joi, 8 octombrie 2020

Un dulce miros de moarte, de Guillermo Arriaga - Recenzie


Editura: Vellant
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 192
Traducere: Olivia Petrescu
Anul apariției: 2008

Guillermo Arriaga a scris romanele Escadron Guillotina (1991), Un dulce olor a muerte (1994), El bufalo de la noche (1999) și un volum de povestiri, Retorno 201 (2003). Cărţile lui au fost traduse în engleză, germană, greacă, cehă, ebraică, olandeză, portugheză, italiană, franceză. Și-a dobândit celebritatea ca autor al scenariilor filmelor Amores perros (2001), 21 de grame (2003), Babel (2006) – filme regizate de Alejandro González Inárritu şi Los tres entierros de Melquíades Estrada (2005) regizat de Tommy Lee Jones, pentru care de altfel a şi câştigat Palme D´or pentru cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes în 2005. Regizorul Jorge Hernandez Aldana a ecranizat in 2007 romanul El búfalo de la noche (Bivolul nopții). Un dulce miros de moarte este un fals roman polițist. O crimă petrecută într-un sat din Mexic trebuie răzbunată. Găsirea criminalului și trama răzbunării sunt firele narative care însoțesc cititorul în descoperirea lumii rurale mexicane. Ura, sărăcia, dragostea, corupția, generozitatea, credințasunt fragmente dintr-o lume „filmată” cu veridicitate și parfum.
„(...) Adela, îmbrăcată cu o bluză albă și o fustă galbenă, cumpărând pătrunjel de la magazin; Adela, dispărând printre străzile satului. Adela dezbrăcată, întinsă, tăcută în liniștea unei plantații de sorg. Adela, fiica ucisă, Adela, plină de sânge, Adela impregându-l cu sângele ei. Adela reflectată pe chipul tatălui ei, în durerea mamei sale. Adela, Adela, Adela. Cea pe care o mirosise și o strânsese. Adela, frica de Adela, dragostea pentru Adela. Cine era Adela?”
Nu e prima carte semnată de Guillermo Arriaga pe care o citesc. Am mai citit și Bivolul nopții, carte despre care am scris AICI. Am știut, încă de pe-atunci, că Arriaga este un autor extrem de bun, nu numai prin felul în care își construiește romanele - o formă, cel puțin pentru mine, destul de atipică, în maniera romanistă cu care, atunci, eram obișnuit - ci și prin realitatea pe care o conferă personajelor sale care totuși, de multe ori, se găsesc în condiții care sfidează, într-o măsură, viabilitatea rațională și adecvarea logică. Ca și romanul de față, de altfel, anume Un dulce miros de moarte, un fals roman polițist, după cum descrierea o spune - de ce „fals”, de ce „roman polițist”? Nu știu. „M-am scuturat” de această integrare într-o tagmă a acestui roman, pentru că, dincolo de conotațiile unui roman polițist, dincolo de tot ceea ce ar presupune acest gen, eu l-am văzut ca un roman visceral, un roman al memoriei, un roman al hazardării spirituale, un roman al corporalității, al durerii, al timpului. Un roman al visului, chiar aș putea spune, în care am crezut că totul, de fapt, se petrece într-un univers dominat de întunericul abisal al minții unui anumit personaj - Ramón Castaños, logodnicul moartei, logodnicul Adelei. Care-i treaba cu această Adela? Vă spun imediat.
„În semiîntuneric, Ramón a reușit să distingă ceea ce femeia ținea în mâini și l-a cutremurat un fior de gheață: erau aceleași haine cu care o văzuse pe Adela în după-masa când a cunoscut-o. Și din noi îi înmuguri Adela - cealaltă Adela, cea cu ochii deschiși la culoare, privirea proaspătă, gâtul zvelt, vocea un pic răgușită și râsul aproape imperceptibil. Din nou Adela fragilă, goală, tăcută și el îmbrățișând-o și ea încingându-l.”
În sine, romanul are în centrul său ideea morții neașteptate și oribile a Adelei, „o moarte foarte tânără”, dar, dincolo de asta, revine ambiguitatea situației - toată lumea, inclusiv părinții Adelei, spun că aceasta era logodnica lui Ramón Castaños. Ramón, cel care va investiga, singur, moartea Adelei, neagă acest lucru, întrucât nu cunoștea nicio Adela, nu a avut decât o mică tangență cu aceasta. Cu toate astea, ceilalți susțin, cu tărie, că Adela era logodnica acestuia. De ce? N-am reușit să-mi dau seama. Dar mi-am putut da seama de faptul că, în cele din urmă, această situație apăsătoare, confuză, îl face chiar și pe Ramón Castaños să creadă că, într-adevăr, Adela a fost logodnica sa. De-aici, urmează o acțiune alarmantă, misterioasă, în care vina este aruncată pe un anumit Țigan, dar nu este nicidecum o acuzare viabilă - se poate crede, astfel, că acest Țigan pur și simplu nu se are bine cu ceilalți și de altfel el nu are nicio legătură cu moartea tinerei Adela. 
    „Noapte. Căldura pare să nu acorde niciun răgaz. Nici praful. Căldura și praful se îmbibă în trupuri. Pielea transpiră pământ. Vârtejuri de jejenes și țânțari plutesc în amerul nemișcat și dogorâtor. Zumzăie pe lângă urechi, ciupind neîmblânziți. Un trio de coioți urlă în pădure. Viperele cu clopoței se răsucesc pe prundișul încins al trotuarelor. Fiarele s-au strâns lângă arborii de mezquite, adăpostindu-se de soarele care persistă și în întuneric. În depărtare, râul și mugetul lui molcom. Și căldura, căldura asta blestemată, care ia în stăpânire totul.”
