușor să gătească altcineva pentru tine. Asta ziceam și eu. Aveam încredere maximă în cei care-mi aduceau de mâncare. Dar, sincer, am început să-mi pun o întrebare: oare chiar folosesc ingrediente fresh? Ce se întâmplă cu toată mâncarea care rămâne? Cea care poate fi stocată, este refolosită? Cât de proaspăt este ce mănânc eu? Nu e tabu: se vor bani mulți pentru un consum cât mai mic. Nu asta este strategia?! Și, da, cam așa au decurs lunile de facultate. Bine, mâncam și acasă, să nu fie înțeles greșit. Dar mai rar, așa, când aveam ceva gătit, la îndemână. Știam că nu-mi satisfac principiile nutritive mereu, că nu am aportul caloric potrivit și așa mai departe, dar totuși mă simțeam OK. Eram OK cu asta. Într-o măsură, îmi justificam comportamentul din cauza lipsei timpului. Dar nu, nu a fost așa. Aveam tot timpul din lume pentru mine. Dar prioritățile erau altele și mă conformam lor. Trecând peste, a venit vara. Bun. Din acest punct mi-am spus că da, în sfârșit, acum chiar am tot timpul de care am nevoie pentru a reconsidera anumite aspecte ce țin de alimentația mea și activitatea mea fizică. 

Și-așa am început să mă interesez. Să mă interesez ce pot mânca în așa fel încât totul să fie în regulă, să-mi iau aportul proteic, glucidic, lipidic în fiecare zi. Și mi-am dat seama cât de ușor era, de fapt, să mănânc MULT mai sănătos, cu bani MULT mai puțini, și cu o stare de spirit și fizică MULT mai bune. Era simplu. Era la îndemâna oricui. Dar e ideea confortului pe care ni-l asigurăm doar pe termen scurt, nu pe termen lung, până la a face acest pas. Da, am început să am un stil de viață mult mai sănătos. Evident, suntem bombardați din toate părțile cu reclame „dulci”, apetisante, cu mâncăruri care arată cât mai bine și-ți stârnesc pofta. Și mi-am mai dat seama de un lucru: de multe ori, suntem produsul mediului în care trăim. Depindem de cercurile de oameni în care trăim și de obișnuințele lor. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori, dar e important să știm cum să gestionăm astfel de situații. Cum să luăm ce e mai bun din ele. De multe ori, de ce nu, este simplu să pleci. Să mănânci o salată cu pui când toată lumea mănâncă instinctiv și gras. Nu spun că nu este bine să mănânci ceea ce-ți place, ceea ce te face fericit, nu vreau să fiu înțeles greșit: spun doar că este mult mai important să mănânci corect din punct de vedere nutritiv, pe cât din punctul de vedere al gustului. Și aici este un lucru evident - humusul nu are un gust așa bun precum puiul crispy. Tonul nu place oricui. Salata de alge sună cam ciudat, nu? Năutul, lintea - ce-s astea, domle? Spirulina - de ce vorbești urât? Recunosc, și mie mi-a fost greluț să le introduc în alimentație, să mă obișnuiesc cu ele. Dar am făcut-o cu pași mici, cu paci mici-mici, înceți, dar siguri. Și m-am obișnuit să-mi cumpăr așa ceva când merg la magazin. M-am obișnuit să mă opresc la raionul cu legume și fructe și să petrec mai mult timp acolo decât în alte părți. M-am obișnuit să-mi cumpăr tofu în loc de cașcaval, măsline netratate în loc de măsline fără sâmburi, ulei de măsline în loc de ulei de floarea-soarelui, nuci, migdale, în loc de dulciuri, îndulcitor de ștevie în loc de zahăr, orez brun în loc de orez alb și altele. Nu-ți pune nimeni în coș, ci tu ești singurul care „trebuie” să faci aceste alegeri. Poate pare greu, dar e greu până te hotărăști. Și și mai greu este să faci din asta un stil de viață, nu ceva mecanic, nu ceva ce-ți dă de gândit. 

