Cât te mai iubesc, de Luis Leante - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288 

Anul apariției: 2008

Traducere: Luminița Voina-Răuț

Luis Leante s-a născut în 1963, în Caracava de la Cruz, Spania, și este licențiat în filologia clasică, la Universitatea din Murcia. În prezent locuiește în Alicante, unde predă limba latină. A cultivat numeroase genuri literare, printre care proză, poezie, teatru, eseistică, publicistică, obținând diverse premii pentru creațiile sale. A scris și scenarii cinematografice, iar câteva dintre povestirile lui au fost ecranizate. Cărțile sale au fost traduse în peste douăzeci de limbi, printre care: franceză, italiană, engleză, olandeză, rusă, croată și germană. A publicat volumele de povestiri: El último viaje de Efraín (1986), El criador de canarios (1996) și romanele: Camino de jueves rojo (1983), Al final del trayecto (1997), La Edad de Plata (1998), El vuelo de las termitas (2003, 2005), Academia Europa (2003), Rebelión en Nueva Granada (2008).

Cât te mai iubesc e o poveste de iubire care se prelungeşte în timp; imagine din două epoci şi două culturi unite printr-un secret, aventura unei femei care descoperă cel mai important lucru în singurătatea deşertului. Mai mult decât un roman de dragoste, Cât te mai iubesc este o naraţiune vie, împletită cu imaginea unor culturi contrastante şi a unor claselor sociale din perioada în care Spania îşi pierdea ultimele colonii. Cât te mai iubesc este povestea lui Montse Cambra, o femeie de patruzeci de ani, a cărei viaţă ia o turnură neaşteptată odată cu decizia de a pleca în Sahara Spaniolă, în speranţa de a-şi regăsi prima iubire. Călătoria în spaţiul deopotrivă aspru şi fascinant al deşertului se transformă într-o aventură a redescoperirii sinelui. Romanul Cât te mai iubesc i-a adus în 2007 scriitorului Luis Leante prestigiosul premiu Alfaguara de Novela şi, odată cu acesta, faima internaţională. Juriul, al cărui preşedinte a fost Mario Vargas Llosa, s-a declarat cucerit de „forţa expresivă cu care scriitorul descrie peisajele deşertului şi stilul de viaţă din ultima colonie spaniolă din Africa, devenite scena unei poveşti de iubire care marchează viaţa protagoniştilor.”

„(...) Deșertul și fețele saharienilor îi păreau lucrurile cele mai vechi de pe Pământ. În toate exista un echilibru: peisaj, lumină, chipurile băștinașilor.”

Cât. Mi-a. Mai. Plăcut! Doamne, eu nu știu să fi citit, în ultimii ani, un roman de o intensitate a atmosferei atât de subtilă, atât de caldă. Nu știu cum să vă spun, dar, de fapt, eu nu am citit acest roman pentru „acțiune” (că, sincer, la un moment dat m-am și pierdut între planurile narative și identitățile personajelor), dar ce-am apreciat foarte, foarte mult a fost atmosfera pe care a reușit Luis Leante s-o creeze, culoarea locală, intensitatea deșertului Sahara, care, parcă, nu e doar „un loc” al desfășurării acțiunii, ci parcă devine însuși un personaj al romanului, „peisajele deșertului și stilul de viață din ultima colonie spaniolă din Africa”, cum zice și Llosa, fac din acest roman o lectură incredibil de intensă, dar totuși parcă atât de delicată, atât de fragilă. Deși romanul lui Leante nu abundă în dialog, ba, dimpotrivă, există numeroase pagini care pur și simplu surprind puțină dinamică și multă descriere, pot spune că citeam și citeam și nici nu realizam cât de repede, de fapt, trec paginile, și cât de prins în „magia” aceasta, conturată de autor, am fost. Sincer, drept vă spun, nu m-a plictisit deloc, deoarece, într-o atmosferă atât de frumos creată, viața protagoniștilor, scena poveștilor de iubire, toate și-au găsit un loc perfect, într-un echilibru scriitoricesc (descriere, dinamică), pentru mine, perfect.

„(...) S-a lipit de sol aproape instinctiv și a început să sape cu amândouă mâinile. Nisipul era foarte moale, iar vântul o ajuta. A fost uimită să descopere cât de repede îi mergea mintea. Apoi s-a apucat să sape cu călcâiele și cu picioarele, cu tot trupul. În câteva minute își făcuse o adevărată groapă în nisip. S-a întors cu capul în sus în groapă și a început să se acopere cu nisip. Și-a pus melfa pe cap, acoperind-o și pe ea cu greu. Vântul a făcut restul. După un timp era îngropată de tot, cu fața la numai câțiva centimetri de suprafață.”

