Sălbaticele, de Rory Power - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection 

Număr de pagini: 352

Rating: 3 din 5 steluțe

Anul apariției: 2020

Traducere: Mihaela Apetrei

Rory Power a crescut în New England, unde locuiește și acum și lucrează ca editor de ficțiune polițistă și consultant pentru adaptări TV. Are un doctorat în literatură de la Universitatea din East England și își amintește cu plăcere de perioada petrecută acolo, în parte pentru că a învățat-o mulțime de lucruri, dar, în principal, pentru că în campus găsea o grămadă de iepurași sălbatici. Sălbaticele, un bestseller New York Times, este primul ei roman, iar în iulie 2020 urmează să apară cel de al doilea, Burn Our Bodies Down.

A trecut un an și jumătate de carantină la Școala de fete Raxter, de când a apărut Toxul. Întâi au murit una după alta profesoarele. Trupurile elevelor s-au transformat în ceva ciudat și străin. Izolate de restul lumii și lăsate să se descurce singure pe insula pe care se află școala, fetele nu îndrăznesc să iasă dincolo de gard, unde Toxul a transformat pădurile în locuri sălbatice și periculoase. Când Byatt dispare, Hetty va face orice ca s-o găsească: va sfida carantina și va înfrunta ororile de dincolo de gardul școlii. Dar în lume află că povestea este mult mai complicată decât și-ar fi putut imagina.

„Nu de contaminare ne temem - am avut deja toate boala, oricare ar fi ea. Ci e vorba despre a vedea din nou descompunerea pe care o aduce. Despre a ști că într-o zi, curând, ni se va întâmpla și nouă. Despre a ști că tot ceea ce putem face este să sperăm că vom trece peste asta.”

OK, nu e nimic de ascuns prin faptul că am vrut să citesc acest roman datorită copertei, care e pur și simplu genială, chiar relevantă, aș putea spune, pentru conținutul romanului și, mai ales, pentru o anumită scenă. Am citit cartea rapid, cred că într-o zi și ceva, asta fiindcă n-a făcut apel prea mult mai psihologia mea, sau la spiritul meu de a sta și de a rumega anumite situații și întâmplări. De ce? Pentru că e, îmi asum când spun asta, o carte destul de simplă, în care primează acțiunea (și-aceasta, pe alocuri, cu sincope), ritmul alert, neașteptat, misterios. Și totuși, eu n-am văzut-o ca o carte care să mă dea pe spate, care să mă încânte la maximum, care să mă surpindă așa de mult pe cât, din păcate, mă așteptam; și ce m-a enervat, de altfel, cel mai tare, a fost faptul că are un potențial imens, însă autoarea cred că s-a grăbit puțin să termine romanul, cred că a omis niște aspecte pe care ar fi trebuit să le aibă mai mult în vedere atunci când a scris Sălbaticele. De altfel, ce m-a intrigat la fel de mult, a fost și faptul că are numeroase aprecieri critice, viabile, din partea unei „exegeze” selecte, critice pozitive care ridică acest roman deasupra multor alte romane. Acum, nu știu ce să spun, pentru mine n-a fost neapărat ce mă așteptam să fie, dar, după citirea romanului, pot trage concluzia că ar ieși un film chiar fain din el. Cu anumite modificări de scenariu și, poate, mai multă „pistonare” și atenție asupra anumitor situații.

„Am așteptat și am încercat să rămânem în viață - împreună în spatele gardului, în siguranță, departe de sălbăticia pădurii, departe de animalele tot mai flămânde și ciudate -, dar fetele continuau să cadă pe capete. Crizele care lăsau trupurile prea slăbite ca să mai poată respira, care lăsau răni ce nu se mai puteau vindeca sau, câteodată, o agresivitate ca o febră, care le întărâta pe fete una împotriva celeilalte.”

N-am să vă spun despre ce e vorba în roman, găsiți în descriere, în sinopsis, toate acestea, dar pe scurt este vorba de „ceva”, un „Tox”, o boală, un virus, cine știe, care face ca fetele din Raxter să se transforme în diferite chestii, să le-apară solzi, să le dispară anumite organe - cu cuvinte mai simple, să sufere mutații care parcă nu sunt chiar așa de la întâmplare - dar, sincer, vă las pe voi să descoperiți ideea acestei „transformări” (cred că acesta a fost unul dintre aspectele care m-au atras cel mai mult la roman, dincolo de ideea aceasta de „izolare”, de mister adâncit între granițele unei lumi pe care nu ai voie s-o părăsești). De altfel, în romanul lui Rory Power, Sălbaticele, moartea pare-se a fi ceva de o secundă, minciunile, secretele, toate acestea sunt parte integrantă și verosimilă a lumii în care trăiesc fetele din Raxter. Li se ascund multe lucruri, de fapt, ele își trăiesc viața de zi cu zi ca într-un film de aventuro-acțiune-groază, în care destinul pare-se a fi controlat de acest „Tox”, despre care cu toții știu, dar nimeni nu știe cu adevărat ce înseamnă. Știu doar că trebuie să respecte anumite reguli, anumite măsuri, în vederea evitării îmbolnăvirii. Și, totuși, revenind, parcă acțiunea romanului m-a lăsat puțin rece, nu m-am simțit atras de personaje, ideea în sine a fost tratată puțin cam sec, nu neapărat pe gustul meu, dar aici voi reveni mai târziu.

„(...) Dacă n-aș fi plecat din cameră în seara aia. Existau un milion de căi prin care să fie evitată venirea aici, dar niciuna dintre ele nu pare posibilă. Mereu am fost pe propriul meu drum. Așa s-a întâmplat întotdeauna până acum.”

Sincer, cartea mi-a adus, pe alocuri, aminte de un alt roman pe care l-am citit recent și mi-a plăcut enorm, Inspecție, despre care voi vorbi într-o altă recenzie. Cred că „buba” a fost faptul că am tins, pe parcursul lecturii, să le compar, să le asemăn puțin, și în cele din urmă să înclin balanța într-o anumită direcție. Well, greșeala mea, dar mi-o asum. Poate că aș fi apreciat mai mult acest roman dacă nu eram deja, să spun așa, „familiarizat” cu ideea de „hai-să-ascundem-adevărul”, dar totuși n-aș fi putut depăși sincopele romanului, anumite întrebări la care, nici la sfârșit, parcă n-am primit răspuns. La o adică, de fapt, romanul acesta chiar am impresia că s-a terminat prea deodată, prea, așa, „în aer”, încât chiar m-a făcut să mă gândesc dacă, oare, Rory Power se gândește să mai scrie un alt volum, să facă o serie, habar n-am, din Sălbaticele. Nu știu, dacă voi ați citit acest roman, chiar sunt curios de ce părere aveți. Pentru că, așa cum v-am spus, pe mine m-a dezamăgit puțin, deși, din câte vedeți, i-am dat trei steluțe din cinci (asta e mai mult de jumătate) - motivele sunt simple, clare: în primul rând, potențialul chiar fain al cărții, în detrimentul felului în care a fost tratată ideea, în al doilea rând, coperta superbă, chiar inspirată, care chiar m-a atras și m-a făcut să vreau să citesc acest roman (de asemenea, e o altă bilă albă faptul că e relevantă pentru roman, întrucât am avut de-a face, de nenumărate ori, cu cărți ale căror coperte n-aveau nicio tangență cu acțiunea romanului respectiv) și, în al treilea rând, faptul că nu obișnuiesc să dau două steluțe/ o steluță la cărți (decât dacă, într-adevăr, sunt foarte, foarte mediocre și nu fac apel deloc la psihologia și emoțiile mele - și, în cele din urmă, Sălbaticele a avut, pe ici-colo, câte o scenă, o replică, ceva care mi-a plăcut într-o măsură).

„Putrezește pe dinăuntru. Țesut îmbâcsit cu mâl, miros atât de acru și înțepător, încât îmi dau lacrimile.”

