Ceva în apă, de Catherine Steadman - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2019 

Traducere: Gabriel Pavel

Catherine Steadman, actriță londoneză, cunoscuă pentru rolurile sale principale din Downton Abbey și Tutankhamun, precum și pentru aparițiile sale în serialele Breathless, The Inbetweeners, The Tudors, și Fresh meat. Thrillerul psihologic Ceva în apă este primul său roman și a devenit deja un bestseller internațional.

Dacă ar trebui să iei o singură decizie care să-ți schimbe viața, ai face-o? Erin este o realizatoare de filme documentare pe cale să dea lovitura. Mark este un investitor bancar arătos, cu planuri mari. Cei doi pleacă în luna de miere pe insula tropicală Bora Bora, unde se bucură de soare, de plajă și unul de celălalt. Dar când fac scuba diving în marea cristalină, găsesc ceva în apă... Pot visele să devină coșmaruri? Deodată, cuplul are de luat o hotărâre periculoasă: să spună adevarul sau să păstreze secretul. Până la urmă, doar ei știu, deci ce rău ar face? Decizia lor declanșează, însă, evenimente devastatoare. Te-ai întrebat vreodată cât îți ia să sapi un mormânt?

Let me give you some „cuplu perfect & crima perfectă”, the b-a-s-i-c recepy for a... thriller?! Ok, cartea asta a fost ceva special, să zic așa. Începe cu sfârșitul - ăsta e un început fain, după părerea mea, adică te lasă așa prins în acțiune, îți dă un impuls, mamă, stai să vezi ce urmează. Și, drept vorbind, chiar începe destul de incitant acest roman, că te-ntrebi, domle, da' cum o fi ajuns Erin în situația asta? Bun. Dar nu te-ntrebi prea mult, că-ncepi să bănuiești cum încă de pe la jumătatea cărții. Probabil depinde de spiritul fiecăruia, dar, în cele din urmă, nu-i tocmai „acul în carul cu fân” motivul. Și cred că asta a făcut ca dintr-un roman care ar fi avut un potențial destul de mare, să rămână unul de doar trei steluțe. Care, de altfel, nu-s tocmai puține, nu? Îs mai mult de jumătate. 

„- Erin, îmi spune. Am făcut ceva săptămâna trecută.

Apoi se cufundă în tăcere. Îmi studiază fața. Mi se întoarce stomacul. Propozițiile de genul ăsta întotdeauna îmi dau fiori pe șira spinării. Cuvintele pregătitoare pentru ceva. Pentru vești mai nasoale ce stau să vină.”

Mi-a plăcut cartea, în primul rând, pentru că am citit-o ușor. Că are Catherine Steadman un stil de a scrie care nu e sincopat - nu știu, pur și simplu curge și curge și curge, deși e puțin cam șters, să zic așa, fiind genul ăla de carte care abundă în propoziții scurte, cu subiect și predicat, ceea ce dă romanului o notă dinamică, curgătoare, deoarece nu face apel la atenția ta maximală, nu trebuie să te concentrezi prea tare ca să ții firul poveștii, chiar dacă, de multe ori, autoarea bate pasul pe loc cu povestiri despre cum să-mi aleg rochia și ce să mâncăm la nuntă și unde mergem după și cum o dregem cu copilul și pe unde a mai fost soțul meu și ce viață frumoasă și cât îl iubesc. Well, trecem peste, haide să zicem că totul a avut rolul de reitera - cât mai bine - profilul psihologic al personajelor, culoarea locală a romanului, atmosfera, alea-alea. Dar cam cu greu am ajuns la intriga romanului, care e realizată de o întâmplare pe-o anumită insulă de vis, în luna de miere a celor doi proaspăt căsătoriți. Bun. Din punctul ăla, pentru mine, a început romanul. Nu zic c-ar fi trebui să intre direct în acțiune - repet, nu m-au deranjat prea mult zecile de pagini în care nu se întâmpla nimic, e clar că Steadman n-a vrut să facă o carte cu un început ex abrupto - e important, de altfel, să reliefezi și viața „normală” a personajelor pe care le conturezi - astfel, oferi cititorului o perspectivă mai largă asupra a ce s-a întâmplat, poate chiar și asupra a ceea ce urmează să se întâmple. Bun. Dar din acel punct am început să fiu antrenat de situație și să citesc și cu mai mult spor această carte. 

„(...) În momente din astea îți pui întrebarea cu cine te-ai căsătorit?”

