Teorema lui Almodóvar, de Antoni Casas Ros - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2010

Traducere: Aurelia Ulici

Antoni Casas Ros s-a născut în 1972 în Catalonia franceză. La Gallimard nu l-a văzut nimeni. Nici măcar editorul său. Cu fața mutilată în urma unui accident de mașină, scriitorul a refuzat să apară public în ultimii 15 ani. A început să studieze matematica, dar a renunțat la studii în urma accidentului. După ce a locuit în Nisa și Barcelona, autorul s-a stabilit la Roma, unde locuiește și în prezent. Teorema lui Almodóvar este primul său roman, distins în Spania, în 2008, cu premiul „Cel mai bun roman de debut”. În martie 2009 i-a apărut la Gallimard următoarea carte, Mort au romantisme, o colecție de nuvele. Cel mai recent roman al său, Enigma, a fost publicat la începutul anului 2010. Amintind, prin refuzul de a apărea în public, de Thomas Pynchon sau J.D. Salinger, Antoni Casas Ros a provocat numeroase dezbateri în Franța cu privire la identitatea sau chiar la existența sa, mergând până la a fi considerat o găselniță editorială sau o fantasmă a lumii literare pariziene. 

„O autobiografie pare a fi povestea unei vieți foarte împlinite. O succesiune de fapte. Deplasările unui corp în spațiu-timp. Aventuri, foarte reprobabile, bucurii, suferințe și sfârșit. Adevărata mea viață începe cu un sfârșit. Douăzeci de ani nu mai contează atunci când nu știi că totul se va opri acolo.”

„Cartea autorului fără chip”, așa am catalogat-o. De ce? Uite, mie, spre exemplu, îmi place să știu cum arată autorul înainte de a-i citi cartea. De asemenea, mereu citesc scurta biografie prezentă pe copertă, scurta prezentare a activității literare a autorului. Cred că ma familiarizez, astfel, cu ceea ce urmează să citesc, poate mai trag și niște concluzii, niște supoziții și bănuieli. Ei, bine, căutând o poză cu autorul Antoni Casas Ros, n-am reușit să găsesc una - de fapt, nu una de după accident, cu fața sa, așa, „crudă și neferită de lume”, ci doar cu niște bandaje care-i acoperă chipul. Și, Doamne, nu că aș fi vreun sadic care să se delecteze cu astfel de imagini, dar, după ce am citit romanul, de fapt, de-a lungul lecturii romanului, mi-am dat seama de un lucru - prin Teorema lui Almodóvar, Antoni Casas Ros demonstrează că, într-adevăr, nimeni, în cele din urmă, nu poate salva lumea de „stilul ei cubist”.

„Sunt o fotografie mișcată care te-ar putea face să te gândești la o față. După accident, nimeni, în afară de copii, a căror fascinație pentru monștri e bine cunoscută, nu m-a privit mai mult de trei secunde.”

În fine, revenind la romanul de față, Teorema lui Almodóvar, vă pot spune doar că e una dintre cele mai profunde cărți pe care le-am citit vreodată - e o carte subtilă, dincolo de toate acestea, e o carte reală, o carte dură, în care elemente de știință, de matematică, se îmbină, într-o armonie perfectă, cu elementele viscerale de trăire interioară ale personajului principal, însăși Antoni Casas Ros. Acesta alege un subiect tabu, să spun așa, un subiect care, extrem de ușor, ar putea deveni violent, dezgustător, obscen, dar reușește să se delimiteze, cu un talent formidabil, de această „catalogare”, păstrând distanța justă în un realism dureros, după cum am mai spus, în care corporalitatea devine un material plastic, de fapt, corpul devine un material plastic, fără însemnătate, dincolo de care această lume se petrece și-și duce veacul, iar ideea profunzimii ființei, ideea trăirilor exacerbate, „violente”, chiar, pure, primitive, reprezintă, în cele din urmă, o cale unică de salvare din acest întuneric al vieții. Romanul este o lecție formidabilă despre nevoia de a-ți povesti viața, de a ți-o imagina, fiindcă, poate, aceasta este singura modalitate prin care (ți-)o poți trăi.

„- Dacă mă privești așa lung în fiecare zi, cred că fața mea o să se transforme. Cred că e posibil. Văd în asta un fel de chirurgie subtilă. Nimic nu e fix, totul e în mișcare în Univers, formele sunt etape efemere. Cum întorci privirea, capătă alte aspecte. În mod normal, nimeni n-ar trebui să recunoască pe nimeni. (...) Depinde de starea de spirit, de emoții, de vise, dar nimeni n-o știe cu adevărat.”

Un roman ambiguu, care, pe alocuri, nu are o adecvare logică, care prezintă sincope raționale, de demers firesc al situațiilor - citești și sunt multe capitolele în care te întrebi „cum e posibil așa ceva?”, în care, dat fiind faptul că este un roman (presupus) autobiografic, te întrebi dacă aceste lucruri chiar s-au petrecut - și nu pentru că ar suna obscen, violent, ci pentru că, în cele din urmă, totul pare de un oniric fascinant, de un vis perpetuu în care Casas Ros pare a se afla. Există numeroase feluri de a defini această „ambiguitate”, de la resemnarea autorului, până la dorința acestuia de a ieși, cu curaj, în lume, până la ideea cum că puterea privirii (celui de lângă tine) poate transforma urâțenia în ură, poate ridica ființa dincolo de încorsetările sociale, poate da curaj, poate distruge bariere și oferi aripi celui care, în condițiile cele mai grele, le dorește cu patos. Cum era, frumusețea stă în ochii privitorului - dar sunt sigur că Antoni Casas Ros nu a fost atât de pios, în romanul său, încât să vrea să transmită cititorilor săi această idee. 

