Papesa Ioana, de Emmanouil Roidis - Recenzie

,,În râs, și doar în el, stă diferența dintre om și bestie, și cu cât râzi mai mult, cu atât ești mai uman.” - Emmanouil Roidis

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe 

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2018

Traducere: Claudiu Sfirschi-Lăudat

EMMANOUIL ROIDIS s-a născut la 28 iulie 1836, în orăşelul Ermoupolis din insula Syros, şi s-a stins din viaţă la 7 ianuarie 1904. După ce a petrecut o vreme în Italia şi Germania, Roidis a ajuns şi în România, stabilindu-se temporar la Brăila. Aici a lucrat ca secretar la compania unchiului său, Dimitrios Rodokanakis, şi a tradus în secret Itinerariul lui Chateaubriand, pe care îl va publica, în cele din urmă, în 1860. A petrecut doi ani împreună cu familia în Egipt, iar în 1862, ca urmare a morţii neaşteptate a tatălui său, s-a stabilit definitiv la Atena, hotărât să abandoneze negoţul şi să se dedice literelor. În 1866 a publicat romanul Papesa Ioana, o satiră a clerului Bisericii de Apus și de Răsărit din epocă, cu subtitlul ,,Studiu medieval”. Subiectul romanului nu este altceva decât un pretext care îi slujeşte autorului spre a critica realitatea socială, politică şi religioasă a vremii sale. De aceea, romanul a stârnit reacţiile cele mai diverse, care au mers până la anatemizarea lui de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Grecia. În ciuda (sau datorită) anatemei, cartea a cunoscut un succes imens, făcându-l celebru pe autor. Preocupările literare ale lui Emmanouil Roidis nu se opresc la roman, ci acoperă un spectru foarte larg: nuvele, studii critice, texte politice, traduceri, eseuri şi articole de ziar. Toată această operă, scrisă – şi aici găsim un prim exemplu de ironie tipic roidiană – în limba puristă (katharevousa), deşi autorul ei era un apărător al limbii demotice, îşi propune desfătarea estetică şi educarea cititorului grec în spiritul literaturii antice și al culturii europene.

Dacă ar trăi astăzi, Emmanouil Roidis ar fi – probabil – activist social și influencer cu peste 20 000 de fani. Însă în 1866, când a publicat în Grecia Papesa Ioana, tot ce-a reușit să obțină a fost anatemizarea de către Sfântul Sinod. Satiră spumoasă, roman cu măști, comedie de moravuri și cea mai iconoclastă viață de Papesă scrisă vreodată, textul de față îl pune pe Roidis în compania unor Rabelais, Voltaire sau Swift – și îl face contemporanul nostru.

Am văzut întâi filmul. Evident, nu prea se leagă între ele, dar nu asta contează (de precizat că am văzut filmul din 2009, cu Johanna Wokalek în rolul Papesei, nu pe cel din 1972, cu Liv Ullmann - nu știu astfel care dintre cele două urmărește, mai precis, romanul de față; sau, în cele din urmă, măcar dacă o face vreunul dintre ele - diferențele dintre roman, respectiv ecranizarea cinematografică, sunt considerabile). L-am văzut la o oră de istorie din clasa a IX-a, și știu că m-a intrigat încă de atunci. Dar, în cele din urmă, n-a rămas decât un film care mi-a plăcut și m-a făcut curios, iar preocupările mele n-au mers mai departe în direcția unei cercetări mai amănunțite și profunde. Și, totuși, mi-a rămas în minte acel film, acea întâmplare, acel mister, acea întrebare care a interesat mult timp Biserica Catolică „chiar a existat o Papesă, sub numele ei de Ioan, provenit din Ioana, în rândurile bisericești”? E posibil să da, la fel cum e posibil ca și totul să fie o simplă neînțelegere sau legendă (dar, ce-i drept, o legendă frumoasă), iar de aici nu putem decât bănui sau crede, pe baza unor dovezi și a unor contra-dovezi, să spun așa. Ei, bine, cartea de față a lui Emmanouil Roidis pledează în vederea existenței unei asemenea Papese, dar a cărei imagine a fost pusă sub îndoială, evident, pentru că totul ar fi fost considerat, în acea vreme, ca ceva nefiresc, ceva chiar scârbos, scos din raționalitatea clericii bisericești și din temporalitatea întâmplării. Nu știu dacă o fi cazul și-n ziua de azi, dar, na, bănuiesc că nu s-au schimbat prea multe, iar femeia în rândurile bisericești încă e un subiect tabu și pe care, de-altfel, n-aș vrea să-l dezbat pentru a nu crea polemici și situații neplăcute.

N-am să vă spun despre viața Ioanei, despre cum a început totul și cum a ajuns să ocupe scaunul divin al alesului (am să vorbesc în această recenzie nu dintr-o perspectivă a posibilității de a se fi întâmplat toate acestea, ci din perspectiva certitudinii, în care aceste lucruri chiar s-au întâmplat), cum a reușit să ascundă atâția ani faptul că este femeie și circumstanțele care, de altfel, au ajutat-o să facă acest lucru. N-am să vă povestesc despre îndeletnicirile fețelor bisericești, a mai marilor învățați și cronicari și tot ce „spun” analele papale în vederea transformării acestei istorii într-o simplă, după cum chiar ei o numesc „legendă”. Scepticismul totuși n-ar fi ajuns la o concluzie, la o adică, scepticii antici, ci la o simplă îndoială, necredință, ridiculizând și luând totul ca fiind „o cacealma”, dar, în cele din urmă, toate părerile lor și argumentele solide nu sfârșeau decât în „nu știu”. Ei bine, nici eu nu știu, dar sunt sigur că această întâmplare e o parte integrantă a istoriei, încă tabu: cum să urce, domle, o femeie pe tronul Sfântului Petru? Evident, începând cu secolul al XVI-lea, deși istoria în sine a fost consemnată și reiterată chiar de cronicarii cei mai învățați, care au scris că această Ioana chiar a existat și a ocupat tronul papal, se pare că anumiți istorici au trudit cu adevărat pentru a o șterge pe această femeie, „ca pe o murdărie sau o pată”, din șirul tuturor papilor, punând totul sub îndoială și sub ideea unei întâmplări ireale, parcă inventată pentru a distra oamenii. Dar am să vă spun despre ce cred eu, de fapt, că s-a întâmplat, asta în scurte cuvinte, că nu-s istoric și nici cronicar și nici n-am citit prea multe despre Papesa Ioana, deși există numeroase scrieri latinești, articole, netulburate în biblioteci. 

Am citit cartea destul de greu, pentru că am vrut s-o rumeg cât mai bine și corect (să spun așa), să-mi fac o imagine cât mai obiectivă asupra a ceea ce de fapt s-a întâmplat. N-am scăpat din vedere numeroase trimiteri ale autorului (și când spune „numeroase”, mă refer la sute de trimiteri - la rândul lor, cu explicații), numeroase note pe care, de-a lungul lecturii, le aduce făcând referire la alte scrieri, la alți cronicari, la alți autori. Eu unul, după cum am spus și mai sus, voi vorbi în această recenzie știind ceva cert, anume faptul că această Ioana chiar a ocupat, în timpurile vieții ei, tronul papal, și-a condus una dintre cele mai mari puteri ale acestei lumi. De ce? E simplu. Există dovezi ale acestui fapt, vezi statuia care s-a construit în locul în care, dintr-un motiv chiar interesant, a murit Papesa Ioana. Jean de Mailly chiar o spune (1099): „Unul dintre Papi nu este inclus în lista oficială a Suveranilor Pontifi. A fost o femeie care s-a deghizat în bărbat și a reușit să devină, astfel, cardinal, apoi Papă. Într-o zi, în timp ce se afla călare pe un cal, născut un copil. Imediat, potrivit legii romane, a fost legată de coada calului și târâtă și ucisă cu pietre. În locul în care a fost îngropată, scrie Petre, Pater Patrum, Papisse Prodito Partum (O, Petru, condamnă nașterea femeii Papă).” Și-aici, sincer, aș putea spune că nu știu ce să mai cred: Mailly spune că Ioana a fost omorâtă, pe când Emmanouil Roidis spune că ea a leșinat și a născut, iar apoi a murit. E foarte greu, așadar, să ai o părere certă și să spui că „uite, asta s-a întâmplat, așa a murit, așa a ajuns cardinal, Papă”, deoarece, evident, totul s-a întâmplat acum în jur de o mie două sute de ani. Iar istoria e ceva ce nu e la îndemâna noastră, e ceva ce s-a întâmplat, greu de spus, cu certitudine, ce știm despre ea. Dar ne rămâne să cercetăm, să triem și să ajungem, în cele din urmă, să ne formăm o părere (fie ea a noastră sau a altora), pe baza unor argumente viabile și greu de contestat (nu incontestabile, c-ar fi un cuvânt mare). 