Așa, ziceam că nu e neapărat pe gustul meu roman. Ei bine, chiar stăteam și mă gândea, probabil m-am depărtat puțin eu de acest gen, nu știu, deoarece înainte îl citeam mai cu mult drag, mai cu mult patos, mai cu multă plăcere. Poate ar trebui să ies puțin din zona mea de confort, mi-am zis iarăși, și chiar cred că asta am să fac, întrucât am în vedere, spre a citi, anumite romane cu a căror gen nu sunt chiar familiarizat. Dar, spre exemplu, în momentul de față citesc Ultima aniversare, de Liane Moriarty, una dintre autoarele mele preferate dintotdeauna, și vreau să vă spun că pur-și-simplu-o-ador. Mi-a fost maxim de dor să citesc ceva de la Moriarty, iar cartea aceasta cred că a picat numai bine, după numeroase lecturi destul de grele pe care le-am abordat. Dar, revenind la Sălbaticele noastre, eu sunt sigur că alți cititori o vor fi apreciat mult mai mult după ce o vor citi - e o idee de perspectivă, de fapt, e un adevăr: depinde foarte mult de ceea ce obișnuiești, în general, să citești, de cărțile pe care le abordezi în vederea viitoarelor lecturi, de „experiența literară”, să spun așa, pe care o ai. Recunosc, îmi plac acest gen de cărți, în special datorită faptului că parcă-mi schimbă registrul și mă introduc în alte lumi, în alte atmosfere, și, de altfel, le găsesc mai ușor de citit decât alți autori care mi-s dragi. De aceea romanul lui Rory Power a venit, în cele din urmă, ca un respiro, ca o „altă gură de aer” de care poate chiar aveam nevoie, având în vedere că ultimele două romane citite înainte de a fi citit Sălbaticele au fost destul de greluțe, dacă pot spune așa.

„Este prea târziu. Un lăstar se încolăcește în jurul picioarelor ei, înspre șira spinării, iar altul în jurul brațelor, trăgând-o înapoi. Un țipăt, apoi un trosnet de oase. Umărul stâng îi sare, atârnând prost în încheietura lui.”

Chiar sunt curios de părerea voastră, deoarece știu că acest roman este destul de vizat de mulți cititori, atât din blogosferă, cât și de pe Bookstagram. Dacă ați citit romanul, aștept cu nerăbdare părerea voastră și felul în care ați simțit cartea lui Rory Power. Repetându-mă, eu am găsit-o ca fiind o lectură lejeră, nu una de care să-mi amintesc și pe care s-o fac ca fiind de referință, dar o lectură care m-a liniștit și mi-a dat de înțeles, totuși, c-ar trebui să mai abordez și alți autori, și alte genuri - să citesc, cum ar veni, tot ce-mi pică în mână, fără să mă gândesc că „deși sunt atâtea cărți, eu citesc ceva ce nu-mi place”. Nu. Dacă nu-i dau o șansă, cu siguranță nu voi reuși să evoluez, în cele din urmă, spre a citi și alte genuri care-s foarte posibile să-mi placă. Dar, momentan, rămân la cele trei steluțe meritate și cred că am să citesc și următorul roman al autoarei, doarece sunt sigur că prietenii de la Editura Trei îl vor traduce.

Cartea poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, divin. Abia aștept să am ocazia să le citesc. Și, legat de Sălbaticele, sunt curios tare de părerea voastră, după cum v-am spus, iar dacă ați citit-o, puteți lăsa aici un comentariu sau să-mi scrieți. Chiar am, la rândul meu, niște întrebări. Lecturi super și cu spor să aveți!

O educație libertină, de Jean-Baptiste Del Amo - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2011 

Număr de pagini: 350

Traducere: Alexandru Matei

„(...) Dacă te uiți de departe, cam tot aia e. Că triezi lemne, vinzi legume, cari apă, mi-e totuna. Nu toate-s același lucru, în fine, dar orice faci, tot la rahat ajungi: miroși rahat, câștigi rahat. O lume de rahat, tot spun chestia asta. N-are importanță, te-ai născut aici, aici o să crăpi. E vorba de timp. N-ai decât să aștepți și cele două capete o să se unească mai devreme sau mai târziu.”

Cu accente din Parfumul lui Süskind, romanul de debut al lui Jean-Baptiste Del Amo este o revelaţie literară şi olfactivă, în acelaşi timp: un roman pesimist, noir, excesiv, care va bântui nările cititorilor mult timp după ce vor fi închis cartea. Un titlu cu rezonanţe flaubertiene, cu trimiteri subtile la Sade şi la Proust, volumul lui Del Amo spune povestea lui Gaspard, fiul unui porcar ajuns în Oraşul Luminilor pentru a scăpa de mizeria şi deznădejdea de acasă. În fresca barocă şi haotică a Parisului prerevoluţionar, destinul lui Gaspard se intersectează cu cel al contelui Etienne de V., care îl introduce în cercurile înaltei burghezii franceze şi îi devine iubit.

„În același fel, se gândea Gaspard, purtăm instrumentul morților noastre apropiate, ascuns la sân, așteptând undeva în liniște, cu o răbdare infinită.”

Jean-Baptiste Del Amo a debutat la Gallimard, la 26 de ani, cu romanul O educaţie libertină, distins în 2008 cu premiul Laurent-Bonelli şi în 2009 cu premiul Goncourt pentru roman de debut. Următoarea sa carte, intitulată Le sel, apare în 2010. A impresionat criticii prin bogăţia scriiturii şi prin descrierile sale care lasă să se întrevadă pasiunea pentru Pierre Choderlos de Laclos, Marcel Proust sau Gabrielle Wittkop. Del Amo iubeşte imaginile tari, în stilul lui Damien Hirst, şi mărturiseşte într-un interviu că vrea să scrie cărţi „dure, noir şi estetice”.

Cred că ar trebui să încep această recenzie prin a specifica faptul că nu e prima carte de la Del Amo pe care o citesc, am mai citit și Pornographia, tradusă tot la Editura Vellant, deci cam știam la ce să mă aștept. Dar dacă romanul anterior mi-a plăcut, pot spune că acesta pur și simplu m-a lovit din toate direcțiile; nu mă așteptam să fie atât de complex, atât de profund și de frumos scris, în stilul caracteristic al lui Jean-Baptiste Del Amo, cu personaje atât de frumos construite, adevărate, profunde, de o psihologie profundă și intensă. Chiar a fost o surpriză plăcută, extrem de plăcută; și, după cum v-am zis, nu mă așteptam să nu-mi placă, deoarece știam că acest autor se încadrează în acea categorie a autorilor care scriu pe gustul meu. Dar m-a surprins faptul că a fost scrisă totuși într-o manieră atât de reală, atât de subtilă și fără constrângeri literare. Ce-i drept, Jean-Baptiste are un stil anume, are o efervescență literară deosebită, un estetism dezvoltat, complex în detalii și atât de natural în redarea lor, încât n-ai cum să te plictisești citind atâtea descrieri ale orașului, ale oamenilor; până și o simplă apă face interesul a numeroase pagini, fiind descrisă ca un loc al suferinței, al morții, într-un Paris descris magistral, într-un Paris primitiv, sălbatic, murdar, jegos, transpirat, în care violul, tâlhăria, crima, moartea, boala se întâmplă la fiecare colț de stradă, într-o duhoare inumană, atipică, cu mirosuri grele și dezgustătoare, grețoase. De altfel, mi-am dat seama foarte rapid (încă din primul roman citit, Pornographia), că pentru Del Amo acest simț al olfacției face interesul cărților sale, este ca un mod sigur de a descoperi lumea, oamenii, locurile, de a descoperi emoțiile și trăirile, dând o forță colosală romanelor sale, această efervescență a mirosurilor de tot felul, este ca și cum ai descoperi personajele, atmosfera, locurile prin intermediul nasului, cu ajutorul său, iar acele mirosuri insuportabile nu sunt altceva decât descrieri firești ale oamenilor, ale străzilor, ale Parisului plin de boală, de transpirație, murdărie și sărăcie. Ador, pur și simplu, acest lirism al simțurilor pe care Jean-Baptiste Del Amo îl redă în scrierile sale. Și dacă sunteți pasionați de acest tip de lectură, cu siguranță cele două cărți ale autorului, Pornographia și O educație libertină vor fi pe placul vostru.

„Din acest tablou se înălță un miros nou, variantă a împuțiciunii estivale. La aceasta se adăugă mirosul degajat de pământ. O pestilență fără nume acoperi parfumul cel mai puternic cu putință. Străzile deveniră sediul unei vieți haotice, adaptate de urgență la schimbarea radicală a orașului. Oamenii au răzuit pereții ca să evite asaltul jerbelor pe care trăsurile le proiectau în toate direcțiile. Ca să traversezi, trebuia să fii mai precaut de două ori decât odinioară, să sari vioi peste flancuri, să prevezi fiecare mișcare bruscă, instabilitatea solului care șerpuia pe sub picioare și țintea să azvârle trupurile sub copitele cailor.”

