Ne vedem în Monaco!, de Hazel Gaynor și Heather Webb - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: LedaBazaar

Anul apariției: 2020

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Traducere: Dorina Tătăran

„După ce ai privit moartea în față și ai reușit să treci de ea, viața capătă alt sens. Devine un privilegiu, nu un drept. Devii mai conștient de nevoia de a o face să conteze, în orice fel.”

Având drept decor povestea de dragoste surprinzătoare și nunta legendară din anii 1950 a actriței Grace Kelly cu prințul Rainier de Monaco, romanul autoarelor de bestselleruri Hazel Gaynor și Heather Webb își poartă cititorii într-o aventură strălucitoare,scăldată de soare, pe Coasta de Azur. Ne vedem în Monaco! este un roman încântător și pasional despre puterea destinului. Starurile de cinema și paparazzii sosiți la Cannes pentru festivalul de film fac orășelul să pară neîncăpător, însă Grace Kelly, cea mai urmărită personalitate, caută doar să se ascundă de blițuri. Atunci când Sophie Duval, tânără creatoare de parfumuri, o adăpostește în buticul ei pe miss Kelly de un anume reporter britanic deranjant de insistent, pe nume James Henderson, între cele două femei ia naștere o legătură intensă, care va continua de-a lungul a treizeci de ani de prietenie, dragoste și tragedie. James Henderson nu poate uita scurta întâlnire cu Sophie Duval. Așa că, în ciuda vinovăției pe care o simte atunci când pleacă de lângă fiica sa, el acceptă să fie reporter la nunta secolului, îmbarcându-se de la New York pe S.S. Constitution, alături de Grace Kelly și de invitații ei. La Monaco, pe măsură ce se face simțită febra nunții, iar pasiunile și spiritele se aprind, James și Sophie – ca și prințesa Grace – trebuie să decidă ce sunt dispuși să sacrifice pentru dragoste.

„(...) Și, pentru un scurt moment fericit, am stat sub o pătură de stele, învăluită de parfum de iasomie și de brațele lui, și am devenit o flacără de lumânare dansând în bătaia brizei, trezită la viață. Liberă și fericită.”

Heather Webb este autoarea bestsellerurilor The Phantom’s Apprentice, Rodin’s Lover și Cum să devii împărăteasă și coautoare a Last Christmas in Paris. Romanele ei au fost traduse în douăsprezece limbi. Heather este, de asemenea, editor, public speaker și blogger. Locuiește în New England, alături de familia ei și de un iepuraș curajos. Hazel Gaynor este autoarea multipremiată de ziarele New York Times, USA Today și Irish Times a bestselleurilor The Girl Who Came Home, A Memory of Violets, Fata de la Savoy, The Lighthouse Keeper’s Daughter și coautoare, împreună cu Heather Webb, a romanului Last Christmas in Paris. Hazel a fost desemnată de Library Journal unul dintre cei mai importanți zece scriitori debutanți ai anului 2015. Romanele ei au fost traduse în paisprezece limbi. Tânăra autoare trăiește în Irlanda alături de soțul ei și de cei doi copii ai lor.

„Oricine era această nouă Sophie (...) îmi plăcea de ea mult mai mult decât Sophie cea care venea devreme acasă, care se supunea cerințelor mamei ei și care comanda la masă orice lua iubitul ei. Îmi plăcea această nouă Sophie neașteptat de mult.”

Oh, cât de mult mi-a plăcut această carte - știam, de altfel, că o să-mi placă, am avut un sentiment anume atunci când mi-am cumpărat-o. De altfel, oricum n-am putut să rezist, dat fiind că pe copertă aparte însăși Grace Kelly - o personalitate care îmi este foarte, foarte dragă și despre care am alte vreo cinci cărți acasă. Să citesc o carte de ficțiune (îmbinată cu adevăr), care o are drept personaj secundar, chiar a fost ceva aparte. Hazel Gaynor și Heather Webb chiar au făcut o treabă extraordinară și, de-a lungul paginilor, nu ma simțit doar că citesc o carte bine scrisă, rafinată, ci că citesc și un adevărat „jurnal de memorii”, să spun așa, care-i are drept protagoniști pe Sophie pe James (capitolele cărții alternează cu perspectiva fiecăruia asupra acțiunii). De altfel, abia după mi-am dat seama că am mai citit o carte scrisă de Hazel Gaynor, Fata de la Savoy (dacă vă interesează, recenzia o găsiți AICI), o carte care mi-a plăcut extrem de mult și care, dacă-mi amintesc bine, a intrat în topul celor mai bune zece cărți citite în anul respectiv. Și spun asta pentru că, în Ne vedem în Monaco! chiar am simțit puțin acea atmosferă superbă din romanul Fata de la Savoy.

„Ceva magic se întâmplă când te deschizi imaginilor și aromelor din jurul tău. Creezi o amintire. Acum, de câte ori vei mirosi o căpșună, te vei gândi la acest moment și la cum te-a făcut să te simți. Aceasta este magia pe care o vei insera în parfumurile tale, ma chérie.”