Istoria ne spune că Ioana ar fi devenit papă la moartea Papei Leon al IV-lea, în 855, când a fost unanim aleasă succesor, datorită faptului că era admirată de studenți, înțelepți și cardinali, ocupând Scaunul Papal sub numele de Ioan al VIII-lea și păstrând secretul față de toți, mai puțin față de valetul ei, cu care și rămâne însărcinată. După nașterea în public a copilului, și, bineînțeles, răzbunarea imediată, este repede proclamat un nou papă, Benedict al III-lea, iar mai târziu, istoria Bisericii a stabilit ca dată a instalării sale anul 855, același an în care Ioana devine Papesă, pentru a elimina, astfel, orice urmă a pontificatului Ioanei, fără a risca să lase o paranteză liberă în succesiunea cronologică a papilor. 15 ani mai târziu, în 872, când un alt Ioan devine papă, ghiciți ce!, nu i se atribuie numele de Ioan al IX-lea, ci de Ioan al VIII-lea (firesc ar fi fost, cuantificând, să fie al IX-lea, deoarece sub numele de „Ioan al IX-lea” fusese, după cum ați citit, Ioana sub statutul de papă). În fine, istoria poate continua destul de mult, la fel și toate motivele care susțin existența Ioanei. Unul mă amuză și mă face să vreau să cred, și mai mult, că totul este adevărat: din câte știu (și sper că nu știu greșit, relatarea existând și în carte), de fiecare dată când este ales un nou Papă, acesta este „verificat”, în sensul că este așezat pe un scaun cu o gaură în el, iar cineva îi controlează organele sexuale, ideea că, într-adevăr, este bărbat; iar dacă este bărbat, cel care controlează spune ”Habet!”, deci este bărbat). Nu știu, pe mine mă amuză, dar, evident, au apărut și justificări ale acestui „ritual”, în vederea proclamării istoriei Ioanei ca fiind una ireală: noul Papă este supus acestui ritual doar pentru a i se aminti că încă este o persoană care are necesități biologice și fiziologice, dar este nevoit să se abțină de la acestea. 

Mult mi-a plăcut la Emmanouil Roidis și felul în care istoricește. Sincer, v-o spun drept, mă așteptam să mă plictisească într-o măsură, deoarece mă așteptam să citesc o luuuungă înșiruire de istorie, de chestii dintr-astea. Dar reușește autorul să creeze o culoare locală genială, să povestească într-o manieră echilibrată și autentică îmbinată, pe deoparte, cu muuuult amuzament (chiar m-au făcut să râd unele asocieri, jocuri de cuvinte) dar și cu un simț filolog foarte bine pus la punct, stăpânind cuvintele precum și toate detaliile pe care, la rândul său, le-a extras din nenumărate scrieri ale cronicarilor și călugărilor care au scris despre Ioana. Cred că asta m-a surprins mult, anume cât de bine documentată este această carte carte, dincolo de un roman, devine un manuscris al istoriei, un document de referință în istoria religiei. Evident, dacă veți fi citit cartea, puteți considera totul ca fiind pur și simplu o poveste, o legendă, „o pată de murdărie”, eu doar mi-am spus părerea și ceea ce, subiectiv, cred eu, pe baza unor argumente aduse unor contra-argumente. Și, dincolo de toate acestea, a fost o lectură care chiar simt că, din punct de vedere cultural, mi-a adus multe. Și-o recomand cu mare drag celor interesați poate de acest subiect, și nu numai, ci celor interesați să afle mai multe despre secole de mult duse, milenii trecute și tot tacâmul. 

Vreau să mulțumesc, bineînțeles, Editurii Vellant pentru acest volum, Papesa Ioana, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; cum am spus, eu n-am fost dezamăgit vreo carte - dar, evident, eu am o anumită zonă literară pe care o accesez! Să aveți parte de lecturi minunate și pe placul vostru!

Editura RAO lansează: Scandalul secolului, Gabriel García Márquez

Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea, de Laura Spinney - disponibilă acum

Editura Corint lansează un nou titlu important pentru această perioadă: Gripa spaniolă din 1918. Pandemia care a schimbat lumea de Laura Spinney, în colecția Corint Istorie.

PANDEMIA de acum – un ecou al GRIPEI SPANIOLE din 1918 În 1918, italo-americanii din New York, indigenii Yupik din Alaska şi iranienii din Maşhad nu aveau aproape nimic în comun, cu excepţia unui virus – unul care a stat la originea celei mai necruţătoare pandemii a vremurilor moderne şi care a avut un efect decisiv asupra istoriei secolului XX.

Gripa spaniolă din 1918–1920 a fost unul dintre cele mai mari dezastre umane, poate nu numai din veacul trecut, ba chiar din toate timpurile. A infectat o treime din populaţia lumii, de la cei mai săraci imigranţi din New York, până la regele Spaniei, Franz Kafka, Mahatma Ghandi sau Regina Maria a României. Şi totuşi, în ciuda numărului mare de victime, între 50 şi 100 de milioane de oameni, a rămas în memoria noastră ca un factor secundar al Primului Război Mondial. Relatând povestea din punctul de vedere al celor care au trăit şi au supravieţuit acelor vremuri şi bazându-se pe ultimele cercetări din istorie, virusologie, psihologie şi economie, Laura Spinney ilustrează cum pandemia a pus la încercare ingeniozitatea şi vulnerabilitatea oamenilor, dar a influenţat și politica globală, relaţiile rasiale, structurile familiale, ca şi modul de percepţie al medicinei, religiei şi artei.

Ce spun publicațiile? 