Pe scurt, romanul conturează o poveste în care planurile temporale se întrepătrund, să spun așa. Pe deoparte, avem anul 2000, care are în centru pe Montsa Cambra, doctor de profesie, în Barcelona acelor ani, a cărei relație ia sfârșit la puțin timp după ce soțul ei, Santiago, se înrolează în armată. După ce nu mai primește nicio veste de la el, aceasta îl crede mort. În celălalt plan, ne este înfățișată, într-o măsură, tinerețea celor doi, cum au ajuns să fie împreună, chestii de acest gen. Repet, eu nu obișnuiesc să intru în detalii - vă dați seama, cu siguranță, că romanul nu este doar despre asta, ci presupune abordarea a mult mai multe subiecte, unele chiar extrem de sensibile, cum ar fi pericolul în care femeile erau expuse, în acea perioadă politică, căzând cu ușurință în mâinile soldaților fără scrupule, fiind luate drept prizonieri. Apoi, ne este înfățișată cultura coloniei spaniole din Africa, una pe care am găsit-o extrem de interesantă - nu știu cum să vă spun, dar îmi place extraordinar de mult să descopăr aspecte culturale care, până acum, mi-au fost inaccesibile - nu că n-aș fi putut căuta detalii despre ele, dar, citind un roman, parcă reușești (mult) mai bine să iei la cunoștință toate aceste lucruri. Și, dacă totul se îmbină într-o atmosferă frumoasă, cu siguranță îmi vor rămâne în cap mult timp de-acum înainte.

„(...) Iar după fuga nebună din calea mercenarilor, începuse să transpire și pierdea apă prin toți porii, fără voia ei. În ciuda vântului, nisipul frigea la soare. Orice sahariană știa foarte bine ce înseamnă să rămâi în deșert fără apă. Cu siguranță i se părea cel mai cumplit sfârșit. Pentru o clipă a stat în cumpănă: era mai groaznic să moară de glonț sau de sete?”

Așa, după cum v-am spus, eu n-am reușit, în cele din urmă, să urmăresc prea mult ideea romanului. Ce-i drept, este un roman greluț, care necesită atenție, necesită răbdare - trebuie citit dăruindu-i-te întru-totul, să spun așa. Eu nu am reușit, deoarece aveam zilele destul de încărcate și mereu îl citeam seara, atunci când eram obosit. Cu toate acestea, am reușit să urmăresc, pe moment, destinele lui Santiago și ale lui Montsa Cambra, am reușit să îmi răspund anumitor întrebări, să le urmez dinamica evoluției și felul în care au ajuns, în cele din urmă, în situațiile date. Pot spune că, de fapt, ce m-a lovit cel mai mult la acest roman a fost sfârșitul - un sfârșit deschis, dacă pot spune asta, care lasă loc interpretărilor în măsura în care, de fapt, nu lasă loc niciunei interpretări. Și totuși după ce închizi romanul, după ce treci prin filtru tot ce-ai citit, rămâne acea întrebare nestatornică ce îți dă de gândit: oare, în cele din urmă, el este? Încă mă întreb - cred că răspunsul e funcție de cititor și de felul în care, sub puterile sale, vrea să definitiveze destinul cărții. Și-asta mi-a plăcut peste măsură - recunosc, în maniera în care m-a și dat peste cap.

„(...) Parcă ar fi dezgropat un mort. A scos poza găsită în spital și a pus-o pe saltea, lângă celelalte fotografii. Nu încăpea nicio îndoială că era Santiago.”

N-am să spun mai multe; vă spun doar că, într-adevăr, cartea Cât te mai iubesc este o carte profundă, emoționantă, este o carte de o complexitate foarte mare. Și, pentru mine, ceea ce a primat, ceea ce a făcut ca această lectură să fie extrem de frumoasă a fost felul în care Luis Leante a descris atmosfera, felul în care a conturat natura, felul în care, cum să vă spun, parcă simțeam deșertul în jurul tău, toată acea frică a nopților, toată acea căldură exacerbată, insuportabilă - dincolo de asta, deșertul văzut ca o ființă însăși, ca, așa cum am spus, un personaj aparte, care stăpânește universul cărții, ca un suprapersonaj de care se leagă destinele tuturor protagoniștilor. Un loc al învierii, al morții, al viselor și al durerii, dar și un loc în care, în cele din urmă, zaruri se vor arunca și destine se vor împlini - sau nu. În singurătatea debusolantă, aievea a deșertului, viața lui Montse capătă noi conotații și, în cele din urmă, își dă seama că iubirea va crește, ca o floare regală, chiar și în acel loc în care apa este ceva sfânt, care niciodată nu trebuie risipit. 

„Pietrele luau foc când Montse, Aza și cele două algeriene au coborât din camion. Imaginea pe care și-o făcuse Montse despre deșert nu semăna deloc cu priveliștea din fața ochilor ei. Pe lângă nisip, deșertul mai însemna și altceva: piatră tare și stânci cu nemiluita. Era pentru prima oară când vedea vegetație: câte un palmier, salcâmi și tufe pipernicite. Putea fi o oază, dar părea mai degrabă o groapă cu bălegar. În mijloc era un puț foarte adânc.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Cât te mai iubesc , de Luis Leante, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu doar 10 lei, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie! Lecturi faine și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o zi liniștită și pe placul vostru!