„(...) Trăiesc plăceri foarte simple, care nu se nasc din relația mea cu lumea oamenilor, ci mai degrabă cu cea pe care o întrețin cu obiectele, culorile, aromele, sunetele, pipăitul și, bineînțeles, bucuria matematicii atunci când petrec orice întregi delectându-mă cu fractali.”

Situat între ficțiune și autobiografie, după cum am spus, Teorema lui Almodóvar este un roman excentric, în care teoriile matematice nu sunt necunoscute autorului, ci sunt integrate cu o fluiditate aproape lirică, matematica fiind o caracteristică definitorie a lumii în care trăim. Este o meditație asupra posibilității (sau nu) de adaptare la viață a unui individ care, într-o singură clipă, ajunge să devină „un monstru”, cu chip deformat, moment în care a sa viață ia o altă întorsătură. Desfigurat, așadar, în urma acestui accident, naratorul se întoarce, puțin câte puțin, la ceea ce se numește „viață”, renuțând la izolare și explorând lumea pe care, până acum, o respinsese din diferite motive. Cele două priviri esențiale în roman - prima, distantă, a lui Almodóvar, un regizor de film care se hotărăște să-i pună sub peliculă viața din momentul întâmplării accidentului, transformând-o într-un film, și cea de-a doua, plină de o pasiune exacerbată, desăvârșită carnal și poetic, a Lisei, transexualul de care Antoni se îndrăgostește - această viziune, viziunea celor doi, îl fac pe Antoni să înțeleagă, făcând aluzie la cuvintele lui Roberto Juarroz, că „în centrul vidului se află o altă sărbătoare.”

    „Există perioade ale istoriei în care dictatorii încep prin a omorî monștrii, alienații, gânditorii, artiștii, ca pentru a le ucide privirea. Sunt uciși cei care văd lumea. Dictatorii au întotdeauna privirea fixă. Ar putea fi diagnosticați din copilărie. Nu privirea fixă a fascinației pentru o insectă sau o salamandră, ci privirile fixe a celor care în orice lucru nu se văd decât pe sine, cățărați pe culmile gloriei. Toți au un fel de paralizie a pupilei.”

Chiar dacă totuși ajoritatea coordonatelor care compun viața personajului - inclusiv relația de creație cu regizorul Pedro Almodóvar - sunt fictive, punctul de pornire este unul cât se poate de real. Antoni Casas Ros a ales izolarea după cumplitul său accident de mașină, în urma căruia rămâne desfigurat, iar scrierea romanului Teorema lui Almodóvar devine, astfel, un act de catharsis, de purificare, un act de salvare, de păstrare a identității psihice și cognitive, prin care, încetul cu încetul cu încetul, Antoni Casas Ros reclădește podul de lut către propria sa existență - oricât de dureroasă, oricât de nedreaptă, oricât de nepotrivită, oricât de urâtă ar fi fost aceasta. Romanul de față este un strigăt al destinului, și, credeți-mă, l-am găsit emoționant până la lacrimi. De aceea, eu, unul, abia aștept să citesc și alte cărți semnate de Antoni Casas Ros, pentru că simt că, iarăși, am găsit un autor de referință pentru experiența mea de cititor. 

„(...) Nu, este consecința tragică a teoremei lui Almodóvar: avem nevoie de geometrie și de armonie, căci nu există nicio plăcere în a distruge ceva ce deja a fost supus profanării abstractizării.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Teorema lui Almodóvar, de Antoni Casas Ros, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Poate sună ciudat, dar chiar așa este ! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!

Impostorul, de Javier Cercas - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 434

Anul apariției: 2020

Traducere: Mariana Sipoș

Javier Cercas (n. 1962, Ibahernando) este unul dintre cei mai prestigioși scriitori spanioli contemporani. Doctor în filologie hispanică, profesor universitar, colaborator permanent la ziarul El Pais, Cercas a devenit celebru în plan internațional odată cu publicarea romanului Soldații de la Salamina (2001), elogiat de personalități ca Mario Vargas Llosa, George Steiner, J.M. Coetzee și Susan Sontag, vândut în peste un milion de exemplare în toată lumea și ecranizat de regizorul David Trueba într-un film de referință. Acest roman și toate cele care i-au urmat au obținut un număr impresionant de premii literare spaniole și internaționale, cum ar fi Premiul Național de Proză pentru romanul Anatomia de un instante, Prix Malraux pentru El monarca de las sombras sau Premiul Planeta 2019 pentru Terra alta. Romanul Impostorul a fost distins cu Premiul Internațional Isola D'Elba, Premiul Internațional Ceppo di Postoia, Premiul Arzobispo Juan de San Clemente, Premiul Taofen pentru cea mai bună carte tradusă în China, precum și cu prestigiosul The European Book Prize, acordat în cadrul Parlamentului European. 

Timp de aproape trei decenii, Marco a ținut sute de conferințe despre experiența sa de prizonier într-un lagăr de concentrare nazist, a prezidat asociația care reunește foști deportați spanioli în Germania, a primit importante onoruri și decorații și, la 27 ianuarie 2005, a emoționat până la lacrimi parlamentarii spanioli reuniți pentru a aduce un omagiu, pentru prima oară, celor aproape 9000 de republicani spanioli, victime ale celui de-al III-lea Reich. Pe 12 mai 2005, s-a descoperit adevărul: Enric Marco era un impostor. 