În fine, deci se-ntâmplă ceva în acea lună de miere. Ce? Normal că n-am să spun aici. Dar acel ceva reprezintă momentul în care totul ia o întorsătură nasoală. Nasoală pentru Erin, în principal, dar și pentru soțul ei. Își pun viața-n pericol. Caută răspunsuri, pam, dar vin mai multe întrebări la pachet. Cu alte cuvinte, ce era frumos și liniștit se transformă în muuuultă teroare. Foarte multă. Dar ajungem în alt punct. Toată povestea este relatată din perspectiva lui Erin. What the hell was wrong with her? Nu mi-a plăcut deloc, dar deloooc de ea. Prea credulă, naivă, oarbă, habar n-am. Prea îndrăgostită? N-am avut deloc acces la psihologia ei - sau, de fapt, poate nici n-am vrut. Tot ce a putut să-mi placă a fost relația bizară pe care a avut-o cu cei trei deținuți ale căror poveste urma să fie integrată în documentarul ei. Și cam atât. Dar nici aici n-am putut găsi „răspunsul & justificarea” anumitor întâmplări. Mi-am zis, gata, o las baltă, nici nu mă mai interesează, am să citesc în continuare și aia e, ce-o fi o fi. A, da, v-am mai spus că mi-am dat seama destul de precoce cine e vinovatul și toate alea? Ei, bine, ăsta e un semn destul de puternic că romanul n-a fost tocmai un thriller prea bun. Dar nici unul care să nu-mi fi plăcut totuși câtuși de puțin. Poate am citit eu prea multe thrillere bune, cine știe? Într-adevăr, lectura este destul de rapidă, cartea, iarăși, devine alertă prin întâmplări și prin stilul de scriere al autoarei. Dar, da, cam atât. N-am să spun mai multe, nu cred că vrea cineva să fac o povestire pe-aici. Dar îl recomand cu mare drag celor care n-au citit, neapărat, prea multe thrillere, pentru că e totuși o lectură interesantă, dincolo de multe aspecte negative pe care le are. Merge rapid și, cu siguranță, are să vă prindă. 

”- Mark, chiar nu crezi că ne caută? (...) Știu că sună stupid și paranoic și că nu am nicio dovadă care să-mi întărească senzația, însă o simt peste tot în jurul meu. Ca și cum ar aștepta o ocazie. Nu o pot vedea, dar o simt sosind...”

Nu știu ce să mai zic. Chiar am lăsat deoparte mult timp această carte - văzusem păreri destul de bune în online despre ea. Too bad că n-a fost să fie, să-mi placă la fel de mult. Dar am și citit multe thrillere anul acesta, așa că, bineînțeles, e normal să fac o comparație între cărțile pe care le citesc și aparțin aceleași „tagme literare”. Ceva în apă rămâne fără acel ceva care să mă fi atras în cele din urmă, un alt thriller (cât de psihologic, habar n-am) pe care l-am citit și, de altfel, mă bucur că am făcut-o; bineînțeles, este strict părerea mea, prin definiție subiectivă, și cred că asta e cel mai interesant între cititori, faptul că aceeași carte este apreciată diferit de la o persoană la alta. Nu? Vă pot spune că recomand această carte mai ales dacă nu sunteți familiarizați cu genul thriller - așa cum am mai spus, eu am citit destul de multe cărți din această categorie (și, în special anul acesta, am citit deosebit de multe cărți, în același gen, care mi-au plăcut la nebunie). Comparând cartea cu lecturile anterioare, nu, nu se ridică la nivelul lor. 

„(...) am uitat complet de posibilitatea reală să fiu descoperită de oamenii de la care am furat. Realitatea unui ciocănit în ușă, a unui glonț în cap.”

Cam asta a fost tot. Sunt curios dacă ați citit cartea; și, dacă ați făcut-o, aștept părerile voastre în comentarii. Cartea Ceva în apă se găsește pe site-ul celor de la Editura Nemira, AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai cu spor și pe placul vostru, alături de un weekend liniștit și călduros!

Eroul din mansardă, de Álvaro Pombo - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 204

Anul apariției: 2017

Traducere: Liliana Pleșa Iacob

Álvaro Pombo este una dintre vocile inconfundabile ale literaturii spaniole contemporane. Romanele sale au fost distinse cu premii precum Herralde de Novela (1983), Premiul criticilor din Spania (1990), Fastenrath (1999), Planeta (2006) sau, cel mai recent, Nadal (2012). Licențiat în litere și filosofie la Universitatea Complutense din Madrid, Álvaro Pombo și-a continuat studiile la Birkbeck College, în Londra, unde a și locuit între 1966 și 1977, iar din 1973 a început să publice, debutând cu un volum de poezii intitulat Protocolos. Întors în Spania, în 2004, a fost primit în Academia Regală Spaniolă. A avut o scurtă incursiune în politică, candidând pentru un mandat de senator din partea partidului UDP, fără a-l obține, însă. Romanul Moștenirea Matildei Turpin i-a adus în anul 2006 premiul Planeta, unul dintre cele mai importante premii literare din Spania și al doilea din lume după Nobel ca valoare financiară.