„Cartea nu este doar o sondare, ci şi o reconstituire a trecutului. Pe măsură ce acţiunea progresează, gripa devine un personaj în sine, care se iveşte, cameleonic, în momente esenţiale ale istoriei, schimbând cursul unor evenimente care nu îi erau atribuite anterior... Captivantă.” - The Guardian 

„Spinney ştie exact care mistere medicale şi scene obsedante vor face ca pandemia să ne cucerească pe de-a-ntregul imaginaţia.” - New York Times 

„Percutantă... Spinney este o povestitoare care-şi ţese intriga cu un arsenal de date, precum un scriitor ştiinţific. Luând urma gripei fatale pe nouă continente, ea încearcă să ilustreze cum aceasta a afectat nu numai Occidentul răscolit de război, ci şi comunităţi îndepărtate din Africa de Sud, China şi Brazilia. Cartea dezvăluie reacţiile disperate, total diferite ale oamenilor şi impactul major al gripei asupra lumii moderne, de la medicină la afaceri şi de la politică la poezie.” - Science 

„Pe lângă cercetarea exemplară, naraţiunea lui Spinney este plină de detalii fascinante şi neobişnuite... Cum centenarul acestui eveniment monumental se apropie, cu siguranţă vor apărea şi alte volume dedicate pandemiei. Cartea de faţă ridică ştacheta foarte sus.” - Nature

Despre autoare

Laura Spinney s-a născut în 1971, în Yorkshire, şi a absolvit Durham University cu o diplomă în Ştiinţe Naturale. Ca jurnalist ştiinţific, scrierile ei au apărut, printre altele, în The Economist, National Geographic, Nature, New Scientist şi The Telegraph. A publicat două romane în engleză: The Doctor (2001) şi The Quick (2007), dar şi o carte de nonficţiune: Rue Centrale (2013), în engleză şi franceză. În prezent, trăieşte în Franţa.

Haul dm - Produse de îngrijire și nu numai

Salutare, dragi cititori,

E al doilea post de genul pe care îl fac și vreau să vă spun că mă încântă foarte tare. Primul, cel de AICI, a avut un număr impresionant de vizite și vizualizări, deci presupun că aceste postări sunt destul de populare. Recunosc, de altfel, și mie-mi place să văd ce și-ai mai cumpărat alții - îmi face plăcere să le știu părerile și, de asemenea, review-urile privitoare la anumite produse. Astfel, cine știe, poate mă regăsesc și eu și mă gândesc să le achiziționez. Totuși, bineînțeles, trebuie să știm faptul că fiecare persoană este diferită (funcție de ten, anumite alergii, chestii de genul, așa că cel mai bine este să ne documentăm înainte de anumite alegeri - știți și voi, probabil, ce se întâmplă online în perioada asta privitor la o anumită marcă de produse cosmetice și de îngrijire personală; dar nu vreau să discut despre asta, nu sunt avizat). Așa, că, haideți să începem. Sper să vă placă și, cine știe, poate vă inspiră. Deși majoritatea (de fapt, cam toate produsele) sunt pentru bărbați, asta nu înseamnă că, cine știe, nu ați putea fi inspirate în alegerea unui produs cosmetic (și nu numai) pentru o persoană dragă vouă. :) 

Am să vă spun că mi-am făcut un stoc tare frumos de produse pentru îngrijire a feței, dar și niște deodorante, produse pentru corp și baie. Și sunt tare încântat, deoarece, la dm, există o gamă variată și complexă din care pot alege - iar prețurile sunt foarte, foarte accesibile și bune, raportate la calitatea pe care o au produsele. Nu știu, e părerea mea, de aceea merg destul de des în dm și îmi „fac poftele”.

Mi-am luat, în primă instanță, o apă de gură marca Dontodent, deoarece, în general, nu prea folosesc apă de gură. Totuși, dacă beau cafea/ceai sau mănânc ceva mai colorat (afine, să spunem), obișnuiesc să mă spăl mereu pe dinți după. Așa că m-am hotărât să încerc această apă de gură, astfel încât doar să-mi clătesc gura după ce am mâncat sau băut ceva ce știu că afecteaă albul dinților. Sincer, chiar îmi place, am încercat-o, folosind-o în fiecare seară (de obicei) după ce mă spăl pe dinți. Și-mi place că nu e foarte concentrată și nu-mi creează o stare dintr-aia astringentă, nu știu cum să spun - să mă înțepe limba și gura după ce o folosesc. Lasă un gust plăcut și nu e nevoie de o cantitate mare - folosesc jumătate de căpăcel și sunt mulțumit. Mi-am luat, de asemenea, și o periuță de dinți cu peri mobili și moi. Nu-mi plac periuțele de dinți țepene, care-ți creează disconfort la folosire (deși se spune că perii unei periuțe de dinți ar trebui să fie mai tari - nu-s de acord, importantă este durata cu care te speli pe dinți, nu neapărat intensitatea - tăria - cu care îți freci dinții). De asemenea, folosesc pentru igienă orală și un produs de curățare a limbii, cumpărat tot din dm, și-mi place faptul că are un capăt mai curbat care oferă o suprafață de contact mult mai mare cu mucoasa bucală, a limbii, și îndepărtez astfel mult mai eficient și ușor anumite particule alimentare. Credeți-mă, o igienă corectă orală nu presupune să-ți speli doar dinții, ci și limba și chiar gingia.