Așa, cum să-ncepem, cum să-ncepem? Înainte de toate, m-am așteptat să fie o carte de ficțiune. Ceea ce, într-o măsură, a și fost: o carte de ficțiune, dar nu una, în primă instanță, „de ficțiune”. Romanul Impostorul devine, așadar, o carte de ficțiune din momentul în care Javier Cercas începe „să se intereseze” de viața acestui Enric Marco, un adevărat „impostor”, care și-a creat, după cum bine ați citit, o viață pur și simplu fictivă - astfel, putem spune că, în manieră romanistă, aceast roman este, deși unul biografic, unul pseudo-ficțional, întrucât, deși ne spune „adevărul”, nu ne spune „adevărul”, ci este o combinație - deoarece Cercas se angajează, în scrierea acestei cărți, să povestească viața lui Enric Marco, „impostorul, deportatul spaniol într-un lagăr de concentrare nazist, supraviețuitorul”, el se angajează să ne spună „o minciună”, dacă mi-e permis să spun așa - deoarece, întocmai, v-ați prins, viața pe care Marco „și-a creat-o”, este o adevărată minciună (ce oximoron!), o minciună clădită timp de zeci de ani, o minciună înghițită poate de zeci de mii de persoane, de la redactori, scenariști, la elevi de liceu, profesori, jurnaliști, și-o întreagă țară. Putem spune, așadar, că e, chiar e, Enric Marco un adevărat „narcisist, un don Quijote în toată splendoarea”. Ei, bine, dincolo de toate acestea, eu vă pot spune că m-am chinuit tare mult să citesc această carte. De ce? E simplu: prea multă lălăială pe acest subiect (deși, recunosc, un subiect tare interesant, de altfel, dar NU pentru mine, neapărat, ci pentru istoria Spaniei, pentru identitatea istorică a acestei țări), prea mult s-a bătut pasul pe loc cu repetarea acelorași „acuzații, probe, dovezi”. Nu știu, chiar am înaintat greu în lectură (și nu că m-ar fi deranjat asta prea tare), dar, odată ce parcurgeam paginile, nu simțeam că Cercas reușește să-mi aducă ceva nou - da, am prins ideea, am prins-o încă de la început, da, am înțeles, n-a fost el, mi-ai adus dovezi, a mințit, continuă să mintă, probabil o va face în continuare. Deci, acum ce mai urmează... Totuși?

„(...) Eu credeam că prima noastră obligație este de a înțelege. A înțelege, desigur, nu înseamnă a ierta sau, cum spunea Teresa Sala, a justifica. Mai exact, înseamnă contrariul. Gândirea și arta, credeam eu, încearcă să exploreze ceea ce suntem, revelând diversitatea noastră infinită, ambiguă și contradictorie, cartografiind astfel natura noastră: Shakespeare sau Dostoievski, credeam eu, iluminează labirinturile morale până la ultimele ascunzișuri, demonstrând că iubirea este capabilă să ducă la asasinat sau la sinucidere, și reușind să ne facă să simțim compasiune pentru psihopați și scelerați (...).”

Astfel totuși, după ce este descoperită această identitate falsă de deportat închis într-un lagăr de concentrare nazist, chiar după ce se află la preșidenția Asociației Amicale Mauthaussen, însăși Enric Marco, acest „impostor al istoriei”, pare-se să caute, în continuare, justificări (oarecum de o viabilitate anume, dacă e să-mi spun părerea): era adevărat, da, își recunoscuse greșealea pe care o comisese, dar, cum spunea el „o comisese pentru o cauză dreaptă”. Nu înșelase, Enric Marco nu, nu era un șarlatan (zice el), n-a fost unul, nu era nici „impostor”, așa cum mulți în numeau, el, pur și simplu, modificase puțin faptele, crease o operă fictivă a deceniilor trecute - tot ceea ce el a povestit despre ororile naziștilor era susținut cu documente, nu era fals, tot ceea ce povestise despre el însuși (zice Enric Marco) era adevărat, nu fals, doar că modificase puțin (doar puțin) locul acțiunii, circumstanțele. Comisese o eroare stupidă, pentru că el nu avea nevoie să-și inventeze un trecut drept luptător de rezistență, deoarece el chiar era un luptător în rezistență și o victimă a naziștilor - fusese, într-adevăr, arestat de Gestapo, la fel de bine cum fusese și prizonier în Germania - nu într-un lagăr de concentrare, asta e drept, ci într-o închisoare. Și nu fusese un luptător în rezistență, după cum spuse el, ci fusese pur și simplu acuzat că e luptător în rezisență, acuzare care s-a concluzionat cu verdictul de „nevinovat”. Deci, ce-i drept, nu e Enric Marco ăsta „așa negru”, ca dracu', dar trebuie să recunoaștem că e, zău, un mare povestitor, un filolog bun de tot, precum și o fire duplicitară, atât de talentat să-și trăiască propria-i viață fictivă, propriul trecut lipsit de identitate. 

„(...) I-am spus că era nu doar un mincinos desăvârșit; era, de asemenea, un manipulator, un escroc și un lingușitor fără scrupule, care voia să se folosească de mine pentru a-și albi minciunile și fărădelegile. I-am spus că nici prin cap nu-mi trecea să scriu istoria lui Marco, pentru că mi se părea un om oribil și pentru că Marcă nu era o ficțiune, ci o realitate înspăimântătoare, iar eu aveam nevoie de ficțiune. I-am spus că, pe deasupra, era imposibil să scriu istoria lui Marco și i-am citat de data asta pe Vargas Llosa și pe Magris și chiar și pe Arrabal cu teoria lui conform căreia mincinosul nu are istorie sau este imposibil să povestești fără a minți.”