„(...) acum ești mare, de când erai micuț și urcai să ne petrecem împreună după-amiaza, uneori ți-ar putea veni să plângi gândindu-te la asta, fiindcă viața nu mai poate fi la fel când ești mare, la fel de amuzantă ca atunci când erai mic...”

Eroul din mansardă, distins cu premiul Herralde în 1983, ilustrează istoria unei familii din înalta burghezie spaniolă, în perioada imediat următoare războiului civil, o familie ai cărei membri trăiesc într-o completă izolare de lumea reală și într-o gravă disoluție internă. Umorul și ironia lui Pombo reușesc să monteze un puzzle din scene și personaje într-o atmosferă de tulbure densitate, propice intrigii domestice, care va conduce, lin, spre prăpastia din final.

„(...) și-a spus, tu mulțumește-te cu ce-i al tău și slăvește-l pe Domnul că ai trei ferestre la stradă, chiar dacă e doar o colivie cu niște biete chichinețe, nimeni nu poate să ți-o ia, că nu totul se cumpără cu bani, există lucruri pe care o femeie la locul ei nici cu bani, nici măcar cu bani, cu niciun fel de bani nu poate să le obțină (...).”

Nu e primul roman de la Pombo pe care-l citesc. Înainte de a scrie recenzia acestui roman, vreau să vă spun că am mai citit și Moștenirea Matildei Turpin, a cărei recenzie o găsiți AICI, și a fost una dintre cele mai bune lecturi pe care le-am avut în acest an. Motivele, de altfel, le găsiți în recenzie. Și, totuși, romanul de față m-a dezamăgit mult. Mult de tot. Nu neapărat că aș fi avut așteptări, pentru că n-am avut - trebuie să recunosc că, având la activ aceste două lecturi, pot spune că, într-adevăr, Pombo este un autor greu de citit. Că romanele sale sunt „cărți mari”, solicitante, a căror lectură necesită și timp și atenție și muuuuultă răbdare. Prima carte am citit-o vara trecută; pe aceasta, Eroul din mansardă, am citit-o săptămâna trecută - și-aveam impresia că n-am s-o termin, o citeam greu, și nu știu pe seama cărui fapt să pun această situație: ori n-am avut starea necesară, ori, într-adevăr, m-a plictisit teribil, ori, pur și simplu, n-am citit-o la timpul potrivit. Poate toate trei la un loc, dar pot concluziona că, da, într-o măsură, am fost dezamăgit de această lectură. Dar doar de unele aspecte privitoare la roman m-au „deranjat”, să spun așa. 

„(...) Nu v-ați gândit la nimic. Recunoaște că n-aveți niciun plan. Vorbești ca să te afli-n treabă, ca de obicei. Ăsta e veninul nostru, cuvintele.”

Primul - și cred că cel mai deranjant, de altfel - a fost modul de povestire. Lipsit de dialog - și nu că am o problemă cu astfel de cărți, ci vorbesc aici de o exagerare a lungimii fragmentelor. Cred că, la un moment dat, chiar am stat și-am încercat să-mi dau seama unde începe o frază și unde se termină. Maximul a fost ca o frază să se întindă pe o pagină jumătate - ei bine, cred că vă dați seama că e foarte ușor să pierzi ideea de la care se pleacă, e foarte ușor să găsești plictisitoare o astfel de scriere. Da, știu, Pombo este un autor extrem, dar extrem de filosof în scrierile sale, cu numeroase trimiteri (pe care le-am regăsit și în cealaltă carte scrisă de el), dar, de data asta, n-am mai putut să apreciez exacerbarea aceasta aproape irațională, să zic așa. Nu am putut să mă atașez prea mult de personaje, deși, recunosc, două dintre ele chiar mi-au fost dragi. Apoi, nu mi-a plăcut modul de abordare al acțiunii - deloc dinamică, de fapt, și-am simțit că n-am avut acces la psihologia diferitelor personaje. Nu știu, nu-s obișnuit să fac o recenzie negativă, deoarece, sincer, de multe ori găsesc acel ceva care mi-a plăcut într-o carte. Și-aici, sincer, cred că cel mai mult mi-a plăcut un anumit mister care se contura în jurul personajelor, vorbind întocmai de acea psihologie inaccesibilă, într-o mare măsură, care, mie unul, mi-a stârnit interesul. Dar m-a pierdut, în cele din urmă, pe parcurs. Și, sincer, chiar ar fi fost o carte bună, luând în considerare că, într-adevăr, e o carte extrem de bine scrisă (dacă e să ne referim la felul autorului de „a se juca” cu stilul său romanist). Dar, de data aceasta, chiar nu m-am simțit mișcat.

