Cartea oamenilor, de Adam Rutherford - Recenzie

Editura: Publica

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304

Traducere: Constantin Vlad

Colecția: Co-Lecția de Știință

Anul apariției: 2020

„Evoluția este lentă, iar Pământul a găzduit viață în cea mai mare parte a existenței sale. Intervalele de timp vehiculate senin în știință sunt de fapt foarte greu de înțeles. Chiar dacă am apărut foarte recent în istoria vieții terestre, specia noastră are o vechime de peste 3000 de secole. Am traversat acel ocean temporal preponderent neschimbați.”

Adam Rutherford este scriitor și realizator de emisiuni pe teme științifice. A studiat genetica la University College London, iar în cursul studiilor doctorale privind dezvoltarea ochiului a făcut parte dintr-o echipă care a identificat prima cauză cunoscută a unei forme de orbire infantilă. Pe lângă articolele științifice pe care le scrie pentru The Guardian, a mai conceput și prezentat multe emisiuni și seriale documentare pentru BBC, printre care Inside Science (Radio 4), The Cell (BBC Four) și Playing God (despre emergența biologiei sintetice), un episod al importantului serial științific Horizon. Este și autorul cărților Scurtă istorie a tuturor (Publica, 2017), finalistă la categoria nonficțiune a National Book Critics Circle Award, și Creation, despre originea vieții și biologia sintetică, nominalizată pentru Wellcome Book Prize.

„Din punct de vedere fizic, omul modern nu diferă radical de un Homo sapiens de acum 200.000 de ani, din Africa. Și atunci, ca și acum, eram la fel de capabili fizic de vorbire, iar dimensiunile creierilor nu diferă nici ele semnificativ.”

Teoria evoluției a stabilit de foarte multă vreme că oamenii sunt animale: Homo sapiens modern este o primată care are un strămoș comun cu alte primate mari și cu maimuțele. Genomul nostru este identic în proporție de 98% cu cel al cimpanzeilor. Și totuși ne place să credem că suntem excepționali. Suntem oare? În acest expozeu original și incitant al istoriei vieții, Adam Rutherford explorează paradoxul profund al „omului animal”. Căutând răspunsuri pe întreaga întindere a regnului animal, el descoperă că multe aspecte cândva considerate exclusiv umane nu sunt deloc așa: în Australia, răpitoarele au fost văzute pornind focuri pentru a împinge spre ele prada; în Zambia, o femelă cimpanzeu botezată Julie a inițiat o „modă” cu un fir de iarbă înfipt într-o ureche. Nu suntem singura specie care comunică, folosește unelte sau face sex în alte scopuri decât procrearea. Dar am dezvoltat o cultură mult mai complexă decât toate celelalte pe care le putem observa. Cum s-a întâmplat așa ceva – și ce spune asta despre noi? Cartea oamenilor este o nouă istorie evolutivă – o sinteză a celor mai recente cercetări din domeniul geneticii, sexului, migrației și multor altor aspecte de maxim interes. Ea ne arată de ce suntem indubitabil animale – și de asemenea de ce suntem realmente extraordinari.

„Genele noastre au reacționat în mică parte la schimbările de mediu și de alimentație pe măsură ce am migrat prin Africa și în afara acesteia, iar aceste variații genetice subtile sunt responsabile de procentajul minuscul de ADN care diferențează indivizii și le conferă cele mai superficiale dintre caracteristici - culoarea pielii, textura părului și alte câteva.”

Nu e prima mea întâlnire cu Adam Rutherford cum, de altfel, sper din toată inima că nu și ultima (de altfel, a și lăsat, într-un paragraf din această carte, premisa - sănătoasă, zic eu - petru o altă carte). Am mai citit de la el și Scurtă istorie a tuturor (recenzia o găsiți AICI) și, zău, I can not have enough of Adam Rutherford. Îmi place patologic de mult cum scrie: curios, intrigant, plin de cunoștințe, cercetat, asumat, glumeț, impresionant și interesant, lăsând loc pentru intrigi și întrebări, dând răspunsuri întrebărilor pe care mereu, poate, ți le-ai pus, dar pentru care niciodată nu găseai un răspuns viabil, sănătos, irefutabil. Pur și simplu ador cum scrie Rutherford, iar cartea de față, o „scurtă istorie a culturii, sexului, războiului și evoluției noastre”, nu numai că mi-a plăcut la nebunie, dar mi-a răspuns la o mulțime, și repet, o mulțime, de întrebări. Chiar dacă a fost cam scurtuță, ce-i drept, și-am dat-o gata într-o singură zi - n-am mai putut, efectiv, s-o las din mână -, m-au impresionat inteligența și spiritul critic al lui Rutherford care, de altfel, nu se axează numai pe cercetarea și revizuirea anumitor articole științifice (surprinse într-o vastă bibliografie), cum fac poate alții, ci trece și prin propriul său filtru anumite idei, anumite teorii, înainte de a le lua drept, să spun așa, axiome. Chiar îmi place mult de Rutherford, sunt sigur că-i un om fain de tot.

„Însă evoluția ne-a mai cadorisit și cu un pachet de puteri cognitive care ne-au dat, ironic, impresia că suntem distincți de natură, pentru că respectivul pachet ne-a permis să ne dezvoltăm și să rafinăm cultura la un nivel de complexitate mult dincolo de cel al oricărei alte specii. Ne-a dat senzația clară că suntem speciali - și creați special.”