Romanul de față este o poveste despre iubire, despre cum, în cele din urmă, dincolo de toate impedimentele vieții, dincolo de toate „intemperiile ființei”, persoanele care se iubesc se vor regăsi, mai devreme sau mai târziu, reîntregindu-se unul pe celălalt. Într-un univers ficțional dominat de o efervescență de parfumuri, de culori, de tabloide, fotografi, de anunțuri despre nunta secolului, broderii fine, articole de ziar, într-o lume în care numele lui Grace Kelly este pe buzele fiecărui cetățean - model al feminității, model de frumusețe, model al rafinamentului și grației - Sophie și James de descoperă unul pe celălalt - dintr-o pură întâmplare, ba chiar amuzantă - și totul i se datorează minunatei Grace, care, încercând să scape de aparatul de fotografiat al lui James, se-ascundă în mica parfumerie a lui Sophie, eroina acestui roman. Din acel moment, fără să-și dea seama, surescitată de faptul că o personalitate ca Grace îi deschide ușile magazinului, viața lui Sophie urmează să se schimbe, și nu doar într-o singură direcție. Înglodată în datorii, ea este nevoită să-și vândă terenurile pe care, de generații întregi, sunt cultivate plantele din care se fac tincturile parfumate care-i țin îndeletnicirile în viață. Cu o mamă alcoolică, pierdută, dar având-o alături pe Natalie, ea încearcă cu întreaga sa ființă să țină imaginea parfumurilor Duval în viață, după ce tatăl ei a murit: „Trebuia să o fac. Nu suportam gândul că l-aș putea dezamăgi pe papa.”

„Trebuie să lași ideea să vină la tine.”

De cealaltă parte, îl avem pe James, un fotograf londonez a cărui loc de muncă depinde de câteva fotografii pe care trebuie să i le facă frumoasei Grace. Divorțat, cu un copil pe care nu reușește să-l vadă tocmai des din cauza faptului că munca sa presupune deplasări continue, pare că însăși James se luptă cu proprii demoni, negăsindu-și locul în care să se așeze și să-și caute liniștea. Totul ia o întorsătură ciudată în momentul în care acesta intră în magazinul lui Sophie și o cunoaște pe aceasta, deși, la început, pare-se că niciunul dintre ei nu este interesat de celălalt. Ceea ce urmează, apoi, este un adevărat spectacol, o efervescență de întâmplări emoționante, care se dovedesc definitorii pentru devenirea comună a celor doi. Nu mi s-a părut tocmai o poveste de dragoste, să spun așa, pe cât mi s-a părut o poveste profundă despre speranță, regăsire, curaj și întregire. Nicidecum un romance tipic, ci o carte care m-a surprins și mi-a plăcut mult de tot.

„Dar cine putea să spună că dragostea la prima vedere nu era reală sau că poveștile de dragoste bazate pe pasiune și cuvinte nu pot să înflorească și să devină ceva de durată? Cine putea spune ce însemna dragostea adevărată?”

Atmosfera mi s-a părut genială, sincer, toată această idee de glamour și haute couture, de parfumuri cu esențe rafinate, fine, pe care parcă le-aș fi simțit chiar la nasul meu, pe măsură ce citeam. Toate întâmplările care i-au adus pe James și Sophie împreună, toată această efervescență, chiar extravaganță din jurul nunții lui Grace Kelly, „regina de gheață”, somptuoasa nuntă din 1956 care este atât de frumos și bogat descrisă, că aproape reușește să te convingă că tu, ca cititor, te afli acolo, printre toate figurile importante, printre toți ziariștii, reporterii, toate starurile de cinema, savurând un pahar fin de șampanie, bucurându-te de splendoarea hainelor și de esența parfumului Coeur de Princesse, pe care însăși Sophie l-a creat, special, pentru nunta lui Grace. O carte savuroasă, o poveste plină de iubire, de eleganță, care ne aduce în fața ochilor o eroină atrăgătoare, plină de secrete, atât de frumoasă și plină de viață, în decorul splendid, aproape liric al Coastei de Azur; ne aduce în față una dintre cele mai iubite prințese, Grace Kelly. 

„- Trebuie să prindem fericirea cu ambele mâini, să o ținem strâns și să ne-o facem scut în fața lumii, a zis, apoi m-a sărutat pe frunte. Nu te gândi prea mult. Urmează-ți instinctele! Ele te vor îndruma.”

În Ne vedem în Monaco!, deși având referințe reale, autoarele Hazel Gaynor și Heather Webb îș imaginează o poveste absolut încântătoare, în care Sophie Duval se împrietenește cu Grace, iar cea din urmă manifestă asupra lui Sophie un interes extraordinar (ca, de fapt, asupra întregii lumi). Dar Sophie nu își dă seama, de fapt, cât de mult îi va schimba prietenia cu Grace viața, dovedindu-se a fi omul potrivit care a căzut exact, dar exact la momentul potrivit. Descrieri încântătoare, efervescente; o carte dulce-amăruie, care împletește o poveste de dragoste între Grace și prințui Rainier, apoi sfârșitul devastator și dureros al prințesei de Monaco; destinul lui James și al lui Sophie, care este pus la multe încercări și care, deseori, îi pune pe drumuri diferite. Pentru mine, sincer, o poveste completă, care mi-a oferit de toate și care, la sfârșitul cărții, m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Unele lucruri, să spun așa, lovesc diferit atunci când te regăsești în ele.

„(...) Dar, indiferent de ce îmi trecea mie prin minte, unul dintre marile adevăruri ale vieții era acolo, negru pe alb: cele mai fericite zile ale unora înseamnă cele mai mari tristeți ale altora.”

