Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle , de Stuart Turton - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2018

Traducere: Cristina-Mihaela Tripon (prin Lingua Connexion)

Stuart Turton este un jurnalist de călătorii, liber-profesionist, care a lucrat anterior în Shanghai și Dubai. A absolvit filosofia la Universitatea din Liverpool. Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle (traducere de către Cristina-Mihaela Tripon, 2018, Editura RAO) e romanul său de debut. Este câștigătorul Premiului The Costa First Novel Award, al Premiului Bringhton and Hove, pentru povestiri scurte, și a fost ales pentru competiția Openind Lines, organizată de BBC Radio 4. Trăiește în vestul Londrei împreună cu soția lui.

„Sunt ca un om din purgatoriu, orb în fața păcatelor care m-au izgonit aici.”

Conacul Blackheath, o clădire somptuoasă, dar la limita paraginii, este locul în care are loc un bal mascat. Invitaţii sunt membrii de vază ai s cietăţii (ofiţeri, bancheri, medici etc.), care se strâng pentru a rememora un eveniment tragic – moartea tânărului Thomas Hardcastle, fiul lordului Peter şi al lui lady Helena Hardcastle. O moarte tragică întrerupe petrecerea, însă nu îi pune capăt. Este vorba despre tânăra Evelyn Hardcastle. De fapt, aceasta nu va muri o singură dată. Atât timp cât Aiden Bishop, personajul principal, nu rezolvă misterul morţii sale, scena decesului se va repeta neîncetat, seară de seară.

„De când m-am mai dezmeticit, am încercat să nu mă gândesc la situața mea. Faptul că mi-am pierdut memoria s-a dovedit a fi mai degrabă frustrant decât tragic (...). M-am pricopsit cu o Biblie adnotată și un cufăr încuiat.”

Am să-ncep această recenzie prin a spune că romanul de față, având în vedere tipologia și încadrarea într-un gen anume, cred că este unul dintre cele mai bune citite vreodată, nu doar anul acesta. Apoi, mi-e tare greu că Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle reprezintă romanul de debut al acestui autor. De ce? Pentru că este, din punctul meu de vedere, extrem de bine scris, extrem de frumos închegat, să zic așa, dat fiind faptul că e de o complexitate anume, atât în ceea ce privește numărul (destul de) mare de personaje, cât și, în sine, acțiunea, desfășurarea ei, numeroasele intrigi care se țes în jurul Conacului Blackheath, numeroasele situașii în care se (re)găsesc (spun regăsesc pentru că, într-adevăr, chiar se regăsesc la un moment dat) personajele. Nu știu, sincer, cum am citit această carte, deoarece pur și simplu o citeam și nu mă puteam opri, atât de interesat eram de ce are să mai urmeze, ce are să se mai întâmple și cum, în cele din urmă, se va fi terminat totul. Și, credeți-mă, a fost totul la o amplitudine și o intensitate colosale. Și îmi amintesc, chiar și-acum, deși am terminat cartea cred că luna trecută, cât de mult mi-a plăcut și cât de mult am trăit alături de această carte, în fascinanta încăpere Blackheath, într-o atmosferă întunecată, chiar și puțin fantasy, aș putea spune, perindându-mi încrederea de la un personaj la celălalt și, de altfel, trăind povestea (aproape) fiecărui personaj.

„Aprind chibritul cu mâna tremurândă și îl apropii de lampă. Flacăra prinde viață în spatele sticlei, alungând umbrele mai adânc în colțuri și luminându-l pe vizitatorul meu. Este bărbatul deghizat în doctor al ciumei pe care l-am întâlnit mai devreme, iar lumina scoate la iveală detaliile pe care nu le observasem în semiîntunericul din camera de studiu. Paltonul pe care îl poartă este scămoșat și zdrențuit pe margini, iar jobenul și masca din porțelan cu cioc îi acoperă toată fața, în afară de ochi. Își sprijină mâinile protejate de mănuși de un baston negru, care are pe lateral o inscripție în argintiu strălucitoare, deși literele sunt prea mici ca să le pot citi.”

Ideea romanului constă în faptul că, pe scurt, personajul principal, Aiden Bishop, se trezește, timp de opt zile, în câte un corp, toate acestea pentru a rezolva misteurl morții lui Evelyn Hardcastle. În cele din urmă, se pare că, trăind în fiecare corp, acesta nu numai că are acces la trăirile și amintirile fiecărui personaj, dar și la relațiile pe care, de-a lungul timpului, acesta le-a legat. Relații ce implică secrete, minciuni, drame, relații ce implică conflicte și anumite interese. Astfel, în încercarea de a desluși misterul, Aiden Bishop ajunge să se pună, pe sine însuși, în situații din ce în ce mai neașteptate. Și, de fapt, nu asta ar conta, pe cât faptul că, de altfel, ceea ce primează este încercarea de a afla de ce a murit Evelyn Hardcastle. Deoarece, pentru a scăpa din acest cerc vicios, din această „bulă temporală”, eroul nostru trebuie să ofere, până în ziua a opta, Doctorului Ciumei, răspunsul acestui mister. Probabil vă închipuiți că nu are să fie ușor, nicidecum; aventurile prin care trece, lucrurile pe care le află, totul, dar totul reprezintă puncte de cotitură în rezolvarea misterului care a pus stăpânire pe conacul Blackheath. 

„- Ai fost doctor, mă corectează el. Apoi majordom, azi ști crai, iar mâine vei fi bancher. Niciunul dintre ei nu are chipul tău adevărat sau personalitatea ta reală. Ai rămas fără ele în momentul în care ai venit la Blackheath și le vei primi înapoi doar atunci când vei pleca.”

Mi-a plăcut incredibil de mult această alternanță între personaje - nu numai că mi-a oferit o perspectivă anume asupra întregii situații, nu numai că m-a făcut să am acces și la celelalte personaje, dar m-a ținut în priză, să zic așa, la curent continuu de mare intensitate. Pentru mine, unul, mi se pare de un talent formidabil să poți jongla așa cu diferite caractere, în strategia stilistică abordată. Să știi cum să țeși intriga, de fapt, să știi în ce direcție vei duce întreaga acțiune, folosindu-te de atâtea planuri (temporale și spațiale), trecând, fracționar, de la un personaj la altul, dar păstrând urma eroului principal - Aiden Bishop. Nu știu, m-a fascinat acest aspect și asta a făcut ca lectura să fie potențată la maximum, oferindu-mi o plăcere imensă. Și, dincolo de toate acestea, mai există și planul psihologic al romanului: în cele din urmă, toți cei prinși în această „bulă temporală” sunt oameni care nu au un trecut curat, care au făcut ceva greșit și groaznic, ceea ce i-a adus în aceste circumstanțe. Putem presupune, așa, câtuși de puțin, valoarea „purificatoare” a romanului, iar Conacul Blackheath devine un fel de purgatoriu, în care moneda de schimb pentru iertarea păcatelor o reprezintă răspunsul misterului morții lui Evelyn Hardcastle. Întrucât Aiden Bishop nu este singurul antrenat în căutarea răspunsului, vă dați seama că, de la capul locului, are deja câțiva dușamani care vor încerca să afle, înaintea lui, motivele.

„- Doctorul ciumei ți-a cerut să rezolvi o crimă, însă nu a pomenit cine este victima. Este Evelyn Hardcastle, ea va muri la petrecerea din seara aceasta, zice el, lăsând scrumul să cadă în scrumieră. (...) Am trăit ziua asta de opt ori, iar ea a murit în fiecare seară, indiferent de acțiunile mele, îmi explică el, trăgându-și degetul de-a lungul marginii mesei. Indiferent ce s-a întâmplat ieri, se va întâmpla mâine și poimâine.  Îți făgăduiesc că oricum vei încerca să intervii, ai încercat deja și ai eșuat.”