Este, probabil, de la sineînțeles despre ce este această carte, și e și mai clar dacă arunci un ochi în cuprinsul ei. În speță, Rutherford istoricește, sui generis, cum am ajuns noi să fim ceea ce fim (și, dacă-mi dați voie, oare ce suntem, de fapt?). Cui datorăm acest lucru? Această putere? Ce ne face pe noi să fim oameni? Degetele opozabile? Stațiunea și locomoția bipedă? Faptul că putem să raționăm? Să extrapolăm? Să gândim în viitor? Să scriem, să compunem să imaginăm, să scoatem sunete articulate? Ce ne face să fim atât de diferiți (atât de diferiți?!) de ceea ce ne înconjoară? Cum am ajuns să fim cine suntem, să construim, să distrugem, să construm și să distrugem iar, să ajungem pe Lună, efectiv, să reușim să descriem Universul? Ce ne face să fim atât de (ne)limitați în a ne pune întrebări și a căuta răspunsuri? O călătorie fascinantă printre astfel de întrebări, iar Rutherford, în acord cu convingerile sale științifice, ne oferă (pe cât poate, bineînțeles, și pe cât e posibil) răspunsuri viabile, neașteptate, surprinzătoare și atât, atât de convingătoare. Ne face sexul să fim... umani? Care-i treaba cu autoerotismul, cu homosexualitatea, și ce legătură există între sex și violență? Cum ne-a schimbat, de-a lungul timpului, agricultura? Bineînțeles, dacă înainte eram vânători-culegători, în momentul în care am descoperit agricultura, în momentul în care am început să domesticim și să creștem animale sălbatice, îngrădindu-le în țarcuri în vederea stăpânirii, nu că ne-am schimbat de-a binelea - social -, dar acela fost momentul în care însăși genele noastre au început s-o ia la sănătoasa spre ceea ce, în momentul de față, suntem. Am fost modelați de ceea ce, acum zeci de mii de ani, strămoșii noștri au făcut: îndeletnicirile, ocupațiile, stilul lor de viață - noi suntem rezultatul acestor atitudini. Omul de astăzi, în toată splendoarea lui, cu toată puterea lui, cu toate visurile și visele și idealurile și emoțiile și trăirile sale, poartă în sufletu-i întreaga istorie, a întregii lumi.

„(...) Ne-am deășit cu mult limitările fizice exploatând natura și inventând tehnologii. Dar multe animale folosesc și ele unelte. Am decuplat sexul de reproducere și aproape întotdeauna facem sex de plăcere. Oamenii de știință sunt reticenți să admită posibilitatea existenței plăcerii la animale, dar, chiar și-așa, o mare parte din activitatea sexuală la animale nu are și nu poate avea ca rezultat reproducerea. Suntem adesea o specie homosexuală.”

Rutherford este un autor convingător, asta v-o pot spune cu certitudine. Abordează subiecte sensibile, aș putea spune, cum ar fi homosexualitatea, masturbarea, necrofilie, subiecte pe care unii le-ar putea considera tabu, n-ar trebui să vorbești despre așa ceva. Bineînțeles, într-un grup de prieteni ar fi destul de ciudat să vorbești despre necrofilie, chestii de-acest gen, nu? Nu și-ntr-o carte, cel puțin nu una științifică. Făcând o paralelă cu lumea animală (nu că noi n-am face parte din ea, de altfel), Rutherford ne demonstreză cât de normală, de fapt, cât de naturală este homosexualitatea (de altfel, câd de des se întâmplă aceasta în natură - evident, fără posibilitatea de a lăsa urmași, fără posibilitatea concepției - care, în sine, este fundamentul actului sexual, dincolo de plăcere - oare asta ne face, în cele din urmă, oameni, și anume faptul că facem sex de plăcere?), cum anumite specii de insecte și animale, specii de nematode (așa-numiții „viermi cilindrici”) își devorează, pur și simplu, partenerul după ce actul copulativ a avut loc (în vederea „achiziționării” energiei necesare pentru „a duce sarcina”). Și, mai mult decât atât, este vorba despre cât de curioasă, infinită și incitantă este natura tuturor lucrurilor care ne înconjoară - cât de multe, de fapt, se întâmplă în jurul nostru și, în continuare, cât de puține știm despre ceea ce suntem, despre ceea ce am fost, despre ceea ce vom fi.

„Transmiterea culturală este o idee extraordinar de importantă în ceea ce privește evoluția noastră. (...) Există o distincție artificială care se face între evoluția biologică, care tinde să însemne codificare genetică, și evoluția culturală, care tinde să însemne ceva predat sau învățat. (...) Transmiterea culturală necesită și inovație, iar aceasta este cu adevărat rară.”

Știința oamenilor, știința istoriei oamenilor - niște domenii care încă își caută răspunsuri. Întrebările apar pe măsură ce se găsesc răspunsuri. Mai mult decât cum, este vorba despre de ce. Mai mult decât când, este vorba despre de ce atunci. Și așa mai departe. Nu este ușor să găsești răspunsuri, dar trebuie să apreciem faptul că știința a evoluat colosal, metodele de cercetare, tehnicile folosite s-au îmbunătățit enorm față de ultimul secol. Avem ce căuta, important este să știm unde. Într-un astfel de domeniu, și cu speță în domeniul antropologiei (care se ocupă, pe scurt, cu studiul științific al omului - Homo sapiens), s-au luminat lacune istorice prin aparent simpla (dar deloc simplă) cercetare a unui vestigiu dentar găsit într-o peșteră. Și multe se vor mai găsi. Nu-i caz de vânare de vânt, ci este vorba de răbdarea cu care cercetătorii, biologii, geneticienii, biochimiștii, ecologii, arheologii sunt înzestrați. Timpul, vreau să cred, le rezolvă pe toate, și odată cu trecerea sa vom fi capabili să găsim răspunsuri acelor întrebări privitoare la istoria originilor noastre. Și la ceea ce, în cele din urmă, ne face să fim cu adevărat speciali, umani, infiniți. Simbolici și atât, atât de frumoși.

„Viața este continuă pe Pământ, în nesfârșite forme frumoase. Căutăm să impunem clasificări discrete ale acestui continuum în încercarea de a desluși sensuri pe o planetă care a debordat de viață de-a lungul eonilor.Tu te afli undeva pe această traiectorie, căutând să-ți dai seama care îți este locul în această mare schemă.”

Chiar nu știu ce să mai spun. Este o carte pe care, așa ca și Scurta istorie a tuturor, o recomand cu mare drag. Este o carte despre mine. O carte despre tine. O carte despre părinții tăi. Despre prietenii tăi dragi. O carte despre noi. Ei. Ele. Este o carte despre toți și toate, despre ceea ce suntem, am fost, poate mai puțin despre ce vom fi. Dar este o carte care-ți poate oferi răspunsuri neașteptate acelor întrebări pe care, eventual, nu ți le-ai pus niciodată. Dar care ar putea deschise multe căi, crea noi idei, măcar să dai bine la o petrecere între prieteni. Glumesc, bineînțeles. Chiar e o carte specială și-o recomand cu mare drag tuturor care vor să citească ceva nu doar bine scris, dar și bine argumentat. Nu doar de plăcere, dar și ca hrană pentru minte. Zău! Le mulțumesc din suflet prietenilor dragi de la Editura Publica pentru această carte, Cartea oamenilor, de Adam Rutherford, pe care o găsiți AICI. Vă recomand maximum să oferiți o șansă cărților de non-ficțiune de pe site-ul lor; cele din Co-Lecția de Știință sunt exact pe placul meu. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Evanghelia după Iuda, de Jeffrey Archer - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 160

Anul apariției: 2020

Traducere: Ioana-Ruxandra Fruntelată

„Când i s-a rostit condamnarea, Iuda a căzut în genunchi. I-a mulțumit lui Iahve, aflând că va avea aceeași soartă ca Iisus. Iuda a murit ca și Iisus. A fost răstignit de romani.”

Jeffrey Archer este un autor de bestselleruri internaționale, cu peste 125 de milioane de exemplare vândute. A studiat la Oxford și a fost membru al Parlamentului britanic. La apariția acestei cărți, Jeffrey Archer era membru al Camerei Lorzilor și locuia împreună cu soția lui, Mary, la Old Vicarage, Crantchester și la Londra. Cei doi sunt părinții a doi fii. Profesorul J. Moloney este un reprezentant de frunte al tradiției teologice romano-catolice de peste treizeci de ani. În calitate de membru al Comisiei Teologice Internaționale la Sfântul Scaun, a întreținut legături apropiate cu președintele acestei comisii, cardinalul Joseph Ratzinger, ulterior Papa Benedict al XVI-lea. Este autorul mai multor studii despre Noul Testament, unul dintre acestea fiind Vocea vie a Evangheliei: Evangheliile astăzi. La data apariției acestei cărți, profesorul Moloney era ierarh superior al congregației religioase romano-catolice Salazienii lui Don Bosco. 

„Spune-mi tot, mi-a cerut Abba, ca să știu ce spun tovarășii mei despre mine.”

Evanghelia după Iuda a lui Benjamin Iscariotul aruncă o nouă lumină asupra misterul lui Iuda – inclusiv asupra motivelor sale pentru trădare și a ceea ce i s-a întâmplat după răstignire – prin reluarea poveștii lui Iisus prin ochii lui Iuda, folosind textele canonice ca punct de referință de bază. Presupusă a fi scrisă de fiul lui Iuda, Benjamin, și imitând stilul narativ al Evangheliilor, această reconstituire ficțională este provocatoare, convingătoare și controversată. Evanghelia după Iuda este rezultatul unei colaborări intense între un povestitor și un cărturar: Jeffrey Archer și Francis J. Moloney. Împreună au creat o poveste îndrăzneață și simplă, pe atât de convingătoare pentru un cititor din secolul XXI, pe cât ar fi trebuit să fie pentru un credincios din primul secol după Cristos.

„Plecându-mi fruntea, am șoptit că unul dintre ei scrisese: Iuda și-a trădat învățătorul pentru treizeci de arginți. Auzind aceste cuvinte, Abba nu și-a mai putut ține cumpătul. Atunci mi-a cerut să scriu povestea lui, pentru ca toți să știe ce se întâmplase cât fusese ucenic al profetului Iisus.”

Nici nu știu ce să spun despre această carte, zău de nu. Habar n-am. Nicio idee. Pur și simplu. Vreau doar să scriu recenzia ei pentru a ști că am scris-o. Nu justific rating-ul mic sub nicio formă - n-a fost prost scrisă, n-a fost plictisitoare, n-a fost lacunoasă, ba chiar cercetată și imperios muncită. Chiar cred c-a fost nevoie de ceva studiu specific, intens și exhaustiv, căutări minuțioase și multă, multă cafea pentru a o scrie. Totuși, mă reține ceva din a aprecia cartea de față. Nu e, în sine, un roman, ci, așa cum spune și titlul, e întocmai evanghelia după Iuda, un parcurs „istoric” văzut din ochii unuia dintre cei doisprezece apostoli. E ceva ciudat la cartea asta, dar nu știu ce. Ceva ce m-a atras - am terminat-o în mai puțin de o oră - și, în același timp, ceva ce mă face să regret că am citit-o, ceva ce îmi stârnește o stare inadecvată. Nu, chiar nu vreau să intru în polemici sau chestii de acest gen, dar Evanghelia după Iuda cu siguranță este o carte controversată - nu știu ce au urmărit autorii, habar n-am, dar mi-e foarte greu să mă las convins de ceea ce am citit aici. Foarte, foarte greu. Și, de fapt, nici nu vreau să mă las convins. Pe bune!

„Iuda a continuat să se roage ca Dumnezeu să-I dea lui Iisus puterea de a-și nimici vrăjmașii după ce intrau în Ierusalim și de a deveni regele Israelului, urmașul lui David.”