„Eu n-am să mă însor, mătușă Eugenia, și am să vin să locuiesc cu tine și o să plecăm î călătorie de nuntă unde-ai să vrei tu, tocmai la Bariloche, dac-o să vrei.”

Și totuși, ceea ce m-a făcut să-i dau acestei cărți trei steluțe, a fost sfârșitu. O, da, sfârșitul! Și mi s-a întâmplat de multe ori să-mi redresez (câtuși de puțin) părerea pozitivă despre o carte, dar abia atunci când am ajuns la final. Deoarece sfârșitul acestei cărți este ca o „ușă deschisă”, e ca și cum, de fapt, pe întreg parcursul cărții ai tot căutat acea cheie, pe care, în sfârșit și în fine, autorul „ți-o oferă” la sfârșitul romanului. Chiar mi-a dat de gândit felul în care se termină această carte, și spun asta pentru că, într-adevăr, am regăsit acea splendoare, acea grijă și subtilitate din Moștenirea Matildei Turpin, carte care, după cum am zis, este una dintre cele mai bune citite anul acesta. 

În altă ordine de idei, cred că voi reveni, cu siguranță, cândva în viitor, asupra lecturii acestui roman. Poate nu l-am citit atunci când a trebuit, poate n-am avut răbdarea necesară, n-am fost prea focusat și atent la lectură. Deoarece, și trebuie să recunosc, am simtit tot timpul că-mi scapă ceva. După cum am spus și mai sus, chiar nu am o problemă în a citi cărți lipsite de dialog, cărți cu foarte multe narațiune, autori care-și relevă scriitura în fragmente de zeci de cuvinte, în fraze lungi, exagerate. Dar de data aceasta chiar m-am simțit suprasolicitat, să spun așa. Și poate asta, întocmai, a și știrbit din plăcerea lecturii, din eventuala atenție maximală pe care (poate) ar fi trebuit s-o acord romanului Eroul din mansardă. Pentru că mi s-a mai întâmplat să supraapreciez (sau să subapreciez) un roman, iar la o a doua lectură să mi se demonstreze de fapt opusul. Rămâne de văzut, așadar!

„Întotdeauna preferase să-și amintească lucruri fără a fi trebuit să le explice; să le lase să apară, așa cum apar amintirile, toate la un loc, și să le rețină pentru o clipă, fără niciun alt efort, lăsându-le doar să vină și să plece.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Eroul din mansardă, de Álvaro Pombo, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la un preț super, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Lecturi frumoase, cu spor și o zi liniștită!

Călătorie de nuntă, de Patrick Modiano - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 160

Anul apariției: 2016

Traducere: Elena-Brândușa Steiciuc

Patrick Modiano s-a născut în Boulogne-Billancourt, în1945. În copilărie a fost foarte apropiat de fratele mai mic, care s-a stins din viață la doar zece ani; șocul morții sale a marcat pentru totdeauna opera viitorului scriitor. După absolvirea liceului, Patrick nu s-a înscris la universitate, alegând să se consacre scrisului. Succesul a venit îndată după prima carte aparuta, La Place de l’étoile (1968), dublu premiată. A publicat până acum peste douăzeci de romane – Villa triste (1975), Remise de peine (1988), Un cirque passe (1992), La Petite Bijou (2001) –, volume autobiografice sau de eseuri, piese de teatru, scenarii de film și cărți pentru copii. Dintre cele mai importante distincții primite amintim: Prix Goncourt (1978, pentru Rue des boutiques obscures) și Premiul Nobel pentru Literatură (2014), „datorită artei memoriilor, prin care a evocat destine omenești dintre cele mai greu de înțeles și a dezvăluit universul Ocupației naziste”. La Editura Polirom au apărut până în prezent romanele Călătorie de nuntă (2014), Bulevardele de centură (2014) și Iarba nopților (2015).