Spusese lucruri neadevărate, da, „ornamentase, cosmetizase sau modificase puțin adevărul”, dar, după cum și Javier Cercas notează, Enric Marco n-a făcut asta din aroganță sau din egoism, din dorința de a fi un „erou”, ci din generozitate, pentru a recupera, astfel, memoria istorică a acestei „țări amnezice”; prin povestea inventată, prin identitatea-i falsă, Enric Marco n-a fost decât un adevărat promotor al „recuperării memoriei istorice în Spania”, a memoriei victimelor războiului și a perioadei de după război, ale franchismului și ale fascismului și ale nazismului - deoarece, dată fiind situația, atunci când el a ajuns în Asociația Amicală Mauthaussen, foștii deportați și supraviețuitori ai lagărelor naziste muriseră, deja, sau erau doar niște bătrânei neputincioși, bolnavi, cu memoria șubredă - cine, altfel, decât el, plin de zvâc și de dorință, ar fi putut trimite mai bine acest mesaj, această identitate a istoriei, mai departe? Ei, se pare că Enric Marco și-a sumat această „identitate falsă” și s-a angajat în direcția recuperării acestei istorii apuse, care avea să fie uitată în scurt timp? Cine putea, mai bine decât el, să dea voce tuturor acelor persoane care și-au pierdut viața, o viață atât de dură, în lagărele de concentrare naziste? Nu știu de voi, dar eu, serios vă spun, am rămas pur și simplu șocat de cât de bine a reușit Enric Marco să joace acest rol, de cât de bine a reușit să disimuleze, să falsifice probe, zău, de cât de bine a reușit chiar să facă „viabilă” această identitate a sa ca deportat într-un lagăr de concentrare nazist.

„Și, în fine, ce să mai zic de rana provocată de explozia unui obuz care, conform povestirii lui Marco, l-a scos de pe frontul Sagre, l-a obligat la o convalescență itinerantă prin diverse spitale în timpul retragerii și l-a readus în Barcelona, unde s-a recuperat luni întregi? (...) Să se vindece de o leziune de acest fel fără să fi fost operat și fără să-i rămână cicatrice, mi se părea un miracol, iar eu nu cred în miracole.”

Totuși, în data de 11 mai 2005, s-a descoperit adevărul: Enric Marco a fost un impostor. Timp de douăzeci și șase de ani, Enric Marco a pretins, fără rușine, fără scrupule, lipsit de vreo orice pudoare, faptul că este prizonierul cu numărul 6447 din lagărul de concentrare german de la Flossenbürg, trăind această minciună și ținând-o, atâția ani, în viață, alimentând-o cu discursuri publice, cu interviuri, vizite în școli, ținând conferințe despre experiența sa din timpul nazismului, conducând Asociația Amicală Mauthaussen, care reunește foștii deportați spanioli în lagărele naziste, primind decorații, onoruri importante, laude, strângeri de mână - te întrebi, astfel, că, într-adevăr, Enric Marco a fost un geniu, nu știu, un „geniu diabolic”, pentru că adevărul este că nu poți să nu te gândești că, astfel, s-a permis triumful înșelătoriei sale chiar de către masele de oameni, chiar de către nume mari, mass-media, toate cele. Relativa igrnoranță a dus, în cele din urmă, la triumful acestui „impostor al istoriei”, care a durat aproape trei decenii. 

„(...) Într-un timp al memoriei, istoria trebuie să aparțină istoricilor.”

În cele din urmă, Marco nu este un simbol al demnității istorice sau chiar al demnității sociale, nici al integrității excepționale atunci când se găsește în înfrângere (dat fiind faptul că, chiar și după descoperirea faptului că este un „impostor”, a încercat să găsească scuze, justificări, să spele rufele în public și să fie pios), ci este un simbol al indecenței, al minciunii, al narcisismului sui generis. Al degradării neacceptate. Este un om, în cele din urmă, obișnuit, care a încercat, atât de mult timp - la fel cum, de altfel, a și reușit atât de mult timp - să se dea un erou. Nu a fost, evident, vreun erou, cum, iarăși, nimeni nu este obligat să fie. Dar să minți cu nerușinare, să minți atât de mut, atât de bine, incât chiar și tu s-ajungi să-ți crezi propria minciună, să trăiești cu ea, să trăiești prin ea, asta este de o inadecvare logică infinit anormală. Cel puțin, după părerea mea. În timp ce Marco interpreta, cu atâta talent, rolul său de deportat (sau se transforma cu adevărat într-un deportat într-un lagăr de concentrare nazist - Flossenbürg), în Spania, șantajul martorului este mai puternic ca niciodată - într-adevăr, nu se trăia, acolo, un timp al istoriei, ci unul al memoriei. Dovada fizică, palpabilă, a existenței unui fapt istoric, primește mai mult credit decât niște însemnări într-o carte de istorie. Astfel, Marco era „împreună cu majoritatea”, dovada autentică a existenței acelei părți de istorie în memoria țării. 

Nu prea știu ce-aș mai putea spune. Da, a fost o carte care, recunosc, m-a șocat tare, dar pe care, din păcate, am citit-o destul de greu - mi-a fost greu să rumeg, mai ales scriitura autorului - nu, nu-i contest talentul (ba chiar are niște fragmente foarte interesante legate de introspecție, aluzia la „minciună”, la „adevăr”, „ficțiune”, „realitate”), dar am simțit o aroganță destul de ciudată pe alocuri (poate nejustificată), așa, un puseu de redundanță, prea multe detalii, la un moment dat, inutile, care parcă au stricat din dinamica pe care aș fi simțit-o în lecturarea romanului. Totuși, cred că o lectură mult mai potrivită pentru cei, într-adevăr, pasionați de istorie și de identitatea istorică a diferitelor țări. Eu, unul, mă bucur că am citit-o, chiar mă bucur, deoarece am avut contact, așa cum am mai spus, cu o istorie pe care nu o cunosc prea bine. Și povestea, în sine, deși este una a unei singure persoane - „impostorul”, Enric Marco - este, de fapt, povestea unei întregi țări care a fost, cu nerușinare, mințită de către acest om. Și asta o face, într-adevăr, o carte valoroasă și de referință - evident, în ceea ce privește tagma-i din care face parte.