Chiar nu vreau să spun multe despre ea, it makes no actual sense. Nu știu dacă v-o recomand sau nu. Probabil v-aș recomanda-o dacă sunteți vânători de teorii, dacă studiați Bilbia sau, pur și simplu, vreți să aveți parte de o lectură, într-o oarecare măsură, șocantă. Nu e ficțiune - sau e? Habar n-am. Chiar și după ce-am citit-o, nu știu ce să cred. Și gata, chiar n-am de gând să spun mai multe. În schimb, vreau să felicit persoana care a tradus această carte - o traducere impecabil de frumoasă, curată, cum îmi place mie să-i spun, maleabilă, încât chiar nu am avut o secundă impresia că citesc o carte tradusă (așa cum mi se întâmplă deseori), ci o carte ce deja a fost scrisă în limba română. Am apreciat asta enorm de mult, plus faptul că, tind să cred, nu este prea ușor să traduci o carte, în speță, cu referințe religioase. Este vorba de niște termeni specifici, de un anumit limbaj care să reitereze, cât mai convingător, perioada respectivă, culoarea locală a cărții. Când un traducător reușește să facă asta, chiar mă bucură!

„Iuda a fost eliberat și a rămas pe loc, privind cum Îl duceau pe Iisus de acolo.”

În concluzie, foarte rapid, a fost o carte care nu m-a convins. Și, mai mult decât atât, nu caut o carte care, în aceeași idee, să mă convingă. Nu. Nu sunt adeptul acestor cărți, habar n-am, și domeniul este departe de a fi, pentru mine, unul de cercetare și muncă minuțioasă și herculiană. Este vorba de istorie, este vorba de anumite convingeri, este vorba de anumite credințe, axiome, și, iarăși, convingeri. Nu vreau să deschis o polemică, bineînțeles, pentru că, cel puțin pentru mine, acesta este un domeniu pe care nu pășesc cu încredere, ale cărui premise nu le dețin și nici nu le cunosc. Vreau să mulțumesc mult Editurii RAO pentru această carte, Evanghelia după Iuda, scrisă de Jeffrey Archer, pe care o puteți găsi AICI. Vă recomand cu mare drag să aruncați o privire pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. Lecturi cât mai frumoase și cu spor să aveți!

Răzbunarea ciorilor, de Leigh Bardugo - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 688

Anul apariției: 2017

Traducere: Laurențiu Dulman

„ - (...) Monștrii cei mai răi nu arată ca niște monștri.”

Leigh Bardugo s-a născut la Ierusalim, a crescut în Los Angeles şi a absolvit Universitatea Yale. A lucrat în publicitate, jurnalism şi, mai recent, s-a specializat în make-up şi efecte speciale. În prezent, locuieşte şi scrie la Hollywood. Este membră a trupei Captain Automatic. De aceeaşi autoare, la Editura Trei au apărut toate volumele Trilogiei Grisha: Regatul Umbrelor, Regatul Furtunilor și Regatul Luminilor, precum și Banda celor șase ciori (#1 New York Times bestseller, USA Today bestseller, New York Times Notable Book 2015), primul volum al seriei cu același nume.

„Asta e problema în Ketterdam, și-a spus Jesper în timp ce bâjbâiau prin întuneric. Dacă ai încredere în cine nu trebuie, poți să fii omorât.”

Urmarea volumului Banda celor şase ciori (nominalizat la Carnegie Medal 2017) este un amestec de Urzeala tronurilor și Ocean’s Eleven. Kaz Brekker şi echipa lui tocmai au dat o lovitură atât de îndrăzneață, încât nici ei nu credeau că vor scăpa teferi. Dar în loc să pună mâna pe o recompensă consistentă, sunt nevoiţi să lupte din nou pentru vieţile lor. Înșelată şi slăbită de răpirea unui membru important, echipa a rămas fără resurse, fără aliaţi şi fără speranţă. În timp ce în Ketterdam se adună forţe puternice din întreaga lume, dornice să smulgă secretele periculosului drog numit jurda parem, rivali vechi şi duşmani noi pun la încercare iscusinţa lui Kaz şi loialităţile fragile din cadrul echipei. Pe străzile întunecate şi întortocheate ale oraşului se va da un război, o luptă pentru răzbunare şi ispăşire care va decide soarta lumii Grisha.

„- Pentru că aici, profitul este legea. (...) Uneori, trebuie să-ți faci dreptate singur.”

Am citit și al doilea volum al seriei Banda celor șase ciori, Răzbunarea ciorilor, și nu l-aș putea compara cu primul, întrucât mi-au plăcut la fel de mult. Dacă în primul volum am început să cunosc personajele, am încercat să intru cât mai bine în atmosferă, să mă las convins cât mai bine de autoare, în al doilea volum am intrat deja familiarizat cu toate acestea, drept care a mers, ca lectură, mult, mult mai rapid decât primul. Pur și simplu, de fapt, nici n-am avut timp să respir. L-am dat gata din vreo două reprize de citit, deoarece abia așteptam să văd ce urmează să se mai întâmple. Bardugo chiar știe cum să-și convingă cititorul, cum să-l atragă cât mai intes în lumea romanelor sale. În Răzbunarea ciorilor mi-a plăcut incredibil de mult cât de dinamic, alerg, neașteptat și repede s-a întâmplat totul. Întorsăturile de situație au fost la ele acasă, să spun așa, și-aveam poate la un moment dat impresia că știu unde se îndreaptă totul, care sunt motivele care justifică anumite comportamente și acțiuni. Dar am lăsat totul baltă și-am zis, eh, mai bine să mă bucur de lectura aceasta decât să stau și să cobesc și să presupun degeaba.

„(...) Aveau să supraviețuiască acelei nopți. Aveau să scape de orașul acela umed și prost conceput, iar apoi... Ei bine, apoi aveau să schimbe lumea.”