E ușor să mănânci sănătos și să fii sigur pe ceea ce mănânci. Cred că cel mai frumos lucru este faptul că te poți juca cu ingredientele cum vrei. Eu nu urmăresc rețete, nu caut, ci combin legumele cu carnea, carnea cu legumele, boabele (năut, linte, fasole - neagră, în special), și obțin tot felul de gusturi. Condimentez după cum mă duce capul. Și, lucrul care mă mulțumește cel mai tare, am renunțat să mai prăjesc alimentele - așa că domnul cuptor este prietenul meu de nădejde, care nu mă lasă niciodată la greu. Lucru amuzant: mereu mi-a fost frică să aprind cuptorul. Mereeeeu. Așa, trecând peste, un alt aspect important într-o alimentație sănătoasă este faptul că nu trebuie să te abții din a mânca ceea ce vrei. Este simplu. Uneori suntem mânați de instinct să mâncăm, de fapt, e în instinctul nostru să fim conservatori și să ne satisfacem poftele. Dar trebuie să facem diferența între „poftă” și necesitate: dacă mi-e poftă de ceva dulce, de multe ori am la îndemână niște fructe uscate (fără zahăr) ori un fruct dulce, ceva care să-mi satisfacă rapid această poftă. Fiindcă știu că dacă înainte îmi era poftă de ceva dulce, atunci aș fi mâncat o ciocolată întreagă fără să-mi pese de urmări. Și nu pot spune că sunt genul care pune rapid pe el, am un metabolism activ. Dar era vorba de starea pe care o simțeam după. Acum, după ce mănânc ceva gătit de mine, nu simt nevoia să mă întind în pat și să aștept să se „așeze mâncarea”, cum poate mă simțeam cândva. Mănânc corect nutrițional, dar mâncând ceva ușor, ceva sigur - și, credeți-mă, când mă ridic de la masă mă simt de o sută de ori mai bine și mai împăcat. E important să fii cumpătat și să faci alegerile potrivite - avem la îndemână surse de documentare nenumărate, iar Soluția zonelor albastre chiar este o carte care m-a învățat multe: de la obiceiuri alimentare necunoscute mie, până la exericiții pe care le pot face, cât de importantă este mișcarea (chiar și mersul), am aflat ingrediente noi pe care le pot folosi în rețete noi (apropo, la sfârșitul cărții sunt o groază de rețete la îndemâna oricui, corecte nutritiv, și chiar delicioase). V-am spus, important este să facem pași mici, pași siguri, chiar dacă o să fie greu, chiar dacă o să vrem să renunțăm. E normal să nu fie ușor când, poate, o viață întreagă ai fost obișnuit cu un alt stil alimentar. Cu un alt stil de viață. Dar nici Roma n-a fost ridicată într-o singură zi. Nu-i așa?

„În loc să se bazeze pe bunăstare, economia este în întregime planificată ținând cont de îmbolnăvire. Spitalele fac mulți bani când rezervi un pat și cumperi medicamente. Doctorii fac bani când te duci la ei pentru un diagnostic și faci analize. Companiile farmaceutice fac bani când te îmbolnăvești și cumperi pastile recomandate. Dar, în cea mai mare parte, nimeni nu face profit dacă îți păstrezi sănătatea.”

Evident, odată cu mâncatul cât de corect posibil (evident, și eu o dau în bară - încă), am început să duc un stil de viață (și) mai activ. Să fac sport mai mult, să mă gândesc mai mult la corpul meu și la faptul că o să-l am o viață întreagă. Știți reclama aceea, pentru o viață sănătoasă faceți mișcare cel puțin treizeci de minute în fiecare zi, nu? Ei bine, am auzit-o de atâtea ori. Dar oare câți chiar fac asta? E deja clișeic să spun cât de important este să facem mișcare. Câte beneficii are antrenamentul fizic. Beneficii nu doar vizibile (referindu-mă la aspectul corpului), ci și psihice: eu, unul, mă simt mult mai relaxat când fac sport (evident, se eliberează hormoni, molecule protective), ba chiar reușesc să dorm mult mai bine seara. E important ca de multe ori să folosim energia (negativă) pe care o avem într-o direcție bună: sportul. Oricum, eu sunt genul de persoană colerică ce „înmagazinează” energie - deci, pentru mine, sportul este alegerea cea mai potrivită și la îndemână când vreau s-o dau afară. Nu mai vorbesc aici de beneficiile sociale, educative, de auto-cizelare pe care sportul le are. Știți asta prea bine, nu mă îndoiesc! Un stil de viață sănătos nu înseamnă totuși doar sport regulat și o alimentație corectă și completă: știu că mai am mult de lucrat, deoarece este vorba și de atitudinile pe care le ai, mediul în care trăiește, prietenii pe care-i ai, comportamentele distructive (fumat, droguri, alcool) pe care le abordezi și în care activezi. Iar exemplele pot continua muuuult și bine (sau rău, venind vorba): dar pașii mici și siguri în direcția potrivită sunt cheia succesului. Și de multe ori trebuie să cazi pentru a te ridica mai puternic și mai motivat. 