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Impostorul, de Javier Cercas, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand să aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. Să aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru, frumoase, și de mult spor la citit!

Editura Rao lansează NSA - Agenţia Naţională de Securitate: cartea care te ascultă atunci când alţii nu o fac!

 

Editura RAO prezintă NSA - Agenția Națională de Securitate

 Premiul Kurd Laẞwitz în 2019 la categoria „Cel mai bun SF în limba germană”

Weimar, 1942: Helene Bodenkamp lucrează la Agenția Națională de Securitate, unde creează programe ce permit controlul strict al cetățenilor Germaniei naziste. Când bărbatul pe care îl iubește dezertează și trebuie să îl ajute, este atrasă în jocurile de putere ale superiorului ei. Ce s-ar fi întâmplat dacă în timpul celui de-al Treilea Reich ar fi existat internetul, telefoanele mobile și social media și dacă acestea ar fi putut fi supravegheate?

Andreas Eschbach (n. 1959, Ulm, Germania) a studiat inginerie aerospațială la Universitatea din Stuttgart și a fondat o companie de consultață în IT, înainte de a se dedica exclusiv scrisului.

Baronii spațiului, de Christian Davenport - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 408

Anul apariției: 2020

Traducere: Mihaela Neacșu prin Lingua Connexion

Christian Davenport este redactor la The Washington Post, începând cu anul 2000 și, în prezent, scrie despre industriile spațiului și apărării pentru departamentul financiar. A mai lucrat pentru Newsdays, Philadephia Inquirer și The Austin American-Statesman. A fost precompensat cu Premiul Peabody pentru articolele sale despre veteranii cu traumatisme cerebrale și a făcut parte, de trei ori, din echipe finaliste pentru câștigarea Premiului Pulitzer. Este autorul cărții As You Were: To War and Back with the Black Hawk Batallion of the Virginia National Guard. Locuiește în Washington D.C. împreună cu soția sa și cei trei copii. 

Jeff Bezos și Elon Musk sunt două persoane care nu mai au nevoie de prezentări. Au dovedit că sunt două genii în domeniile în care activează. Două persoane care și-au învins concurența în afacerile pe care le derulează. Există însă un domeniu în care se intersectează: cucerirea spațiului. Elon Musk a reușit în aceste săptămâni să trimită cosmonauți pe Stația Spațială Internațională. Pentru prima oară, o firmă privată reușește acest lucru. Însă Jeff Bezos pregătește și el o mutare… Baronii spațiului este o cronică fascinantă despre cucerirea iminentă a spațiului. La jumătate de secol după ce Neil Armstrong a pășit pe lună, mai mulți antreprenori miliardari, finanțați de averea lor imensă, vor să reînvie programul spațial. Oameni precum Jeff Bezos (fondatorul Amazon), Elon Musk (fondatorul PayPal și Tesla), Richard Branson (creatorul Virgin) și Paul Allen (care, împreună cu Bill Gates, a conceput Microsoft) tind să reducă considerabil costurile de călătorie în spațiu și intenționează să meargă mai departe decât NASA pentru a domina spațiul. Bazându-se pe ani de cercetare și interviuri exclusive cu cei patru miliardari, cartea este o prezentare extraordinară a riscului, aventurii și nașterii unei noi epoci spațiale conduse de unii dintre cei mai bogați bărbați din lume. Dar este, de asemenea, o poveste a rivalității, confruntări personale și război între start-up-uri, care au un obiectiv extrem: colonizarea Lunii, a lui Marte și a altor planete.

Trebuie să vă spun că am intrat în lectura acestei cărți destul de reticent, să spun așa, deoarece nu eram prea familiarizat cu domeniul, nici nu prezenta un interes prea mare pentru activitatea mea - ce-i drept, da, știam niște chestii de bază, aveam cât de cât habar cine e Bezos, cine e Musk, domeniilor lor de activitate, precum și interesele pe care le au. Mi-am zis totuși că are să fie o lectură care îmi va da bătăi de cap, care mă va plictisi, cu prea multe detalii lipsite de semnificație și, implicit, de interes pentru lectură. Ei, bine, n-am putut să mă înșel mai mult decât atât, dat fiind faptul că am devorat, pur și simplu, această carte, că am înaintat în lectură extrem de rapid, fără să simt că mă plictisesc și că am de-a face cu chestii pe care, eu unul, nu le-aș putea înțelege. Da, pentru că, de altfel, înainte să-ncep să citesc cartea, mi-am pus și-această problemă: oare voi fi capabil să înțeleg tot ce ține de acest domeniu, cu termenii specifici, industria, economia, potențialul tehnic, chestii de-acest gen? Ei, bine, da, pentru că, înainte de toate, deși cartea e una, să spun așa, de specialitate, nu urmărește doar progresul tehnic în ceea ce privește construirea de rachete și alte mașinării care s-atingă spațiul orbital (asta fiind „idealul” multor nume mari din domeniu), ci urmărește și evoluția firească, extrem de palpitantă, a celor care și-au pus visurile în această industrie extrem de complexă. De altfel, dacă avem de-a face cu anumite situații care țin de specializarea aceasta, autorul ne oferă și note de subscol care fac, astfel, ca lectura să fie una și mai plăcută, și mai pe înțelesul celor „neavizați”. 