Să-ncep pe scurt să redau povestea, în doar câteva fraze, O educație libertină este povestea lui Gaspard, fiul sărac al unui porcar care pleacă din satul său natal, Quimper, și merge în Paris pentru a scăpa de mizeria de acolo, de trecutul său (care, în timpul romanului, ne este adus „în fața ochilor” prin intermediul a numeroase flashback-uri despre Quimper, asociate cu anumite culori - chestia asta mi s-a părut extrem de interesantă, iar folosirea culorilor este foarte relevantă, despre familia sa, mama și tatăl său), și pentru a căuta o viață mai bună și mai curată. Totuși, în acel oraș prerevoluționar, în care se întâmplă atâtea atrocități, atâtea crime și violuri, iar moartea pare a fi ceva ce ține de o simplă secundă, întâmplându-se peste tot, destinul eroului nostru Gaspard se intersectează cu cel al lui Etienne de V. (pe lângă faptul că acesta cunoaște și alte persoane care-l ajută în „creșterea” sa), însă Etienne de V. este cel care îl introduce în societatea burgheză contemporană, cel care îi deschide noi drumuri și îi oferă noi posibilități, cel care poate să-l facă să-și depășească acea condiție rușinoasă de porcar, de muncitor de clasă inferioară, de necalificat, făcându-l iubit și adulat de către cei „de pe treptele superioare”. Mi-a plăcut mult să urmăresc acest aspect, anume modul în care Gaspard ajunge să ia imaginea lui Etienne de V. drept un ideal al frumuseții, al vieții, al bogăției, uitându-se pe sine și ajungând să facă numeroase compromisuri, să rupă prietenii, să-și nege propria identitate. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, la o adică, n-are rost și cu siguranță voi fi stricat plăcerea lecturii dacă vă spun ce și cum și când și unde și de ce. Dar, în mare, O educație libertină chiar este un fel de bildungsroman, un roman în care, Gaspard, la sfârșitul drumului său parcurs, nu mai este cel care era la început, ci e schimbat de tot ceea ce i s-a întâmplat, e schimbat de către toți oamenii pe care i-a cunoscut, toate emoțiile care l-au încercat. Și, la sfârșit, putem trage concluziile „evoluției” sau „regresului” care, în acele momente, îi definesc viața.

„Bătrânul puțea. Degaja un miros de fecale, discret, dar stăruitor, o duhoare înțepătoare și acidă. Rahatul îi umfla pantalonii, îl obliga să înainteze cu pași împiedicați. Gaspard își dăsu seama că tot căcatul ăsta i se scurgea pe coapse într-o crustă călduță și-i umplea cutele din piele, apoi îi păta țesătura pantalonilor de pânză, îi murdărea sexul și vintrele, îl irita și-i făcea să sângereze epiderma zbârcită.”

Personaje puternice. Asta am simțit citind romanul. Dacă în Pornographia accentul era mai mult pus pe ideea atmosferei, pe jocul simțurilor, pe efervescența stilistică, aproape lirică, în acest roman, pe lângă toate acestea, am regăsit și personaje cu caractere puternice, personaje rotunde, complexe, atât de bine create, personaje pline de idei, dar totuși vorace, personaje dominate de o anumită trăsătură de caracter, alcăuite din lumini și umbre, care fac din lectură o adevărată plăcere. Mie-mi plac acele cărți care au personaje puternice, care atrag prin simțămintele lor, care sunt greu de pătruns, nu prea accesibile, și care se relevă cititorului într-un mod care lasă loc de interpretări, misterios, aș spune. Și-aici, înainte de toate, îi pot încadra pe Etienne de V. și pe Gaspard, iar apoi pe Emma, un alt personaj care, pentru mine, a însemnat un interes enorm. Bine, lectura poate fi și una mai simplă, să spunem așa, dacă nu ești genul de cititor căruia îi place să cerceteze, să dea atenție psihologiei personajelor, să încerce să își justifice, din punctul lui de vedere, anumite alegeri pe care acestea le fac. Mie îmi place să fac asta și din acest motiv spun că acest roman are personaje puternice - nu puține au fost momentele în care m-am oprit din lectură doar pentru a încerca să-mi explic anumite circumstanțe și emoții pe care personajele lui Jean-Baptiste Del Amo le-au avut. Dar asta ține de mine, la o adică. Vreau doar să subliniez faptul că O educație libertină nu este un roman superficial, ci unul extrem, extrem de profund.

„Moartea căprioarei îi aminti cât de mult i se insinuase Quimper în carne. Acest pământ pe care Gaspard îl renegase nu înceta să-l locuiască, să-i compună ființa. Parisul nu îl schimbase deloc, nicio umilință nu-i putea ascunde acest adevăr care se înălța despotic și-și cerea drepturile.”

Eu am citit acest roman în două zile, în două reprize - jumătate într-o zi, jumătate în cealaltă zi. Și, drept să vă spun, n-a fost ușor, dat fiind faptul că acest roman nu are dialoguri scrise cu cratimă, înșiruite în modul firesc al unui dialog, replicile personajelor sunt scrise una după alta, pe același, folosindu-se ghilimele și cratimă. Iar asta face ca cel spațiu „gol” dat de dialog să fie lipsă; cu alte cuvinte, fragmentele sunt „înghesuite”, nu este o lectură care decurge lin. Unii ar putea găsi acest lucru deranjant, chiar greoi, dar eu pur și simplu m-am lăsat sedus de atmosfera pe care o creează autorul, de plăcerea pe care o aveam citind replicile personajelor, de plăcerea pe care o aveam descoperindu-le psihologia și emoțiile. N-a mai contat felul în care e scris romanul, felul în care se fragmentează acțiunea, ci totul a fost exact ce trebuie și cum trebuie. Dar, dincolo de toate, revin și vă spun faptul că, pentru mine, Jean-Baptiste Del Amo este un autor energic, este un autor efervescent, complex, un autor care nu se sinchisește atunci când vine vorba de a scrie despre jeg, murdărie, despre mirosuri insuportabile, sex, violuri, homosexualitate, despre primitivul ființei, despre sufletele dominate de ură, despre pofte carnale și altele de acest gen care ar putea fi considerate tabu. Este un autor chiar al extremelor, și-mi asum când spun asta, deoarece stilul său de a scrie nu se compară cu al niciunui alt autor pe care l-am citit. Sincer v-o spun. Dacă stau și mă gândesc, chiar nu-l pot asemui, câtuși de puțin, cu al unui alt autor. E un stil dur, e o carte pentru „oameni mari”, să spun așa, o carte pentru persoane care au o oarecare experiență literară, care știu să vadă dincolo de cuvinte, dincolo de situații, dincolo de sufletele. Mi-a plăcut, mi-a plăcut tare de tot acest roman, și-abia aștept să mai citesc ceva de la autor, deoarece am văzut că mai are o carte, Animalia, apărută în 2016. 

„Oamenii nu mai erau decât ființele pe care-și baza el parvenirea, pentru că toți păreau să joace acelați joc: să urce, să se cațere, să strivească, să omoare, să ia, să pună mâna și să stăpânească. (...) Oamenii nu sunt decât scândurile unei scări, trebuie să pui piciorul pe fiecare dintre ele ca să te ridici, își spuse Gaspard. (...) Uite pe cineva are ar putea fi o scândură bună. O treaptă perfectă. Poți pune piciorul pe așa ceva. Ăsta, însă, nu valorează mare lucru, nu prea ține.”