Cronicile ultimei revoluții, de Antoni Casas Ros - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 228

Anul apariției: 2017

Traducere: Aurelia Ulici

Antoni Casas Ros s-a născut în 1972 în Catalonia franceză. La Gallimard nu l-a văzut nimeni. Nici măcar editorul său. Cu fața mutilată în urma unui accident de mașină, scriitorul a refuzat să apară public în ultimii 15 ani. A început să studieze matematica, dar a renunțat la studii în urma accidentului. După ce a locuit în Nisa și Barcelona, autorul s-a stabilit la Roma, unde locuiește și în prezent. Teorema lui Almodóvar este primul său roman, distins în Spania, în 2008, cu premiul „Cel mai bun roman de debut”. În martie 2009 i-a apărut la Gallimard următoarea carte, Mort au romantisme, o colecție de nuvele. Cel mai recent roman al său, Enigma, a fost publicat la începutul anului 2010. Amintind, prin refuzul de a apărea în public, de Thomas Pynchon sau J.D. Salinger, Antoni Casas Ros a provocat numeroase dezbateri în Franța cu privire la identitatea sau chiar la existența sa, mergând până la a fi considerat o găselniță editorială sau o fantasmă a lumii literare pariziene.

„- Lipsa libertății din ce în ce mai evidentă. Represiunea. Violența. Puterea legii. Perversitatea și cinismul politicii. Marea mediocritate a conducătorilor noștri. Democrația dictatorială. Toate mișcările care au tendința să reintroducă libertatea sunt distruse imediat ce prind viață. Mulți oameni dispar, în universități și chiar în licee. Suntem toți liceeni pentru că sunt mai puțin atenția la noi, nu ne iau în serios (...). Este ideea genială a lui Y.”

În vremuri nu foarte depărtate, guvernele lumii instaurează o dictatură ce pune stăpânire pe viața popoarelor. Adolescenții decid să celebreze libertatea aruncându-se de pe cele mai înalte clădiri ale orașului. Casas Ros aduce o odă tinereții și puterii celor mulți care se mobilizează împotriva guvernelor represive, nedrepte și violente, pentru a pune capăt unui sistem abuziv și pentru a crea o altă lume. 

„Toți se apropie, își dau mâna. Improbabilă și tăcută trupă de teatru. O tragedie fără text. Salut fără reverență, pentru Y, care prezidează. Se pregătește să zboare spre cer? Se află la picioarele imobilului, calm așezată pe terasa unei cafenele? E instalată într-o colibă undeva în Africa, într-un apartament din New York? Se pregătește să filmeze scena dintr-o cameră de hotel care este în fața restaurantului, cu obiectivul întors spre terasă? (...)”

Nu este primul meu contact cu Antoni Casas Ros - am mai citit, de la el, și Teorema lui Almodóvar, o carte care mi-a plăcut extraordinar de mult și despre care, de asemenea, am scris AICI. Încă de când am citit acel roman, mi-am dat seama că am descoperit o voce romanistă cu care rezonez extrem, dar extrem de mult. Și care, din acest motiv, îmi place la nebunie; și pe care, din acest motiv, l-aș citi integral. În fine, romanul de față, Cronicele ultimei revoluții a fost, poate, una dintre cele mai frumoase surprize literare din acest an. Nu numai că m-am așteptat să-mi placă extrem de mult, dar mi-a confirmat, încă o dată, că, pentru mine - cel puțin - Casas Ros devine un autor de referință, o voce extrem de originală, distinctivă, făcând referire la toate experiențele literare de care am avut parte în ultimii zece ani. 

„Splendoarea unor trupuri goale care se apropie de parapetul pe care urcă. Ultimele secunde de tăcere. Coboară din nou, dau înapoi, vreo zece metri. Se îmbrățișează unii cu alții, apoi fiecare își stabilește reperele și, într-un strigăt: Freedom!, se avântă trecând de parapet și se aruncă în gol.”