Împreună, așadar, acești baroni ai spațiului, care sunt oameni din spatele unora dintre cele mai renumite branduri din lumea întreagă - Amazon, Microsoft, Virgin, Tesla, Paypal - care, în trecut (și chiar prezent) revoluționaseră industrii dintre cele mai diverse, de la comerț cu amănuntul la carduri de credit și servicii de transport aerian. Acum, după ce și-au construit „un imperiu”, fiind câțiva dintre oamenii cei mai influenți din lume, au ajuns să pună în joc, în vederea intereselor proprii, părți substanțiale din averile lor nemăsurate, pe faptul că aveau să facă disponibile, după ani de muncă, cercetări și încercări (reușite sau nu), zările nemărginite ale spațiului pentru masele de oameni; și că aceste călătorii urmau să depășească marginile spațiului cosmic, adică aveau să depășească limitele atinse de agențiile spațiului (vezi, NASA). Povestea încercărilor lor dramatice de a depăși granițele spațiului cosmic este una neverosimilă totuși, este una încărcată de riscuri și aventuri extreme, numărând, printre altele, o prăbușire pentru care un pilot a plătit cu viața, explozia unei rachete și suspiciuni de sabotaj. Au existat procese intentate de o companie abia înființată împotriva sectorului de industrie militară a țării, luptă politică ce și-a făcut drum până la Casa Albă, visuri de a duce oamenii pe Lună și, de ce nu, pe Marte și, desigur, aterizări istorice, reușite care au răsunat de-a lungul întregului mapamond, ceea ce inaugurat ceea ce Bezos avea să numească „epoca de aur a explorării spațiului.”

„(...) orice viziune este considerată o glumă până în momentul în care cineva o realizează. După aceea, devine un lucru obișnuit.”

Idealul lui Mask s-a conturat atunci când a început să acorde o atenție serioasă probabilității unei „posibile extincții”. Soluția lui a fost aceea de a găsi o altă eventuală planetă pentru locuit. Transformarea omenirii, astfel, într-o „specie multiplanetară” și crearea unui „spațiu de rezervă” pentru aceasta, în cazul în care Pământul, cândva, peste mii de ani (sau mai devreme) va avea să cedeze, ridică totuși anumite probleme: Venus este mult prea acidă, Mercur este totuși prea aproape de soare, iar cel mai bună planetă pentru colonizare este, a gândit Musk, planeta Marte. Acesta, un cititor avid de literatură științifico-fantastică, se așteptase să existe o bază spațială pe Lună și călătorii pe Marte, în cadrul unui program spațial solid, construit pe baza misiunilor Apollo. dacă SUA trimiseseră în anii șaizeci un om pe Lună, în mai puțin de un deceniu, cu siguranță aveau să urmeze alte realizări impresionante, gândea el. Cu cât analiza astfel mai atent situația în care se găsea programul spațiul uman, cu atât consternarea lui creștea. Stația Spațială Internațională era o adevărată minune, dar modul în care NASA trimitea astronauții acolo era, după părerea lui, afectat de greșeli grave, deoarece „chiar și cea mai mică deviație de la traiectorie ar putea distruge aparatul de zbor”, neexistând, în plus, niciun sistem de salvare, astfel încât, dacă ceva nu ar fi mers corect, corespunzător, „ești terminat.”

Înființând SpaceX, Musk gândea că, pe lângă faptul că încerca astfel să facă din omenire o specie multiplanetară (Terra, Marte, ca planete în care oamenii aveau să-și ducă traiul) - cu scopul de a trimite oamenii pe Marte (idealuri la înălțime, nu?), avea să ofere astfel cea mai grozavă aventură posibilă in a lifetime. „Ceea ce mă entuziasmează peste măsură în acest proiect este faptul că nu-mi pot imagina o aventură mai grandioasă. Este lucrul cel mai palpitant - nu mă pot gândi la nimic mai incitant, mai motivant în viitor decât să avem o bază pe Marte; ar fi extraordinar de dificil și probabil mulți își vor pierde viața, iar lucruri teribile și grozave se vor întâmpla deopotrivă, pe parcurs, așa cum s-a întâmplat la întemeierea Americii.” Astfel, Musk era de părere că explorarea spațiului nemărginit trebuie să se desfășoare la fel de nestingherită, la fel de la îndemână precum celelalte astfel de incursiuni, cele de pe fundul mărilor, cele de pe înaltul piscurilor montane, cele din deșișurile dese și periculoase ale pădurilor; totuși, în ciuda entuziasmului cu privire la această nouă „industrie a viitorului” pe care o prefigura, rămâneau numeroase întrebări privitoare la reglementarea acestei industrii, la măsurile oficiale care trebuie luate, precum și numeroase probleme de etică, de morală. SpaceX încerca, astfel, și încă încearcă să pună la dispoziția maselor, mai pe scurt, călătoriile în spațiu, făcându-le accesibile, cu o deschidere mai largă; își doreau să ducă oamenii în spațiu mai departe decât reușise NASA să o facă, aceasta fiind, astfel, motivația lor principală, încă de la început. 