În rest, ce să vă mai spun? Că mi-a plăcut romanul, asta e clar, dat fiind și faptul că i-am dat cinci steluțe din cinci. Dar, bineînțeles, asta nu înseamnă că s-ar putea să vă placă și vouă. După cum am mai spus de nenumărate ori, eu am un anumit gen de lectură pe care îl abordez mai des, am o anumită zonă literară de confort - pe care, ce-i drept, o accesez mult mai bine decât dacă aș citi alt gen de cărți, cum ar fi SF (never tho) sau fantasy. Nu știu, pentru mine, într-o carte, omul, psihologia fac, sentimentele sale, emoțiile sale, felul în care reacționează la anumite situații „umane”, acestea fac subiectul de interes, fac o lectură să fie cât mai plăcută. Faptul că pot învăța despre sufletul și trăirile sale, și, astfel, mă pot înțelege mai bine pe mine, nu-i așa? Poate și eu am fost pus în acea situație și n-am avut experiența de a (re)acționa așa cum trebuie. Sau, cine știe, poate voi fi pus în acea situație, iar atunci voi ști, în cele din urmă, cum să acționez în direcția potrivită! 

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, O educație libertină, de Jean-Baptiste Del Amo, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la preț redus, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Poate sună ciudat, dar chiar așa este ! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi! 

Moștenirea Matildei Turpin, de Álvaro Pombo - Recenzie

Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 400
Anul apariției: 2012
Traducere din limba spaniolă (și note): Ilinca Ilian

„(...) casa asta s-a sfârșit odată cu Matilda. Ce mai rămâne acum e umbra, coaja a ceea ce a fost. Dar tot Antonio își dă seama că să spui așa ceva înseamnă tototdată să spui un neadevăr, o absurditate: de bine de rău, noi suntem încă aici, iar noi suntem ființe substanțiale. Ce-o să fie, ce-o să se aleagă de noi?”

Álvaro Pombo este una dintre vocile inconfundabile ale literaturii spaniole contemporane. Romanele sale au fost distinse cu premii precm Herralde de Novela (1983), Premiul criticilor din Spania (1990), Fastenrath (1999), Planeta (2006) sau, cel mai recent, Nadal (2012). Licențiat în litere și filosofie la Universitatea Complutense din Madrid, Álvaro Pombo și-a continuat studiile la Birkbeck College, în Londra, unde a și locuit între 1966 și 1977, iar din 1973 a început să publice, debutând cu un volum de poezii intitulat Protocolos. Întors în Spania, în 2004, a fost primit în Academia Regală Spaniolă. A avut o scurtă incursiune în politică, candidând pentru un mandat de senator din partea partidului UDP, fără a-l obține, însă. Romanul Moștenirea Matildei Turpin i-a adus în anul 2006 premiul Planeta, unul dintre cele mai importante premii literare din Spania și al doilea din lume după Nobel ca valoare financiară.

„Matilda avea claritatea lucrurilor reale, a oamenilor autentici, a prieteniilor trainice și profunde.” 

O casă elegantă pe o stâncă în nordul Spaniei este peisajul care deschide şi apoi încheie romanul lui Alvaro Pombo. Ascultăm povestea Matildei Turpin: o femeie care, după 13 ani petrecuţi ca soţie şi mamă a trei copii, se îmbarcă într-o carieră spectaculoasă în lumea finanţelor la nivel înalt, în Londra. Dar povestea e spusă în absenţa personajului principal: Matilda moare la 56 de ani, lăsând în urmă o familie şi doi servitori care încearcă să îşi rearanjeze viaţa în lipsa ei. Care este adevărata moştenire a Matildei Turpin? Ce s-a pierdut odată cu dispariţia ei? Şi ce se va întâmpla mai departe în acest roman polifonic, al reflecţiei şi al singurătăţii, al gândurilor de răzbunare din sânul unei familii în care fiecare se consideră nedreptăţit?

„Relația dintre ei nu și-a pierdut suplețea după moartea Matildei, se comportă în continuare ca niște prieteni buni, fiecare cu rolul lui bine stabilit în casă. Singurul lucru, totuși, pe care îl atrage după sine absența Matildei - și chiar și acum, în acest moment al serii - este un grad considerabil de reticență sau de prudență când se întâlnesc toți trei: să nu facă referire în mod direct la Matilda și mai ales la moartea ei. Toți trei subînțeleg (sau fiecare dintre cei trei presupune că ceilalți doi subînțeleg) că Matilda se află în ei înșiși, în memoria lor, în inima lor, în viața lor, dar că amintirea ei trebuie să rămână în reticența fiecăruia.” 

Nici nu știu cum de a trecut atâta timp până să fi citit această carte - din câte văd, e apărută în 2012, adică acum 8 ani. Și totuși, mă uit în urmă și mă gândesc la faptul că, cu siguranță, n-aș fi apreciat-o la fel de mult dacă o citeam la o vârstă mai fragedă, când eram mai tinerel (nu că acum aș fi vreun arhaic, am doar douăștrei', dar mi-am conturat un gen de lectură caracteristic, care-mi place și mă atrage mai mult, spre care am o predilecție) și nu cred că aș fi avut răbdarea necesară pentru o asemenea lectură cum este Moștenirea Matildei Turpin. Recunosc, aproape ca întotdeauna, m-am lăsat atras maxim de copertă - care, zău, este extrem de relevantă, după părerea mea, în a oferi niște puseuri legate de ideea romanului. Și-am citit această carte, lucru de care sunt chiar mândru, destul de rapid, având în vedere că au fost cam cinci reprize de citit (fără să mă opresc), undeva în medie cam optzeci de pagini/ zi, și credeți-mă că după ce citeam, știam că îmi ajunge, pe ziua respectivă, fiindcă romanul de față necesită maximă atenție, cum zice Juan Antonio Fentes, „cere răbdare și efort”, fiind o carte destul de grea, foarte complexă, uneori cu un nivel abstract al situațiilor, replicilor, ideilor. Dar am citit-o fără să mă plictisească vreo singură secundă, deoarece am fost absorbit, în totalitate, de ceea ce se întâmplă în roman. Și mai ales de către personaje, deoarece pe asta pune accent, de fapt, autorul. Dar vă voi scrie despre asta în ceea ce urmează.

„(...) Suntem într-o situație de doliu și sufernță, într-o meditatio mortis cum greu mai găsești. Și eu meditez la plinurile pe care le-a lăsat mama ei prin dispariția ei, în loc să meditez la golurile care, dat fiindcă nu sunt, pot fi obiectivate în fața facultății de judecată.”

Sincer, drept să vă spun, eu mă așteptam la altceva, în niciun caz la o lectură atât de intensă. M-am așteptat să fie un roman, cum să spun, poate tipic, cu un scenariu puțin banal, în care moartea Matildei Turpin ar fi lăsat o moștenire care să provoace divergențe într-o familie, la modul acela în care ba cineva a rămas cu mai mult, ba cineva vrea mai mult, se simte nedreptățit, mai apare și o eventuală fiică, ba un fiu pierdut etc. Dar n-a fost deloc așa. Dimpotrivă, a fost o lectură profundă, intensă, poate puțin greu de urmărit și de digerat la un moment dat, dar nu m-a deranjat, îmi plac acele cărți care fac apel la atenția mea maximă, care mă încearcă și-mi dau de gândit, care mă fac să mă întorc la paginile din urmă fiindcă am impresia că-mi lipsește raționamentul logic. Nu spun, sincer, c-am înțeles pe deplin romanul, chiar este unul greu, cred că e nevoie de puțin mai multă experiență literară și psihologică, ba chiar filozofică, să citești Moștenirea Matildei Turpin așa cum poate ar trebui. Eu n-o am, încă, iar acest roman chiar mi-a reliefat acest lucru - aș putea concluziona faptul că Moștenirea Matildei Turpin chiar e un roman pentru oameni cu o experiență de viață, pentru oameni înțelepți, pentru oameni „mari”, să spun așa, care au răbdarea, timpul, căldura necesară de a citi un astfel de autor. Dar asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut, asta nu înseamnă că, în maniera mea proprie, nu am simțit și trăit și plăcut și iubit și apreciat acest roman. Dimpotrivă, l-am găsit chiar una dintre cele mai bune lecturi, pentru mine, din acest an. Însă eu am un stil anume, după cum am zis, de citit, de cărți pe care le abordez - pentru mine omul face interesul principal al unei cărți, psihologia sa, felul în care reacționează în anumite situații și etica lor morală, cognitivă, interioară. Îmi place să urmăresc felul în care acestea gestionează intrigi, felul în care își reiterează caracterul atunci când adevărata lor natură iese la iveală.

„- Nu se poate ca Matilda să nu mai existe deloc, asta nu se poate, Juan!”.