Romanul - după cum bine știți, n-am să vorbesc despre ce se petrece între paginile cărții, referindu-mă la acțiune, dinamică și alte chestii de genul - este, într-adevăr, ceva diferit. Pleacă de la un punct autentic, după părerea mea - adolescenții răzvrătiți împotriva sistemului, adolescenții Flying Freedom, adolescenții free, care își pun viața în slujba ideii de libertate, da, și, cu curajul în suflet, sub dictonul călăuzitor al misterioasei Y, aceștia plonjează, în cădere liberă, din avioane, de pe balustrade, din înaltul blocurilor, ducând, odată cu ei, ideea unei libertăți care se vrea dorită într-o societate exacerbată și epuizată de control, de lipsa drepturilor fundamentale omenești. Bun. Asta e ce, deopotrivă, m-a atras cel mai mult la roman, dincolo de tot misterul care se țese în jurul personajului misterios Y (care ar putea fi oricine, după cum afirmă, la un moment dat, alt personaj, aș putea fi eu, ai putea fi tu, ar putea fi o simplă persoană care urmărește, cu nesaț, știrile de la TV, sau cineva pasionat de tatuaje, o mamă, un tătic - deși, de-a lungul cărții, se păstrează ideea cum că Y, de fapt, este o femeie). Iar, dincolo de asta, cartea îi surprinde și pe Cronicari - cei care, sub o identitate ascunsă, vor trebui să filmeze și să disemineze pe internet, pe social media, momentele în care libertinii se aruncă, se manifestă, astfel încât „vocea” lor să se extindă pe întreg mapamondul. Bineînțeles, totul trebuie să se întâmple extrem de rapid, pentru a fi evitată intervenția - nedorită - a autorităților capabile.

„(...) Zeci de umbre apar, forme lăptoase, sprijinindu-se, încrezătoare, în noapte. Stele căzătoare plonjând în hău, pâlnia asfaltului. Impact înăbușit. Lacrimile fac trupurile vaporoase. Continuă să vină să se zdrobească. Unele se îngrămădesc într-un ultim contact, culoare peste culoare. Fixitatea unei priviri. Mă îndepărtez. Primele mașini de poliție, ambulanțele.”

OK, dincolo de asta, se-ntâmplă și alte chestii; alte chestii care, să spun așa, nu au făcut tocmai plăcerea lecturii mele. Dar asta nu înseamnă că totuși n-am rezonat cu ideile extraordinare, lirice, poetice, profunde ale lui Antoni Casas Ros. Ideea în sine constă în faptul că am împărțit acest roman cam în două jumătăți (nu neapărat, să zic așa, egale). Prima jumătate face interesul unui limbaj adecvat, cum să vă spun, unor idei mult mai raționale, mai bine închegate, care introduc cititorul în lumea aceasta hazardată, în care moartea e ceva de-o simplă clipă, în lumea aceasta în care „plouă cu vieți”, tinerii mor îmbrățișați, devin eroi, își strigă durerile și dorințele și libertățile unei societăți care nu vrea să asculte. O primă jumătate în care, parcă, totul este „dominatt” de dorința de „schimbare”. Și, de asemenea, o primă jumătate în care parcă se conturează ideea de „haide s-o căutăm pe Y, să vedem cine e.” Bun, la un moment dat, câțiva Cronicari sunt trimiși într-o altă țară - având în vedere că mișcarea luase o amploare mondială - pentru a fi martori la manifestările adolescenților mânați de dorința de libertate. Ok. Și-aici, drept să vă spun, se rupe puțin adecvarea „logică” a romanului - am avut impresia că Antoni Casas Ros s-a cam lăsat pradă visului și efervescenței stilistice (recunosc, pe mine nu mă deranjează - după cum v-am spus, eu, unul, ador stilul de scriere al autorului) - ce vreau să spun este că, de fapt, unii cititori ar putea găsi destul de violentă scrierea asta (descrierea destul de „ciudată” a unor scene sexuale, cu un limbaj lipsit de rigori stilistice, de „pudoare”), descrierea anumitor situații. Se păstrează, de-a lungul a zeci de pagini, un limbaj lipsit de o oarecare adecvare rațională, urmărindu-se niște idei puțin ilogice (spre exemplu, unei întrebări oarecare îi revine un răspuns cu totul și cu totul neașteptat și, am putea zice, cu totul pe lângă). Dar, repet, pe mine nu m-a deranjat deloc, deoarece mie-mi place stilul acesta „hazardat” (așa-mi place să-l numesc, anume stilul lipsit de coerență, de o „fluiditate în idei și gândire” din partea autorului) - dar, sunt sigur, alții l-ar putea găsi plictisitor și nepotrivit. 

„(...) Liceenii sunt fascinați de Flying Freedom. Poartă tricouri, rucsacuri în spate, împodobiți cu emblematicul Y. Pentru noi, este singurul mod de a înfrunta puterea și de a nu-i lăsa nicio posibilitate de răspuns. Prea multe execuții, prea mulți contestatari dispăruți sau închiși, prea multă tortură. Saltul nu are replică. Netul sub control, telefoanele sub control, indivizii sub control. (...)”

Recunosc, mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre această Y. Și totuși mă bucur că misterul a fost păstrat până la capăt. M-a făcut, de fapt, să mă gândesc că Y nu este o singură persoană - nu, Y este de fapt o voce colectivă, este un imn național, este o sumă de inimi care bat la unison și trăiesc în aceeași idee - Y este în fiecare dintre noi, și în Flying Freedom, și în Cronicari, și în poliție, și în cei cărora le este frică să-și facă vocea auzită. Sincer, chiar mi-a plăcut mult de tot ideea de la care a plecat Antoni Casas Ros, la fel de mult cum mi-a plăcut și modul în care a reușit să lege povestea, cu talentul său, cu efervescența sa lirică, cu complexitatea sa scriitoricească. Casas Ros chiar este un autor care, fără îndoială, trebuie urmărit, trebuie citit. Iar cartea Cronicele ultimei revoluții este ca un fel de dicton călăuzitor (evident, într-o maniră fictivă), este ca o manifestare a ceea ce, poate, de multe ori simțit, dar nu vrem s-o arătăm: dorința de a trăi, în cele din urmă, lipsiți de rigorile nejustificate ale unei societăți actuale (și-aici nu vreau să fiu înțeles greșit, dar vorbesc despre anumite aspecte care, parcă, nu ne fac cinste, atunci când vrei să vorbim despre noi ca fiind „superiori și raționali”). 

„(...) Decizia de a te sacrifica unei cauze revoluționare dă o incredibilă seninătate, o precizie a percepțiilor, pune capăt oricărui marasm al dorinței, care nu se mai orientează decât către un singur obiectiv.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Cronicele ultimei revoluții, de Antoni Casas Ros, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu doar 10 lei, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!

Editura RAO pregăteşte un nou thriller marca John Grisham, disponibil din 30 noiembrie

 

John Grisham excelează din nou într-un thriller juridic alert și palpitant, abundând de întorsături de situație. În micul oraș Seabrook din Florida, un tânăr avocat pe nume Keith Russo este împușcat mortal în biroul său, într-o noapte în care lucra până târziu. Ucigașul nu lasă niciun indiciu și nu există martori, însă poliția ajunge să-l suspecteze pe Quincy Miller, un tânăr negru care a fost cândva clientul lui Russo. Quincy este judecat și condamnat la închisoare pe viață. Timp de douăzeci și doi de ani, el rămâne în închisoare, susținându-și nevinovăția, deși nimeni nu-l ascultă. Disperat, decide să trimită o scrisoare către Guardian Ministries – Îngerii dreptăţii, o mică organizație nonprofit condusă de avocatul Cullen Post, sperând că aceasta îi va dovedi nevinovăția. Post călătorește prin țară luptând cu nenumărate convingeri greșite, în folosul clienților uitați de sistem. În acest caz însă, el primește mult mai mult decât a negociat. Oameni puternici și nemiloși l-au ucis pe Keith Russo și nu-l doresc pe Miller exonerat. În urmă cu douăzeci și doi de ani, au ucis un avocat și nu au o problemă în a ucide încă unul.

BOOK TRAILER AICI

JOHN GRISHAM este unul dintre cei doi autori care au vândut 2 milioane de copii la prima ediție a unei cărți. Dosarul Pelican, romanul său din 1992, s-a vândut doar în SUA în 11 232 480 de copii. În prezent există peste 300 de milioane de cărți ale lui John Grisham tipărite în întreaga lume, care au fost traduse în 40 de limbi, iar nouă dintre romanele sale au fost transformate în filme. Într-un interviu, Grisham a afirmat că de obicei are nevoie de doar șase luni pentru a scrie o carte și că autorul său preferat este John le Carré. Când nu scrie, Grisham se dedică unor cauze caritabile.

Ochi de câine albastru, de Gabriel García Márquez - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2015

Traducere: Tudora Șandru Mehedinți 

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel mai profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană.

În Ochi de câine albastru, scufundarea lui García Márquez în această „altă“ realitate e profundă şi vertiginoasă. Aici nu este vorba despre o realitate plăcută şi amuzantă. García Márquez ne pune faţă în faţă cu o prezenţă inevitabilă - moartea - , dezvăluind-o ca pe o parte geamănă a vieţii noastre. Moartea licărindu-ne în vise, cunoscută apoi ca experienţa totală a sufletului şi a corpului. Moartea ca o constantă iminentă, care ne arată până în ce punct fiinţa noastră este formată din aspecte distincte şi niciodată imaginate.

La întrebarea referitoare la cum își privește dragul nostru prieten scriitor columbian, García Márquez, opera, retrospectiv, răspunde, cu un lirism încântător, plin de emoție, „cu o duioșie aproape părintească. Așa cum îți amintești de copiii care acum sunt mari și pleacă de acasă. Văd aceste prime cărți nebuloase și neajutorate. Îmi amintesc de toate poblemele pe care le-au pus tânărului care le-a scris”, spune el în El olor de la guayaba. Conversaciones con Plinio Apuleyo Mendoza, Barcelona, Bruguera, 1982, p. 87. De ce am simțit nevoia să citez asta? Pentru că volumul de față, Ochi de câine albastru, surprinde povestiri, short story-uri ale autorului, scrise în jurul vârstei de douăzeci de ani, publicate în diferite reviste când, spune el, n-avea nici măcar bani ca să-și permită respectiva revistă în care i-au fost publicate creațiile. Așadar, povestirile de față - pentru mine, de o încântătoare profunzime și efervescență stilistică - constituie „pilonul de plecare”, punctul de maximum start în viitoare operă romanistă a poetului columbian, laureat, de altfel, cu Nobel în 1982, creație de o anvergură colosală, care i-a adus un renume mondial și care, în continuare, reprezintă opere de referință ale misteriosului „laborator marquezian de crețaie” (Tudora Șandru Mehedinți). 

Eu, ca cititor ahtiat după García Márquez, am luat această carte ca o dezvăluire, ca o confesiune intimă între mine și autor - deoarece pur și simplu iubesc tot, dar absolut tot ce scrie, pentru mine a fost o încântare să-i descopăr primele povestiri, primele încercări de creație, primele gânduri narative, din care, încă de pe-atunci, am reușit să descopăr geniul narativ, genul creativ al acestui autor de renume mondial, ale cărui cărți vor rămâne pentru totdeauna în sufletul meu. Astfel, povestirile din Ochi de câine albastru nu numai că reprezintă un „moment critic” în devenirea viitorului autor laureat al Nobelului, care scrie Toamna patriarhului, Dragoste în vremea holerei, Un veac de singurătate, de dimensiuni și de întinderi demne de menționat, prezintă și dovedesc o inspirație ce-și găsește interesul în ideea morții, ca o incursiune într-un alt domeniu al Universului, într-o „altă viață”, abordând teme și mituri chiar biblice, vorbind despre spațialitate, (a)temporalitate, despre oniric, despre dedublare, oglinzi, despre memorie. Îmi aduc foarte bine aminte de o fantomă - evident, realismul magic al autorului se preconizeză încă din acest moment - care, pierdută prin spațiu și timp, are, deodată, o poftă extraordinară, exacerbată, de a gusta o portocală. Mânată de această poftă, își amintește de un copac din grădină, iar atunci când se întoarce, fără a mai găsi ceva decât un loc pustiit, care pare că n-ar fi existat vreodată, își dă seama că acea poftă stăruia în trupul ei de mai bine de trei mii de ani. E așa interesant cum autorul columbian reușește să tragă o barieră atât de subtilă între realitate-vis, între viață-moarte, între lumină-întuneric.

Sub aspectul structural al scrierii totuși se observă o oarecare diferență între aceste povestiri și ceea ce are să urmeze zeci de ani mai târziu. În Ochi de câine albastru, putem observa și o încercare a autorului de a scrie o povestire de sorginte polițistă, Femeia care venea la ora șase, dar, nici aici, autorul nu păstrează tiparele oarecum „rigide” ale acestui gen de scrieri - un element fantastic, magic, exploatat în maniera autorului, face ca, de altfel, această povestire să fi devenit una dintre preferatele mele. Recunosc, m-aș fi bucurat dacă această carte ar fi avut mai multe pagini, pentru că fiecare povestire mi-a transmis ceva, fiecare povestire a reușit să mă miște și, de multe ori, m-a lăsat, așa, „cu gura căscată”. Pentru că, recunosc, în ultima vreme, deși am mai citit cărți scrise de Gabriel García Márquez, nu am avut parte de acel realism magic cu care eram obișnuit atunci când îi citeam cărțile - această tehnică, de fapt, cred că e printre lucrurile cele mai mari pe care le ador la acest scriitor. Și, din fericire, în această carte am putut să-i identific, câtuși de puțin, această tehnică cu care mă familiarizase în romanele sale.

În aceste povestiri, paisprezece la număr, realitatea reprezintă punctul de plecare al povestirilor sale. O femeie care ajunge într-un bar, un bărbat care se uită în oglindă și, deodată, vede cum „celălalt” eu capătă o identitate proprie. O ploaie care acoperă pământul precum o pâslă deasă, un om care, deși mor, continuă să crească, să crească, să crească (asta m-a făcut puțin să mă gândesc la volumul Despre dragoste și alți demoni) - toate acestea sunt integrate într-o atmosferă aspațială, atemporală, care nu cunoaște registrele limitării, iar geneza povestirilor, astfel, reiterează experiența autorului căpătată în anii de jurnalism, prin investigarea realității înconjurătoare a autorului. Mă gândeam, așa, că Gabriel García Márquez ar putea să facă o poveste din orice; cu siguranță i-ar ieși ceva magistral. La o adică, dacă mă întrebați pe mine, i-aș fi citit și lista de cumpărături, deoarece cred că la fel de entuziasmat aș fi fost. Poate sunt eu impresionist când vorbesc despre el, spun multe și totuși nu spun nimic, dar mai mult n-am ce să ofer: îl ador pe Gabriel García Márquez, ador cum scrie, ador felul în care, atunci când îi citesc o carte, mă simt. Pentru mine, scriitorul columbian a fost, încă de la prima carte pe care am citit-o de la el, un autor de referință; este, și-n prezent, un autor de referință și, cu siguranță, va fi și în viitor unul dintre acei autori la care, întotdeauna, mă voi gândi cu drag, și care îmi va veni mereu în minte dacă voi fi întrebat „ei, și care e autorul meu preferat?” Voi ști, cu siguranță, și voi răspunde cu toată gura: Gabriel García Márquez, el este autorul meu preferat.