Chiar vă recomand cu mare, mare drag această carte. Este o poveste superbă, încântătoare, cu personaje frumos conturate, care se pierd și se regăsesc, se regăsesc și se pierd. Dar care, în cele din urmă, demonstrează cât de puternică este speranța și cum, întotdeauna, dar întotdeauna, iubirea adevărată va triumfa și își va găsi împlinirea. Întotdeauna, din mijlocul tragediei, bucuria și lumina vor fi scoase la iveală, dovedindu-se a fi potențate la maximum. Ne vedem în Monaco! este o carte pe care, cu bucurie, o voi așeza alături de celelalte cărți despre Grace Kelly, Prințesa de Monaco, pe care le am. Și mă bucur tare mult că am cumpărat-o și, într-adevăr, nu m-a dezamăgit. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru, dragi cititori!

Raiul găinilor, de Dan Lungu - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Anul apariției: 2012

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 204

„(...) Siluete se strecurau dintr-o curte în alta, după itinerarii oculte, șoaptele gâlgâiau în spatele porților și ușilor, presupuneri îndrăznețe incendiau imaginația, făceau pielea de găină, înspăimântau copiii și îngrijorau gospodinele. Nu știu cum se făcea că uleiul era pe terminate, găinile - bată-le vina! - nu mai voiau să se ouă și zahărul vanilinat era prea departe.”

Dan Lungu (născut în 1969) este unul dintre cei mai apreciați scriitori români, cărți ale sale fiind traduse în numeroase limbi. La Editura Polirom a mai publicat volumele de proză scurtă Băieți de gașcă (ed. I, 2005; a II-a, 2013) și Proză cu amănuntul (ed. a II-a, 2008), precum și romanele Raiul găinilor (ed. I, 2004; ed. a II-a, 2007; ed. a III-a, 2010; ed. a IV-a, 2012); Sînt o babă comunistă! (ed. I, 2007; ed. a II-a, 2011; ed. a III-a, 2013; ecranizat în 2013, în regia lui Stere Gulea; ed. a IV-a, 2017); Cum să uiți o femeie (ed. I, 2009; ed. a II-a, 2010; ed. a III-a, 2011); În iad toate becurile sînt arse (ed. I, 2011; ed. a II-a, 2014); Fetița care se juca de-a Dumnezeu (ed. I, 2014; ed. a II-a, 2016; ed. a III-a, 2018) și Pîlpîiri (2018). Tot la Editura Polirom a coordonat volumele colective Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism (2008, în colaborare); Str. Revoluției nr. 89 (2009, în colaborare); Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism (2014, în colaborare) și Cartea copilăriilor (2016, în colaborare). În 2011, statul francez i-a acordat titlul de „Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres” pentru contribuții la îmbogățirea patrimoniului cultural francez.

„Bătrânele își aminteau lucruri mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cele de pe strada lor, dar la fel de stranii, de pe vremea lui Dej sau chiar a regelui.”

„Eroi” ai fostului regim politic, „oamenii muncii” ce locuiesc într-o mahala a unui oraș de provincie sunt acum „balastul” noii ordini, pensionari sau șomeri. Azvârliți de istorie la periferia lumii, își petrec timpul în aburi de alcool și zumzet de palavre. Pe măsură ce personajele se adâncesc în discuții, realitatea lasă locul unei lumi formate din amintiri distorsionate, nostalgii, fantasme, frustrări, stereotipuri, proiecte și fantezii excentrice. Iar polii acestei lumi, construită de locuitorii străzii ca loc al refugiului colectiv, sunt fantoma lui Ceaușescu ce stăpânește asupra trecutului și un Occident straniu și nesigur. Un roman scris cu vervă și cu un umor debordant, care nu îl lasă pe cititor să se plictisească nici o clipă. 

„Nimic nu mai era ca înainte, constată pentru sine Relu Covalciuc, scuturându-și din nou o pietricică din șlap. E-he, pe vremuri, dom' Petrică era pictor.”

Eu nu l-am citit pe Dan Lungu până acum, deși mereu - din umbră - l-am stimat și respectat. Scriitor ieșean, de altfel, deci local, l-am văzut deseori prin oraș, și mereu îmi aminteam cu drag că am aproape toate cărțile lui în bibliotecă, dar nu citisem, până atunci, nici măcar una singură; să-mi fie rușine. Totuși, știam cât de cunoscut este, ce scriitor „de anvergură”, să spun așa, a reușit să devină; astfel, nu mă îndoiam de talentul său și de genialitatea romanelor sale. Așa că, ieri, m-am apucat pentru prima dată de o carte scrisă de Dan Lungu care, trebuie să recunosc, în primă instanță m-a atras prin titlul - Raiul găinilor, auzi, ce-o mai fi și asta. Ei, bine, acum, după ce am terminat-o, pot spune cu toată inima că intuiția mea n-a dat greș, iar Dan Lungu chiar e un autor extrem, extrem de bun. Mi-a fost recomandat de multă lume, chiar și de domnișoara profesoară de limba și literatura română, din liceu. Din câte știu, cei de la profilul de filologie chiar îl aveau ca lectură obligatorie - și chiar pot spune că l-aș vedea, de altfel, ca fiind un autor obligatoriu în cadrul programei școlare, pentru că ale sale cărți - cel puțin cea de față - deși de mici dimensiuni, conturează un univers literar extrem de relevant pentru realitatea apusă a regimului comunism, cu tot ce-a însemnat aceasta.