Până la urmă, este viața voastră. Faceți alegerile cele mai potrivite pentru a o trăi cât mai mult, cât mai sănătos, cât mai fericit și.... frumos. Restul, vine de la sine. Mulțumesc enorm celor de la Editura ACT și Politon pentru exemplarul acestei cărți, Soluția zonelor albastre, pot spune că mi-a schimbat viața într-o direcție potrivită și nu numai. O puteți cumpăra cu un click AICI. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul editurii, unde veți găsi o mulțime de cărți, din variate și numeroase domenii. Să aveți parte de lecturi cât mai cu spor și cât mai frumoase. O zi liniștită!

Ai nevoie de o bibliotecă nouă - și nu numai? Iată de unde poți alege!

Salutare,

Noi, cititorii înrăiți, cu siguranță „ne confruntăm” cu o serie de probleme, să le zic așa: unde să mai citesc (mie, unul, mai mereu îmi place să schimb locul) în așa fel încât să fiu cât mai confortabil (mai ales dacă citesc o carte bună, îmi place să savurez momentul în toate felurile posibile - așadar, locul ambiant contează foarte, foarte mult). Dacă citesc, bineînțeles că am un loc preferat în care-mi place s-o fac. E ca și cum ai avea o mâncare preferată, un suc preferat, un tip de ciocolată care-ți place cel mai mult. Ei bine, n-am să exagerez, și-am să spun că-mi place să citesc oriunde, oricând, în aglomerația tramvaiului, în autobuzele arhipline, în tren, admirând cum trec pe lângă câmpurile bătute de soare, uscate de arșiță, cu oamenii care-și cară zilele în spate, se uită în urmă și-și spun „și astăzi a fost o zi productivă”.

Mizez, așadar, pe cititul în aer liber - evident, în zilele de vară, că doar nu iarna, când îți îngheață și respirația. Pentru asta, aș alege umbra unui copac, înconjurat de grădina de hortensii și gladiole a mamei, de apa din fântâna care sursură fără odihnă, într-un fotoliu suspendat doar al meu, comod, pufos, în care să-mi relaxez mintea și trupul, cufundat într-o lectură pe placul meu. Nu-s eu prea visător, dar îmi place ca totul să fie pus la punct, ordonat și frumos. Seara, la lumina unui felinar, când greierii cântă și insectele abia prind viață (ce ironie! ce paradoxal!), să visez spre coclauri îndepărtați, probabil imposibil de atins, revenindu-mi cu greu după lectura pe care abia am terminat-o. Da, asta consider eu o lectură de calitatea: nu doar cartea, nu doar autorul, ci și modul în care o citești, modul în care o trăiești și o integrezi în viața ta. Evident, într-un decor prielnic, autentic, care să-ți ofere acea liniște și relaxare interioară de care mulți dintre noi avem nevoie! Greșesc? Nu cred.

Să vorbim acum despre interior, bineînțeles. Sunt sigur, absolut sigur, și aici cred că orice cititor can relate, nu se poate să nu ai în casă un loc pe care, efectiv, îl vânezi atunci când vrei să te-apuci de-o carte. Îmi aduc aminte că eram mic și mereu îmi plăcea să citesc la geam, doar îmi trăgeam un scaun/fotoliu și mă făceam comod. Îmi plăcea ca atunci când găseam fragmente care-mi plac, citate care mă inspirau, sau când pur și simplu voiam să iau o pauză de la lectură, să privesc pe geam, să-mi golesc mintea de orice și să mă mint că viața aceasta chiar este frumoasă, chiar este simplă, chiar este a noastră. Da, eram mai mic, vremurile au trecut, oamenii s-au schimbat, au uitat să-și spună unul altuia

că s-au schimbat. Maturitatea vine cu multe, foarte multe, iar pe unele ți-ai fi dorit să nu le fi trăit vreodată. Dar, na, așa e drumul fiecăruia, „așa ne-a fost data”, cum spune Slavici. Multe frumoase se vor arăta, trebuie s-avem răbdare! :) Ei, da, iată că deviez de la subiect și nu e bine. Riscul meseriei, să spun așa.