Călătorie de nuntă se construieşte în jurul căutării identităţii şi reconstituirii memoriei, două dintre temele majore ale operei lui Modiano. Ajungînd la Milano, Jean B., un realizator de documentare în vîrstă de patruzeci de ani, află pe neaşteptate că o femeie s-a sinucis chiar în hotelul unde s-a instalat el. Intrigat, descoperă că i-a cunoscut nu numai pe femeie, ci şi pe soţul ei cu douăzeci de ani în urmă şi misterul destinului lor ajunge să-l obsedeze. Hotărăşte să meargă pe urmele acestei perechi care, în timpul războiului, fusese nevoită să se refugieze permanent din faţa ocupanţilor nazişti. Astfel, scoate treptat la iveală o viaţă secretă, plină de îndoieli şi incertitudini, petrecută din ascunzătoare în ascunzătoare. Deconstrucţia cronologică a biografiei personajelor, la care Modiano excelează, îi lasă cititorului plăcerea de a reface parcursul liniar al existenţei lor.

„(...) Și toate călătoriile astea îndepărtate pe care le-am întreprins nu pentru a-mi satisface o curiozitate sau o vocație de explorator, ci pentru a fugi. Viața mea n-a fost decât o fugă.”

O altă carte scrisă de un autor laureat cu Nobel care, în cele din urmă, m-a dezamăgit. De fapt, cred că e mult spus - ar fi trebuit să mă simt dezamăgit doar dacă aș fi avut așteptări, nu? Și n-am avut. Am vrut doar să citesc o carte scrisă de Patrick Modiano - vreau să citesc cel puțin un autor premiat cu Nobel, pe lună - și s-a nimerit s-o observ pe-aceasta în bibliotecă. Și e o carte micuță, are în jur de o sută optzeci de pagini, format mic, cum sunt cele din colecția Polirom Top 10+, drept care a fost o lectură rapidă și... cam atât?! Nu știu ce să zic, deoarece nu a fost tocmai pe placul meu. Nu m-a emoționat, nu m-a mișcat în vreo măsură, dar totuși mi-a plăcut ideea cărții, în cele din urmă, această „reconstruire” a memoriei care, din câte am citit, este una dintre temele majore ale operii „modianești”. Vorbeam cu o altă cititoare acum ceva timp și-mi spunea că Modiano are acest stil cu „personaje-fantomă”, să le spun așa - nu-ți sunt oferite prea multe și toate detaliile despre ele încât, în cele din urmă, autorul conturează un mister destul de interesant (trebuie să recunosc) în jurul anumitor personaje - în cazul de față, misterul se conturează în jurul femeii care s-a sinucis în hotelul în care aceasta s-a cazat. Și, de-aici până încolo, se derulează un întreg „mecanism” al memoriei, un film alb-negru în care personajul principal, zbuciumat de drame interioare, nu că încearcă să afle de ce s-a sinucis și ce motive a avut aceasta pentru a se sinucide, ci, pur și simplu, reamintește, în paginile cărții, scene, situații, cum s-a cunoscut cu cea care s-a sinucis, chestii de genul aceasta.

„(...) Mâna asta care cade brusc și zgomotul metalic al ușii care se închide m-au făcut să presimt că bine o clipă în viață când ți se face lehamite de toate.”

Nici nu știu ce să scriu, pentru că, sincer, chiar nu am ce; poate n-am început cu cartea potrivită - părerile, ce-i drept, sunt tare împărțite în ceea ce privește romanului. Poate nu l-am citit cum trebuie, cine știe? Poate nu i-am acordat atenția cuvenită. Or, pur și simplu, Modiano nu e pentru mine și trebuie să accept asta - nicio problemă, de altfel, deși mai am în bibliotecă vreo două cărți de la același autor. Poate am să le citesc cândva dar, cu siguranță, nu-s pe lista mea din viitorul apropiat. Mai mult am vrut să-l citesc pe Modiano deoarece, după cum v-am zis, am vrut să citesc încă un autor premiat cu Nobel. Nu contest, după cum am zis, meritele sale, dar pe mine m-a lăsat rece romanul acesta, Călătorie de nuntă. Deși personajele, zău, au fost extrem de bine conturate, și-au fost anumite „circumstanțe” care chiar mi-au dat de gândit (pe plan real, al vieții mele), autorul n-a reușit să mă miște, nu știu, să mă emoționeze, așa cum poate m-aș fi așteptat (sincer, atunci când știi că ai de-a face cu un autor premiat cu Nobel, eu zic că, na, ai anumite așteptări, nu?) 