„Cu banii câștigați o ducea destul de bine. Chiar dacă în magazin nu era cine știe ce marfă, găseai să cumperi în altă parte. Totul era să fii harnic, să cauți. Acum intri în magazin, te zgâiești la galantare și la rafturile ticsite,  înghiți și te întorci acasă. A crescut producția de salivă, avem și pentru export.”

Raiul găinilor este o carte care adună suflete și oameni, și-i adună pe toți locuitorii Străzii Salcâmilor la „Tractor”, suprapersonajul acestei cărți, locul arhetipal, neaoș, sui generis al românului autohton - locul unde vorbele se-aud ca o oală dată-n clocot, în care fiecare poveste devine legendă, fiecare legendă devine un dicton călăuzitor, locul în care fiecare-și varsă doleanțele, problemele, în care fiecare se pune la curent cu noutățile, bârfele, nimic nu scapă nimănui, iar în aburii „rachiului cu gust de pișat”, cu toții au ceva de spus, iar cheltuielile se trec la caiet, pe plus sau minus; cârciuma, locul în care, cu patos și pioșenie, sau cu scârbă și groază, se rememorează amintiri din fostul regim ceaușescist, în care se vorbește despre „cum era pe vremea lu' Ceașcă, pe vremea lu' Împușcatu'”, dar nu doar atât. Tot aici, personajele, „eroii noștri”, mântuiți de-o efervescență de caractere, ni se relevă exact așa cum sunt, exact așa cum e românul aburit de mai mult de „o cinzeacă”: românul sincer, glumeț, care „face din căcat bici”, oricând pregătit să-și dea problemele la spate și să le-nece într-un pahar de tărie, românul antreprenor, care știe mai bine decât oricine ce și cum, ale cărui povești capătă noi înțelesuri de la fiecare rememorare („povestea asta ți-am zis-o ieri! acum am uitat-o”), și-n spatele cărora totuși putem simți melancolie, emoție, nostalgie, fantezie, puțină durere, că parcă era mai bine când aveai bani, dar n-aveai ce să-ți iei cu ei, decât atunci când n-ai bani și totuși ai de unde alege (măcar cu gândul). Pentru mine, chiar a fost o surpriză extraordinar de plăcută, mi-a plăcut la nebunie tot ce-am citit și, într-adevăr, n-am simțit o secundă că m-aș fi plictisit.

„Abia acum, după revoluție, dom' Petrică se acrise. Așa cum se acriseră toți meseriașii - sudori și frezori, matrițieri și tinichigii a-ntâia - cărora li se dăduse un șut în fund, pa!, nu mai aveam nevoie de voi, valea!, în șomaj. După ce au dus industria ani de zile pe umerii lor, peste noapte nu mai avea nimeni nevoie de ei.”

Cartea aceasta este cartea celor dinaintea noastră, este cartea părinților, bunicilor noștri. Este o carte, sincer să fiu, deși într-o idee ficțională, desprinsă din adevărul social și politic al vremurilor respective. E o „idee a unui document istoric” - departe de istoria predată la școală (care multora li se pare exhaustivă, plictisitoare), Raiul găinilor relevă o realitate verosimilă: oamenii din ziua de astăzi, cei pe care poate deseori - în urma unor concluzii trase de către noi - îi numim „comuniști”, care parcă nu se pot „adapta noii ordini”, ei sunt, parcă, eroii acestei cărți. Oameni care-au crescut în comunism, care au cele mai mari realizări ale lor în acea perioadă, atunci și-au întemiat familii, atunci au absolvit, atunci au fost la maximul lor potențial omenesc. Oameni care, cu melancolie și nostalgism, cu tristețe și firești lacrimi în ochi, își amintesc de perioada aceea apusă, din păcate, prea devreme. Evident, nu vreau să intru în conflicte politice în acest moment, aici nu-i locul și nici măcar nu-s omul - eu nu știu cum a fost în acea perioadă, decât citind cărți despre, articole, memorii. Nu pot spune când a fost mai bine și de ce a fost mai bine - sau, evident, contrariul. Pot spune doar că Dan Lungu reiterează cu un talent deosebit acea perioadă, deși o face subtil, parcă păstrând o umbră de melancolie (evident, inserată în personajele sale) - amintiri, întâmplări, gânduri, povești fascinante, care mi-au stârnit, într-adevăr, râsul și mi-au smuls zâmbete până la urechi. Da, chiar îmi place cum scrie Dan Lungu, și-o spun din toată inima.

„(...) Din câte observase el, conflictele, în general, porneau de la două lucruri: când nu cădeau de acord asupra amintirilor - căci fiecare rememora o întâmplare în felul lui, ca-n bancul cu mașina găsită: care nu era mașină, ci bicicletă, și nu fusese găsită, ci pierdută - și când discuția ajungea la Ceaușescu: dacă fusese un om mare, pe care noi nu suntem în stare să-l înțelegem, sau fusese un dictator cu inimă de câine; dacă pe vremea lui era mai bine decât după; dacă directorul cutărei întreprinderi, care era văzut ca reprezentantul lui Ceaușescu în teritoriu, fusese un salvator, un tată al muncitorilor sau, dimpotrivă, fusese cel mai mare hoț, un căcănar care furase mai mult decât toți muncitorii la un loc.”