Să trec puțin și la ideea romanului, fără, însă, prea multe detalii. Avem așadar de-a face cu șase personaje: Jacobo, Andrea, și Fernando (cei trei copii ai Matildei și ai lui Juan), Antonio, Emilia (cei doi servitori ai familiei Turpin) și Angélica. Ideea proximală a romanului constă în faptul că, pentru fiecare (și totuși, mai puțin pentru Andrea, care nu ne este înfățișată prea des în roman, întrucât ea nici măcar nu ajunge la conacul în care au locuit Matilda, soțul ei și cei doi servitori cu care s-au împrietenit) moartea Matildei scoate la iveală niște drame interioare, niște conflicte între personaje, refulări, sentimente, idei crescute în profunzimea sufletului. Și-am mai observat un aspect interesant al cărții, pe care mi-a plăcut să-l urmăresc de-a lungul lecturii: tensiunea (să spun așa) dintre personaje, tot acest conflict interiorizat, care face „acțiunea romanului”, este într-o concordanță subtilă cu vremea de afară, cu „lumea exterioară”, cu natura care însăși pare că are, la rândul ei, ceva de spus: „(...) ploaia e acum noaptea tunătoare, răzbunătoare, fără înțelegere pentru pielea caldă a cârtițelor și a șoriceilor de câmp, fără simțuri pentru înfiorările celor străbătuți de valuri de înfiorare, pentru starea de rău a celor care, uzi până la piele, se pun la adăpost și fac un foc din lemne de stejar, sau îl aprind în sobițe mici sau mai toarnă jăratec în tăvițele din tandure. Ploaia urăște focul și căldura și chibzuința și judecata cu capul pe umeri și prăpădește tăria din inimi și trimite boală, răceală copilașilor mici. Și pisicile o urăsc: odioasa ploaie virginală, înaltă și dură și monotonă și intensă și crudă și strălucitoare și îndârjită, îndărătnică și îndârjită, care potopește putregăirile din morminte, face praf atlazurile sicrielor sub pământ, face neînsemnata inimă să se înece și, laolaltă cu ea, tot ce ține de dragoste și dragostea însăși.” Repetându-mă, astfel de pasaje se reiau în anumite puncte cheie ale romanului, când tensiunea tinde spre angoasă, spre neașteptat, spre abstract chiar, autorul descriind cum, de altfel, este vremea de afară, ba însorită, caldă, ba plină de ploi inevitabile, bolnave, reci.

„(...) La puțini ani distanță Fernandito și-a văzut mama sleită de puteri. Era o imagine cutremurătoare: intensa frumusețe mortală care s-a năpustit peste Matilda sub ochii fiului ei, când nu putea să se mai ridice, aproape nici nu mai putea vorbi, prăbușită pe canapea și nevrând să mai vadă pe nimeni, doar pe Emilia. Atunci a știut că îl iubește și, încă o dată, a simțit acea dragoste electrizantă care provenea dintr-un foarte profund de identificare dintre ei doi.”

Așadar, toate aceste conflicte dintre personaje par a fi „aprinse” de moartea Matildei Turpin, o femeie care a lăsat în urmă nu doar o moștenire fizică, ci mai ales una cognitivă, de ordin psihologic, interior: a deschis drumul a numeroase întrebări, întrebări care nu-și găsesc răspunsul într-un mod simplu, ci căutând în trecut; întrebări care stârnesc drame, care au consecințe, care ascut colți și lasă pagube. Nu știu cum să vă spun, chiar e un roman extrem de profund, un roman interior, al eu-lui, un roman al controverselor și al identităților psihologice, în care fiecare personaj, văzut prin ochii celorlalte personaje, are o anumită trăsătură definitorie de caracter. Și fiecare personaj se angajează în alte relații cu celalalte, de la ideea adulterului (un termen cam impropriu, dacă veți fi citit cartea), până la cea a homosexualității. E un roman al idelor abstracte și totuși atât de contemporane, atât de ancorate în adevăr. Da, e un roman verosimil, al cercetării psihologice și a minții umane, în toate cotloanele ei întunecate și greu de pătruns și de descoperit. Un roman al dilemelor atemporale, care zbuciumă viața unui om. Dincolo de toate acestea, e un roman scris extrem, extrem de bine, foarte cercetat, care-ți ascute simțul critic și psihologic. Nu e un roman cu o acțiune alertă, dimpotrivă, dialogurile sunt foarte rare, replicile dintre personaje sunt scurte, vagi, punându-se accent pe trăirile interioare ale acestora - orice cuvânt are însemnătate, are o încărcătură profundă, e un joc al înțelesurilor multiple. 

„Timpul s-a mai înseninat. Burnița a luat un respiro și nu mai plouă. Nu e soare tot timpul, doar din când în când. Lumea ambientă e plăcută. O căldură care e deja hibernală și umectantă. E o strălucire ușor stinsă, dar vie, un poate-da-poate-nu meteorologic. Și asta, ce înseamnă? Asta înseamnă că lucrurile, doliul pentru moartea Matildei printre altele, se îndreaptă ușor-ușor spre o viață mai bune, se atenuează puțin, din fericire.”

Chiar nu știu ce să vă mai spun despre romanul lui Álvaro Pombo, Moștenirea Matildei Turpin. Eu cred că este un roman pe care trebuie doar să-l citiți, o recenzie nu reiterează prea multe, trebuie pur și simplu simțit, citit așa cum trebuie, cu răbdare și cu o atenție deosebită. Nu e genul de lectură, după cum am zis, light, ușor de parcurs de către oricine. Nu e o carte comună, e una, chiar îmi asum când spun asta, extrem-extrem de grea, cel puțin pentru cineva care nu are o oarecare experiență literară care presupune ani buni în spate. Și, vreau să zic, o experiență literară de a fi citit un anumit gen de carte, un anumit gen de ficțiune. Pentru mine chiar a manifestat un interes deosebit acest roman, mi-a plăcut enorm să urmăresc evoluția (sau, la pol diametral opus, regresul) anumitor personaje, ideea psihologică care-i definește, conflictele acestea incisive, de natură interioară, dintre ideile lor și dintre atitudinile respective. E un roman bun, complex, diferit de multe cărți pe care le-am citit; și-nchei spunând că, într-adevăr, a fost o carte care m-a surprins enorm și pe care o consider una dintre cele mai bune citite vreodată, nu neapărat anul acesta. Deși, din câte văd, are un rating micuț pe Goodreads, asta e încă o dovadă a faptului că fiecare lectură poate fi simțită diferit, poate fi apreciată diferit, în conformitate cu multe lucruri care țin de noi înșine. Eu chiar mă bucur că am citit-o și pot spune că mi-ar face mare plăcere să mai am ocazia să citesc deva scris de Álvaro Pombo.

„ - Revenim la Matilda. Casa asta e Matilda, familia asta e Matilda. Revenim la Matilda fie că e de bine, fie că e de rău.” 

Vreau să mulțumesc celor de la Editura Vellant pentru acest roman, Moștenirea Matildei Turpin, de Álvaro Pombo, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la preț redus, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie! Lecturi frumoase și cu spor să aveți!

Clubul Mars Room, de Rachel Kushner - Recenzie

Editura: Vellant
Rating: 4 din 5 steluțe
Traducere: Mihaela Buruiană
Anul apariției: 2019
Număr de pagini: 384

,,În sfârșit, un roman adevărat! Cutremurător, plin de compasiune, amuzant.” - Stephen King

Rachel Kushner s-a născut în 1968 în statul Oregon, S.U.A. Pe părinții ei îi descrie ca fiind doi oameni de știință ,,foarte neconvenționali, din generația Beat”. A studiat economia politică la Berkeley, apoi literatura, la Columbia University. Primele ei romane, Telex from Cuba (2008) și The Flamethrowers (2013), au fost bestsellere New York Times și finaliste la National Book Award in Fiction. The Mars Room, 2018 (Clubul Mars Room, Editura Vellant, 2019), cel de-al treilea roman al său, este bestseller internațional, romanul anului 2018 pentru New York Times și Time, premiat și nominalizat la un număr impresionant de premii literare. Rachel Kushner a mai publicat povestiri și eseuri în New Yorker, Harper's, The New York Times și The Paris Review. Unul dintre scriitorii care au influențat-o major este Don DeLillo, iar tehnica ei literară se bazează extensiv pe documentare socială. În prezent, trăiește la Los Angeles, împreună cu soțul și fiul ei.