Vă spuneam mai sus că mi-am luat și niște deodorante. Dap, folosesc mereu deodorant și nu antiperspirant, pentru că folosirea uzuală a unui antiperspirant poate dăuna. Dar aceste deodorante îmi plac foarte mult, în special cel de la Gerovital Men, deoarece au un miros tare plăcut și, cireașa de pe tort, NU pătează și nu lasă urme albe. Mi s-a întâmplat tare, tare des să folosesc un deodorant și-apoi, din grabă, să trag un tricou pe mine și să observ că l-am murdărit (of, și chiar îmi plăcea tricoul acela). :) Dar mai jenant este atunci când îl folosești, e OK și apoi vezi că, peste ceva timp, apare o urmă albă sub axilă. Ugh! De aceea le aleg pe acestea - miros plăcut și siguranță „estetică”.

De asemenea, am cumpărat și un spray pentru țânțarii, prietenii noștri cei mai loiali din această perioadă. Se aplică pe piele și n-are un miros dintr-acela toxic, neplăcut, ci chiar are un miros neașteptat de plăcut. Nu l-am folosit încă, se pare că mai întârzie puțin țânțarii - dar știu că vor veni vremuri neplăcute, așa că trebuie să fim pregătiți și înarmați, hehe! Are un preț foarte bun, sincer, și-am fost curios cât ar costa un astfel de spray într-o farmacie. Era cu mai mult de jumătate mai scump, deci trageți voi concluziile. :) Și sunt sigur că e bun, deoarece m-am uitat la ingrediente și nu cred că domnii țânțari sunt fanii acestei compoziții S-quito free.

Aici am niște măști pentru față BaleaMEN(sunt obișnuit să le folosesc aproape zilnic) hidratante. Mereu o față are nevoie de hidratare, mai ales dacă tinde să fie uscată. Eu, unul, am un test destul de ciudat, întrucât am perioade în care e foarte gras, și când e foarte uscat (depinde foarte mult de vremea de afară și de contactul pielii mele cu anumite temperaturi). De aceea mereu le am în dulapul de la baie și le aplic (de obicei) după duș. Mi-am luat, de asemenea, și o cremă petru mâini, deoarece e extrem de important (mai ales în această perioadă) să ne îngrijim mâinile și să le protejăm de uscăciune (etanolul din dezinfectante, pe lângă faptul că dezinfectează, „scoate apa”, cum îmi place mie să spun, deci deshidratează). Crema aceasta e numai bună (e a doua pe luna asta) și are un miros plăcut de piersici. Absorbția este, de asemenea, destul de rapidă, deși tinde să fie o „cremă mai grasă” - de asta o folosesc doar seara, când mă bag în pat. O noutate pentru mine a fost totuși acest gel pentru ochi, de la alverde, pe care pur și simplu îl ador. Are un miros subtil de aloe și se aplică atât, atât de ușor, fără să-mi creeze vreun disconfort în zona ochilor. V-am spus, pentru mine a fost o noutate, deoarece nu mai folosisem vreun asemenea produs, dar efectele le-am observat în decursul a câteva zile. N-am avut cearcăne în mod obișnuit, dar știu că pielea de sub ochi, fiind și mai subțire, tinde să fie mai sensibilă și, la un anumit moment, să capete o o culoare mai neplăcută. Ei bine, am avut problema asta; nu spun că este vreun gel minune care, pam, într-o zi mi-a șters toate aceste urme, însă am observat o îmbunătățire a luminuozității ochilor - par mai sănătoși, ce-i drept. Evident, în folosesc în fiecare seară, după ce aplic crema pentru față. V-am spus, nu mi se pare rușinos, ca băiat, să ai grijă de pielea ta și de corpul tău. Dacă are cineva ceva de obiectat, să sune la Evul Mediu și ne-auzim după. Hehe!

Cred că sunt înnebunit după gelurile de dus care miros frumos, au un parfum anume, și fac muuultă spumă. Da, știu că nu e tocmai OK ca un gel de duș să facă multă spumă, dar mie îmi plac. În special cele de la Nivea, care au și cremă hidratantă în compoziție. Dar, sincer, în ultima lună am descoperit niște geluri de duș care pur și simplu miros atâââât de bine și sunt atât de plăcute când le folosești, încât cu siguranță am să le achiziționez oricând (au un preț extraordinar). Vorbesc despre cele de la alverde, Sensitive Nature și Sports Nature. Au un miros super și după folosire lasă, de asemenea, un parfum plăcut. Nu vă spun cât de fresh se simt pe piele și nu e nevoie de cantități prea mari pentru a face o spumă consistentă. Sincer, iarăși, am fost surprins de cât de bune sunt și cât de bine miros. De asemenea, sunt 3 în 1, adică pot fi folosite și ca șampon și chiar pentru igiena feței. Mi-am mai luat și un gel de duș Nivea, ediție limitată, cu cocos, care are un miros extraordinar. L-am folosit și-mi place foarte mult. Na, de fapt, gelurile de duș Nivea mereu au fost bune și n-au adus nicio obiecție. De asemenea, mi-am cumpărat și un șampon CLEAR, pe care-l folosesc de câțiva ani. Nu obișnuiesc să-mi schimb șamponul, ci îi rămân loial - CLEAR e șamponul cu care mă împac cel mai bine deoarece îmi lasă părul moale și mătăsos, dar nu foarte-foarte, dacă mă înțelegeți. Folosesc puțin șampon când mă spăl - și prin „puțin” vreau să spun „îndeajuns de mult”, deoarece știu persoane care fac risipă și folosesc cantități exacerbate. De fapt, dacă stau să mă gândesc, așa fac cu orice produs: niciodată nu folosesc mai mult decât este nevoie, deoarece, vedeți voi, de ce să risipim când putem să fim cumpătați și să economisim? Nu? :) 

Alte trei produse de care sunt foarte încântat - în special de cele două geluri (cel cu capac roșu și cel cu capac galben) pentru față, de la BaleaMEN. Pe cel de la Garnier l-am mai folosit, îmi place foarte mult, e cu cărbune și poate fi folosit atât ca mască, cât și ca scrub/peeling. Îl folosesc cam de două ori pe săptămână, în general. În schimb, pe cel din dreapta, un gel de curățare puternic, cu vitamina E și acid salicilic - chiar simți cum îți curăță fața. Aveți grijă, însă, să nu îl folosiți în zona ochilor sau a nasului (mi s-a întâmplat mie) deoarece creează un disconfort. Dar acțiunea lui se simte și chiar își face treaba (folosesc, după, o cremă hidratantă care se absoarbe rapid deoarece tinde să usuce puțin tenul). Gelul de curățare cu capac galben este tot de la BaleaMEN, este cu Q10 și m-am gândit să-l folosesc în locul unui gel de curățare de la Gerovital - sincer, îmi plac mult mai mult consistența și felul în care îmi lasă tenul (încă o dată, gelurile de curățare sunt de obicei făcute pentru a îndepărta excesul de sebum de pe față, astfel încât, după folosire, fața tinde să fie puțin uscată). Ei, nu a trebuit să-mi hidratez tenul după ce am folosit acest gel, deoarece nu mi-a uscat fața (cum, sincer, mă așteptam s-o facă, deoarece așa mi se întâmpla de obicei la orice gel de curățare pe care îl foloseam). Îmi plac mult produsele cu ceai verde și Q10 de la dm, mă declar fanul lor. 

Aici am un gel de ras, BaleaMEN, și un aftershave cu Q10 și ceai verde (după cum v-am zis). Nu obișnuiesc să folosesc spumă de ras, în schimb, ci doar gel, deoarece spuma de ras îmi lasă fața „mată”, nu știu cum să vă spun, simt că îmi încarcă fața. De aceea folosesc în general doar gel de ras, puțin, încât să facă un strat subțire care să ușureze bărbieritul. Îmi place aceasta de la BaleaMEN, deoarece e pentru piele sensibilă și nu „curge” de pe față, ci oferă un contact perfect al lamelor cu părul de pe față. 

Totuși, altă surpriză plăcută a fost acest aftershave. Eu foloseam în loc de aftershave, apă de hammamelis virginiana, un tonic extrem de bun. În schimb, în ultima lună am folosit acest aftershave și îmi place mult pe care îl are - îmi tonifică pielea, extrem de sensibilă după bărbierit, și-i oferă protecția de care are nevoie după sensibilitatea căpătată în urma bărbieritului. Alte produse aftershave ori îmi iritau pielea, ori mă usturau după aplicare din cauza componentelor pe care le aveau. De aceea am renunțat să folosesc alte aftershave-uri, însă pe-aceasta îl voi folosi mereu. Ce-i drept, nu e nevoie de o cantitate industrială spre a fi aplicată pe față după ce vă bărbieriți. De aceea sunt sigur că o să mă țină mult timp de acum înainte. 

Aici sunt trei creme BaleaMEN de care sunt cel mai entuziasmat. Prima, cea din dreapta, este o cremă cu SPF, ”Factor de protecție solară”, o cremă foarte importantă în această perioadă în care vremea începe să se încălzească și soarele să își facă de cap (deși, în ultima perioadă, vremea o ia razna). Este foarte importantă să știm că UV-urile sunt destul de dăunătoare pielii noastre, deși, tot lumina soarelui ne oferă și condițiile perfecte pentru sinteza vitaminei D. Eu o folosesc mereu când ies, deoarece nu lasă un strat gros pe față și nu se observă - deci, are o absorbție rapidă. Crema din mijloc este o cremă hidratantă; n-am folosit-o încă, deoarece, în momentul de față, folosesc altă cremă hidratantă. Este o cremă cu un preț foarte bun, raportat la calitate. Crema din stânga jos, cea cu ambalaj alb, este printre preferatele mele. Este a doua pe care o folosesc în ultima lună, deoarece este o cremă pentru ten sensibil - exact cum e tenul meu. O folosesc de obicei seara, n-are miros, dar are o acțiune rapidă și lasă tenul catifelat, oferindu-i protecția necesară. Mie îmi place foarte, foarte mult, o s-o folosesc mereu de-acum înainte. Se aplică cu ușurință și nu cauzează iritații.