Nu pot spune multe, ar însemna să mă repet în ceea ce privește cum scrie Bardugo, cât de bine își creează personajele - am spus totul deja în recenzia de la Banda celor șase ciori, postată un articol mai jos (AICI). Dar nu pot să nu plec din lectura acestor cărți, din lectura acestei serii - prima serie scrisă de Leigh Bardugo pe care o citesc, dar nicidecum ultima, e cert acest lucru - fără să spun că, într-adevăr, e tare fain să-ți ieși din zona de confort. Sunt, bineînțeles, absolut sigur că există fantasy-uri și mai bune, poate, de fapt și mai fantasy decât această carte, și-abia aștept să mai abordez acest gen literar; totuși, nu pot să nu spun că, de-acum înainte, voi avea drept referință această serie scrisă de Leigh Bardugo atunci când voi fi citit și alte cărți din această tagmă literară. Și poate nu le-aș fi citit vreodată, dacă nu mi le recomanda, cu-atâta patos, Aida (@unicornulciteste), căreia îi mulțumesc foarte, foarte mult că m-a tras deseori de mânecă și, datorită ei, am descoperit niște personaje atât de faine, o lume atât de impresionantă și o scriitură atât, atât de autentică. Da, chiar îmi place cum scrie Bardugo, și poate mă repet, dar are ceva special, ceva al ei, o combinație între profunzime și dinamism, cu o cadență alertă a acțiunii și, în același timp, care lasă mereu loc de emoție și sentimente. Îmi amintesc cu mare drag de anumite situații și anumite replici, cugetări ale unor personaje - toate acestea au făcut ca lectura acestei serii să fie mult mai pe placul meu.

„- Am încasat gloanțe, lovituri de cuțit și pumni cărora le-am pierdut șirul, și toate astea pentru o bucățică din Ketterdam, a spus Kaz. E orașul pentru care am sângerat. Și dacă orașul m-a învățat un lucru, acela e că întotdeauna încă mai poți sângera un pic.”

Știam că o să-mi placă serie, așa cum am mai spus, încă de dinainte de a mă apuca de ea. Este un hype formidabil în ceea ce o privește, și zău c-aș fi fost tare dezamăgit dacă nu mi-ar fi plăcut. Dar n-a fost cazul. Efectiv, tind să cred, are tot ce-i trebuie pentru a fi un succes editorial (și, da, chiar e un bestseller care s-a menținut mult timp în top): personaje geniale, o atmosferă densă, o intrigă de la care se pot crea multe, multe drumuri, iar Universul în care se întâmplă acțiunea este unul, pur și simplu, magic. Dar totul capătă o conotație emoționantă, profundă în momentul în care Leigh Bardugo conferă personajelor sale și ceva uman, să spun așa, ceva real, profunzime, emoții, trăiri și sentimente. Și mi-a plăcut în special modul în care a evoluat relație dintre anumite personaje, modul în care Bardugo a demonstrat că, în cel mai întunecat loc, în acel loc în care moartea este ceva intempestiv, gata oricând să te prindă în ghearele-i, iubirea reprezintă pilonul de salvare, la limita fragilă dintre viață și moarte, dintre sacrificiu și teamă. 

„- Suferința e la fel ca orice altceva. Dacă trăiești suficient cu ea, înveți să-i apreciezi gustul.”

Nu știu ce să mai spun, fiindcă deja simt c-am spus tot ce-aș fi putut spune. Mă bucur că în sfârșit am citit și eu această serie, acum, da, pot răspunde afirmativ atunci când sunt întrebat dacă am citit-o. Și dacă mi-a plăcut. Și dacă o recomand. Și dacă voi mai citi ceva de Leigh Bardugo (abia aștept să reușesc să pun mâna și pe trilogia Grisha). Nu știu dacă am să mă uit și la serialul de pe Netflix, văd c-a fost ceva timp (nu mai știu dacă încă este) #1 în România. Repet, merită cu desăvârșire hype-ul care i se oferă. Dar, pentru mine, lucrurile stau altfel, întrucât am în capul meu deja o idee a modului în care arată personajele - Inej, Nina, Kaz și ceilalți -, și mi-e puțin teamă (mult spus, totuși) să nu fiu dezamăgit de viziunea altcuiva. Totuși, poate o să-i ofer o șansă (dar asta, bineînțeles, după ce termin de citit și trilogia scrisă de Bardugo).

„(...) După toate necazurile din care scăpaseră la mustață, începuse să creadă că ei șase erau cumva protejați de o vrajă, că pistoalele lui, mintea lui Kaz, istețimea Ninei, talentul lui Inej, ingeniozitatea lui Wylan și puterea lui Matthias îi făcuseră cumva invincibili. Da, era de așteptat să sufere, să încaseze niște lovituri (...).”

Cam aceasta a fost experiența mea cu dilogia Banda celor șase ciori - una fascinantă, plină de suspans, memorabilă. Dacă ați citit acestă serie, sunt tare curios de părerea voastră! Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Răzbunarea ciorilor, de Leigh Bardugo, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, le mulțumesc mult și pentru toate titlurile interesante și incitante pe care ni le pun la dispoziție; vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, sunt sigur că veți găsi numeroase cărți care vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Banda celor șase ciori, de Leigh Bardugo - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 592

Traducere: Laurențiu Dulman

Anul apariției: 2016

„Inima e o săgeată. Are nevoie de o țintă ca să știe unde să se înfigă.”

Leigh Bardugo s-a născut la Ierusalim, a crescut în Los Angeles şi a absolvit Universitatea Yale. A lucrat în publicitate, jurnalism şi, mai recent, s-a specializat în make-up şi efecte speciale. În prezent, locuieşte şi scrie la Hollywood. Este membră a trupei Captain Automatic. De aceeaşi autoare, la Editura Trei au apărut volumele Trilogiei Grisha: Regatul Umbrelor, Regatul Furtunilor și Regatul Luminilor.

„Fii hotărâtă (...). Trebuie să știi unde vrei să mergi ca să ajungi acolo.”