,,Curajos, empatic, superb scris. Un roman care nu îndulcește realitatea, ci o descrie răbdător, cu toate fațetele ei.” - Margaret Atwood

,,Vezi-ți de treabă și nu spune nimănui numele tău adevărat”. Acestea sunt cele două reguli de aur care se aplică atât în clubul de striptease Mars Room, cât și în închisoarea pentru femei Stanville, California. Romy Hall, 29 de ani, le știe prea bine: tocmai este pe cale să înceapă executarea a două sentințe consecutive pe viață. ,,Continui să exiști indiferent dacă îți propui sau nu să faci asta”, spune Romy și șterge orice urmă de machiaj de pe fața Americii contemporane. Înăuntru pare la fel de dur ca afară, doar că la scară mai mică și în concentrație mai mare: mii de femei se luptă pentru a face rost de lucruri esențiale supraviețuirii, violența este la ordinea zilei, viața instituționalizată abundă în momente de absurd, dar și de umor. Dincolo de satira usturătoare la adresa vieții instituționalizate, Clubul Mars Room se înscrie în seria marilor romane care dinamitează din interior orice rămășiță a visului american.

„Unele femei din închisoare fac regulile pentru restul, iar femeia care insista ca cealalta să tacă era una dintre ele. Dacă le respecți regulile, inventează altele. Trebuie să te bați cu lumea, altfel rămâi cu mâna goală. Învățasem deja să nu plâng. În urmă cu doi ani, când fusesem arestată, plângeam fără să mă pot stăpâni. Viața mea se terminase și știam asta.”

Iarăși, o carte pe care am citit-o acum ceva vreme, dar despre care mă încumet să vorbesc astăzi. De ce? Pentru că, repetându-mă, e o carte care merită ceva timp să se sedimenteze, asta după ce o vei fi citit. Impresionist, voi spune faptul că mi-a plăcut, mi-a plăcut mult de tot, și nu neapărat prin faptul că eu sunt ușor de convins, dacă mă atașez rapid de un personaj sau dacă acțiunea mă încântă (deși, de multe ori, pentru mine nu primează aceasta), ci datorită faptului că a fost o carte diferită, autentică, o carte care a abordat un subiect sensibil despre care nu-mi aduc aminte să fi citit în ultimii ani: viața în închisoare, cu multe aspecte privitoare la aceasta, de la relații, până la violență și crimă. Până la dezumanizare și condiția socială a unui prizonier în pușcărie. Îmi amintesc că m-a întrebat o prietenă ce citești, și i-am zis, pe scurt, „un roman despre o femeie în pușcărie”, și m-a întrebat dacă-mi place, i-am zis „da, m-a prins, adică e interesantă, chiar dacă nu e tocmai ce mă așteptam să fie”. Recunosc, aici, am intrat în lectura acestui roman fără să știu prea multe despre el - asta fac de obicei, mă las atras mai mult de titlu, de autor, chiar și de copertă, uneori (de cele mai multe ori mi se pare relevantă, sau, cel puțin, cred că ar trebui să fie relevantă coperta, în sensul în care ar trebui să reitereze, câtuși de puțin, ideea romanului; și, zău, coperta aceasta chiar e una potrivită, culorile folosite, minimalismul ei; ei, aici și eu caut semnificații, și depinde de fiecare ce și cum o vede). Pe scurt, chiar mi-a plăcut Clubul Mars Room, și-am să vă spun în continuare mai multe.

„(...) Te mișcau cum voiau ei, iar tu nu trebuia să te epuizezi, asta pentru douăzeci de dolari pe melodie. Dar, după ce rusoaicele ne-au invadat clubul, bărbații au început să ceară toți să fie masturbați, pentru cei douăzeci de dolari pe cântec. Văzându-se sub preț, rusoaicele au lovit în noi, toate celelalte. Scurgeau bani din toate portofelele. Dar erau corect și cinstit ai lor, fiindcă erau mai istețe și mai disperate. Întreg sistemul se bazează pe lăcomie, așa că cine câștigă, câștigă.”

Povestea e localizată temporal undeva pe la începutul anilor 2000, iar personajul principal este Romy Leslie Hall, o femeie care este închisă într-o închisoare de femei din cauza unei crime comise. De aici, pe lângă anumite imagini cu închisoarea, ceea ce se întâmplă în ea, relațiile (și eventualele prietenii) cu gardienii, cu personalul închisorii, cu celelalte deținute, Kushner ne povestește viața acesteia - cum a ajuns ea la Clubul Mars Room și, de aici, prin alte întâmplări, în cele din urmă în închisoare. Ne dăm seama ușor că viața lui Romy nu a fost tocmai una roz, una plină de posibilități, lipsită de griji, iar faptul că a ajuns în închisoare pare-se a fi scris cu cerneală albă, nu-ți dai seama prea bine dacă se face într-adevăr foarte vinovată de ceea ce a făcut; dar acesta este una aspect pe care, poate, nu l-am înțeles eu prea bine. În cele din urmă, acțiunea se conturează pe încercarea ei de a-și găsi copilul, de a lua legătura cu acesta - dincolo de asta, Romy este o femeie puternică, o femeie silențioasă (dacă pot spune așa), un caracter dur și rațional. Trebuie să vă spun că mi-a plăcut tare mult de ea, dar au mai fost câteva personaje care mi-au fost pe plac. Și, la polul diametral opus, am dat de niște personaje care m-au scârbit și de care nu m-am atașat deloc (de fapt, cred că asta a și fost ideea lui Rachel Kushner atunci când le-a construit). Găsiți chiar AICI un interviu foarte, foarte interesant cercetările făcute de Rachel Kushner în scrierea cărții Clubul Mars Room. Vă recomand totuși să le fi citit doar după ce veți fi terminat romanul, deoarece e puțin posibil să găsiți niște spoilers, să le spun așa. Cred că oricum, dacă citiți romanul, veți rămâne cu niște întrebări ale căror răspunsuri, mai mult sau mai puțin, le veți găsi acolo.

„Anii pe care i-am petrecut drogându-mă și citind cărți de la bibliotecă nu-i regret. Nu era o viață rea, chiar dacă probabil niciodată nu m-aș întoarce la ea. Aveam un venit ca stripteuză și îmi permiteam să-mi cumpăr ce voiam, adică droguri, și, dacă nu ați încercat niciodată heroină, vă zic eu: te face să ai o părere bună despre tine, mai ales la început. Te face să ai o părere bună și despre alți oameni. Îți vine să lași toată lumea în pauză, să-i dai o pauză, să-i arunci o privire tandră. Nu există nimic la fel de liniștitor.”

Legat de Romy Leslie Hall, care își ispășește pedeapsa pe viață în închisoare, ni se prezintă, după cum v-am zis, istoria vieții ei, sumată în flashback-uri care ne descriu anumite contexte, anumite întâmplări, circumstanțe, dar fără a ne oferi însă prea multe răspunsuri. Detaliile, spre exemplu, despre crima pe care aceasta, în fața unui copil, în fața propriului ei fiu de patru ani, a comis-o, sunt foarte abstracte, vagi, dar nu prea cred să facă interesul prea multor cititori; și totuși, când aceste detalii sunt oferite în totalitate cititorului, încă se păstrează o urmă de ambiguitate - după cum v-am spus, te fac să te întrebi dacă vina ei este una justificată sau, dacă nu mă exprim greșit, nejustificată. În cele din urmă, e o crimă, un om a fost omorât - dar oare a avut motive întemeiate s-o facă? Și, dincolo de toate acestea, ne dăm seama că nu există motiv pe această lume să omori, în cele din urmă, un om! Nu? De asta, citind cartea, am rămas cu un gust amar, fiindcă încă nu știu ce să cred, în ce direcție să duc toate acestea. Dar, sincer, am așa un răspuns pe care mi l-am oferit eu mie, în legătură cu Romy Leslie Hall și ceea ce a făcut aceasta. Romy Hall a fost o dansatoare în Clubul Mars Room, și ea însăși își spunea „Vanessa”, atunci când era la muncă. Evident, în Clubul Mars Room toți angajații trebuiau să fie anonimi, să nu-și recunoască adevăratul nume - era ca o pecete, ca o literă stacojie în societate. Ce se-ntâmplă în Clubul Mars Room, rămâne, în cele din urmă, în Clubul Mars Room.