Nu-mi rămâne decât s-o las deoparte și, de altfel, să mă bucur, în măsura posibilă, că am avut contact și cu acest autor. Că, în sfârșit, l-am citit și pe Modiano, pentru că mă ferisem foarte mult timp de acest autor, așa cum mi se întâmplă și cu alții. După cum am zis, poate am să mai citesc și altceva scris de el, dar, momentan, pun cartea deoparte cu puțină dezamăgire, în speranța că, într-adevăr, poate celelalte cărți ale sale sunt mai bune. Sunt mai, cum să spun, cu esență. Dincolo de, într-adevăr, o scriitură impecabilă, curată, subtilă, romanul de față nu a fost printre cele mai bune (nici măcar OK) lecturi din acest an. Am rămas cu povestea și... cam atât. Nimic mai mult, din păcate.

„- Oamenii nu se mai întorc. N-ați observat lucrul ăsta, domnule?”

Chiar sunt curios dacă voi ați citit ceva scris de Modiano - sau, de fapt, dacă ați citit vreodată un autor laureat cu Nobel care să vă dezamăgească. Deși este un premiu mare, nu sunt sigur dacă se oferă pentru întreaga activitate literară sau pentru o anumită carte. Luând cazul în care, pentru un anumit autor, întreaga activitate literară înseamnă, de fapt, o singură carte. Chiar sunt curios! S-aveți parte doar de lecturi frumoase și de o seară liniștită!

Retorno 201, de Guillermo Arriaga - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 188

Anul apariției: 2010

Traducere: Liliana Pleșa Iacob 

Doctorul Del Río, văduva Diaz, Rogelio, Vikingu’ sau Serafina trec zilnic unii pe lângă alţii, fără să ştie că vieţile lor devin pretext pentru un exerciţiu stilistic care l-a consacrat pe Guillermo Arriaga: marile teme ale literaturii – dragostea şi moartea – sunt proiectate, aproape cinematografic, pe un fundal esenţial tragic, uneori ironic, alteori la limita absurdului. Un povestitor desăvârşit, Guillermo Arriaga mărturiseşte că „obligaţia unui romancier este de a descoperi sensul morţii pentru a celebra viaţa”. Cele paisprezece povestiri care alcătuiesc volumul Retorno 201 reiau obsesiile literare prezente şi în romanele sale: Escadron Ghilotina, Un dulce miros de moarte şi Bizonul din noapte. În universul lui Arriaga nu există podoabe, nici respect, ci violenţă, promiscuitate, indiferenţă, absurd şi, uneori, ceva ce ar putea semăna cu tandreţea şi compasiunea pentru această umanitate răvăşită pe care o pune în scenă atât în cărţile, cât şi în scenariile sale.

„O fi fost un vis? Ea trebuie c-a fost un vis. Atunci de ce sufăr pentru un vis”? 

Guillermo Arriaga a scris romanele Escadron Guillotina (1991), Un dulce olor a muerte (1994), El bufalo de la noche (1999) și un volum de povestiri, Retorno 201 (2003). Cărţile lui au fost traduse în engleză, germană, greacă, cehă, ebraică, olandeză, portugheză, italiană, franceză. Și-a dobândit celebritatea ca autor al scenariilor filmelor Amores perros (2001), 21 de grame (2003), Babel (2006) – filme regizate de Alejandro González Inárritu şi Los tres entierros de Melquíades Estrada (2005) regizat de Tommy Lee Jones, pentru care de altfel a şi câştigat Palme D´or pentru cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes în 2005. Regizorul Jorge Hernandez Aldana a ecranizat in 2007 romanul El búfalo de la noche (Bivolul nopții). 

Nu e primul meu contact cu Arriaga - și am știut, de la bun început, încă de când am citit Bivolul nopții (primul roman semnat de Arriaga pe care l-am citit) că am de-a face cu un autor care are să-mi placă. Și, drept să vă spun, îmi place la nebunie cum scrie Arriaga. Și de-atunci am tot citit cărți scrise de el - au urmat Un dulce miros de moarte, o altă carte care, prin tema abordată și stilistica creionării universului romanist, mi-a plăcut enorm și, acum, Retorno 201, o colecție de povestiri, nu știu câte la număr, de o intensitate incredibilă, de o profunzime aparte și, în același timp, de o violență ieșită din comun (vorbesc de violența imaginilor, „violența plastică” de care Guillermo Arriaga dă dovadă prin scrierile sale). 

„De ce se pierde totul într-o secundă? Cum poate viața să înghită totul într-o clipă?”