Oricum, nu am urmărit asta în roman; da, am fost interesat de cine a omorât-o pe Adela. Ce motive să fi avut s-o facă?! Dar, pentru mine, un interes maxim l-a reprezentat ideea subtilă a cărții, ce a reușit să facă, dintr-o comunitate întreagă, moartea Adelei - nu numai că a stârnit o tristețe și o confuzie generală, dar parcă a reușit s-aducă în viața tuturor un fel de magie, un fel de umbră întunecată; odată cu moartea ei, i-au viață numeroase instincte, numeroase situații. Lectura romanului parcă începe să devină una dominată de acest „dulce miros de moarte”, care nu este doar o moarte fizică, ci și o moarte a umanității, o moarte viscerală, o moarte a simțurilor, o încropeală a absurdității care, odată cu funerariile Adelei, devine parcă palpabilă. Asta mi-a plăcut întotdeauna la Arriaga, faptul că, dincolo de o scriitură bună, mereu am avut de-a face cu o lectură profundă, cu o lectură care depășește bariere stilistice, o lectură care pune întrebări, o lectură cu subtilități și de o anvergură colosal de profundă.
„(...) Nu-și explica motivele bruște ale omorului, cum să ajungă să înfigă un cuțit în ea, la câteva minute după ce a făcut dragoste cu ea. Cu supunere și din iubire, Adela pregătise propria moarte. Hainele împăturite atent, pătura dragostei, colțul ascuns și clandestin, goliciunea din zori se terminau cu o urmărire nebunească și o înjunghiere fără greș. Ce anume declanșase acea alergătură delirantă și fatală?”
După cum Arriaga o spune, „sunt un vânător; un vânător care scrie; vânătoarea este unul dintre ultimele și cele mai profunde rituri la care ființa umană poate avea acces.” Asta este el, ca scenarist, ca scriitor, povestitor - un vânător care reușește, prin creațiile și prin arta sa, să ne aducă față în față cu cele mai teribile, cele mai groaznice contradicții ale omenirii: moarte-viață, frumusețe-cruzime, lumină-întuneric, fericire-tristețe. Prin toate acestea, mai precis, prin modul în care, în scrierile sale, Guillermo Arriaga le abordează, reușește să confere un alt înțeles identității umane, identității cognitive și psihologice: prin noroi, prin sânge, prin ploaie, prin soare, prin durere, prin moarte, prin minciuni, reușim să descoperim că „aparținem în mod feroce naturii”. Prin povești, noi, oamenii, noi, ființele umane, dominate de zbuciumări lăuntrice, de dualitatea identităților nostre (vezi romanul, în care, în cele din urmă, însăși Ramón Castaños ajunge să creadă că este, cu adevărat, logodnicul Adelei) supuse presunilor sociale - așadar, prin povești, prin romane, prin scris, putem recunoaște durerile adânci ale vieții. Putem să le-acceptăm, pentru ca mai apoi, încetul cu încetul cu încetul, să ne îngrijim de rănile care ne dor ca o inimă zvâcnindă.
„Sunt femei, explica marinarul, care sunt trupuri, și altele, care sunt persoane - uitați, există femei cu care te culci și gata! s-a terminat, trec ca și cum n-ar fi nimic, le uiți a doua zi. Pe acestea le numesc eu femei-trup. În schimb, sunt altele cu care poți să te culci toată viața și niciodată nu termini să faci dragoste cu ele. Acestea sunt femei-persoane. Pe unele le arunci și cu asta-basta, nu mai vrei să știi nimic de ele. Însă celelalte îți rămân înăuntru oricât ai vrea să ți le scoți din cap.”
Nu știu ce-aș mai putea spune. Un dulce miros de moarte m-a mișcat tare de tot. Dincolo de acțiunea alarmantă, de ritmul haotic în care de curge totul (a se citi „rapid), a fost o carte profundă, o carte viscerală, o care dureroasă și extrem, dar extrem de sensibilă și emoționantă. Poate alții n-ar percepe-o așa, sunt sigur, dar Guillermo Arriaga, integrând acțiunea în atmosfera dezolantă a locului în care aceasta a fost plasată, reușește să construiască un roman de o forță extrem de mare. Care, pentru mine, a însemnat multe, dincolo de acțiunea care mi-a plăcut, dincolo de misterul în jurul căruia s-a conturat totul - Adela, deși apare doar în primele pagini, mirosul Adelei, transformarea acesteia survenită în urma pierderii umorilor, în urma întreruperii circuitelor biologice, a însemnat mai mult decât o simplă moarte - o dizolvare a lumii, o disipare a elementelor firești care, în cele din urmă, mențin ordinea pur firească într-o societate altfel haotică - exact cum devine totul după ce, în ultimă instanță, Adela este îngropată. Și-o dată cu ea este îngropată orice speranță spre o lume mai bună. 

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Un dulce miros de moarte, de Guillermo Arriaga, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la un preț super, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Poate sună ciudat, dar chiar așa este ! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu