Ochi de câine albastru, de Gabriel García Márquez - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Anul apariției: 2015

Traducere: Tudora Șandru Mehedinți 

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel mai profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană.

În Ochi de câine albastru, scufundarea lui García Márquez în această „altă“ realitate e profundă şi vertiginoasă. Aici nu este vorba despre o realitate plăcută şi amuzantă. García Márquez ne pune faţă în faţă cu o prezenţă inevitabilă - moartea - , dezvăluind-o ca pe o parte geamănă a vieţii noastre. Moartea licărindu-ne în vise, cunoscută apoi ca experienţa totală a sufletului şi a corpului. Moartea ca o constantă iminentă, care ne arată până în ce punct fiinţa noastră este formată din aspecte distincte şi niciodată imaginate.

La întrebarea referitoare la cum își privește dragul nostru prieten scriitor columbian, García Márquez, opera, retrospectiv, răspunde, cu un lirism încântător, plin de emoție, „cu o duioșie aproape părintească. Așa cum îți amintești de copiii care acum sunt mari și pleacă de acasă. Văd aceste prime cărți nebuloase și neajutorate. Îmi amintesc de toate poblemele pe care le-au pus tânărului care le-a scris”, spune el în El olor de la guayaba. Conversaciones con Plinio Apuleyo Mendoza, Barcelona, Bruguera, 1982, p. 87. De ce am simțit nevoia să citez asta? Pentru că volumul de față, Ochi de câine albastru, surprinde povestiri, short story-uri ale autorului, scrise în jurul vârstei de douăzeci de ani, publicate în diferite reviste când, spune el, n-avea nici măcar bani ca să-și permită respectiva revistă în care i-au fost publicate creațiile. Așadar, povestirile de față - pentru mine, de o încântătoare profunzime și efervescență stilistică - constituie „pilonul de plecare”, punctul de maximum start în viitoare operă romanistă a poetului columbian, laureat, de altfel, cu Nobel în 1982, creație de o anvergură colosală, care i-a adus un renume mondial și care, în continuare, reprezintă opere de referință ale misteriosului „laborator marquezian de crețaie” (Tudora Șandru Mehedinți). 

Eu, ca cititor ahtiat după García Márquez, am luat această carte ca o dezvăluire, ca o confesiune intimă între mine și autor - deoarece pur și simplu iubesc tot, dar absolut tot ce scrie, pentru mine a fost o încântare să-i descopăr primele povestiri, primele încercări de creație, primele gânduri narative, din care, încă de pe-atunci, am reușit să descopăr geniul narativ, genul creativ al acestui autor de renume mondial, ale cărui cărți vor rămâne pentru totdeauna în sufletul meu. Astfel, povestirile din Ochi de câine albastru nu numai că reprezintă un „moment critic” în devenirea viitorului autor laureat al Nobelului, care scrie Toamna patriarhului, Dragoste în vremea holerei, Un veac de singurătate, de dimensiuni și de întinderi demne de menționat, prezintă și dovedesc o inspirație ce-și găsește interesul în ideea morții, ca o incursiune într-un alt domeniu al Universului, într-o „altă viață”, abordând teme și mituri chiar biblice, vorbind despre spațialitate, (a)temporalitate, despre oniric, despre dedublare, oglinzi, despre memorie. Îmi aduc foarte bine aminte de o fantomă - evident, realismul magic al autorului se preconizeză încă din acest moment - care, pierdută prin spațiu și timp, are, deodată, o poftă extraordinară, exacerbată, de a gusta o portocală. Mânată de această poftă, își amintește de un copac din grădină, iar atunci când se întoarce, fără a mai găsi ceva decât un loc pustiit, care pare că n-ar fi existat vreodată, își dă seama că acea poftă stăruia în trupul ei de mai bine de trei mii de ani. E așa interesant cum autorul columbian reușește să tragă o barieră atât de subtilă între realitate-vis, între viață-moarte, între lumină-întuneric.

Sub aspectul structural al scrierii totuși se observă o oarecare diferență între aceste povestiri și ceea ce are să urmeze zeci de ani mai târziu. În Ochi de câine albastru, putem observa și o încercare a autorului de a scrie o povestire de sorginte polițistă, Femeia care venea la ora șase, dar, nici aici, autorul nu păstrează tiparele oarecum „rigide” ale acestui gen de scrieri - un element fantastic, magic, exploatat în maniera autorului, face ca, de altfel, această povestire să fi devenit una dintre preferatele mele. Recunosc, m-aș fi bucurat dacă această carte ar fi avut mai multe pagini, pentru că fiecare povestire mi-a transmis ceva, fiecare povestire a reușit să mă miște și, de multe ori, m-a lăsat, așa, „cu gura căscată”. Pentru că, recunosc, în ultima vreme, deși am mai citit cărți scrise de Gabriel García Márquez, nu am avut parte de acel realism magic cu care eram obișnuit atunci când îi citeam cărțile - această tehnică, de fapt, cred că e printre lucrurile cele mai mari pe care le ador la acest scriitor. Și, din fericire, în această carte am putut să-i identific, câtuși de puțin, această tehnică cu care mă familiarizase în romanele sale.

În aceste povestiri, paisprezece la număr, realitatea reprezintă punctul de plecare al povestirilor sale. O femeie care ajunge într-un bar, un bărbat care se uită în oglindă și, deodată, vede cum „celălalt” eu capătă o identitate proprie. O ploaie care acoperă pământul precum o pâslă deasă, un om care, deși mor, continuă să crească, să crească, să crească (asta m-a făcut puțin să mă gândesc la volumul Despre dragoste și alți demoni) - toate acestea sunt integrate într-o atmosferă aspațială, atemporală, care nu cunoaște registrele limitării, iar geneza povestirilor, astfel, reiterează experiența autorului căpătată în anii de jurnalism, prin investigarea realității înconjurătoare a autorului. Mă gândeam, așa, că Gabriel García Márquez ar putea să facă o poveste din orice; cu siguranță i-ar ieși ceva magistral. La o adică, dacă mă întrebați pe mine, i-aș fi citit și lista de cumpărături, deoarece cred că la fel de entuziasmat aș fi fost. Poate sunt eu impresionist când vorbesc despre el, spun multe și totuși nu spun nimic, dar mai mult n-am ce să ofer: îl ador pe Gabriel García Márquez, ador cum scrie, ador felul în care, atunci când îi citesc o carte, mă simt. Pentru mine, scriitorul columbian a fost, încă de la prima carte pe care am citit-o de la el, un autor de referință; este, și-n prezent, un autor de referință și, cu siguranță, va fi și în viitor unul dintre acei autori la care, întotdeauna, mă voi gândi cu drag, și care îmi va veni mereu în minte dacă voi fi întrebat „ei, și care e autorul meu preferat?” Voi ști, cu siguranță, și voi răspunde cu toată gura: Gabriel García Márquez, el este autorul meu preferat.

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Ochi de câine albastru, de Gabriel García Márquez, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o seară frumoasă!