Care-i faza cu titlul? Te prinzi undeva pe la sfârșitul cărții, când o întâmplare cu niște găini se dovedește a fi un fel de avertisment premonitor. Un fel de „viziune”, să-i zic așa. Mi-a plăcut extrem de mult ideea autorului, faza cu gloata de râme care, dintr-un motiv de-a dreptul caraghios, au ieșit din pământ și-au invadat grădina lui Relu Covalciuc. De asemenea, fiecare personaj pare a fi întruchiparea unui anumit morav; și fiecare are ceva al naibii de special. Pot spune, sincer, că personajele sunt extrem de memorabile, amuzante, caraghioase, sunt românești, nu știu cum să spun, le simți ca fiind atât de adevărate, atât de reale, oamenii simpli ai mediului rural, care se-adună, cu patos și înflăcărare, la „Tractor”, ca să mai vadă puțin cum se derulează lumea în care trăiesc, ce s-a mai întâmplat sau ce mai urmează să se-ntâmple. Ce se mai aude de la unul, de la altul - fiindcă cu toții trebuie să fie la curent cu tot, tot, tot ce se întâmplă în jurul lor. Ca și cum, dacă nu, nimic nu și-ar putea urma ordinea firească.

„Acum nimic nu mai era ca înainte! Orice întâmplare era parcă mai importantă atunci, strada vuia mai tare și un timp mai îndelungat. Acum nu, între cinci și șase nimeni nu-ți mai scârțâie poarta, poate să crească mormanul de râme cât Everestul. Toți se baricadează în case, se uită la televizor. Degeaba ieși în stradă să schimbi o vorbă, nu găsești decât copii hârjonindu-se. Ferească Dumnezeu să ți se facă rău într-un astfel de moment, nu e nimeni care să-ți dea un pahar cu apă. Nu e momentul potrivit pentru o criză de inimă și cu atât mai puțin pentru a porni pe ultimul drum. N-ar veni decât rudele apropiate, cu inima frântă că le-ai smuls din fața serialului. Pe când înainte... înainte era cu totul altceva.”

Abia aștept să citesc și celelalte cărți ale sale, pentru că, din acest moment, Dan Lungu și-a câștigat un fan. Repetându-mă, chiar îmi place cum scrie, îmi place stilul său narativ, credibilitatea personajelor, modul în care reiterează perioade pe care nu le-am trăit, dar despre care am auzit povestindu-se: uneori cu patos, alteori cu ceea ce se poate asemăna, într-o măsură, cu ura. Raiul găinilor mi-a deschis - să zic așa - apetitul: vreau să citesc mai mult despre această perioadă, vreau s-o descopăr mai bine, mai profund. Dacă pot face asta prin intermediul ficțiunii, o voi face: e o formă estetică de a învăța, fără să risc să fiu plictisit de „detaliile tehnice și teoretice ale unui manual de istorie de liceu”. Voi ați citit vreo carte scrisă de el? Dacă da, chiar sunt curios ce părere ați avut. Să aveți doar lecturi exact așa cum vă doriți!

Apă dulce, de Akwaeke Emezi - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2019

Traducere: Cristian Fulaș

„Pentru aceia dintre noi

cu un picior

de cealaltă parte.”

Akwaeke Emezi s-a născut în Umuahia și a crescut la Aba, în Nigeria. În 2018, a fost pe lista „5 sub 35” a National Book Foundation, iar romanul ei de debut, Apă dulce (Freshwater, 2018), a fost nominalizat la Lambda Literary Award și Women's Prize for Fiction 2019, marcând o premieră în istoria acestuia, ca primul roman scris de o persoană trans non-binară selecționat vreodată. Tradus în 8 limbi, Apă dulce a fost nominalizat la premii literare prestigioase: Center for Fiction's First Novel Prize, PEN/Hemingway Award, Carnegie Medal of Excellence, The Brooklyn Public Library Literary Prize, The Wellcome Prize, the Aspen Words Literary Prize, și numit ,,Cea mai bună carte a anului" de către New Yorker, NPR, the Chicago Public Library și Buzzfeed. Primul roman young adult al lui Emezi, PET, este de asemenea apărut deja, iar cel de-al doilea roman literar, The Death of Vivek Oji, este în curs de finalizare. Povestirea lui Emezi Who is like God a câștigat Commonwealth Short Story Prize for Africa. Ca artist video, Emezi a luat o bursă Global Arts Fund în 2017, iar proiectul său The Unblinding a rămas accesibil publicului în Harlem, din 2016 până în prezent.

„Am trăit multe vieți în interiorul acestui corp.

Am trăit multe vieți înainte să mă pună în acest corp.

Voi trăi multe vieți înainte să mă scoată din el.”

Apă Dulce a făcut toată vâlva necesară în 2018 și 2019 pentru a fi pe lista must read a tuturor publicațiilor importante. Un roman despre „frumoasa nebunie”, construit în jurul personajului Ada și al ideii de identitate fracturată, Apă dulce a apărut în limba română în traducerea lui Cristian Fulaș, în colecția Endorfiction. Inspirându-se din mitologia nigeriană, într-un stil când colocvial, intim, senzual, când poetic, incantatoriu, Emezi transformă întregul roman într-o cameră de marmură, în care răsună memorabil vocile acestor zei sângeroși, în căutare de teritorii umane demne de locuit. Cum va reuși o singură ființă umană să le conțină? Cea mai nouă endorfină literară, a se citi în apropierea unei fântâni.