Cam asta a fost. Sper că v-am inspirat măcar puțin și că v-a plăcut această postare. Voi ce v-ați mai cumpărat? Cu ce vă mai ocupați în această perioadă? :) O zi cât mai frumoasă și liniștită! 

Păsările dintr-o bună zi, de Sally J. Pla - Recenzie

 

Editura: Corint

Rating: 3 din 5 steluțe

Anul apariției: 2020

Număr de pagini: 336

Traducere din limba engleză: Alina Dobre

„În plus, am citit despre un incident cu ciori care s-a întâmplat în Ontario, Canada. Sute de mii de ciori obișnuiau să migreze printr-un oraș micuț și făceau o zarvă atât de mare, încât într-un an locuitorii săi au decis să aibă o zi de vânătoare pentru a încerca să le împuște și să scape de ele. Un vânător a împușcat o cioară. O CIOARĂ. Și ghici ce s-a întâmplat apoi? Celelalte ciori au zburat de-acolo - și ghici ce: nu s-au mai întors niciodată. Cu siguranță au prins ideea.”

Salutare. Știu că nu am mai trecut de ceva vreme pe aici, însă, cel puțin pentru mine, perioada aceasta nu este prea propice pentru a citi, a învăța, a fi în toate regulile ”OK-ului”, să spun așa. Deci, încerc încă să mă adaptez (deși, chiar nu vreau s-o fac, în condiții actuale) și să-mi găsesc ritmul, atât în ceea ce prevede cititul, cât și privitor la alte aspecte firești. Cum spuneam, nu prea am citit, shame on me, nu cum o făceam cândva; chiar am încercat, însă-mi pierdeam ritmul & cheful pe măsură ce citeam doar câteva pagini. Nu știu cum să numesc această perioadă, dar, cu siguranță, a fost nefavorabilă pentru mine. Poate pentru că, de multe ori, am încercat să citesc cărți greoaie, care necesită atenție și timp, asta când mie îmi zbura mintea prin alte părți, analizând și reanalizând anumite „probleme”. Sau poate, pur și simplu, chiar n-am avut starea necesară să citesc cât mai mult - neștiind să-mi gestionez timpul, să-l valorific și fructific. Dar, eh, îmi revin eu, cu siguranță. Am mai trecut prin perioade în care n-am pus mâna pe o carte timp de săptămâni întregi, și când am făcut-o, am revenit în forță. Deci, fore sure, aștept acel moment.

„Mai întâi am găsit statuile lui Shaw în magazinul de suveniruri. Apoi, Tata s-a mutat într-un spital care e foarte aproape de sanctuarul lui Shaw. Acum, țin în mână jurnalul vechi a lui Shaw. Jurnalul lui personal. Nu cred că sunt doar coincidențe. Dacă n-aș ști mai bine, aș spune că e aproape ca și cum Shaw încearcă să dea de mine cumva. Dar, normal, asta ar fi superciudat.”

Am să vă povestesc ceva despre cartea de față, Păsările dintr-o bună zi, scrisă de autoarea californiancă Sally J. Pla, o carte care a fost un respiro binevenit în această perioadă, pe care am citit-o fără probleme, destul de ușor, ca o lectură light & cute, dacă pot să spun așa, pe care am savurat-o, dar care totuși nu m-a atins prea mult. Sumând, cred că e o lectură de care m-am bucurat doar pe parcursul cititului, nu și după, întrucât nu m-a emoționat prea mult, deși a avut niște fragmente destul de profunde; încă simt că i-a lipsit ceva, dar nu știu ce. Având în vedere faptul că se vrea a fi o lectură pentru copii (apărând în colecția Corint Junior) - deși eu consider că se pliază și pe alte categorii de vârstă - să spunem că a fost o carte care, cu siguranță, ar prinde mai bine la cei mai mici. Dar asta nu înseamnă că n-a fost o carte de care m-am bucurat și în care m-am aventurat, cu siguranță, întru totul.

„ - Tata și cu mine am făcut o listă de păsări pe care voiam să le vedem cândva. Și am văzut deja una - Bufnița de Virginia. Mai sunt șapte pe listă. Vreau să încerc să mai găsesc și altele. Pentru tata. Așa că... Putem să mergem în locuri unde să facem asta. Să găsesc păsările dintr-o bună zi ale Tatei.”