N-am să spun mai multe despre această carte. Credeți-mă, este foarte interesantă, extrem de bine informată și cu explicații care nu au cum să nu-ți stârnească interesul. Deși ar putea fi considerată greoaie, vă garantez că se va citi rapid - după cum v-am spusînici eu nu sunt tocmai familiarizat cu acest gen de lectură, dar chiar am citit-o rapid, fără să mă poticnesc în anumite fragmente. Odată terminată lectura, chiar am simțit că mi-am îmbogățit experiența culturală privitoare la acest domeniu; m-am regăsit întrebându-mă, sfios, oare chiar va fi posibil, cândva, să populăm altă planetă? Marte? Luna? Care dintre ele? Și, mai ales, când? Cu ce ocazie? De ce? Este destul de greu să speculăm, dar știm cu toții că, într-adevăr, există un Univers infinit al posibilităților. Și oameni, nume mari, care lucrează, cu devotament, cu suflet, cu pasiune, în a face posibile aceste lucruri. Timpul, cu siguranță, va aduce răspunsuri, în măsura în care va pune (și) mai multe întrebări.

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Baronii spațiului, de Christian Davenport, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand să aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!

Un dulce miros de moarte, de Guillermo Arriaga - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Traducere: Olivia Petrescu

Anul apariției: 2008

Guillermo Arriaga a scris romanele Escadron Guillotina (1991), Un dulce olor a muerte (1994), El bufalo de la noche (1999) și un volum de povestiri, Retorno 201 (2003). Cărţile lui au fost traduse în engleză, germană, greacă, cehă, ebraică, olandeză, portugheză, italiană, franceză. Și-a dobândit celebritatea ca autor al scenariilor filmelor Amores perros (2001), 21 de grame (2003), Babel (2006) – filme regizate de Alejandro González Inárritu şi Los tres entierros de Melquíades Estrada (2005) regizat de Tommy Lee Jones, pentru care de altfel a şi câştigat Palme D´or pentru cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes în 2005. Regizorul Jorge Hernandez Aldana a ecranizat in 2007 romanul El búfalo de la noche (Bivolul nopții). Un dulce miros de moarte este un fals roman polițist. O crimă petrecută într-un sat din Mexic trebuie răzbunată. Găsirea criminalului și trama răzbunării sunt firele narative care însoțesc cititorul în descoperirea lumii rurale mexicane. Ura, sărăcia, dragostea, corupția, generozitatea, credințasunt fragmente dintr-o lume „filmată” cu veridicitate și parfum.

„(...) Adela, îmbrăcată cu o bluză albă și o fustă galbenă, cumpărând pătrunjel de la magazin; Adela, dispărând printre străzile satului. Adela dezbrăcată, întinsă, tăcută în liniștea unei plantații de sorg. Adela, fiica ucisă, Adela, plină de sânge, Adela impregându-l cu sângele ei. Adela reflectată pe chipul tatălui ei, în durerea mamei sale. Adela, Adela, Adela. Cea pe care o mirosise și o strânsese. Adela, frica de Adela, dragostea pentru Adela. Cine era Adela?”

Nu e prima carte semnată de Guillermo Arriaga pe care o citesc. Am mai citit și Bivolul nopții, carte despre care am scris AICI. Am știut, încă de pe-atunci, că Arriaga este un autor extrem de bun, nu numai prin felul în care își construiește romanele - o formă, cel puțin pentru mine, destul de atipică, în maniera romanistă cu care, atunci, eram obișnuit - ci și prin realitatea pe care o conferă personajelor sale care totuși, de multe ori, se găsesc în condiții care sfidează, într-o măsură, viabilitatea rațională și adecvarea logică. Ca și romanul de față, de altfel, anume Un dulce miros de moarte, un fals roman polițist, după cum descrierea o spune - de ce „fals”, de ce „roman polițist”? Nu știu. „M-am scuturat” de această integrare într-o tagmă a acestui roman, pentru că, dincolo de conotațiile unui roman polițist, dincolo de tot ceea ce ar presupune acest gen, eu l-am văzut ca un roman visceral, un roman al memoriei, un roman al hazardării spirituale, un roman al corporalității, al durerii, al timpului. Un roman al visului, chiar aș putea spune, în care am crezut că totul, de fapt, se petrece într-un univers dominat de întunericul abisal al minții unui anumit personaj - Ramón Castaños, logodnicul moartei, logodnicul Adelei. Care-i treaba cu această Adela? Vă spun imediat.

„În semiîntuneric, Ramón a reușit să distingă ceea ce femeia ținea în mâini și l-a cutremurat un fior de gheață: erau aceleași haine cu care o văzuse pe Adela în după-masa când a cunoscut-o. Și din noi îi înmuguri Adela - cealaltă Adela, cea cu ochii deschiși la culoare, privirea proaspătă, gâtul zvelt, vocea un pic răgușită și râsul aproape imperceptibil. Din nou Adela fragilă, goală, tăcută și el îmbrățișând-o și ea încingându-l.”

În sine, romanul are în centrul său ideea morții neașteptate și oribile a Adelei, „o moarte foarte tânără”, dar, dincolo de asta, revine ambiguitatea situației - toată lumea, inclusiv părinții Adelei, spun că aceasta era logodnica lui Ramón Castaños. Ramón, cel care va investiga, singur, moartea Adelei, neagă acest lucru, întrucât nu cunoștea nicio Adela, nu a avut decât o mică tangență cu aceasta. Cu toate astea, ceilalți susțin, cu tărie, că Adela era logodnica acestuia. De ce? N-am reușit să-mi dau seama. Dar mi-am putut da seama de faptul că, în cele din urmă, această situație apăsătoare, confuză, îl face chiar și pe Ramón Castaños să creadă că, într-adevăr, Adela a fost logodnica sa. De-aici, urmează o acțiune alarmantă, misterioasă, în care vina este aruncată pe un anumit Țigan, dar nu este nicidecum o acuzare viabilă - se poate crede, astfel, că acest Țigan pur și simplu nu se are bine cu ceilalți și de altfel el nu are nicio legătură cu moartea tinerei Adela. 