„Prima dată când mama noastră a venit după noi, am țipat. Eram trei și ea are un șarpe încolăcit pe gresia din baie, așteptând. Dar noi petrecuserăm ultimii câțiva ani crezând în trupul nostru - crezând că mama noastră era o persoană diferită, o ființă umană slabă cu pomeți fardați și ochelari cu lentile groase. Așa că am țipat. Granițele nu sunt așa de clare când ești nou.”

După cum probabil bine știți, eu nu obișnuiesc să recitesc cărți. În general. Sunt prea multe acele cărți încă necitite la care vreau să ajung numaidecât. Totuși, uneori se-ntâmplă să simt ceva ciudat, să simt că o anumită carte pe care am citit-o în trecut ar trebui recitită - așa, mă-ncearcă ceva vag, ca o chemare. Am pățit, deci, cel puțin în ultimile trei luni, să recitesc trei cărți: Apă dulce, de Akwaeke Emezi, a fost una dintre ele. Și ce-a început, prima dată, ca o lectură impresionantă, acum, de data aceasta, s-a terminat ca una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată, făcând-o pe Emezi să devină una dintre scriitoarele mele de suflet, preferate, alături de Alice Munro, Moriarty și Carole Martinez (încă în viață). Recitind cartea, am realizat, iarăși, cât de rău îmi pare de faptul că nu prea am văzut-o și la alți cititori - sincer, cred că aceasta este ceea ce aș putea numi-o problemă actuală - dar, bineînțeles, nu vreau să fiu greșit recepționat: până la urmă, este vorba despre plăcerile literare ale fiecăruia, de genul literar pe care îl abordează cel mai des, de autorii preferați. Da. Și, într-o mare măsură, este vorba și despre publicitatea care i se face unei cărți. De altfel, îmi pare rău că această carte n-a reușit să ajungă la mai multă lume, deși, încă de prima dată, am recomandat-o oricui îmi cerea o recomandare - am primit, de asemenea, multe păreri pozitive, un feedback extrem de frumos (așa cum mă așteptam, de altfel) din partea persoanelor care au citit romanul lui Emezi. În fine, să nu mă mai lungesc - vreau doar să spun că această carte merită mult, mult, mult mai multă atenție din partea cititorilor.

„A fost o vreme înainte ca noi să avem un trup, o vreme când acesta încă se construia pe sine celulă cu celulă în interiorul acelei femei, producând meticulos organe și creând sisteme. Obișnuiam să intrăm și să ieșim pentru  a vedea cum e fătul, fluierând prin apa prin ccare acesta plutea și armonizându-ne cu cântecele pe care le cânta femeia cea slabă (...).”

Pentru mine, Apă dulce a aprins în sufletul meu multă emoție, o efervescență de emoții, de fapt, într-o povestire extrem de originală, ba chiar haotică, violentă, dureroasă, și mi-am dat seama că acesta este doar începutul pentru Akwaeke Emezi, o autoare care promite multe și de care sunt absolut sigur că voi auzi în viitor. Este un roman magistral, colosal, un roman despre întunericul ființei, un roman care, încetul cu încetul, se deschide în fața cititorului, și pe parcurs ce îl citești, pe parcurs ce îi permiți să-ți intre în inimă, în suflet, în minte, îți dai seama de fapt cât de fragil este acest roman, îți dai seama care este, de fapt, subiectul pe care Emezi îl abordează, un subiect chiar tabu, despre identitatea propriei tale persoane, despre ideea de acceptare a propriei tale ființe, a propriului tău interior cognitiv. Este un roman ca o poezie, de un lirism extraordinar, totuși cu o deosebită inadecvare logică - dar nu acesta este interesul, ci faptul că, tocmai folosind această metodă narativă, Emezi reușește extrem de bine să contureze exact ceea ce vrea să transmită cititorului: în interiorul fiecăruia există mai multe substraturi ale propriului Eu, iar pe fiecare reușim să-l descoperim pe măsură ce înaintăm în viață, pe măsură ce trecem prin anumite experiențe firești (sau nu) - fiecare își are restortul interior care, cândva, va înclina într-o anumită parte mai mult decât celălalt. Iar fiecare dintre aceste identități interioare va avea, cândva, acel moment în care va ieși la suprafață, întregindu-ne ființa. 

„Am venit de undeva - ca orice lucru. Când trecerea se face dinspre spirit înspre carne, porțile trebuie să fie închise. E o formă de bunătate. Ar fi crud să nu fie așa. Poate că zeii au uitat; pot fi neglijenți, da. Nu cu rea intenție - cel puțin, nu de obicei. Dar vorbim despre zei, la urma urmelor, iar lor nu le pasă ce se întâmplă cu carnea, în special pentru că e lentă și plictisitoare, nefamiliară și vulgară. Nu sunt foarte atenți la ea, cu excepția cazurilor când e adunată, organizată și înzestrată cu suflet.”