Atmosfera mi-a plăcut la nebunie. Nu știi în cine să ai încredere, prietenii se dovedesc a fi inamici, dușmani, mânați de propriile interese, iar cei în care nu ți-ai fi pus vreodată încrederea, se dovedesc a fi acolo atunci când te-aștepți mai puțin. Totul se-ntâmplă în atmosfera plină de angoasă, întunecată, pe care Stuart Turton o creionează cu un talent romanist remarcabil - la orice colț al conacului, te-aștepți să se întâmple ceva înfiorător, întunericul însuși să capete materialitate și se se transforme într-un personaj grotesc. Întorsăturile de situație mi-au plăcut la nebunie; această idee de „salt temporal” (nici nu știu cum să-i spun) atrage cu sine numeroase inadecvări raționale, numeroase indicii lăsate, poate, de acei prieteni care vor să te-ajute să rezolvi misterul. Am încercat, deseori, să-ncerc să fac corelații (o mănușă lăsată undeva, un pistol, o cutie de medicamente) între diferitele situații și personajele care apăreau, undeva, în cele mai neașteptate momente. Îmi tot ziceam, gata, el e de vină, ba nu, el e, și tot așa. Bineînțeles, deznodământul, aflarea motivului și a criminalului a dat cu mine de tot pereții, ca un grandios și colorat spectacol de artificii. Nu m-aș fi așteptat, vreodată, la așa ceva. Și, credeți-mă, mie unul mi s-a părut unul dintre punctele forte ale romanului Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle. Aproape aș zice că n-ai cum să fii atât de nebun încăt să construiești un roman de aproape cinci sute de pagini în jurul acestei idei. Sincer!

„(...) Lemnul scârție, pardoseala trosnește, dedând sub propria greutate ca și când casa de oaspeți ar fi un om bătrân care încearcă să se ridice de pe scaun. Aud în mod repetat zgomot de pași care se apropie, iar când deschid ușa descopăr că am fost păcălit de un oblon desprins ce se leagănă sau de o ramură de copac care bate în geam.”

Nu știu ce aș mai putea spune, este clar că mi-a plăcut enorm de mult. L-am citit rapid, am fost atras de personaje, de această aventură nebună, de ideea în sine a romanului. Am fost curios de-a lungul întregii lecturi să aflu motivul, să aflu cine e în spatele acestei nebunii. După cum v-am spus, răspunsul în sine m-a făcut, de fapt, pe mine să înnebunesc. Oricum, chiar e un roman bun; unul dintre cele mai bune citite vreodată, deoarece chiar a făcut apel la numeroase emoții, stări, și m-a purtat într-o lume pe care nu știu dacă am mai regăsit-o și în alt roman: într-un univers întunecat, al umbrelor, în care „încrederea” și „bunătatea” s-au țesut în pânza groasă a morții care reprezintă o realitate imediată. Și, parafrazând, dacă ăsta nu a fost iadul, atunci chiar sper că diavolul și-a luat notițe. 

„Doctorul ciumei a susținut că Blackheath era menit să ne reabiliteze, însă gratiile nu pot îmbuna oamenii, iar mizeria nu poate decât să distrugă și ultima fărâmă de bunătate rămasă. Locul acesta spulberă speranța oamenilor, iar fără speranță, ce folos mai au iubirea, compasiunea sau bunătatea? Indiferent care ar fi intenția din spatele ridicării lui, Blackheath vorbește monstrului din noi, iar eu nu am de gând să îl mai răsfăț pe al meu. A avut mână liberă prea mult timp.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle, de Stuart Turton, pe care-l puteți găsi AICI, cu o reducere de 52%. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi frumoasă!

Terra. Insecta, de Anne Sverdrup-Thygeson - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 280

Anul apariției: 2020

Traducere: Florin Tudose

Anne Sverdrup-Thygeson este profesor la Universitatea Norvegiană de științe ale naturii din Ås și consultant științific al Institutului Norvegian de Cercetări ale Naturii. Deține un doctorat în conservarea biodiversității și predă managementul naturii și ecologie forestieră. Cercetările ei se axează în special pe ecologia insectelor. Are un blog de știință și apare deseori în emisiunile radio și TV din Norvegia. A fost prima femeie cercetător care a primit Premiul Bonnevie pentru excelentele sale metode de predare, de scriere și de prezentare a biologiei. A studiat istoria și este ultramaratonistă.

Insectele reprezintă jumătate din regnul animal. Trăiesc peste tot – în peșterile din adâncul pământului, sus, pe crestele cele mai înalte ale Munților Himalaya, în interiorul computerelor, în izvoarele termale din Parcul Yellowstone și în urechile și nările creaturilor mult mai mari decât ele. Există insecte cu urechi pe genunchi, cu ochi pe penisuri și cu limbi sub picioare. Cei mai mulți dintre noi consideră că viața ar fi mai bună fără gândaci, însă ar fi chiar imposibilă. Cei mai mulți dintre noi știu că nu există miere fără albine, însă nu și că florile arborelui de cacao nu ar putea fi polenizate în lipsa musculiței cu capul cât o gămălie de ac. Fără ea am putea să ne luăm adio și de la cacao, și de la ciocolată. Cerneala folosită la scrierea Declarației de Independență a avut la bază fier și gale. Un tip special de gală este cea de stejar, de care este responsabilă o viespe micuță. Musculița de oțet a fost un pion esențial în experimente medicale și biologice premiate cu șase premii Nobel, iar musca de carne poate curăța răni extreme. Insectele transformă plantele uscate și animalele moarte în compost. Polenizează flori, inclusiv culturile de care noi depindem atât de mult. Asigură hrana altor animale, cum ar fi păsările și liliecii. Controlează organismele dăunătoare omului. Viața, așa cum o știm, depinde de aceste creaturi mici. O călătorie în ciudata, minunata și uimitoarea lume a micilor și fabuloaselor creaturi fără de care nu am putea trăi. Insectele ne influențează ecosistemul mai mult decât ne-am putea imagina.

„Dacă am renunța o clipă la filozofările noastre, am vedea că în joc este și altceva în afară de valoarea utilitară. Din câte știm până azi, planeta noastră este singurul loc cu viață din Univers. Poate că noi, oamenii, avem datoria morală de a stăpâni Pământul și de a le asigura milioanelor de creaturi ce viețuiesc alături de noi pe planetă șansa de a-și trăi micuțele și minunatele lor existențe.”

O altă carte, din aceeași colecție ca și Dopamina, anume Co-Lecția de Știință, pe care pur și simplu am devorat-o. Am citit-o fără să fiu plictisit măcar o singură secundă, deși recunosc că la început am fost puțin pesimist. Bun, o carte despre gândăcei și insecte, despre fluturași și cărăbuși - o să fie ceva drăguț, îmi ziceam, dar nimic mai mult. Ei bine, evident, am speculat greșit, iar această carte este mult mai mult decât o carte despre insecte. Este o carte despre viața lor, da, despre viața lor excepțională, atât de complexă, de fapt, chiar poetică, aș putea spune, dacă e să ne gândim la anumite aspecte ce țin de trecerea dintr-o stare fizică în alta, de anumite ritualuri ce țin de împerechere, de supraviețuire (ca un poem de Bacovia, mai bine zis, în ceea ce privește ideea de supraviețuire la unele specii), și, de fapt, de ce înseamnă, pentru creaturile atât de micuțe, viața în sine. Cred că este cunoscut pentru toți faptul că insectele de depășesc, numeric, depășesc numeric într-un mod inimaginabil, iar pentru fiecare ființă umană, după cum autoarea însăși afirmă, „există mai mult de 200 de milioane de insecte”. Un număr halucinant, nu-i așa? Suntem înconjurați de insecte, drept vorbind, dar dimensiunile lor sunt cele care, putem spune, ne fac să nu le observăm prea des, poate nici să nu le băgăm prea mult în seamă (cu excepția unei muște comune, sau de casă - Musca domestica, sau cu excepția acelui țânțar care, când ți-e lumea mai dragă, nu-ți dă pace și-ți bâzâie pe la urechi). Știm, așadar, cât de multe sunt și ce diversitate ecologică prezintă: păduri, lacuri, munți, mlaștini, deșerturi - micuțele creaturi sunt, efectiv, peste tot. Chiar și în locuri în care ne așteptăm mai puțin. Dar totuși nu știm, în cele din urmă, cât de importante sunt ele, de fapt, pentru întregul demers ecosistemic viabil și pentru toate procesele care se desfășoară în anumite și de care noi, ca oameni, depindem. Și nu doar noi. Terra. Insecta aduce, în cele din urmă, o valoare imensă acestui domeniu care se numește entomologie (ramura biologiei care se ocupă cu studiul insectelor, sub diferite aspecte ecologice, anatomice, biochimice etc), nu numai prin abordarea descriptivă - generală - a acestor creaturi, ci și prin ridicarea unor probleme (poate de ordin moral) în ceea ce privește prețuirea, la scară mult mai largă, a insectelor care ne stârnesc emoții diverse, de la frică, până la emoție.

Am citit această carte cred că într-o zi și jumătate. Mi-a plăcut mult de tot cum scrie Thygerson și, mai mult decât atât, chiar sunt pasionat, într-o măsură, de această parte a biosferei, iar cartea de față mi-a oferit tot ce-mi trebuie pentru a mă ține captiv și a-mi stârni interesul. Dincolo de începutul cărții, care vizează descrierea extrem de schematică a insectelor, cu particularități anatomice, morfologice, mecanisme și chestii de acest gen, cartea oferă niște exemple extrem de interesante privitoare la lumea acestor minunate creaturi: curiozități privitoare la felul în care acestea viețuiesc, se hrănesc, de la gândacul de bălegar, până la insecta-băț, musculița de oțet (cum îi zicem noi), unul dintre pionerii cercetărilor științifice, cum se reproduc și cum se îngrijesc unele de altele. Cum „vorbesc” unele cu altele și cum învață să recunoască (atât anumite situații, cât și semeni de-aceași specie cu ei). Autoarea conturează o lume căruia noi, de multe ori, poate nu-i dăm importanța cuvenită; da, e justificabil, într-o măsură, deoarece e evident că le-avem și noi pe ale noastre, cum se spune, suntem antrenați într-o societate care nu prea ne permite să ne oferim acel timp pentru a sta și a medita și a contempla asupra naturii, asupra celorlalți, cum s-ar spune. Avem impresia că noi reprezentăm specia supremă, suntem invincibili, putem domina peste orice ne este vizibil ochiului. Știm prea bine că nu este așa. Știm prea bine cât de puternică este natura, cât de neputincioși suntem în fața anumitor intemperii. Dar oare știm cât de mult depindem de insectele care sunt în jurul nostru și pe care, în graba către locul de muncă, voit sau nu, le strivim sub încălțăminte?

„(...) Ne grăbim să catalogăm celelalte specii după un singur criteriu: sunt utile sau ne încurcă. Și încercăm să le eliminăm pe cele care ne încurcă, însă natura e atât de inteligent organizată, că studierea sa ne va oferi întotdeauna soluții înțelepte despre care nu avem habar. Acesta reprezintă doar unul dintre motivele pentru care este esențial să conservăm lumea naturală, cu toate speciile sale, indiferent cât de utile sau inutile par.”

E cam evident, dacă stăm puțin și analizăm situația. Putem privi toate acestea din punctul de vedere al lanțului trofic: x mănâncă pe y - x este mâncat de z - z este mâncat de a - a este mâncat de, să zicem, om. Ei, bine, dacă o singură verigă din acest lanț trofic (vorbind la modul excepțional în care o anumită verigă superioară - cea care o mănâncă pe cea care a mâncat deja - are afinitate pentru o singură formă de hrană - implicit, să zicem, o anumită insectă - dispariția unei singure verigi poate deregla, într-un mod ireversibil, demersul firesc al acestui lanț trofic). Nu știu dacă m-am făcut înțeles, așa că am să-ncerc să dau un exemplu concret: o insectă consumă nectar de la o anumită floare (nu știu, că-i place ei că nectarul acela este mai dulce), iar apoi insecta este mâncată de un anumit pește (acest pește având, de asemenea, o plăcere incontrolabilă de a mânca doar această insectă), iar peștele, la rândul său, este consumat de oamenii care au o dietă ihtiofagă (bogată în pește). Să zicem că acești oameni locuiesc undeva într-un sătuc de pe lângă Marea Baltică, iar în apropierea așezămintelor locale se găsește doar acest tip de pește. Bun, până aici este totul în regulă. Dar, deodată, se deschide o fermă în apropierea acestor așezări. În urma industrializării, a deversărilor excesive de apă contaminată, a folosirii diferitelor substanțe chimice, vegetația locală are de suferit, iar specia respectivă de floare cu nectar dulce (preferata insectei noastre) începe să dispară din ce în ce mai mult, nu mai are aceeași viabilitate biologică, nu mai produce la fel de mult nectar. Ce credeți, astfel, că se va întâmpla cu gândăcelul nostru? Întocmai. Poate va consuma, în continuare, nectar, dar nu va mai fi la fel de puternic, va fi mai uscățiv, va pierde în greutate, dată fiind calitatea inferioară a nectarului. Bun. Apoi, bineînțeles, trecem la peștișorii care consumă acești gândăcei. Și ei vor avea de suferit - gândăceii mai slăbuți implică un aport nutritiv mai scăzut, un potențial energetic mai slab. Astfel, peștișorii vor fi, la rândul lor, mai slabi, mai pricăjiți. Acum, da, urmează ultima verigă - oamenii. Ei vor consuma pești mai slabi, mai săraci în proteine și grăsimi. Astfel, după cum ne putem da seama, și chiar putem extrapola situația, aportul mai sărac în pește este datorat faptului că acea floare nu a produs același nectar de calitate. Și, implicit, totul se datorează apariției fermei respective. Sper că m-am făcut înțeles și-am reușit să redau întocmai ideea.

„Insectele sunt ciudate, complicate, amuzante, bizare, haioase, fermecătoare, unice și mereu uimitoare. Un entomolog canadian spunea cândva: Lumea e plină e mici minuni, dar săracă în ochi care să le vadă.”

Oricum, după ce am citit Terra. Insecta nu am rămas decât cu gândul că, într-adevăr, viața noastră depinde de o multitudine de factori. E vital să avem grijă de ceea ce ne înconjoară, să prețuim natura mult mai mult decât (nu o) facem. Să avem grijă de micuțele creaturi care, nevinovate, cad pradă fenomenului antropogen, cu urmări asupra reliefului, vegetației, faunei și climei. Suntem mulți pe-acest pământ, nevoia de industrializare este justificabilă din acest punct de vedere. Dar industrializarea, globalizarea, pășunatul excesiv și multe alte situații de acest gen duc la distrugerea implacabilă a numeroase habitate naturale care, în primă instanță, au aparținut lor (după cum autoarea scrie, „insectele au asistat la apariția și dispariția dinozaurilor, ba încă existind cu multă vreme înainte de apariția lor”), încă de acum 479 milioane de ani. Bineînțeles, forma poate era una diferită - forma de habitat - dar monopolul oamenilor a dus la dispariția a numeroase astfel de specii (și nu numai de insecte, ci și de animale și plante). Insectele au apărut odată cu viața de uscat, foarte puține fiind adaptate mediului acvatic (și unele doar în anumite forme în decursul ontogenezi, adică al dezvoltării individuale, de la embrion la individ adult, viabil în vederea reproducerii și înmulțirii speciei), muncind în lniște, pentru a-și asigura și, în aceeași măsură, pentru a ne asigura hrana, pentru a susține ecosistemul și, în aceeași măsură, pentru a ne susține pe noi. Insectele sunt mult mai importante decât am crede. Asta este ceea ce ar trebui să realizăm cu desăvârșire.

„(...) Și pentru că biologia de conservare e despre oameni și despre gândurile și sentimentele noastre, dar și despre speciile pe care vrem să le salvăm (...).”

De ce spun asta? Pentru că insectele ar putea să ne ajute în combaterea poluării, consumând plasticul. Ar putea să ne ajute în cercetări privitoare la procesul îmbătrânirii, în procesul vindecării rănilor. Ne-ar putea oferi răspunsuri pentru numeroasele întrebări pe care și le pun oamenii de știință. Deoarece insectele ar putea reprezenta noi soluții eventuale privitoare la criza antibioticelor. Deoarece insectele au ajutat la descoperirea a numeroase aspecte privitoare chiar și la organismul uman, întru înțelegerea completă a anumitor procese biologice. Deoarece insectele au reprezentat prototipuri - în aviația militară, inspirând inginerii cu tehnicile lor fantastice de zbor. Dincolo de asta, într-un Univers atât de mare, insectele sunt ghidate de stele, de Lună, reprezentând o cale nemijlocită dintre noi și o lume echilibrată, liniștită, dintr-o lume sistemică dominată de legile naturii. Viața acestor creaturi, moartea lor, visurile lor, dramele - la o scară milimetrică, dar totuși de-o importanță colosală pentru demersul firesc al vieții noastre. Acestea sunt câteva dintre motivele pentru care insectele reprezintă soldați de căpătâi ai naturii. Mereu. Nu știu ce aș mai putea spune. Chiar a fost o carte care m-a amuzat, m-a sensibilizat, o carte care mi-a dat de gândit și m-a făcut să am ochii mult mai deschiși în privința acestui subiect. Pot spune că am rămas cu numeroase detalii privitoare, mai ales, la anumite curiozități din lumea acestor insecte. Și-am văzut lectura ca pe una utilă și practică (nu vă mai spun că, imediat ce-am terminat-o, am dau un search pe Google ca să găsesc blogul autoarei - și-am fost tare încântat să văd cât de activă este). Vă recomand să aruncați și voi un ochi - cine știe, poate vi se vor deschide în privința acestui domeniu de activitate, unul extrem de curpinzător, sofisticat și complex.

Dopamina, de Daniel Z. Lieberman și Michael E. Long - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2019

Traducere: Adina Avramescu 

Daniel Z. Lieberman este doctor în medicină, profesor și vicepreședinte al Grupului de cercetare clinică al Departamentului de psihiatrie și științe comportamentale de la George Washington University. A primit un premiu pentru cercetare de la Caron Foundation și a publicat peste 50 de rapoarte despre știința comportamentală. A oferit consiliere pe probleme de psihiatrie Departamentului de sănătate și servicii umane, Departamentului de comerț și Oficiului pentru politici legate de consumul de droguri și alcool ale SUA. A discutat despre sănătatea mintală în cadrul unor interviuri acordate de televiziune CNN, C-SPAN și PBS. Dr. Lieberman a studiat literatură clasică la St. John' College. A primit diplomă de medic și și-a desăvârșit pregătirea în domeniul psihiatriei la New York University. Michael E. Long este licențiat în fizică, speaker, scenarist și dramaturg. Peste 20 dintre piesele sale de teatru au fost jucate pe scenele din New York. A intrat în finala pentru marele premiu pentru scenografie de la Slamdance Film Festival. A scris discursuri pentru membri ai Congresului american, secretari de cabinete, guvernatori, diplomați, directori generali și candidați pentru preșidenție. A urmat studii universitare l Murray State University și de masterat la Vanderbilt University. 

Dopamina este substanța chimică a dorinței, care cere întotdeauna mai mult – mai multe obiecte, mai multă stimulare și mai multe surprize. În căutarea acestor lucruri, nu se lasă intimidată de sentimente, teamă sau morală. Dopamina este sursa fiecărei nevoi imperative pe care o avem, acea fărâmă de biologie care-l determină pe omul de afaceri ambițios să sacrifice totul pe altarul succesului sau care o face pe soția fericită să riște liniștea căminului său de dragul emoției resimțite în prezența unui necunoscut. Pe scurt, este motivul pentru care pornim în căutare și reușim, descoperim și prosperăm. Dar este și motivul pentru care ne avântăm în joc și ne risipim banii. În această carte, profesorul și psihiatrul Daniel Z. Lieberman și conferențiarul Michael E. Long vin cu o teorie care are potențialul de a ne schimba viața: o bună parte din viața noastră are o componentă nebăgată în seamă până acum, care explică o serie largă de comportamente despre care se credea că nu au nici o legătură unele cu altele. De ce trișează câștigătorii? De ce geniile suferă adeseori de boli mintale? De ce aproape toate dietele eșuează? De ce creierii liberalilor și conservatorilor sunt cu adevărat diferiți.

„Ca ființe umane, ajngem la un aflux de dopamină în urma unor surprize similare, promițătoare: sosirea unui bilețel de la persoana iubită (Ce scrie în el?), a unui e-mail de la un prieten pe care nu l-am văzut de ani întregi (Ce voi afla despre el?) sau, dacă suntem în căutarea unei aventuri romantice, întâlnirea unui partener nou și fascinant la masa lipicioasă din același bar vechi (Ce ar putea să se întâmple?). Dar când aceste lucruri devin evenimente regulate, noutatea lor pălește și la fel se întâmplă și cu afluxul de dopamină -, iar un bilețel sau un e-mail mai lung ori o masă mai curată nu-l va aduce înapoi.”

Am să spun că acesta este cea mai bună carte de non-ficțiune pe care am citit-o vreodată. Și n-am să fiu impresionist și-atât. Dar totuși n-am să spun cât de mult m-a ajutat această carte în a mă înțelege mai bine, în a-mi înțelege mai bine anumite atitudini, tabieturi, emoții (gratuite), anumite gesturi, certitudini, în măsura în care, de asemenea, m-a ajutat să le înțeleg - mult mai bine - pe cele care aparțin altora. N-am să spun cât de multe informații - susținute, de altfel, științific - mi-a oferit, într-o manieră viabilă și în conformitate cu studiile pe care, de altfel, le urmez, dar și într-o manieră expeditivă, accesibilă, pe înțelesul tuturor. De fapt, cred că asta este ceea ce face, în cele din urmă, din Dopamina, o carte atât de bună: faptul că nu are un public (neapărat) țintă, ci este o carte pentru oricine (pentru oricine interesat de astfel de subiecte). În domeniul neuroștiinței și-a făcut loc o carte lipsită de rigori impuse de un limbaj sec, poate, care s-ar fi putut datoria exacerbării folosirii elementelor de jargon - astfel, o carte care poate fi la îndemâna oricui, fără eventuala teamă de a te fi pierdut în termeni științifici, medicali, neurologici, umorali, hormonali și alte lucruri din această tagmă. Daniel Z. Lieberman și Michael E. Long pun la dispoziția cititorului o carte de o valoare inestimabilă, care, după ce o vei citi, te va ajuta să înțelegi mult mai bine mecanismele propriei tale ființe, propriei tale identități sociale, care te va ajuta să îți înțelegi emoțiile, fobiile, poate chiar și „dependențele” (în speranța că nu folosesc un cuvânt prea mare). În cele din urmă, este o carte care, cu siguranță, te va ajuta să te înțelegi mult mai bine și să-ți percepi viața, de fapt, la un nivel superior, știind că, în Universul tău interior, se petrec atât, dar atât de multe lucruri fascinante de care, cel mai probabil, (încă) nu ești conștient.

Nu este un mister faptul că eu nu prea citesc cărți de non-ficțiune. La fel cum nu este un mister faptul că rareori tind să pășesc în afara zonei mele de confort (și nu doar confort literar). Dar vă pot spune, zău, această carte mi-a deschis apetitul către mai multă non-ficțiune; pentru că, uneori, simți nevoia să citești astfel de cărți, oricât de mult ți-ar fi pe plac beletristica. Cred că evitam să citesc cărți de non-ficțiune pentru că mereu le asociam cu acele cărți de dezvoltare personală, fii așa și nu așa, fă aia și nu asta, hai să te-nvăț cum să ai bani & cum să ai o viața mai bună & cum să reușești în domeniul tău academic și profesional și social și etc. Ei, bine, nu știu de ce făceam asta, dar vă pot spune că, de-acum înainte, acesta este domeniul non-ficțional pe care am să-l abordez mult mai des: non-ficțiunea științifică, care îmi explică ceva ce ține de lumea înconjurătoare, de lumea mea interioară, de reacțiile care se petrec, ca o magie, în mintea mea atunci când fumez o țigară, când întâlnesc un om pe care-l plac, când întâlnesc un om care-mi transmite ceva. Îmi plac, chiar îm plac aceste cărți din „Co-Lecția de Știință”, cum se numește, întocmai, colecția de la Editura Publica. Și, revenind, Dopamina este prima carte pe care am citit-o (apoi, aproape imediat după ce am terminat-o, m-am apucat de Terra. Insecta, de Anne Svredrup-Thygeson, o carte pe care, pur și simplu, am devorat-o) din această colecție și, cu certitudinea că mă repet, vă mai spun încă o dată faptul că este o carte de non-ficțiune incredibil de bună; nu mă îndoiam că o să-mi fie pe placul, mai ales dat fiind faptul că e ceva în concordanță cu domeniul meu de studii, dar chiar nu mă așteptam să fie atât de bine cercetată și, după cum am mai zis, expeditivă (prin expeditiv, eu fac referire la acel stil de scriere care e pe înțelesul oricui, și folosesc acest termen, de obicei, când fac referire la o lucrare științifică ce nu prezintă, pentru cititor, sincope în a o înțelege din cauza limbajului și a termenilor - de multe ori necesari - folosiți). Autorii reușesc să livreze informația astfel încât cititorul să o perceapă și să o integreze, pe cât posibil, în experiențele sale de viață, și nu numai.

„Fiecare parte a vieții noastre este împărțită în acest fel: avem un mod de a aborda ceea ce vrem și un altul pentru a ne raporta la ceea ce avem. Când ne dorim o casă, dorința noastră, care ne motivează să muncim din greu pentru a o obține, folosește un set de circuite ale creierului diferit de cel utilizat când ne bucurăm de casă, odată ce este a noastră.”

Pot spune cu certiduine că Dopamina chiar mi-a deschis multe uși, fazual spus. Și mi-a răspuns la multe întrebări pe care, sincer să fiu, nici măcar nu mi le puneam. M-a apropiat mai mult de mine, de persoana mea interioară. M-a făcut să înțeleg mai bine anumite aspecte ce țin de tabieturile mele de zi cu zi, de activities daily-living (ADL) pe care le am. Mi-a oferit încredere că pot depăși, prin autocontrol, prin sugestie și prin obișnuință, anumite aspecte mai puțin plăcute ce țin de viața mea personală. Știu, sună ciudat, poate: cum să te facă o carte să realizezi atât de multe chestii? Da, chiar e ciudat, asta mi-am zis și eu. Dar din momentul în care îți dai seama că, de fapt, totul este controlat de anumite „umori” (n-am să le zic hormoni, fiindcă, de fapt, sunt implicate mai multe mecanisme biologice, biochimice și fiziologice) care intervin în momente de care habar nu ai, realizezi, întocmai, că viața ta presupune mult mai mult decât simpla acțiune (spre exemplu) de a ridica o carte de pe masă, de a o duce în dreptul ochilor, de a te așeza pe pat și de a începe să citești. Este vorba despre discriminarea și, în aceeași măsură, despre extrapolarea anumitor situații, idei. Ia gândește-te, de fapt, de ce atunci când termini o carte la al cărei final nu te-ai așteptat, simți acea bucurie? Dar atunci când o carte se termină previzibil, și ești dezamăgit, strâmbi din nas și zici meh? Nu este doar o stare, o emoție, ci este mult mai mult decât atât. Da, n-am să zic că intervine dopamina și-ți zice că e foarte ușor să treci, atât de rapid, de la pasiune la indiferență, de la bucurie la tristețe, de la obsesie la plictiseală. Dar chiar asta se-ntâmplă. Răspunsul, dincolo de a se găsi într-o substanță mică-mică-mică din creierul nostru, se găsește întocmai în manifestările pe care, în viața de zi cu zi, le avem. Și-n emoțiile pe care le trăim. Și-n gândurile, idealurile, percepțiile pe care le avem. Iar asta face ca dopamina, într-un mod imperativ, să fie unul dintre cârmașii de top ai acestei curse lungi, de multe ori întortocheate, numită viață.

Cartea abordează extrem de multe subiecte, bineînțeles, concentrate în jurul acestui modulator (de fapt, neurotransmițător) chimic - dopamina. Dopamina și iubirea, dopamina și drogurile, dopamina și dominația, creativitatea, nebunia, politica, progresul. Și, la final, dopamina și armonia. Vă spun, pentru mine, unul, această carte a fost relevantă din extrem de multe puncte de vedere și în extrem de multe domenii - încă-mi vine ciudat să spun că o carte m-a învățat anumite chestii despre mine. Mereu am zis că, da, domnule, de fapt viața te învață, experinețele pe care le ai, oamenii pe care-i cunoști, situațiile în care te afli. Situațiile în care te-aduc anumiți oameni. Dar uite, a venit momentul să-mi dau seama că greșesc - o carte m-a învățat multe despre mine, după cum am zis, și m-a învățat să fiu mult mai deschis față de mine însumi, față de anumite aspecte pe care, poate, nu le-nțelegeam, aspecte legate de viața mea pe care le negam, le dădeam deoaprte zicându-mi, lasă, am timp să mă ocup de ele, am altele mult mai importante, acum, de făcut. Dar nu este așa. Uneori ai nevoie de acest impuls (și-n cazul de față, de-o astfel de carte, Dopamina) pentru a-ți da seama că trebuie să iei în vizor, cât de rapid, anumite lucruri ce țin de viața ta. Nu mă înțelegeți greșit, această carte nu-ți spune „ce să faci dacă nu ești mulțumit de propria ta persoană, de prietenii tăi, de faptul că fumezi prea mult sau ai o dependență de droguri”, nu, dar îți oferă niște mecanisme, niște scheme - îți oferă răspunsuri la care n-ai avut acces până acum, explicându-ți de fapt, de ce faci asta & de ce se întâmplă asta & de ce este justificabil - într-o măsură - să faci asta. Și-astfel, zic eu, poate vei ajunge să fii (puțin mai) indulgent cu tine. Cu alegerile tale. Cu gândurile tale. În cele din urmă, cum era treaba?!, totul e chimie, nu? 

„Viitorul nu este real. El este făcut dintr-un mănunchi de posibilități care există numai în mintea noastră. Noi tindem să idealizăm aceste posibilități - de obicei, nu ne imaginăm un rezultat mediocru. Tindem să ne gândim la cea mai bună dintre toate lumile posibile, iar aceasta face ca viitorul să pară mult mai atrăgător. Prezentul este însă real. Este concret. Este trăit, nu imaginat (...).”

N-am să spun mai multe, pentru că, după părerea mea, nu e o carte pe care aș putea s-o recenzez la modul categoric și obișnuit. Este o carte de non-ficțiune. N-are intrigă, desfășurare a acțiunii, punct culminant - cu alte cuvinte, „scheletul” unui roman de ficțiune. Dar anumite aspecte pot fi urmărite din punctul acesta de vedere - cum ar fi, spre exemplu, faptul că autorii au reiterat nenumărate experimente efectuate pe șobolani, șoareci, ba chiar și pe oameni (bineînțeles, nu la modul invaziv) care chiar au fost curioase și interesante. Apoi, Dopamina nu e acea carte pe care să n-o citești cu interes, pentru că, evident, având în vedere că „vorbește” despre noi - până la urmă, noi suntem cele mai interesante și misterioase și ficționale persoane din viața noastră, nu-i așa? Și ar trebui, poate, încetul cu încetul cu încetul, și cu pași mărunți și siguri și constanți, să ne cunoaștem corpul. Să ne cunoaștem mintea. Să ne cunoaștem Universul interior atât de splendid și atât de complex. Și-apoi, cu toată inima, să ne privim în oglindă și să ne spunem: da, acesta sunt eu, cu tot ce-nsemn, cu toate greșelile, cu toate gândurile, cu toate durerile și gratuitățile mele. Pentru că, în cele din urmă, viața ne este controlată de anumite substanțe, iar alegerile noastre reprezintă suma efectelor lor. Așa, poate, nu ne vom mai simți prost atunci când ne vom uita retrospectiv și ne vom fi dat seama că, într-adevăr, am făcut o alegere greșită. După cum am spus, cu toate greșelile, acesta sunt eu.

„Dependența apare din cultivarea chimică a dorinței. (...) Sentimentul de dorință devine copleșitor și complet detașat de faptul că obiectul acestei dorințe este tot ce am sperat vreodată, este benefic pentru noi sau ar putea să ne ucidă. Dependența nu este semnul unui caracter slab sau al lipsei de voință. Ea apare când circuitele dorinței sunt aduse într-o stare patologică prin stimulare excesivă.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru acest exemplar din Dopamina, o carte pe care am s-o recomand oricui cu tot dragul și pe care, de asemenea, o puteți găsi pe site-ul lor, AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru, de lecturi sugestive și care să nu vă dezamăgească. Un sfârșit de săptămână liniștit și cu spor!

Omul de castane, de Søren Sveistrup - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 624

Anul apariției: 2020

Traducere: Simina Răchițeanu

Søren Sveistrup este un scenarist recunoscut pe plan internațional, producătorul mai multor seriale TV și filme de succes. Este creatorul și scenaristul serialului Crima (Forbrydelsen), difuzat între 2007 și 2012, care a obținut numeroase premii internaționale și a fost vândut în peste 100 de țări. Ulterior, Fox Television Series a realizat, pentru AMC, versiunea americană - The Killing. Sveistrup, care locuiește la Copenhaga, este autorul scenariului pentru filmul Omul de zăpadă, după romanul omnim a lui Jo Nesbø. Søren Sveistrup a absolvit Universitatea din Copenhaga, cu speializarea literatură și istorie și a studiat la Școala de Film din Danemarca. 

Un psihopat terorizează Copenhaga. Semnătura lui — figurine făcute din bețe de chibrit și două castane, lăsate la locul fiecărei crime sângeroase. Pe figurine, poliția găsește amprenta unei fetițe răpite și ucise cu un an în urmă. O coincidență tragică sau un mesaj diabolic? Ca să pună capăt seriei de crime, cei doi detectivi care anchetează cazul trebuie să lase deoparte neînțelegerile și să descifreze indiciile macabre lăsate de asasin. Pentru că acesta nu dă niciun semn că se va opri. Și nimeni nu este în siguranță.

Ei, bine, asta numesc eu un thriller bun. Știam, știam încă de la început că are să-mi placă extrem de mult; am avut pur și simplu un astfel de sentiment încă de când am văzut coperta - de asemenea, relevantă pentru conținutul romanului. Am observat, de-a lungul timpului, o predilecție a autorilor nordici pentru astfel de cărți - de fapt, nu cred că i-aș spune predilecție, ci i-aș spune talent. Am observat un talent anume pentru cărțile thriller, cu criminali și crime (de multe ori înfiorătoare). Da, am mai citit autori nordici, chiar am avut o perioadă destul de îndelungată când citeam multe romane de acest gen. Așa că sunt familiarizat cu Anne Holt, Johan Theorin, Mons Kallentoft, Kjell Ola Dahl, și cred că mai sunt câțiva, dar momentan doar aceștia îmi vin în minte. E clar, talentul acestor autori este irefutabil, sincer să vă spun, deoarece alte cărți de genul, după părerea mea, nu se ridică la măiestria cu care ei reușesc să scrie, să creeze situații, să pună cititorul față în față cu mintea unor criminali (fie ei și fictivi) atât de sângeroși și nebuni.

„Pe covorașul din fața ușii a fost lăsat ceva, însă la început nu își dă seama despre ce e vorba. Mai face un pas și vede că e un fel de coroniță delicată, care o duce imediat cu gândul la Crăciun sau la zilele de sărbătoare dinaintea Crăciunului, poate din cauza zăpezii albe care s-a așternut pe pământ. Abia când se apleacă s-o ridice își dă seama că decorațiunea e alcătuită din omuleți de castane. Mai multe figurine, ținându-se de mână și formând astfel un cerc. Rosa se cutremură și aruncă o privire precaută în jur. Dar nu vede pe nimeni. Peste întreaga grădină, inclusiv peste castanii bătrâni, s-a așternut un strat de zăpadă proaspătă, neatinsă și nu se văd decât urmele ei.”

Omul de castane, pentru mine, este cel mai bun thriller(-polițist) citit vreodată. Nu am fost speriat de numărul destul de mare de pagini, de faptul că, în sine, cartea e un „monstru de carte” - de ce? Fiindcă a mers extrem de rapid totul, dat fiind faptul că Søren Sveistrup te introduce în lumea romanului, în această lume bizară, întunecată, încă din primul capitol. De-acolo, sincer, nici nu știu cum au trecut paginile, nici nu știu cât de razantă a fost de fapt lectura și cât de mult am fost prins de stilul romanist al lui Sveistrup - un stil alert, dinamic, cu situații neașteptate, cu intrigi multe, cu personaje extrem de bine conturate între paginile cărții. Numeroase au fost dățile în care m-am oprit din citit și-n capul meu era, „Doamne, e imposibil așa ceva” sau ”Ok, cât ai de gând să te mai joci cu mintea mea?” Și-asta a făcut ca lectura să înainteze extrem de rapid, deși-mi spuneam, gata, mai las câteva pagini și mă ocup de alte treburi, dar, drept să vă spun, n-am putut: unele capitole se terminau în așa manieră încât nu puteam să las cartea deoparte, deoarece voiam, neapărat, să văd ce anume are să mai urmeze. Și, zău, are Søren Sveistrup un așa talent de a te ține acolo, de a te ține în priză, la curent constant, încât cu greu reușești să lași romanul din mână. Sau, dacă-l lași, cu siguranță gândurile tale vor fi tot acolo, încercând să cobească cine e criminalul, ce-are să se mai întâmplă, ce va mai da situația, și de dat asta, peste cap.

O figurină de castane. Simbolică. Crime, de asemenea, simbolice, ciudate, bizare, care, dacă ai o imaginație mai efervescentă, îți dau puțin gândurile peste cap. Personaje neașteptate, intrigi conturate subtil, toate într-o atmosferă în care moartea pare a fi ceva de o clipă, iar criminalul sângeros, psihopat, se-ascunde în umbra oamenilor, în întunericul nopții, în spatele castanului sălbatic; te întrebi, la un moment dat, oare de ce face asta? Mânat din simpla dorință sadică de a ucide, de a lua vieți? Sincer, eu n-am putut să-mi dau seama de prea multe, n-am putut să bănuiesc (corect) așa cum îmi place de fiecare dată s-o fac atunci când citesc un roman de acest gen. De ce? Pentru că, dacă aș caracteriza într-un cuvânt scriitura lui Søren Sveistrup, cu siguranță n-aș putea-o face viabil, dar aș putea spune, cu mâna pe carte, asta: neașteptată. Sveistrup are așa un talent de a pune cititorul în situații la care nu s-a gândit, de a-și purta personajele cu pași înceți, siguri, în mijlocul celor mai periculoase situații, în care nimeni nu este în siguranță, în care nimeni nu-și păstrează pulsul la valorile sale firești. Cartea, cu tot ritmul său, pulsează în inima cititorului de parcă el, el însuși, ar fi acolo, în lumea de hârtie a lui Sveistrup: îți imaginezi că iei parte, omniprezent, la căutările disperate ale acestui psihopat, îți dorești extrem de mult să afli răspunsul unor întrebări, să rezolvi anumite situații și, în cele din urmă, să fi scăpat de această teroare a criminalului în serie.

„Omulețule de castane, haide, vino înăuntru. Omulețule de castane, haide, vino înăuntru. Mi-ai adus tu azi în traistă - mi-ai adus niște castane? Eu îți foarte mulțumesc...”

Nu pot să nu fiu sincer și să vă spun că, așa, cu mintea mea puțin nebună, uneori, când citeam această carte cu Aida, i-am spus că bănuiesc niște chestii. Că, aproape cu certitudine, asta s-a întâmplat așa și că... Că ce? Atât. Nu mi-a dat voie Sveistrup să cobesc mai multe. Dar, sincer, nu m-am supărat. M-am lăsat purtat de toată acțiunea exact așa cum aș fi fost purtat de un film bun, dar extrem de bun - pentru că, pe parcurs ce citeam, îmi imaginam cum se întâmplă toate, imaginile crimelor căpătau, în mintea mea, o conotație plastică, aproape fizică. Da, pentru că, sincer să vă spun, descrierea crimelor a fost una extrem, dar extrem de expeditivă (la fel ca, de altfel, stilul lui Søren Sveistrup). Și omul de castane, mereu omulețul de castane care ori se afla lângă cadavru, prin preajma sa, ori era, pe bune, parte integrantă a cadavrului. Te-ntrebi, oare care-i toată situația cu acești omuleți de castane? Ce reprezintă, în cele din urmă, această semnătură macabră, simbolică, neașteptată? E, bineînțeles, un artificiu stilistic care face ca acest roman să capete conotații mult mai interesante; crimele, în sine, nu sunt niște simple crime făcute din dorința psihopată a unui serial killer fără rațiune, lipsit de scrupule, cu sânge rece și gânduri negre. Este mult mai mult decât atunci; și, în cele din urmă, când mi-a fost livrat răspunsul, când am aflat cine e criminalul și de ce face asta, mi-am spus următoarele: ori eu-s nebun, ori Søren Sveistrup nu-i în toate mințele. Încă mă gândesc, intens, la acest lucru.

După cum vă ziceam, citeam Omul de castane și mă gândeam, of, cât de super ar fi dacă s-ar face și un serial sau un film după acest roman. Dar, ghiciți ce? Am rămas plăcut surprins în momentul în care am aflat că, într-adevăr, va exista un serial Netflix după acest roman. Nu e super? Abia aștept să văd cineva fi în rolul personajelor, abia aștept să văd dacă, într-adevăr, regizorul va reuși să redea, exact ca în carte (sau, măcar, într-o măsură oarecum apropiată), atmosfera aceasta plină de angoasă, dramatică, alertă. Totul, efectiv totul a fost atât de bine plasat, intriga principală potențată de alte intrigi secundare (cum ar fi, spre exemplu, faptul că pe omuleții de castane plasați la locul crimelor se găseau, surprinzător, amprentele unei fetițe dispărute cu un an în urmă, a cărei dispariție, în cele din urmă, se încheiase cu recunoașterea faptului că a fost omorâtă, lucru mărturisit chiar de criminal). Și totuși cum se face că aceste amprente se găseau pe omuleții de castane, deși, din afirmațiile criminalului, acesta o eviscerase și-i asunsese membrele în diferite locuri de care nu-și mai amintește, dat fiind faptul că suferă de o tulburare psihică. E interesant de urmărit și acest aspect deoarece, credeți-mă, are o legătură extrem de importantă cu deznodământul romanului.

Iarăși, dacă aveți spirit de detectiv (e cam imposibil ca un astfel de roman să nu ți-l stârnească!), e de maxim interes să urmăriți pattern-ul criminalului. Cum își alege victimele. De ce, în general, omoară doar femei și, mai mult decât atât, femei care sunt mame. Mi-a plăcut acest aspect prin care Søren Sveistrup a reușit să mă intrige și mai tare. Iar ideea de a intra în mintea criminalului, de a ne fi relevate motivele pentru care el a făcut asta - evident, nimic nu justifică o crimă făcută cu sânge rece, nici măcar o tulburare psihică - te apropie și mai mult de lumea romanului; și îți dai seama, la sfârșitul cărții, că nu închizi un simplu roman, că n-ai terminat de citit un simplu roman, ci un întreg univers se închide între paginile acestei cărți. Vă spun, am adorat și iubit și adulat acest roman până la ultima pagină, l-am savurat cu fiecare capitol, cu fiecare întâmplare, și chiar am simțit nevoia să citesc un astfel de roman la sfârșitul căruia să-mi spun, da, de un astfel de roman aveam nevoie, pentru că, credeți-mă, a fost exact ce a trebuit să fie. Nici mai mult, nici mai puțin.

„(...) Și de ce ar face oameni de castane? De ce ar tăia mâini și picioare? De ce urăște mamele - și nu tații? (...)”

Nu știu ce să vă mai spun, decât că, dacă sunteți fani ai genului acesta de cărți, Omul de castane cu siguranță va fi una dintre cărțile voastre preferate. Pentru mine, așa cum am mai spus, chiar este un roman de referință și unul pe care l-aș recomanda oricui vrea să aibă parte de o acțiune alertă, alarmantă, de o atmosferă apăsătoare, întunecată, în care sunt inserate mereu elemente și situații neașteptate, cu personaje extrem de bine construite, cu caractere puternice, prinse și mânate de dorința de a rezolva misterul criminalului în serie și a omuleților de castane. Personaje inteligente pe care abia aștept, dar abia aștept să le (re)descopăr și în alte ipostaze (deoarece, din câte am priceput - și sper să nu livrez vreo informație falsă - vor mai urma și alte volume semnate Søren Sveistrup).

Cartea Omul de castane, de Søren Sveistrup, poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare pentru toate categoriile de cititori, după gusturile voastre. Dacă ați citit această carte, mi-ar face mare, mare plăcere să aud ce părere aveți despre ea. Să aveți lecturi cât mai frumoase și cu spor!

Misterul de la Blackwood, de Lois Duncan - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: Leda Edge

Anul apariției: 2019

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 192

Traducere: Ioana Ferenț și Ștefan Ferenț

Lois Duncan (1934-2016) a fost o scriitoare foarte apreciată de romane de suspans pentru tineri. A publicat peste 50 de cărți pentru copii. Câteva dintre romanele ei, printre care Hotel pentru căței (1971), Știu ce-ai făcut astă-vară (1973), Summer of Fear (1976) și controversatul Killing Mr. Griffin (1978), au beneficiat de adaptări cinematografice. Este de asemenea autoarea volumului de nonficțiune Who Killed My Daughter?, o carte în care povestește experiența sfâșietoare de a-i fi fost ucisă fiica. Pentru contribuția ei la literatura dedicată adolescenților, Lois Duncan a primit în anul 1992 premiul „Margaret Edwards” al American Library Association.

Când Kit Gordy zărește maiestuosul conac de la Blackwood dincolo de porțile negre de fier, nu se poate abține să nu se gândească: „Locul ăsta e... malefic!” Clădirea impunătoare o înfricoșează. Însă tânara ajunge să intre în rutina noii vieți, încercând să ignore zvonurile conform cărora școala de elită cu internat ar fi bântuită. Treptat, colegele ei de clasă încep să dea dovadă de talente extraordinare și cu totul nebănuite. Mai mult, fetele au parte de o sumedenie de întâmplări ciudate: vise stranii, voci inexplicabile, scrisori care nu mai ajung niciodată la familie și la prieteni și, în special, senzația copleșitoareca magia le împresoară din toate colțurile conacului. Însa, până când își dau seama Kit și prietenele ei că Blackwood nu e ceea ce se așteptau, este posibil să fie deja prea târziu.

„(...) Era ca și cum clădirea devenea tot mai mare, întinzându-și brațele ei imense și gri să-i cuprindă. Nu-și putea dezlipi ochii de pe ferestrele strălucitoare care dansau înaintea ei precum o sută de sori în miniatură. Kit tremură de senzația unui vânt înghețat care îi suflă peste inimă.”

Am să-ncep să scriu despre această carte spunându-vă că, probabil după cum bine știți, eu nu (prea) citesc cărți de acest gen. Nu că nu-mi plac, dar abordez, în general, autori din zona mea de confort, să spun așa; în aceeași măsură în care, de fapt, citesc anumite genuri de cărți care știu, cu siguranță, că mă vor fi atins câtuși de puțin. La recomandarea unui amic bun, după cum i-am și zis, eu chiar cred c-ar trebui să pășesc puțin outside my comfort zone. Și asta am făcut. Și, sincer, cred c-am s-o fac mai des. Mi-am dat seama că, uneori, poate pierd destul de multe lecturi care mi-ar fi pe plac, doar din părerea (preconcepută) că, vezi, domle', acea carte nu o să-mi placă prea mult, că n-am să rămân cu nimic din ea, că doar o s-o citesc și-o să-mi placă (poate!) și cam atât. Dar, sincer, mi-am dat seama că nu e așa. Mi-am dat seama că din fiecare carte ai ce învăța, fie ea cu fantome, fie ea cu personaje cu puteri magice, supranaturale, fie ea cu situații fantastice și creaturi mitice. Chiar ar trebui să fac asta așa că, dacă citești recenzia, chiar îți mulțumesc pentru sfat! 

„- Nu mă voi simți niciodată acasă aici! strigă Kit. Nu simți, mami? E ceva cu locul ăsta... ceva...”

Așa, acum să revenim la Misterul de la Blackwood. Vedeam foarte des reclame la acest serial, dar mereu îmi scăpa cu vederea și nu-mi atrăgea atenția. Sau, dacă o făcea, mereu îmi ziceam, nu, nu, întâi să citesc cartea - deși, sincer, nu cred că aș fi cumpărat-o prea curând. Și, de altfel, nici nu prea sunt genul care să se uite la seriale - mă plictisesc rapid, să zic așa, și puține sunt serialele care chiar mă prind până la sfârșit (pot număra, dat fiind cazul, pe degetele de la o mână serialele la care m-am uitat până la capăt). Dar acum, sincer, după ce am citit cartea, chiar vreau să văd și serialul. Romanul lui Lois Duncan - de fapt, nici nu știu dacă să-i zic roman, deși are o oarecare întindere, aș zice că e mai mult o povestire, ceva, deoarece nu cred că s-ar ridica la anvergura unei scriituri romaniste - este unul care, pe mine unul, m-a surprins total. Chiar vorbeam cu cineva și-i spuneam ce părere am eu despre carte, fiindcă și ea o citise. Mi-am dat seama că, revenind, eu am avut predilecția de a fi mult mai impresionist, pe când ei, deși i-a plăcut cartea, parcă nu i-a plăcut totuși atât de mult cum mi-a plăcut mie. E normal, și-aici revin: ea citește mult mai des cărți de genul, decât mine. Dacă stau și mă gândesc, este cam a doua lectură de genul pe care am avut-o anul acesta. În fine, revin, ziceam că m-a surprins foarte mult, deoarece mi-a plăcut tare de tot. Și mi-a plăcut pentru că a reușit să trezească în mine anumite „stări”, să le zic așa: da, am citit cartea și de-a lungul lecturii am intrat atât, dar atât de tare în atmosferă încât, sincer, la un moment dat am zis că trebuie să mă opresc din citit fiindcă imaginația mea o cam lua hegheș și începeam să materializez anumite chestii din carte; poate a fost și vina mea, să zic așa, fiindcă știu că m-am apucat de ea undeva pe la ora unșpe' noaptea, singur-singurel, și-am zis, eh, doar n-o să mă sperie. Ei, bine, uite că m-a speriat - și nu m-a speriat prin imaginile grotești și înfricoșătoare (fiindcă, de fapt, nici nu există așa ceva), ci printr-o atmosferă apăsătoare pe care, după părerea mea, Lois Duncan a reușit s-o imprime acțiunii din roman. Adică, sincer să fiu, citeam și parcă voiam ca pur și simplu să se termine odată, deoarece nu mai suportam să fiu, așa, acolo, în acțiune, cu toate chestiile sumbre și ciudate care se întâmplau și la care, cu desăvârșire, am fost un martor omniprezent. Știu, și-o știu sigur, că mulți care au citit romanul nu l-au considerat atât de intens, dar faptul că eu nu eram familiarizat cu o astfel de lectură a potențat totul la maximum.

„(...) Dar este ceva - ceva ce nu știu cum să exprim în cuvinte. Probabil ai râde de mine dacă aș încerca! Însă am acest sentiment înfiorător că ceva nu este în regulă. L-am simțit prima dată când am intrat pe poartă și am început să înaintăm pe alee. Îl simt din ce în ce mai mult în fiecare zi, ca și acum...”

Dincolo de atmosfera genial creată pentru un astfel de roman, cred că ce mi-a plăcut, iarăși, extrem de mult, a fost ideea romanului. O, da! Ideea romanului (da, cred că, până la urmă, am să-l numesc „roman”) a fost una extrem de originală. Chiar nu mă așteptam, de fapt, vreodată la așa ceva. Cred că asta a conturat și o latură profundă și sensibilă a romanului, la o adică. Și cam asta e, de fapt, ce caut eu când citesc o carte - tocmai din acest motiv am tins, de-a lungul anilor, să evit astfel de lecturi, asta în urma unor experiențe cu anumite cărți de genul, experiențe care m-au lăsat rece și cu gândul că, mda, o altă carte pe care am s-o pun deoparte și de care nu-mi voi aminti niciodată. Dar Misterul de la Blackwood mi-a oferit mai mult decât o lectură care m-a captivat, mi-a oferit și ideea unui roman original, autentic, în care scriitura autoarei a făcut ca totul să fie fluid, să curgă lin, dar nelipsit de puncte culminante și situații neașteptate. Și când totul se-mbină atât de plăcut, pentru mine se conturează rețeta unui roman pe care, cu mare drag, îl citesc.

„Cineva țipă. Undeva în întunecimea din partea cealaltă a ușii. Era un țipăt ciudat, înăbușit într-o clipă, de parcă o mână ar fi insistat brusc să acopere gura.”

Cred că revin la atmosferă, fiindcă asta a fost ceea ce, dincolo de intriga romanului, mi-a plăcut cel mai mult. Nu știu, de-a lungul lecturii am simțit că fac parte din „maiestosul conac de la Blackwood”, habar n-am cum să exprim. Cred că are așa Lois Duncan un talent de a reda culoarea locală, spațiul temporal, într-un registru stilistic efervescent și nu chiar, cu o simplitate care, de cele mai multe ori, este greu de atins fără să plictisească și să devină redundantă. Arhitectura, felul în care a construit personajele (nu multe la număr, de altfel), intrigile existente, ideile, întâmplările bizare și inexplicabile, totul a fost exact pe placul meu. Și, de fapt, cred că asta e tot ce contează. Am auzit multe păreri împărțite legate de această carte, dar, sincer să vă spun, eu o consider chiar o carte bună, o carte de care, cu siguranță, îmi voi aminti oricând - asta e și ideea lecturii, că, până la urmă, e subiectivă, funcție de gusturile și așteptările și experiențele literare ale fiecăruia. Ah! Da! Legat de sfârșit, eu chiar n-aș fi văzut un alt sfârșit. Deși ar putea părea „deodată”, intempestiv, eu zic că e tocmai ce trebuie pentru ca Universul romanului să se-nchidă, liniștit, subtil, între coperți, iar totul să revină, mai mult sau mai puțin, la firescul demers al „vieții de hârtie”! Și totuși i-am dat patru și cinci steluțe pentru că, odată o idee așa de originală, parcă aș fi vrut să fie mai voluminos romanul, să-mi dea mai mult, mai mult, mai mult, deoarece chiar mă prinsese și aș fi vrut „să trăiesc” ceva mai mult timp în atmosfera romanului. Dar, până la urmă, a fost bun cât a fost! 

„(...) Vreau să aflu misterul conacului Blackwood, și nu am de gând să aștept până dimineață.”

Vreau să le mulțumesc muuuult de tot prietenilor dragi de la Editura Corint pentru acest exemplar din Misterul de la Blackwood, semnat de Lois Duncan, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand maximum să aruncați un ochi pe site-ul lor, cred că știți cu toții câte colecții super de cărți au și ce apariții pe gustul oricui au scos. S-aveți parte de lecturi cât mai plăcute și cu spor!