Acum, normal, locul în care citesc cel mai des este camera mea. De ce? Pentru că e un univers al cărților. Sute de cărți, lumânări parfumate, tablouri pe pereți - tot ce trebuie, exact așa cum am vrut întotdeauna să fie camera mea. Parcă mi-ar lipsi, totuși, o bibliotecă mai mare, o căsuță pentru cărțile mele. Ce tot spun? Mai multe biblioteci mai mari. Am numeroase cărți pe care nu le am așezate pe rafturi, deși am două biblioteci destul de încăpătoare. Și-am așa o oroare, dacă e să folosesc un cuvânt mare, pentru că tare aș vrea să le văd și pe celelalte puse pe rafturi. Dar am tot amânat, am tot spus că am să iau altădată, și iată că timpul nu are răbdare nici de data asta, trece și trece de parcă ar fi fugărit de cel mai urât lucru din lume. Am găsit pe favi.ro câteva exact pe gustul meu. Vintage, diferite, extravagante - normale și simple, în cele din urmă, sunt sigur că am de unde alege - o gamă variată, la prețuri accesibile, zic eu.

V-am spus că-mi palc decorațiunile pentru perete, nu? Îmi place monocromaticul. Astfel, în camera mea nu găsesc prea multe culori. Mă obosesc, îmi dau o stare de impaciență și nu-mi sunt pe plac. Am găsit tabloul perfect pe care l-aș pune deasupra patului, făcându-mi un colțișor și mai prielnic, și mai cald - exact așa cum se cade. Exact așa cum trebuie. Îmi plac lucrurile simple, acele lucruri care nu atrag atenție, nu strigă după „hei, ia uită-te ce bine-mi stă aici, ce cool arăt pe peretele acesta, oh! uite câte rafturi am și ce lucioase sunt, ce modele am pe la colțuri, nu-i așa că-ți plac?” Nu. Nu-mi plac. Pentru mine simplitatea însemană, de fapt, esență. Este mult mai greu să creezi un lucru simplu care să te atragă decât ceva extravagant, ceva „plin de stil” - mulți suntem atrași de ceea ce, în aparență, place ochiului. Mi-am dat seama că pe FAVI.ro găsesc multe piese și articole care-mi sunt întocmai pe plac. Și-l voi avea în vizor tot timpul când voi vrea să-mi reîmprospătez lucrurile din cameră.

Să nu uităm de lucrurile acelea mărunte care ne fac viața mult, mult mai frumoasă. Vorbesc aici despre lucrurile care nu trebuie să lipsească dintr-un decor de bun gust. De ce spun asta? Pentru că lucrurile mici, cum prea bine știm cu toții, contează. Contează foarte mult, iar dacă este să spun asta, o spun cu toată sinceritatea și cu toate argumentele din lume - dar asta e altă poveste, normal. Mă declar un mare fan al lumânărilor parfumate, al bețișoarelor aromate. Îmi place că un miros plăcut poate stârni zeci de amintiri și poate trezi alte zeci de simțuri. Și când toate vin într-un pachet atât de frumos, nu poți contesta nimic. Absolut nimic!

Și cel mai bun lucru este faptul că nu mi-a luat deloc mult să găsesc aceste produse. Cu alte cuvinte, nu-ți ia deloc mult timp să-ți pui la cale o schimbare a propriei camere, astfel încât s-o transformi într-un loc adecvat cititului, într-un loc prielnic unui cititor adevărat. Am folosit noul motor de căutare biano.ro, care are opțiuni de căutare foarte minuțioase: de la prețuri mari-mici, la mărimi, la accesibilitate, la extensibilitate, miros, culoare, tipul lemnului folosit și așa mai departe. Nu-i grozav? Eu zic că e!

Am să-nchei postarea spunându-vă că e important să citești, nu, de fapt, e vital s-o faci. Dar e important și s-avem grijă de ceea ce ne înconjoară, de mediul în care ne desfășurăm activitățile în fiecare zi (nu neapărat că e vorba de citit, ci orice - învățat, mâncat, ADL-uri etc). Suntem ceea ce face, în cele din urmă. Ceea ce iubim, simțim, trăim! Haideți s-o facem la potențialul nostru maxim. Nu-i așa? :) S-aveți o săptămână minunată și pe placul vostru. 

Mult succes în toate! Andrei

Domnișoara Brodie în floarea vârstei, de Muriel Spark - Recenzie

„- Care au fost principalele dumneavoastră influențe pe vremea școlii? Au fost literare sau politice sau personale? A fost calvinismul?

- A existat o domnișoară Brodie în floarea vârstei, a spus Sandy.”