Nu am mai citit niciodată o carte care să mă miște atât, dar atât de mult. Nu știu de ce, mă așteptam ca Apă dulce să-mi placă la nebunie, dar nicidecum atât de mult. Mă așteptam să mă surprindă, să fie profund, să se joace cu mintea mea - dar lectura mi-a întrecut pur și simplu toate așteptările. V-am spus, l-am recitit, deci nu a fost la prima citire. Știam - spre deosebire de prima dată când l-am citit - despre ce este, de fapt, această carte (așa cum v-am spus, la început, undeva cam primul sfert din carte, totul ar putea părea destul de bizar, haotic, hazardat, fără vreo anumită intrigă), dar asta nu a făcut decât să potențeze plăcerea lecturii, să mă facă să fiu și mai atent asupra anumitor aspecte (care, într-adevăr, la o a doua citire se dovedesc a fi mult mai puternice). Este o carte care mi-a rămas în suflet, chiar și-acum, după aproape câteva luni de când am citit-o prima dată, pentru că într-adevăr este o lectură memorabilă, iar Akwaeke Emezi este într-adevăr o persoană deosebit de profundă, deosebit de puternică, deosebit de sinceră și originală. Mi s-a părut o carte autentică, ce abordează un subiect extrem de sensibil. În aceeași măsură, urmărind-o pe autoare pe Instagram și urmărindu-i postările, pot spune că știu (fazual spus) anumite lucruri despre viața ei. Ei, bine, luând în considerare toate aceste lucruri, Apă dulce chiar se citește diferit, se simte diferit - îți dai seama că, dincolo de ficțiune, există o anumită parte (șocantă) de adevăr în ceea ce a scris. Dând dovadă de un curaj remarcabil, Emezi a surprins în această carte o anumită parte din viața ei care, credeți-mă, este departe de a fi una roz și simplă. Confruntându-se cu propria-i identitate (fizică, sexuală, dar și psihică), Emezi reușește să așterne în cuvinte o poveste despre purificare, despre căutarea Eu-ului, despre regăsire. Despre durere, despre viață, despre moarte.

„Există limitări ale cărnii care nu au sens în mod intrinsec, există constrângeri ale acestei lumi care sunt diametral opuse libertăților pe care le-aveam când rătăceam printre pereții albaștri și intram și ieșeam din două corpuri după bunul nostru plac. Lumea asta a fost făcută să se plieze - așa funcționa înainte ca trupul nostru să se strecoare printre inele și ziduri de mușchi, să deschisă ochii și să ne anunțe sosirea printr-un țipăt.”

Eu știu că sunt multe de spus. Simt asta. Dar în același timp, știu că n-aș mai putea spune nimic despre Apă dulce. Chiar nu. Decât că o recomand din tot sufletul, o recomand oricărui cititor, oricui vrea să citească ceva profund, puternic, real, violent, dur, dar atât de mistic, atât de efervescent și liric; care are ceva bizar, dar în același timp ceva atât de plăcut, ceva atât de interesant, ce, încetul cu încetul, se relevă în fața cititorului ca o adevăra lecție de viață, o capodoperă scrisă într-o voce magistrală, originală; Doamne, nici nu vreți să știți cât de mult am adorat acele elemente de mitologie nigeriană, toate convingerile, tot misticismul, toate legendele - pentru mine, nemaiticind despre așa ceva, toate acestea au însemnat un contact efervescent cu o cultură pe care nu o cunosc, dar care m-a captivat și m-a vrăjit încă din primele clipe. De la aceeași autoare mai am și cartea Pet, pe care abia aștept s-o citesc în săptămânile ce urmează. Așa cum v-am zis, mă declar un fan convins al lui Akwaeke Emezi - pentru că scrie așa cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, iar vocea ei narativă, stilul, originalitatea, felul în care folosește și asociază cuvintele, toate acestea fac, pentru mine, o literatură de calitate în brațele căreia m-aș pierde în orice moment al zilei.

„Tot ce citești aici, în cele din urmă, e o litanie a nebuniei - culorile ei, sunetele pe care le scoate în nopțile grele, ciripitul ei dimineața. Gândește-te la scurtele nebunii din interiorul tău, nu doar la cele care au înflorit pe măsură ce creșteai și deveneai o versiune mai înaltă și mai păcătoasă a propriului sine, ci acelea cu care te-ai născut, ascunse bine în spatele ficatului. Gândește-te la noi, de exemplu.”

Mă repet, știu, dar vă recomand această carte din tot sufletul. Puteți să-i dați măcar o mică șansă - nu veți avea nevoie decât de câteva pagini pentru a vă pierde în această Apă dulce pe care Akwaeke Emezi ne-o pune în fața ochilor. Vreau să mulțumesc din toată inima prietenilor de la Editura Vellant pentru că au tradus această carte; o puteți găsi AICI. Ați făcut o treabă extraordinară aducând un autor atât de frumos, atât de original, atât de bun la noi. Abia aștept - dacă e să existe - și celelalte traduceri ale ei. Până atunci, dragi cititori, să aveți doar lecturi exact așa cum vă doriți - cu spor, pe placul vostru și pline doar de surprize plăcute!

Made in Sweden 2 - Fiii, de Anders Roslund și Stefan Thunberg - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 560

Anul apariției: 2018

Traducere: Ciprian Șiulea

„Așa stau lucrurile.

Uneori te izolezi pentru că iubești prea mult. 