Intriga este destuul de interesantă, să spun, deoarece povestea începe datorită (sau, mai bine spus, „din cauza”) faptului că tatăl lui Charlie, personajul principal, reporter de război, se întoarce rănit din Afghanistan, aflându-se într-o stare sensibilă și firavă a sănătății. Pentru a-i urma dorințele și promisiunile, Charlie pleacă într-o călătorie (deși, cum el spune, „urăște călătoriile”) în care urmărește să găsească „toate păsările” din acea „bună zi”, pe care a promis că o să le vadă împreună cu tatăl său. Evident, nu este o misiune ușoară, unele specii de păsări fiind chiar dispărute, altele, abia văzute de om, iar asta pe lângă faptul că va călători împreună cu frații săi gemeni și cu Ludmila, un personaj misterios de care Charlie este intrigat și în care nu prea are încredere. Veți vedea, pe parcurs, care este ideea cu această Ludmila - pot spune că a fost unul dintre personajele mele preferate, atât prin felul efervescent și complex în care a fost construit, cât și din privința poveștii de viață. 

„Mă rog, dacă te uiți atent la un punct anume de pe tavan, o să vezi două noduri de pin care arată ca ochii mari ai mamei și, între ei, două linii curbate, cafenii, care seamănă cu nasul ei și au exact forma zâmbetului ei. După asta mă uit când mă trezesc dimineața.”

Cartea este, în mare măsură, una amuzantă, cu replici spumoase, întâmplări neașteptate, personaje noi care apar des, toate pe fundalul aventurii în căutarea zburătoarelor. De asemenea, cred că un biolog, mai precis, un ornitolog, ar fi mult mai încântat de acest roman, întrucât se citează mult din Dr. Tiberius Shaw, un ornitolog renumit în acest domeniu fascinant. Și mie mi-a plăcut, recunosc, m-au încântat mult asocierile dintre viața păsărilor și cea a omului; mai precis, ideea că avem totuși atât de multe de învățat de la natura, în toată splendoarea ei, și că natura este cea care ne ține, cu toate relele pe care le facem, pe acest Pământ imens. 

„Unele specii de păsări au un singur partener toată viața, orice s-ar întâmpla. Altele par să-și schimbe iubiții ca pe șosete.” (Tiberius Shaw) 

Ca s-o spunem ca la orele de limba română, Păsările dintr-o bună zi ajunge să fie un fel de bildungsroman, un roman al formării personalității, al formării desăvârșite a propriei persoane. Și aici, evident, mă refer la Charlie, care din băiatul timid și obsedat de curățenie și de anumite lucruri, devine băiatul curajos (încă obsedat de curățenie, care mănâncă numai crochete de pui), trecând prin diferite aventuri, în încercarea sa de a bifa toate păsările pe care vrea să le vadă. De asemenea, mi-a plăcut să urmăresc și această transformare, felul în care Sally J. Pla a valorificat potența acestui subiect. Și a făcut-o frumos, introducând, în anumite fragmente, situații în care Charlie este nevoit să ia niște decizii bazându-se pe maturitate și perspicacitate. De fapt, cred că un punct forte a romanului a fost dialogul dintre personaje. Unul cu viață, deseori amuzant, ba chiar plin de dramă și profund, în care fiecăruia i s-a relevat o anumită emoție, un anumit sentiment, o trăsătură de caracter. 

„Sala Păsărilor de la Muzeul Field este minunată. Fiecare om ar trebui să o viziteze cel puțin o dată, să vadă ce înseamnă cu adevărat diversitatea lumii naturale, ce înseamnă să trăiești și să-i lași pe alții să trăiască. Și să vezi pe cine am lăsat să moară.” (Tiberius Shaw) 

Așadar, cred că este o carte care-și merită cele trei steluțe oferite, întrucât chiar a fost o lectură lejeră, relaxantă, m-a amuzat și emoționat, într-o măsură, în același timp. Dar, definitely, nu e tipul meu de lectură pe care-l prefer. Evident, asta nu înseamnă că, pentru unii, Păsările dintr-o bună zi nu este o lectură excepțională, de cinci steluțe. Are potențial, ce-i drept. E pur și simplu vorba de subiectivismul lecturii, de felul în care am perceput eu personajele, acțiunea, emoțiile, imaginile și atmosfera create. Totuși, le-am apreciat, mi-au plăcut, dar nu într-o măsură superlativă. Nu cum mi s-a întâmplat citind alte cărți. Dar, și așa, o recomand mult celor cărora le plac cărțile efervescente, aventuroase, cu grupulețe care se avântă în necunoscutul lumii, care ajung să se cunoască mai bine, atât pe ei înșiși, cât și pe ceilalți, alături de lumea din care fac(em) parte. Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest volum, care poate fi comandat de AICI, cu un click. Vă recomand să urmăriți cu atenție site-ul celor de la Grupul Corint, întrucât au apariții din ce în ce mai frumoase și (ne)așteptate. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!