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: 4 din 5 steluțe

Traducere: Dana Crăciun

Număr de pagini: 132

Anul apariției: 2017

Muriel Spark (1918-2006) s-a născut şi a crescut în Edinburgh, prima sa povestire fiind publicată în 1951, în urma câştigării unui concurs al publicaţiei The Observer. Următoarele sale romane sau povestiri, printre care Memento Mori, The Girls of Slender Means, The Only Problem, A Far Cry from Kensington, The Prime of Miss Jean Brodie (adaptată cu succes atât pentru film, cât şi pentru teatru), au impus-o pe Muriel Spark drept una dintre cele mai originale voci din proza contemporană. Spark a mai scris piese de teatru, poezie, cărţi pentru copii, dar şi biografiile unor autori precum Mary Shelley, Emily Brontë sau John Masefield. Volumul său autobiografic, Curriculum Vitae, a fost publicat în 1992. În 1993 a primit titlul de Ofiţer al Ordinului Imperiului Britanic.

Cel mai cunoscut roman al scriitoarei Muriel Spark,  Domnişoara Brodie în floarea vârstei , a fost ecranizat în anul 1969 şi i-a adus actriţei Maggie Smith un Oscar pentru interpretare. Domnişoara Brodie este o profesoară ce depăşeşte programa şcolară şi-şi educă elevele în spiritul liberului arbitru, în folosul artei şi al feminităţii. Folosindu-se de propriile emoţii şi experienţe, profesoara le pregăteşte pe fetele din trupa ei pentru a deveni „la creme de la creme”. Cu o acţiune plasată în perioada interbelică, romanul urmăreşte personalitatea magnetică a profesoarei pentru care floarea vârstei este momentul de maxim potenţial din viaţa unei femei şi esenţa unui spirit bogat.

„ - Cine-a fost domnișoara Brodie?

- O învățătoare a mea, foarte cultă. Făcea singură cât un Festival de la Edinburgh. Avea obiceiul să ne invite la ceai la ea acasă și ne povestea cum e să fii în floare.

- Ce floare?

- Floarea vârstei. Odată s-a îndrăgostit de un ghid egiptean, într-una din călătoriile ei, și când s-a întors ne-a spus toată povestea. Avea câteva eleve preferate. Eu mă număram printre ele. Făceam șpagate și-o făceam să râdă. (...) Nu era decât o fată bătrână. Trebuie să-i duc niște flori la mormânt, mă întreb dacă o să-l pot găsi.”

Cum să-ncep, cum să-ncep? Am să-ncep astfel: până acum, n-am fost dezamăgit de nicio carte din colecția Endorfiction, aparținând Editurii Vellant. Nu sunt impresionist, nu o spun pentru a fi pios sau lingușitor, ci spun adevărul: pentru mine, unul, Editura Vellant este printre singurele edituri care publică/traduce opere de calitate, ale numelor mari. Majoritatea cărților citite de la ei au ceva special, sunt exact pe gustul meu, deci, cum Doamne să nu fiu fan al cărților marca Vellant? Să fim serioși! Chiar dacă sunt zona mea de confort, aceste cărți de multe ori reușesc să mă atingă cum n-au reușit altele. Nu știu cum se nimerește, dar mereu se face ca lectura unei astfel de cărți să fie exact lectura de care aveam nevoie. 

„- Anul viitor, spuse ea, veți avea specialiști care vă vor preda istorie și matematică și limbi străini, un profesor pentru asta și alt profesor pentru cealaltă, o oră de patruzeci și cinci de minune pentru asta și una pentru cealaltă. Dar în acest ultim an pe care-l aveți cu mine, vă veți bucura de roadele florii vârstei mele. Vă vor rămâne pentru tot restul vieții.”