„Am hotărât să rămân la banii negri făcuți dansând în poală clienților de la Mars Room, pe Market Street. Nu-mi păsa dacă era muncă cinstită, voiam doar să nu mi se pare respingătoare. Știam despre dansatul în poală că frecangeala era mai ușoară decât vorbitul.”

Legat de stilul de scriere, pot spune faptul că Rachel Kushner scrie „ușor”, romanul ei se citește ușor. Și totuși scrie atât de profund, dincolo de orice reguli, dincolo de orice încorsetări. Romanul este, în același timp, greu, dar și simplist, este alb, dar și negru, este heavy dar și light - întocmai precum viața unei femei într-o închisoare de femei din Central Valley California: absurdă, tragică, reală. Rachel Kusnher scrie pentru adulți, pentru oameni mari, scrie fără bariere și fără rușine, scrie despre sex, violență, abuzuri, violuri, într-o manieră pe care doar adulții ar înțelege-o în profunzime. De aceea, tind să cred, romanul acesta nu este unul pentru copii, pentru cei care nu-s familiarizați cu acest gen dur de carte. Cartea se citește, după cum v-am spus, ușor și greu, de-amândouă - depinde de fiecare cititor, dacă e dispus să stea și să analizeze inteligența din spatele cuvintelor, interiorul acestora, subtilitatea de care dă dovadă Rachel Kushner în ceea ce scrie. Eu am stat puțin și-am rumegat anumite pasaje, îmi amintesc că citeam carte, îmi puneam un semn undeva, și mă întorceam cu treizeci-patruzeci de pagini în urmă, să-mi confirm anumite chestii pe care le citeam, anumite atitudini pe care le-aveam față de anumite personaje. Îmi place când o carte mă stimulează mental, mă face să îmi pun întrebări și să vreau să găsesc cât mai multe răspunsuri, și cât mai repede. Clubul Mars Room a fost o astfel de carte, și mi-a plăcut tare mult că a abordat un subiect, din punctul meu de vedere, tabu, legat de încarcerarea unei femei, legat de viața într-o închisoare - un subiect dur, un subiect sensibil, greu, care n-am văzut să fie tratat atât de des - mai ales de către o scriitoare. Dar poate n-am citit eu cărțile potrivite, și dacă știți voi alte cărți care tratează același subiect, aș fi tare bucuros să vă citesc recomandările!

„(...) Pentru unii oameni, realitatea pur și simplu nu înseamnă mare lucru. Pentru unii oameni, lumina trece direct prin ei, un anumit fel de oameni, ăia nebuni, oameni cu o boală mintală, și eu știu ce-i aia, cum am spus, sunt aici că am tulburare bipolară și îmi pare bine că au aerul ăsta condiționat, altfel căldura îmi declanșează crize. Mă apucă imediat.”

Ah, da, și s-o închei într-o manieră literară, eu am simțit titlul romanului - Clubul Mars Room - ca un supra-personaj, clubul însuși fiind un personaj care înfiripă relații, care leagă oameni, schimbă vieți, taie destine și distruge orice urmă de speranță. Pentru că, sincer să fiu, am simțit că de-acolo au plecat toate intrigile, toate certurile, minciunile, izolările, tot întunericul și toată angoasa, tot ce a dus la comiterea unei crime de către Romy Leslie Hall. Dar, după cum v-am spus, poate-mi place mie să-mi fac scenarii. Și-atât! Dar e interesant să găsești noi simboluri, să încerci să oferi credit anumitor situații, anumitor paragrafe - poate autoarea a vrut să spună mai mult decât, de fapt, a scris, și dincolo de niște dialoguri, dincolo de niște întâmplări, în aparență, banale, se află ceva mult mai profund. Se află poate chiar răspunsul unor întrebări pe care ni le punem de-a lungul lecturii. Dar acestea sunt aspecte pe care cu siguranță le veți observa și, poate, lua în calcul, dacă veți citi romanul acesta. Eu, unul, îl recomand cu mare drag, a fost genul meu de lectură, a fost exact ce mi-a trebuit pentru a-mi păstra atenția și concentrația de-a lungul paginilor parcurse. Și, pentru mine, chiar a fost o carte de patru steluțe (i-aș fi dat cinci, sincer, dar mi-a lăsat un gust amar din pricina faptului că parcă mă așteptam la o „frescă” mult mai clară, mult mai detaliată a vieții în închisoare, a motivului pentru care Romy a ajuns acolo, a crimei pe care a comis-o).

„ - În închisoare, măcar știi ce urmează. Adică, nu știi cu-adevăratelea. Este imprevizibil. Dar într-un fel plictisitor. Doar nu e ca și cum ar putea să se întâmple ceva tragic și îngrozitor. Adică, sigur că se poate. Bineînțeles că se poate. Dar nu poți să pierzi totul în închisoare, fiindcă asta s-a întâmplat deja.”

Vreau să mulțumesc tare de tot prietenilor de la Editura Vellant pentru acest roman, Clubul Mars Room, de Rachel Kushner, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu 20% reducere, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o mulțime de romane superbe, dintre care multe mi-au plăcut la nebunie! Lecturi frumoase și cu spor să aveți!

„Când ești dependent, duci o luptă permanentă. Îți consumă prea multă energie. După ce m-au prins și m-au dus la districtuală, am intrat în sevraj, pentru că nu mai aveam acces. După sevraj, am știut pur și simplu, de parcă mi s-a aprins o lumină. O să renunț de tot la droguri. De data asta, viața o să fie diferită.”

Toți pleacă, de Wendy Guerra - Recenzie

Editura: Vellant
Anul apariției: 2013
Traducere din limba spaniolă: Luminița Voina-Răuț
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 256

„Mama s-a întors din războiul din Angola. Are pielea foarte galbenă, tremură toată și zice c-or să vină după ea în orice clipă. E mai fricoasă decât înainte.”

Wendy Guerra s-a născut la Havana, în 1970. Poetă, cineastă şi romancieră cubaneză, a urmat workshopul de creative writing ţinut de Gabriel García Márquez în Cuba. A susţinut conferinţe la universităţile din Mexic, Argentina şi Statele Unite şi în prezent colaborează la revistele Encuentro, La Gaceta de Cuba, Nexos, precum şi la reviste de artă plastică. A publicat Platea a oscuras (poezii, Premiul 13 martie 1987, oferit de Universitatea La Havana), Cabeza rapada (poezii, Premiul Pinos Nuevos, 1996) şi Ropa interior (poezii, 2008). Todos se van este primul ei roman, distins cu premiul I Bruguera pentru roman, decernat pe 2 martie 2006, de către scriitorul Eduardo Mendoza. În 2008 publică romanul Nunca fui Primera Dama, iar în 2011 îi apare volumul Posar desnuda en la Habana. Diario apócrifo de Anaïs Nin.

„Jurnalul meu e un lux, leacul meu, ceea ce mă ține în picioare. Fără el n-o să ajung la douăzeci de ani. Eu sunt el, el este eu. Amândoi suntem neîncrezători.”

Scris sub forma unui jurnal, Toți pleacă este povestea Nievei Guerra, pe care o urmărim crescând de la opt la douăzeci de ani pe măsură ce dăm paginile. Protagonista își povestește viața cu răbdare și resemnare, oferind un tablou foarte diferit de ficțiunile masculine asociate cu tot ceea ce înseamnă de obicei „Cuba“ în ochii cititorului occidental. Cronica unei experienţe individuale, scrisă cu forţă şi autenticitate, reflectând totodată realitatea cubaneză a ultimelor două decenii, acest prim roman scris de Wendy Guerra nu emite judecăţi şi nu păcătuieşte prin truisme ideologice sau de moravuri – din contră, are sinceritatea neiertătoare specifică copiilor.

„Sper să nu se întrerupă lumina în timp ce scriu cuvintele cântecului ăsta și mă gândesc la tine. Havana are epocile ei și fiecare din ele are cântecul ei. Așa văd și simt eu. De-asta le scriu în Jurnal, ca să nu le pierd.”