După cum am spus, volumul de față, Retorno 201, nu este un roman (așa cum mă obișnuisem până acum). Retorno (201) este una dintre străzile haoticului Ciudad de Mexico, stradă pe care locuiesc deopotrivă pasiunile și regretele, violența și iubirea, jocul și nebunia, viața și moartea. O stradă în care, în casele personajelor, se întâmplă cele mai neașteptate situații, cele mai (ne)firești lucruri - într-o proză violentă, incisivă, care nu pare să fi cunoscut „încorsetări stilistice”, de pudoare, Arriaga vorbește despre crime sângeroase, violuri sinistre, dezgustătoare, despre boli, sinucideri, depresie, frică, angoasă. Nu știu, pentru mine, stilul lui Arriaga conturează întocmai acel univers în care, deseori, îți pierzi firea, te îngrozești și, în același timp, parcă-ți spui „cât de real este totul & cât de adânc reușește autorul să sape în carnea omului, cât de ușor reușește să pătrundă în abisul întunecat al sufletului său”. 

„Nu se mai aud zgomote în casă. E întuneric și în patul Elenei repetăm unul după altul eternul joc de-a masculul-femela. Ea surâde și mă sărută pe frunte și eu îi surâd și o sărut pe bărbie și ea adoarme adormind totul în jur și eu plâng apăsat de vina acelei imense tristeți pe care ne-o dă bucuria și în noaptea asta...”

Ni se spune povestea lui Lilly, suferindă de retard mintal, o fată abuzată de către doi puștani, totul într-o atmosferă tragică ce păstrează, în aceeași măsură, jovialitatea vârstei. Ni se vorbește despre violență, șefi de găști, neînțelegeri, violență, iarăși. Despre bârfele iscate în jurul unei femei care este căsătorită cu un soț mult mai bătrân, căreia i se spune „văduva”, despre doctori corupți, despre morți care se trezesc din sicrie și-și vizitează, la o bere, prietenii, despre tați care nu-și recunosc, până la crimă, fiii, totul conchizându-se, în cele din urmă, în finalul cărții, care poartă denumirea de „În pace”. Și-așa, încă o dată, Arriaga îmi dă încă un motiv să-i iubesc și mai mult scriitura. Chiar a fost o surpriză - și nu faptul că mi-a plăcut, de fapt, ci faptul că mi-a plăcut atât de mult. Nu știu de ce, dar mi se pare mult mai greu să scrii povestiri, cu alte cuvinte, să scrii proză scurtă, pentru că în doar câteva pagini (depinzând de predilecția autorului și de ce înțelege el prin „scurt”) trebuie să surprinzi întocmai ceea ce vrei actually să transmiți. Într-un roman, bineînțeles, ai la dispoziție mult mai mult „spațiu”, mult mai multe cadre, mult mai multe situații și oportunități. De aceea, faptul că Arriaga poate să scrie proză scurtă - și-o scrie atât de bine - este o altă dovadă a talentului său scriitoricesc.

După cum Arriaga o spune, „sunt un vânător; un vânător care scrie; vânătoarea este unul dintre ultimele și cele mai profunde rituri la care ființa umană poate avea acces.” Asta este el, ca scenarist, ca scriitor, povestitor - un vânător care reușește, prin creațiile și prin arta sa, să ne aducă față în față cu cele mai teribile, cele mai groaznice contradicții ale omenirii: moarte-viață, frumusețe-cruzime, lumină-întuneric, fericire-tristețe. Prin toate acestea, mai precis, prin modul în care, în scrierile sale, Guillermo Arriaga le abordează, reușește să confere un alt înțeles identității umane, identității cognitive și psihologice: prin noroi, prin sânge, prin ploaie, prin soare, prin durere, prin moarte, prin minciuni, reușim să descoperim că „aparținem în mod feroce naturii”. Prin povești, noi, oamenii, noi, ființele umane, dominate de zbuciumări lăuntrice, de dualitatea identităților nostre, supuse presunilor sociale - așadar, prin povești, prin romane, prin scris, putem recunoaște durerile adânci ale vieții. Putem să le-acceptăm, pentru ca mai apoi, încetul cu încetul cu încetul, să ne îngrijim de rănile care ne dor ca o inimă zvâcnindă. Și dincolo de toate acestea, dincolo de crime, abuzuri, violențe, dincolo de sinucideri, corupție - rămâne viața, viața, și soarele care mereu va răsări în același loc. Și pe-același cer.

„În lumea asta nu există Dumnezeu. Aici lucrurile, oamenii, animalele se mișcă singure. Și haosul ăsta e ceea ce se numește viață... o pierdere de timp.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Retorno 201, de Guillermo Arriaga, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la un preț super, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Lecturi frumoase, cu spor și o zi liniștită!

Cele mai noi titluri apărute la Editura RAO

 

Al cincilea martor, de Michael Connelly - O lectură incitantă, cu un strop de venin pentru savoare!

„Când ești printre cei mai buni, milioane de cititori îți așteaptă cu nerăbdare următoarea carte, iar criticii sunt pregătiți să-ți distrugă reputația în cazul în care oferi o poveste mai puțin decât excelentă. Așa cum se spune, este mai greu să rămâi în top decât să ajungi acolo. Cu Al cincilea martor, Connelly nu are de ce să se îngrijoreze. Își poate păstra tronul în continuare și reputația intactă. Acesta este unul dintre cele mai complete romane sub toate aspectele. Proza este meticuloasă, ascuțită precum scalpelul și ține fiecare fir al poveștii strâns unit.” - Jacques Filippi, House of Crime and Mystery Michael 

Connelly revine cu un caz care îl pune pe Mickey Haller, avocatul din limuzină, față în față cu lumea privilegiată a băncilor și a activității de executare silită și care vă va ține cu sufletul la gură. În Al cincilea martor se concentrează aproape exclusiv pe ce se întâmplă între pereții sălii de judecată, dar punând accentul pe jocul „oferă și primește“ dintre procuror, avocatul apărării, judecător și juriu, un amestec complex de personalități și strategii legale. Narațiunea lui Connelly este deosebit de bogată. Mickey Haller ne conduce prin întreaga poveste în timp real, observându-și gafele și lăudându-se pentru improvizațiile rapide. Nu strică nici faptul că intriga este picantă: o femeie pe care Haller o reprezenta într-un proces împotriva băncii care încerca să-i ia casa este acuzată că l-a ucis pe bancherul care se ocupa de executarea silită. Combinând informații extrase din ziare privind criza ipotecară și cu o distribuție de personaje care sfidează stereotipurile, Connelly arată, încă o dată, că succesul său nu este trecător. Și, aparent, nici al lui Mickey Haller, care pune la cale o ultimă răsturnare de situație ce vă va mulțumi cu siguranță.

Regatul ghețurilor și al înstelării, de Sarah J. Maas - O poveste care însoțește seria Regatul spinilor și al trandafirilor!

Văzute prin ochii lui Feyre și ai lui Rhysand, evenimentele din această carte, care au loc la câteva luni după întâmplările răvășitoare din Regatul aripilor și al pieirii, fac trecerea către următoarele volume din seria Regatul spinilor și al trandaf irilor. Feyre, Rhys și prietenii lor sunt încă ocupați cu reconstrucția Regatului Nopții și a lumii de dincolo de el, atât de schimbate de lucrurile petrecute cu câteva luni în urmă. Dar Solstițiul de Iarnă se apropie. El reprezintă promisiunea unei liniști câștigate cu greu. Totuși, atmosfera festivă nu poate să îndepărteze umbrele trecutului. Primul ei Solstițiu în postura de Mare Lady îi aduce lui Feyre emoții nebănuite. Ea descoperă că persoanele care îi sunt dragi au mai multe răni decât și-ar fi imaginat. În urma lor rămân cicatrice care vor avea un impact uriaș, deși gre de anticipat asupra Regatului Nopții.

Hotelul vrăjitorilor, de Nicki Thornton

Tratat mai mereu cu nedreptate de managerii hotelului (domnul și doamna Bunn) și de fiica lor (Tiffany), Seth Seppi – ajutorul de bucătar care pregătește deserturi trăsnite – consideră că are extrem de puține șanse de a promova, iar singurul atu al jobului reprezintă faptul că are șansa de a‑și perfecționa rețetele, la fel cum făcuse cu mult timp în urmă alături de tatăl său, și el bucătar. De aici însă și până la a deveni suspect de crimă odată cu asasinarea pe neașteptate a importantului magician dr. Thallomius (după ce a mâncat desertul special pregătit de Seth) nu e cale prea lungă.

Două vieți, de Karen Raney

Romanul Două vieți reprezintă debutul promițător al lui Karen Raney. Dovada este că există deja pregătiri pentru ecranizarea lui pentru marele ecran, drepturile fiind cumpărate de Monumental Pictures și Lionsgate.Tema cărții este una dureroasă, care vibrează în inimile cititorilor. Maddy are 16 ani, este inteligentă, amuzantă și profundă, dar are cancer. Ea testează continuu profunzimile și limitele apropierii de mama ei, în timp ce aceasta trebuie să-și înțeleagă fiica, pe care o cunoaște doar parțial, într-o lume pe care nu o poate controla. Un roman extraordinar despre dragoste, secrete de familie și suferință. Fanii lui John Boyne (Băiatul cu pijamale în dungi, RAO) vor fi bucuroși să descopere un stil asemănător în această carte.