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Ochi de câine albastru, de Gabriel García Márquez, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o seară frumoasă!

Dracula, de Bram Stoker - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2019

Traducere: Dan Costinaș

Dracula este, neîndoielnic, un simbol asociat României. Mai mult decât atât, este punctul de origine pentru o întreagă mitologie modernă care a dat naștere unei culturi pop de mare anvergură, traversând diverse domenii, de la cinematografie la turism, trecând prin modă, literatură, industria entertainmentului etc. Noua ediție, rezultat al colaborării dintre Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23 și Editura Vellant, vine în întâmpinarea tuturor celor care vor să (re)descopere un personaj care a bântuit visele și imaginarul atâtor generații. A se citi cu lumina aprinsă și cu un cățel de usturoi în buzunar! Volumul Dracula, de Bram Stoker, apărut în 1897, la Londra, a fost tradus imediat (în 1898) în Ungaria, apoi, în următori 20-30 de ani, în multe alte țări europene, precum Germania, Islanda, Franța, Italia, Spania, în multe dintre acestea, în mai multe traduceri (Olanda – 5, Italia – 8, iar Spania deține recordul cu 45 de traduceri!). În România a apărut întâi în foileton, în 1928-1929, într-o revistă fără prea mare difuzare, iar prima traducere în volum a văzut lumina tiparului abia în 1990.

Da, abia anul acesta am citit Dracula. Da, recunosc, m-am ferit de ea mult prea mult timp, așa că am zis că, gata, e timpul s-o citesc; da, mi-a fost recomandată de nenumărate ori, mi s-a spus, citește-o, e genială, e superbă, dar am zis, eh, am s-o citesc, am altele în plan. Da, am citit-o, am citit-o abia anul acesta, și mi-am dat seama că, of, of, cât de multe am pierdut - și totuși poate am înțeles-o mai bine acum, la vârsta aceasta, după ce „m-am mai copt”, să spun așa, atât din punct de vedere literar, cât și al experiențelor personale de viață. Pentru că romanul lui Bram Stoker nu este o simplă carte de ficțiune, fie ea frumoasă, plină de mister, ci este și o carte de referință a literaturii mondiale, este un pilon al lumii romaniste de pe întregul mapamond. Și, Doamne, ce roman bun, cât de frumos scris, cât de delicat, subtil; pentru mine, de altfel, a fost una dintre revelațiile scriitoricești din anul 2020 - cred că, de altfel, cel mai potrivit an în care aș fi putut să citesc fabulosul roman al lui Bram Stoker, în traducerea extraordinar de prețioasă, atentă, detaliată a lui Dan Costinaș, anglist și diplomat, o traducere extraordinară apărută la Editura Vellant; de fapt, este vorba de o traducere făcută după ediția originală a romanului, apărută în 1897, celelalte traduceri bazându-se pe ediții ulterioare, care mai conțin modificări făcute de autor sau aprobate de el. De asemenea, volumul de față reia coperta ediției princeps și cuprinde, de asemenea, zeci de pagini dintr-un caiet care a stat la baza scrierii romanului Dracula. Dincolo de o traducere exemplară, este un „obiect cultural, istoric” care reiterează farmecul cărții, farmecul creației lui Bram Stoker, într-o formă la fel de autentică - poate - ca și versiunea originală, primă.

„- Dacă te-aș putea cruța de vreo suferință, sărmanul meu prieten, spuse el, Dumnezeu știe că aș face-o. Dar în noaptea asta trebuie să călcăm pe cărări cu spini, căci altfel, mai târziu și în vecii-vecilor, picioarele pe care le îndrăgești vor călca pe cărări de foc!” 