Șase proscriși periculoși. O misiune imposibilă. Ketterdam: un centru înfloritor al comerţului internaţional, unde poţi găsi orice dacă eşti dispus să plăteşti preţul – şi nimeni nu o ştie mai bine decât Kaz Brekker, un hoţ de geniu. Lui Kaz i se propune să dea o lovitură extrem de periculoasă, care l-ar putea face putred de bogat. Dar nu poate să acţioneze de unul singur. Așa că iată care este banda lui: un condamnat însetat de răzbunare, un trăgător împătimit de jocurile de noroc, un fugar cu un trecut privilegiat, ospioană poreclită Fantoma, o Sfâşie-Inimi care îşi foloseşte puterea ca să supravieţuiască într-un cartier rău famat, un hoţ cu darul evadărilor imposibile. Kaz şi echipa lui sunt singurii care pot împiedica distrugerea întregii lumi – dacă nu se ucid mai întâi între ei.

„ - O pușcă nu e rea în sine. Și nici o sabie. Jurda parem ne asigură supunerea lor. Îi transformă pe Grisha în ceea ce au fost dintotdeauna meniți să fie.”

O să fie o recenzie scurtă, sper, asta deoarece nu știu ce-aș putea spune despre această carte (de fapt, serie) pe care o știe, efectiv, toată lumea, pe care au citit-o mai cu toții și așa mai departe. Mi-a fost recomandată tare, tare des, dar dat fiind faptul că eu nu prea abordez acest gen literar (fantasy, deși nu e tocmai un fantasy în totalitate, cu elfi și chestii de genul ăla, dar are elemente de supranatural și situații departe de a putea fi reale, deci imposibile), m-am tot ferit de cărțile lui Leigh Bardugo. Și totuși, mi-am luat inima în dinți (fazual spus, că până la urmă n-am riscat nimic deoarece știam, încă de la început, că o să-mi placă) și mi-am zis s-o încerc. Ei, bine, înțeleg faza cu hype-ul, înțeleg de ce mi le-a recomandat așa de multă lume. Dude, are Leigh Bardugo un stil de-a scrie, un stil de a crea personaje memorabile (o, și ce personaje!), de a contura situații, de a da culoare locurilor, de a reitera o atmosferă densă de-o tai cu cuțitul, de a imprima personajelor sale anumite caractere, de a-și pune eroii în situații total neașteptate și fascinante și alerte, deci are un asemenea stil cum rar am reușit să văd la alți autori. Și, într-adevăr, poate nu prea am grad de comparație, dar bănuiesc că, dacă am să mai abordez acest gen, probabil ceilalți autori vor tinde să fie comparați cu Leigh Bardugo. Nu știu, dar chiar mi-au plăcut cele două volume - Banda celor șase ciori și Răzbunarea ciorilor - la nebunie.

„(...) Sunteți lipsiți de vlagă și fricoși, aveți vieți scurte și prejudecăți jalnice. Vă închinați la zâne ale pădurilor și la spirite ale gheții care nu se sinchisesc să se arate, dar când întâlniți puterea adevărată, abia aștepați s-o călcați în picioare.”

Ideea centrală a cărții este una chiar interesantă. Nu știu cât de originală e, habar n-am, deoarece, așa cum am mai spus, nu prea citesc cărți de acest gen. Nu știu dacă sunt altele mai bune, dar știu cât de rapid am devorat romanele lui Bardugo. OK, poate, la început, totul a mers mai greoi, și-asta e perfect normal dat fiind faptul că nu prea eram familiarizat cu acest stil de scriere, cu astfel de situații, cu tot dinamismul și tot ce se-ntâmpla. Eu tind să citesc cărți care să-mi dea de gândit, care să mă solicite și care să-mi stârnească anumite emoții, care să mă epuizeze (puțin sadic, nu?) și care să nu-mi permită să le citesc cap-coadă din câteva reprize de citit. Nu. Dar, da, abordez și cărți care mi se par ușurele și care mă încântă prin acțiune, întorsături de situație, chestii de genul ăsta - însă acestea, de obicei, sunt thrillere. Dar cartea aceasta, pentru mine, a avut de toate, și-aici vreau să insist în special pe personajele genial, dar genial construite. N-am să vorbesc, în particular, despre Kaz, care niciodată „nu are nevoie de un motiv”, Inej, Nina, Matthias, Jesper și Wylan. Nope, deși ei reprezintă mtovul principal pentru care mi-a plăcut această carte. Dar am să vorbesc despre sinergia acestor personaje, despre cât de frumos au evoluat împreună, despre cât de surprinzătoare au fost, cât de curajoase, neînfricate, puternice, pregătite oricând să lupte și să moară luptând. Despre cât de fain a reușit Leigh Bardugo să construiască această poveste, această aventură plină de fantezie, de groază și teroare, de pericol, în care moartea însemna ceva de-o simplă secundă. Despre cum rivalitățile, angoasele, durerile, amintirile, interesele politice, voracitatea au potențat dinamismul acestei cărți, pe care am citit-o, în ultimile două sute de pagini, cu sufletul la gură. Într-adevăr, Bardugo își merită faima, își merită fanii, deoarece chiar a reușit să intre sub piele multor cititori, oferindu-le niște romane nu neapărat comerciale, pe cât foarte, foarte ușor de iubit. 

„- Vreau să te alături Scursurilor.

- Ca să fac ce?

- Să strângi informații. Am nevoie de un păianjen care să se cațere pe pereții caselor și edificiilor comerciale din Ketterdam, să tragă cu urechea pe la ferestre și să spioneze de pe acoperișuri. Am nevoie de cineva care poate să fie invizibil, care poate deveni o fantomă. Crezi că poți face asta?”