    „Noapte. Căldura pare să nu acorde niciun răgaz. Nici praful. Căldura și praful se îmbibă în trupuri. Pielea transpiră pământ. Vârtejuri de jejenes și țânțari plutesc în amerul nemișcat și dogorâtor. Zumzăie pe lângă urechi, ciupind neîmblânziți. Un trio de coioți urlă în pădure. Viperele cu clopoței se răsucesc pe prundișul încins al trotuarelor. Fiarele s-au strâns lângă arborii de mezquite, adăpostindu-se de soarele care persistă și în întuneric. În depărtare, râul și mugetul lui molcom. Și căldura, căldura asta blestemată, care ia în stăpânire totul.”

Oricum, nu am urmărit asta în roman; da, am fost interesat de cine a omorât-o pe Adela. Ce motive să fi avut s-o facă?! Dar, pentru mine, un interes maxim l-a reprezentat ideea subtilă a cărții, ce a reușit să facă, dintr-o comunitate întreagă, moartea Adelei - nu numai că a stârnit o tristețe și o confuzie generală, dar parcă a reușit s-aducă în viața tuturor un fel de magie, un fel de umbră întunecată; odată cu moartea ei, i-au viață numeroase instincte, numeroase situații. Lectura romanului parcă începe să devină una dominată de acest „dulce miros de moarte”, care nu este doar o moarte fizică, ci și o moarte a umanității, o moarte viscerală, o moarte a simțurilor, o încropeală a absurdității care, odată cu funerariile Adelei, devine parcă palpabilă. Asta mi-a plăcut întotdeauna la Arriaga, faptul că, dincolo de o scriitură bună, mereu am avut de-a face cu o lectură profundă, cu o lectură care depășește bariere stilistice, o lectură care pune întrebări, o lectură cu subtilități și de o anvergură colosal de profundă.

„(...) Nu-și explica motivele bruște ale omorului, cum să ajungă să înfigă un cuțit în ea, la câteva minute după ce a făcut dragoste cu ea. Cu supunere și din iubire, Adela pregătise propria moarte. Hainele împăturite atent, pătura dragostei, colțul ascuns și clandestin, goliciunea din zori se terminau cu o urmărire nebunească și o înjunghiere fără greș. Ce anume declanșase acea alergătură delirantă și fatală?”

După cum Arriaga o spune, „sunt un vânător; un vânător care scrie; vânătoarea este unul dintre ultimele și cele mai profunde rituri la care ființa umană poate avea acces.” Asta este el, ca scenarist, ca scriitor, povestitor - un vânător care reușește, prin creațiile și prin arta sa, să ne aducă față în față cu cele mai teribile, cele mai groaznice contradicții ale omenirii: moarte-viață, frumusețe-cruzime, lumină-întuneric, fericire-tristețe. Prin toate acestea, mai precis, prin modul în care, în scrierile sale, Guillermo Arriaga le abordează, reușește să confere un alt înțeles identității umane, identității cognitive și psihologice: prin noroi, prin sânge, prin ploaie, prin soare, prin durere, prin moarte, prin minciuni, reușim să descoperim că „aparținem în mod feroce naturii”. Prin povești, noi, oamenii, noi, ființele umane, dominate de zbuciumări lăuntrice, de dualitatea identităților nostre (vezi romanul, în care, în cele din urmă, însăși Ramón Castaños ajunge să creadă că este, cu adevărat, logodnicul Adelei) supuse presunilor sociale - așadar, prin povești, prin romane, prin scris, putem recunoaște durerile adânci ale vieții. Putem să le-acceptăm, pentru ca mai apoi, încetul cu încetul cu încetul, să ne îngrijim de rănile care ne dor ca o inimă zvâcnindă.

„Sunt femei, explica marinarul, care sunt trupuri, și altele, care sunt persoane - uitați, există femei cu care te culci și gata! s-a terminat, trec ca și cum n-ar fi nimic, le uiți a doua zi. Pe acestea le numesc eu femei-trup. În schimb, sunt altele cu care poți să te culci toată viața și niciodată nu termini să faci dragoste cu ele. Acestea sunt femei-persoane. Pe unele le arunci și cu asta-basta, nu mai vrei să știi nimic de ele. Însă celelalte îți rămân înăuntru oricât ai vrea să ți le scoți din cap.”

Nu știu ce-aș mai putea spune. Un dulce miros de moarte m-a mișcat tare de tot. Dincolo de acțiunea alarmantă, de ritmul haotic în care de curge totul (a se citi „rapid), a fost o carte profundă, o carte viscerală, o care dureroasă și extrem, dar extrem de sensibilă și emoționantă. Poate alții n-ar percepe-o așa, sunt sigur, dar Guillermo Arriaga, integrând acțiunea în atmosfera dezolantă a locului în care aceasta a fost plasată, reușește să construiască un roman de o forță extrem de mare. Care, pentru mine, a însemnat multe, dincolo de acțiunea care mi-a plăcut, dincolo de misterul în jurul căruia s-a conturat totul - Adela, deși apare doar în primele pagini, mirosul Adelei, transformarea acesteia survenită în urma pierderii umorilor, în urma întreruperii circuitelor biologice, a însemnat mai mult decât o simplă moarte - o dizolvare a lumii, o disipare a elementelor firești care, în cele din urmă, mențin ordinea pur firească într-o societate altfel haotică - exact cum devine totul după ce, în ultimă instanță, Adela este îngropată. Și-o dată cu ea este îngropată orice speranță spre o lume mai bună. 

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Un dulce miros de moarte, de Guillermo Arriaga, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la un preț super, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Poate sună ciudat, dar chiar așa este ! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!