Cum se cade că și de această dată am avut dreptate? Simplu! Am citit ulterior o carte de la Act și Politon, Fata de la Savoy, o carte care mi-a plăcut extrem de mult și a cărei recenzie o voi face zilele următoare. Și, da, după o astfel de carte (cea de mai sus), am simțit nevoia unui roman frumos, liniștit, curgător - dacă pot spune așa -, am simțit nevoia unui roman care să mă țină doar pe un singur fir epic, fără să mă solicite prea mult (deși, drept să vă spun, cum, de fapt, au subliniat și cei de la NYT Book Review - Muriel Spark vrea să ne transforme în buni observatori, iar noi simțit că ea vrea ca noi să înțelegem mai bine, așa că trebuie să ne predăm cu totul atunci când o citim.) - așadar, ca să citești Domnișoara Brodie în floarea vârstei este nevoie de atenție, este nevoie de concentrare - fiecare personaj este ceva special, fiecare replică, poate aparent lipsită de esență, este de fapt o cheie a acțiunii, fiecare acțiune, la rândul ei, este ceva definitoriu în a trage niște concluzii. Cu toate astea, poate experiența de cititor m-a ajutat să fiu cât mai atent și cât mai perspicace - pentru că, da, îmi asum și asta, Muriel Spark nu a scris această carte pentru oricine - și spun asta doar pentru a nu apărea confuzii, că, vai Doamne, ridic în slavi cartea, și cineva dacă o citește datorită acestei recenzii (de ce nu?!), ulterior să-mi spună că nu i-a plăcut deloc cartea. Da, bineînțeles, tocmai de asta este frumoasă literatura (și nu numai), anume pentru că este subiectivă, depinde de experiența fiecăruia, de trăirile fiecăruia, de sentimentele fiecăruia, de modul fiecăruia de a vedea viața. Eu unul chiar mă declar mulțumit de Domnișoara Brodie în floarea vârstei, de lectura pe care Muriel Spark mi-a oferit-o pe parcursul a o sută și ceva de pagini.

„- Voi, toate, sunteți niște eroine în devenire. Marea Britanie trebuie să fie o țară potrivită pentru eroine. Liga Națiunilor...”

Cred că cel mai mult mi-a plăcut, de fapt, e personajul principal - Jean Brodie - un personaj puternic, controversat (The Atlantic), un personaj al luminilor și umbrelor, rotund, care parcă are viață între paginile acestei cărți, l-ai putea oricând introduce în viața de zi cu zi, imaginându-ți-l drept prietenul tău cel mai bun. Mi-a plăcut pentru că m-a făcut confuz, m-a făcut să-mi pun întrebări și să caut răspunsuri - iar atunci când le găseam, parcă, de fapt, îmi puneam și mai multe întrebări. Nu știu dacă era o visătoare, nu știu dacă avea traume, dacă ascundea ceva anume și masca asta de față cu fetele de la școală, dar știu că ea vedea altfel școala, vedea altfel sistemul de învățământ - punea manierele, stilul de viață, deasupra unor cunoștințe generale sau de domeniu. Citez: „- Luați-vă manualele, a zis domnișoara Brodie de multe ori în toamna aceea, țineți-le ridicate în mâini, în caz că avem musafiri nepoftiți (*alți profesori, adică). Dacă apar astfel de musafiri, le spuneți că facem lecția de istorie... de poezie... de gramatică... (...) Între timp, am să vă povestesc despre ultima vacanță de vară din Egipt... am să vă povestesc despre îngrijirea pielii și a mâinilor... despre francezul pe care l-am cunoscut în trenul spre Biarritz... și trebuie să vă povestesc despre picturile italiene pe care le-am văzut (...)” - cred că este destul de bine conturat, în acest paragraf, ce anume vreau să spun.

Mi-a plăcut mult, e o carte care se citește ușor (dacă deja ești un inițiat al lecturii - evident, nu e o carte pe care s-o citești dacă te-ai apucat de ieri de citit) într-o după-amiază însorită, o lectură plină de învățăminte și profundă. Jean Brodie, un personaj reușit, sublim, amuzant, pe care nu-l voi uita prea curând. Un personaj care și-a pus amprenta și asupra altor personaje - de fapt, cred că asta este foarte frumos de urmărit în cadrul romanului: influența pe care domnișoara Brodie o are asupra celorlalte personaje, felul în care-și lasă amprenta, chiar și după fetele sunt nevoite să plece la liceu, asupra fostelor eleve. Și-ți aduce aminte cu drag, de ce nu, de anii gimnaziului, când un învățător era tot ce-aveam în fața tablei. Eh, vremuri! Acum, dacă stau și mă gândesc, nu-mi mai rămâne decât să văd filmul (da, romanul a fost ecranizat) și să trag concluziile. Poate fac și-o comparație carte-film, de ce nu? 

Vreau să mulțumesc, bineînțeles, Editurii Vellant pentru acest roman, Domnișoara Brodie în floarea vârstei, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; endorfinele-s mai mult decât bune (evident, când sunt stimulate prin mijloace „benefice”), să știți! Să aveți parte de lecturi minunate și pe placul vostru!