Romanul Dracula, ale cărui prezentări nu cred că trebuie să le mai fac, ne pune față în față cu mitul românesc al lui Dracula, acel vampir „înfiorător, groaznic, teribil”, care, într-un castel posomorât, vechi și șubred, undeva la poalele Carpaților, își duce veacul, hrănindu-se cu sângele nevinovaților (sau, poate, al vinovaților), a cărui imagine nu se-arată în oglindă, care-și duce somnul într-un coșciug vechi, vechi, vechi, care, cică, se teme de usturoi, chestii dintr-astea vampirești, fictive, ezoterice, că nici nu știu cum să le spun. Dincolo de asta, pe mine m-a surprins ce-a putut să facă Hollywood-ul din Dracula, care, de fapt, e un bătrânel încărunțit, care merge șontâc-șontâc, precum și ce-a putut să facă și din doctorul Van Helsing, alt bătrânel, și-acesta, de o sensibilitate și o profunzime anume, de o inteligență aparte - dacă dați un search cu imagini pe Google, veți vedea doar actori - care ar trebui să-i înfățișeze pe cei doi într-o formă cât mai apropiată de realitatea cărții lui Bram Stoker - cum nu au nicio treabă cu descrierea originală a autorului, atunci când i-a integrat în romanul eponim Dracula. Nu m-am uitat la film, cred că există nenumărate, nu-i așa? Nu vreau să-mi stric plăcerea romanului - care, recunosc, este de o colosală anvergură. Nu mă așteptam, recunosc, să-mi placă atât de mult - și, de fapt, nu mă așteptam să fie scris atât de bine. Am rămas surprins și am înaintat în lectură cum nu mă așteptam s-o fac - rapid, dar păstrând totuși acel ritm care să mă facă să simt fiecare pagină. Fiecare întâmplare. Fiecare personaj.

Atmosfera cărții este una extrem de precisă - plină de mister, plină de frică, iar, pe alocuri, te iau fiorii. Nu din cauza faptului că ar fi inserate niște imagini horror sau violente, ci pentru că Stoker reușește să creeze, cu măiestrie, o atmosferă aparte, o culoare locală care să-l integreze, pe cititor, cât mai bine în atmosfera dezolantă a romanului. Artificiul de compoziție a romanului constă în faptul că, de fapt, tot ce se întâmplă este povestit din prisma mai multor personaje, care ori își notează în jurnal, ori scriu epistole, astfel încât acțiunea devine debordantă, la un moment dat, fiindcă anumite pasaje (poate chiar același), anumite întâmplări și secvențe ne sunt prezentate din perspectiva acestor personaje. Personaje care, credeți-mă, sunt construite atât, dar atât de bine, fiecare fiind de o inteligență aparte, cu simțăminte și trăiri proprii, cu întrebări, cu zbuciumuri interioare - și totul, dar totul se învârte în jurul acestui personaj diabolic, horror, în jurul acestei fantasme deghizate în om - Dracula, personajul care intră în viața tuturor și, încetul cu încetul, îi consumă până la anihilare. Ideea, de fapt, este dacă eroii noștri vor reuși să-l distrugă pe acest Dracula și, odată cu el, să pună capăt răutăților diabolice ale acestuia. Este, de asemenea, și o carte cu un stil alert, care te apasă, deoarece abia aștepți să vezi de ce vor fi în stare eroii noștri, doar pentru a-l prinde pe Dracula și pentru a săvârși, în cele din urmă, scopul lor final.

„Numai când un om rămâne singur faţă în faţă cu asemenea orori poate să înţeleagă adevărata lor semnificaţie.”

Evident, cred că ar trebui cu toții, înainte de a ne aventura în acest roman, să știm că Dracula este, într-adevăr, o carte de ficțiune, un roman, care, nicidecum, n-are vreo treabă cu istoria noastră națională; Bram Stoker nu transformă un „voievod care a luptat eroic cu turcii într-un monstru”. Romanul trebuie, astfel, readus la ideea de bază a ficțiunii, a imaginației pure, a talentului lui Stoker de a-și imagina situații, personaje, chiar dacă, poate, culoarea locală a romanului (descrierile de peisagistică, arhitectură, ale diferitelor îndeletniciri locale) pot fi parte integrantă a realității noastre imediate. Pe de altă parte, știm cu toții că, cel puțin la noi, s-a desăvârșit o întreagă „cultură de marketing” în ceea ce privește Dracula, precum și Castelul Bran - ei, putem datora asta, evident, și lui Stoker, al cărui renume răsună la nivel mondial. Și, de altfel, am auzit-o des pe-asta: când zici România, pe lângă Nadia Comăneci, Ceaușescu... zici Dracula. Mulțumim, Stoker, și nu-s ironic deloc.

Nu știu ce-aș mai putea spune. Ca întotdeauna, n-am să vorbesc prea multe despre roman - despre acțiune, vreau să zic, intrigă, desfășurare, chestii de-acest gen. Eu chiar vă recomand să citiți romanul Dracula, și-mi asum când spun asta. Deoarece, dacă-mi veți citi recenziile, veți vedea că rar recomand, de fapt, o carte, așa, la modul direct - dar romanul lui Stoker chiar a fost o lectură care m-a surprins în modul cel mai plăcut și pe care, de-acum înainte, o voi lua drept lectură de referință în ceea ce privește lecturile pe care le voi avea. Deși de sorginte clasică, este un roman extrem de misterios, alert, plin de situații neașteptate, dar scris cu o formidabilă inteligență, cu un rafinament cum, evident, adesea întâlnim la clasici. Și cu o subtilitate anume, care te-apropie de personaje așa cum, rareori, un roman reușește s-o facă.

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Dracula, de Bram Stoker, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Poate sună ciudat, dar chiar așa este ! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!