Leigh Bardugo scrie bine, recunosc, și totuși nu pot spune că e neapărat preferata mea. OK, lecturile chiar au fost bune, personajele au fost memorabile, dar poate ideea că aceste lucruri nu pot fi reale, nu reușesc să mă convingă știrbesc, în cele din urmă, din plăcerea lecturii. În condiții de genul, parcă aș prefera să mă uit la un film, la un serial care să-i conțin pe acești eroi. De fapt, probabil și hype-ul cu serialul după seria Grisha este unul justificat, dat fiind faptul că și cărțile-s la sufletul multor cititori. Nu știu dacă am să mă uit și eu la serial, dar știu că vreau neapărat să citesc și trilogia menționată mai sus. Nici nu știu ce să mai spun. Chiar nu știu. Am citit această serie cred că acum vreo două luni, poate-aș fi putut spune mai multe atunci când impresiile erau deja la cald. N-am uitat ce s-a întâmplat în cărți, nicidecum. Dar acum, dacă stau și mă gândesc mai bine, probabil am fost destul de impresionist și uluit imediat ce am terminat de citit cărțile. Nu spun că nu-s bune, dimpotrivă, chiar sunt niște cărți extrem de bine scrise, complexe, pline de intrigi și de situații care surprind și, bineînțeles, plac cititorului. Dar poate nu-s neapărat pentru mine, pur și simplu. Poate ar trebui să ies mai des din zona mea de confort și să ofer o șansă viabilă și altor genuri de cărți - deseori, când mă antrenez într-o lectură fantasy, plec în aventură cu păreri preconcepute: mda, un fantasy, să vedem ce-i de capul lui. Și totuși, uite, Banda celor șase ciori chiar a avut un cap mare, să spun așa. 

„- Îmi plac enigmele. Șiretlicurile sunt limba mea maternă.”

Sunt sigur că ați citit aceste cărți, la fel de sigur cum sunt și că v-au plăcut. Aveți toate motivele din lume: personaje memorabile, complexe, alcătuite din lumini și umbre, rotunde, emoționante și puternice, curajoase și hotărâte, cu replici delicioase (o, da!). Un Univers genial conturat, dark, efervescent, o atmosferă densă și aproape palpabilă, periculoasă, alarmantă, antrenantă. Situații din ce în ce mai neașteptate și surprinzătoare, lupte, arme, vrăji, creaturi ciudate și magice, iarăși magie, conflicte, o armă secretă, teroare, durere, lacrimi, explozii, invenții și multe, multe altele. În Universul Grisha, pericolul pândește la fiecare colț. Personaje cu istorie, cu traume, cu un fond pe care se dezvoltă. Și-o scriitură alertă, deseori emoționantă și profundă, care te antrenează, te prinde și te poartă printr-un roller-coaster de stări. Am trăit această aventură, am trăit alături de eroii lui Bardugo. Și mi-a plăcut la nebunie această carte, fie ea și fantasy. Că, până la urmă, care e cea mai fictivă creatură din această lume, dacă nu omul, cu toate sertărașele sale ascunse în profunzime?

„- N-am trimis niciun Grisha la rug. Toți Grisha au parte de un proces corect... Nina s-a întors spre el, cu ochelarii ridicați, cu lacrimile înghețate pe obraji. 

- Atunci cum se face că niciun Grisha n-a fost găsit nevinovat la sfârșitul așa-ziselor voastre procese corecte? (...) Pentru că singura noastră crimă este că existăm. Crima noastră este că suntem ceea ce suntem.”

Revin curând și cu recenzia celui de-al doilea volum, Răzbunarea ciorilor. Dacă ați citit acest volum, sunt tare curios de părerea voastră! Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Trei pentru această carte, Banda celor șase ciori, de Leigh Bardugo, pe care o puteți găsi AICI. De asemenea, le mulțumesc mult și pentru toate titlurile interesante și incitante pe care ni le pun la dispoziție; vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, sunt sigur că veți găsi numeroase cărți care vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Ieri, azi, mâine. Viața mea, de Sophia Loren - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 320

Traducere: Graal Soft SRL

„Dacă mă gândesc la viața mea, sunt uimită că totul e real. Într-o dimineață mă voi trezi și am să-mi dau seama că a fost doar un vis. Să ne înțelegem, nu a fost ușor. Cu siguranță a fost frumos, a fost greu, dar a meritat.”

Sophia Loren (Sofia Villani Scicolone Ponti) s-a născut la Roma, în Italia, în 1934. Și-a petrecut copilăria și o parte din adolescență la Pozzuoli, în condiții economice precare. La 15ani pleacă la Roma în căutarea succesului. Debutează în filmul Quo Vadis?, iar apoi, în mai multe filme, interpretează roluri secundare care, treptat, o fac să iasă în evidență prin frumusețea ei. Într-un singur an, apare pe genericul a aproximativ 15 filme. În timp, se afirmă tot mai mult în lume ca un star al cinematografiei italiene; consacrarea sa vine odată cu Premiul Oscar, câștigat în 1961 pentru interpretarea din filmul La Ciociara, în regia lui Vittorio De Sica. Împărțită între Italia și Hollywood, este distribuită, alături de cele mai mari staruri mondiale, în numeroase filme de succes, regizate de mari personalități ale cinematografiei. Nicio actriță italiană n-a ajuns vreodată la o asemenea popularitate internațională. Fericirii aduse de succesul profesional i se adaugă cea a maternității, când se nasc cei doi fii ai săi. În anii '80 partiipă aproape numai la producții TV. Ulterior, activitatea sa se limitează la apariții sporadice. Palmaresul actriței numără un total de mai bine de 95 de filme. 

„Succesul aduce o povară pe care trebuie să înveți să o gestionezi. Nimeni nu te învață așa ceva; ca întotdeauna, răspunsul stă în puterea ta.”