Am citit această carte acum aproximativ o lună, și-am simțit nevoia să o las puțin să se domolească în mine, să spun așa, după care voi fi putut să-i fac o recenzie. De fapt, să vorbesc despre ea, că în niciun caz n-am să povestesc multe despre acțiune (care, de altfel, cam lipsește) sau despre intrigă (care, iarăși, e puțin transparentă, în sensul în care nu poți găsi o intrigă anume de la care să fi pornit scrierile Nievei Guerra în jurnal, sau, de fapt, ideea de a ține un jurnal ar putea avea un oarecare punct de plecare, dar iarăși e irelevant). De ce? Pentru că mi-a plăcut destul de mult această carte, m-am atașat rapid de povestea Nievei, de jurnalul ei și de toate trăirile care o încercau și pe care, cu multă ambiție, și le scria în jurnal. Wengy Guerra nu este prima autoare cubaneză pe care o citesc, am mai citit ceva, tot acum câțiva ani, și mi-am dat seama că literatura cubaneză are ceva special, nu știu cum să vă spun, ceva tropical, are un simț al realului extraordinar de ascuțit, un verosimil fecund, pe care rar îl găsesc în unele cărți. Este ca și cum aș citi ceva care mi-e foarte la îndemână și totuși este despre anumite aspecte care, cu greu, reușesc a fi povestite și înșirate în cărți. Iar Toți pleacă este una dintre acele cărți care îți dau de gândit și care îți pun întrebări, și pe măsură ce poate găsești răspunsuri, îți pui de fapt tot mai multe întrebări. Exact genul meu de carte, de altfel: exact la sentiment, cu trăiri profunde și o scriere impecabilă care, deși aparent banală, are un substrat - un substrat nu doar cognitiv, dat de trăirile interioare ale Nievei Guerra, ci care este fundamentat și de niște circumstanțe sociale, istorice, politice!

„Toată povara asta atârnă pe umerii mei, scriu în Jurnal ca să mă eliberez cumva, ca să amân ce nu pricep. De-asta mă întorc la el. Am vrut să nu mai scriu, dar revin mereu la Jurnal; el mi-e tunel popular, adăpost de război, ascunzătoare tainică, duhovnic adevărat.”

Pe scurt, cartea este divizată în două părți, și totuși nu mi-am dat seama prea bine dacă ori este autobiografie, ori este doar ficțiune. Cred că am să presupun că este 50-50, jumătate autobiografie, jumătate ficțiune. Prima parte a cărții surprinde viața Nievei Guerra, pusă de ea într-un jurnal, văzută prin ochii unei fete tinere (undeva prin anii '80, ca punct temporal de referință), iar totul văzut cu inocența aferentă vârstei. N-am să vă povestesc ce și cum, pentru că nu face, tind să cred, interesul vostru (cum am mai spus, recenziile pe care le fac nu surprind o „povestire” a acțiunii, ci mai mult sentimentele pe care mi le-a lăsat scrierea, ideile pe care mi le-a adus, trăirile care m-au încercat citind respectivul roman). A doua parte este scrisă din punctul de vedere al unei fete tinere, al unei adolescente, surprinzând destul de incisiv, să spun așa, viața ei încercată de deziluzii, de lipsa speranței, de neîncredere, o viață pe o insulă unde se pare că singurul loc în care te poți retrage, în profundă siguranță, este însăși interiorul tău. Viața într-un loc în care nimeni nu ascultă, nimeni nu vrea să ia parte la problemele tale, fiecare avându-le pe ale sale, o viață în care se pare că toți pleacă, rând pe rând, din motive diverse, și nimeni nu rămâne, urmând ca, în cele din urmă, poate și tu să pleci, să-ți cauți acel loc în care poți înflori și poți crește și poți zbura și poți ajunge să fii, de fapt, ceea ce vrei tu să fii, nu ceea ce alții vor ca tu să fii. Deși aparent pare-se a fi ficțiune, este o ficțiune din care, sincer, ies la iveală o sumedenie de adevăruri narative; cum să vă spun - deși nu se dau detalii prea mari despre anumite aspecte ale societății cubaneze, acestea, într-un mod subtil, reies din anumite dialoguri, din anumite întâmplări, circumstanțe. Asta mi-a plăcut foarte mult, și anume faptul că, dincolo de o lectură frumos scrisă, am simțit că am plecat cu ceva din această lectură, am simțit că am învățat ceva nou, că mi s-a reiterat o societate care-mi era, într-o mare măsură, necunoscută, străină. Ce-i drept, este clar că toate acestea trebuie citite „printre rânduri”, să spun așa, întrucât sunt sigur că autoarea n-a făcut subiectul principal dintr-o istorie a unei Revoluții, sau a unui model social anume. Din câte știu, anumite cărți (chiar și ale autorului pe care l-am citit în trecut, Pedro Juan Gutiérrez) au fost interzise în țara în care au fost scrise, doar pentru că, într-o anumite măsură, relevau aspecte și adevăruri sociale contemporane sau istorice, care mai bine rămâneau nescrise. Dar a fost un curaj din partea autoarei, ceea ce e demn de lăudat și de apreciat, după părerea mea.

„O viață adultă înăbușită de fragmente de jocuri copilărești. Cine-oi fi eu? Câte puțin din toate, câte puțin din nimic, un puzzle al existenței. Sunt Nieve în Havana.”

Limbajul, imaginile, acestea mi-au plăcut mult deoarece au fost unele simple, fără înfrumusețări stilistice care, pentru unii, ar fi greoaie (eu, unul, recunosc, n-am nicio problemă cu un stil mai efervescent, mai poetic - ba chiar, dimpotrivă, îmi place mai mult), au fost exact ce au trebuit să fie, dat fiind faptul că ni s-a relevat povestea prin ochii unei fete sub douăzeci de ani, care cu greu a ajuns la școală, care nici nu excela la învățătură prea mult (motivele le veți găsi citind, dar în niciun caz nu implică, în cea mai mare măsură, neinteresul Nievei Guerra).

După cum v-am spus, cred că cel mai mult mi-a plăcut esența romanului, subtilitatea relațiilor, jocul acesta, cum să spun, al oglinzilor, în care autoarea pare că spune ceva bana, din gura unei adolescente, a unei fetițe, dar de fapt relevă niște aspecte sociale, politice, ale unei țări necunoscute, Cuba. Pe mine, unul, autoarea m-a lăsat cu sentimentul de a vrea să citesc mult mai mult despre această țară, mult mai mult autori cubanezi; această literatură atât de nepătrunsă, atât de neexplorată și atât de fină, delicată, și totuși incisivă, atât de profundă, dar în esență banală, simplă. Am lăsat cu greu cartea din mână după ce am terminat-o, cu gândul că aș vrea să mai citesc și alte cărți scrise de Wendy Guerra. Ce-i drept, se citește destul de rapid, v-am spus, e scrisă ca un jurnal, puține sunt capitolele care depășesc, să spun, zece pagini. Dar e o carte de esență care-ți dă de gândit, care-ți rămâne în minte după ce ai citit-o. Și-atunci îți dai seama, de fapt, că e o carte bună, o carte care ți-a plăcut.

„Antonio m-a învățat că femeia și țara trebuie locuite, atinse, asimilate, chiar dacă prețul e actualul abandon, sumbru.”

Ca un disclaimer, eu sunt obișnuit să citesc cărți care nu pun preț prea mult pe acțiune, pe intrigă. Și îmi plac mult, chiar pot spune că-s o prioritate atunci când am de ales o lectură. De aceea, nu într-un mod ofensator, unii pot găsi această carte plictisitoare, să spun așa, lipsită de un substrat. Depinde, aici, de backgroundul de lecturi pe care îl are fiecare, de ce e obișnuit să citească mai des, de genurile pe care le abordează constant și constant și constant. Pentru mine, acesta este unul dintre ele, deci, dacă mi-a și plăcut Toți pleacă, e de la sine înțeles faptul că o voi recomanda - dar nu trebuie să luați ca atare (că dacă mi-a plăcut mie, trebuie să vă placă și vouă), deoarece fiecare are plăcerile sale diferite, cărțile preferate, autorii de suflet. Eu doar v-am spus cum mi s-a părut, iar dacă, cineva dintre voi, simte că rezonează cu stilul meu de cititor, atunci, chiar vă asigur, această carte este ceva care o să vă placă!

Vreau să mulțumesc Editurii Vellant pentru acest volum, Toți pleacă, de Wendy Guerra, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o mulțime de romane superbe, dintre care multe mi-au plăcut la nebunie! Lecturi frumoase și cu spor să aveți!