Vreau să cred că, de-a lungul anilor, măcar (măcar) o singură dată ați auzit de Sophia Loren. Nu trebuie să fii un cinematofil înfocat, nu, dar e imposibil să nu fi auzit de ea măcar drept referință de modă, de frumusețe, sau, pur și simplu, să fi auzit de Sophia Loren - pe internet, la radio, habar n-am, la televizor și așa mai departe. Și, de asemenea, dacă n-ați văzut filmul Life Ahead, în care joacă rolul lui Madame Rosa, chiar nu știu ce mai așteptați. Sincer! Scos în 2020, la vârsta pe care o are Sophia Loren (86 de ani pe atunci), eu zic că se ține extraordinar, dar extraordinar de bine. She is still a beauty icon. Și nu numai. Pentru mine, Sophia Loren este una dintre marile actrițe ale acestei lumi, alături de alte câteva nume de actrițe care mi-s la suflet. Sincer, chiar are un palmares extraordinar de frumos, cu filme de o efervescență aparte - de la drame dureroase, profunde, la filme romantice și comedii, dublări de voci și apariții în diferite seriale. Chiar e o maestră a scenei, dovadă și Oscarul primit în 1961 (la care, de timidă ce era și din cauza fricii și a lipsei de încredere în propria persoană, nici măcar nu s-a prezentat), precum și Oscarul primit pentru întreaga sa carieră (discursul ținut a fost just heartbreaking). 

„Uneori se întâmplă ca timpul să o ia la goană dintr-o dată, ca spaime vechi să lase locul unor noi provocări și totul să ia o altă întorsătură, în timp ce o apucăm pe drumuri necunoscute și negândite.”

Am așteptat traducerea cărții Ieri, azi, mâine. Viața mea încă de când a apărut. De fapt, am așteptat cartea aceasta încă de când s-a apucat Sophia Loren s-o scrie. De fapt, am așteptat-o încă de când am văzut primul film în care aceasta joacă. Și nu spun că nu știam anumite lucruri despre ea, le găsești extrem de rapid cu un search pe Google și așa mai departe. Dar, după cum zicea și Demi Moore, în Din suflet (recenzia AICI), altfel când îți spui tu povestea, e altfel când îți așterni pe hârtie gândurile și propria viață, când ești tu cel care i se arată lumii așa cum, bineînțeles, n-au reușit nici ziarele, nici articolele, nici interviurile și nici biografiile scrise alții. O autobiografie e, întocmai, o autobiografie - e exact ceea ce vrei să prezinți lumii, fără perdea, exact așa cum ești. Mă gândesc că fiecare autor, actor, cântăreț, într-un anumit punct al vieții va avea să-și scrie autobiografia. Sophia Loren a făcut asta, bineînțeles, știind că are milioane de fani, milioane de persoane care o stimează și o adulează. Poate, între timp, popularitatea i-a mai scăzut, dar la vremea ei, cum se zice, Sophia Loren chiar a fost o imagine mondială, a apărut pe coperți de reviste, era în gurile tuturor, cea mai adorată femeie din Italia. Scriindu-și autobiografia, aceasta ne poartă prin întreaga ei viață, de când era mică, amintindu-și ororile războiului, foametea, condițiile vitrege de viață, până când a crescut și-a început să-și clădească visul, să facă primii pași, timizi, nesiguri și incerți, în lumina reflectoarelor. De-acolo, Sophia Loren avea să devină o actriță a marilor ecrane ale lumii.

„(...) Când joci, o faci complet, cu simțurile și cu mintea, cu pielea și cu măruntaiele, cu memoria și cu inima. În meseria noastră, acesta este singurul secret care contează.”

Sophia Loren a avut, și are, o viață frumoasă. Este înconjurată de oameni frumoși, de prieteni dragi, de o familie iubitoare și de nepoții pe care-i iubește mai mult decât orice pe această lume. Totuși, bineînțeles, nu întotdeauna a fost așa. Situațiile în care, în trecut, aceasta s-a aflat, au făcut-o să realizeze cât de recunoscătoare trebuie să fie pentru ceea ce are acum - sărăcia, lipsurile, certurile, inadaptarea, pierderile de sarcină, eșecurile în iubire. Știu că poate sună impresionist, dar pentru mine chiar este un exemplu de curaj, devotament, perseverență. Numeroase scene mi-au stârnit râsul, în special situația în care a trebuit să-nvețe engleză, neavând habar o singură boabă. Totuși, trebuie să recunosc că, într-adevăr, aș fi vrut ca această autobiografie să fie ceva mai personală, dacă pot spune așa. Mi s-a părut puțin cam rece, la o adică multe dintre aceste informații le-aș fi avut la doar un click distanță căutând pe Google sau ceva. Parcă ar fi putut să intre mai multe în viața sa personală - ce amuzant, nu? Poate chiar n-a vrut să facă asta, de fapt, până la urma e viața ei, a ei și atât. Dar nu pot decât să fiu bucuros că am citit și această carte, deoarece de prea mult timp așteptam să o citesc. Și să mă bucur, încă o dată, de efervescența Sophiei Loren, un om deosebit și extraordinar de talentat și frumos.

„(...) Și scoate la lumină rana din care s-a născut Sophia Loren. Diversitatea familiei mele - un tată absent, o mamă mult prea frumoasă față de altele - mă face să sufăr foarte mult, mă umple de rușine, dar împreună sunt norocul meu. Sunt forța care mă împinge să muncesc, să demonstrez cine sunt, să-mi aleg foarte devreme drumul de urmat. (...) Plec la Roma fugind de o fetiță fără tată ca să mă regăsesc pe mine în actrița care vreau să devin.”

Vreau să le mulțumesc enorm prietenilor dragi de la Editura RAO pentru această carte, Ieri, azi, mâine. Viața mea, autobiografia Sophiei Loren, pe care o găsiți AICI. Cred că am descoperit o nouă nișă literară la ei, care-mi place de minue: cea a (auto)biografiilor. Mereu mi-a plăcut să știu mai multe despre oamenii pe care-i stimez, mereu mi-a plăcut să le țin cărțile, la care au muncit cu suflet, în mână. Vă recomand cu mare drag să aruncați o privire pe site-ul lor, veți găsi enorm de multe cărți de toate genurile - cu siguranță pe placul vostru. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!