Apoi, când te deschizi iar către ceilalți, îți dai seama că suferința e o făptură care se hrănește din amintiri.”

Anders Roslund, născut în 1961, este reporter de ştiri și jurnalist cultural pentru televiziunea națională suedeză și unul dintre cei mai de succes scriitori scandinavi de romane polițiste. Împreună cu Börge Hellström (1957–2017), a impus formula Roslund & Hellström, sub care au publicat romane cu vânzări de peste cinci milioane de exemplare și recompensate cu numeroase premii, printre care CWA International Dagger, The Glass Key şi Swedish Academy of Crime Writers’ Award. Dintre romanele scrise de Roslund & Hellström, Editura Trei a publicat Răzbunarea lui Finnigan și Trei secunde. Stefan Thunberg, născut în 1968, este unul dintre cei mai cunoscuți scenariști scandinavi. A scris scenarii atât pentru seriale de televiziune, cât și pentru lungmetraje cu mare succes la public, precum Hamilton şi Jägarna 2. În timp ce Thunberg a devenit faimos ca scenarist, restul familiei sale a căpătat o cu totul altă faimă: tatăl şi frații lui au fost cei mai notorii jefuitori de bănci din Suedia, pe care presa i-a numit Liga Militară. Povestea lor stă la baza romanului Made in Sweden, apărut deja la Editura Trei, a cărui poveste se continuă în Made in Sweden 2 - Fiii.

„Leo tocmai băgase cheia în broască și o învârtise pe jumătate, când se opri Trecuseră doar câteva ore de când nemernicul de Broncks urcase aceleași trepte ca să-i insulte familia. Leo privi lung ușa închisă a mamei sale, în timp ce în mintea lui trecerea în revistă cele opt etape ale ultimului stadiu al planului - titlul lui provizoriu era secția de poliție. Totul avea să înceapă peste doar câteva ore. Ultima etapă însemna părăsirea țării la ora nouăsprezece fix, iar prima să-și ia adio, indiferent cât de groaznic s-ar fi simțit în sinea lui - era condiția necesară pentru a anihila tot ce era tulburător, de a merge mai departe neîmpovărat, de a evita alte gânduri în afara celui de a lua înapoi ceea ce nu exista.”

După șase ani de închisoare, Leo Duvnjac este, în sfârșit, liber. Acuzat de numeroase infracțiuni - zece jafuri de bănci, plasarea unei bombe în Gara Centrală din Stockholm și cel mai mare furt de arme din nordul Europei -, Leo a fost condamnat în cele din urmă doar pentru două jafuri. Dar anii irosiți după gratii nu l-au schimbat - Leo și-a petrecut detenția punând la cale un ultim jaf, pentru care nu are la dispoziție decât un scurt interval imediat după eliberare. Planul este să fure peste un milion de coroane din cea mai mare secție de poliție din Suedia și să dispară pentru totdeauna. Dar planul său, care amenință să distrugă definitiv legăturile și așa firave cu tatăl și frații lui, încarcerați și ei pentru jafurile anterioare, riscă să fie zădărnicit de John Broncks, polițistul necruțător care i-a trimis pe toți la închisoare cu ani în urmă. Va reuși oare Leo să ducă la capăt cel mai mare jaf din istoria Scandinaviei?

„Sânge. El nu se gândise niciodată cât de roșu e sângele.”

N-aș fi ajuns la acest roman prea curând - poate niciodată - dacă nu aș fi participat la un maraton în cadrul căruia una dintre cerințe era să citim o carte care are un număr pe copertă; deși 2 este o cifră, să n-o luăm literalmente. Dincolo de asta, ideea și mai interesantă este faptul că, așa cum probabil v-ați dat seama, acesta este al doilea volum dintr-o serie (de 2 volume, cred), primul fiind Made in Sweden 1 - Tatăl (sau ceva de genul, din câte am înțeles). Ei bine, ia-o de unde nu-i, că acum trebuie să citesc și volumul I, dar nu îl am, pentru că piticii mei de pe creier nu-mi dau pace; peste tot, stocul e epuizat. Poate reușesc s-o găsesc la vreun anticariat sau pe paginile de schimburi de cărți de pe Facebook. Deși nu este un roman care să mă fi dat pe spate, așa cum am spus, trebuie neapărat să am și volumul întâi și să-l citesc, ca să-mi iau de-o grijă, să spun așa. Vedem, totuși, cum o să evolueze lucrurile, deoarece pe acesta l-am luat de la o librărie, cred că costat doar 10 lei, dar n-aveam habar că este continuarea unei alte cărți - ei, uite, de asta nu-mi plac mie seriile prea mult, că mereu mă regăsesc în situații de genul. Așa am pățit și cu Aripi de argint (recenzia AICI) pe care am citit-o luna trecută, și n-am știut că e al doilea volum dintr-o serie scrisă de Camilla Läckberg, iar primul volum e Colivia de aur - totuși, pe acesta am reușit să pun mâna zilele trecute, deci sper că aceeași soartă o s-o aibă și primul volum al seriei de față.

„- Tu urăști violența, asta te face să fii așa cum ești. Pe mine mă face să fiu așa cum sunt punerea faptelor cap la cap. Înțelegi?”

Bun. Made in Sweden 2 - Fiii a fost o carte care, sincer, mă așteptam să aibă mai puține pagini, nicidecum aproape 600. De ce spun asta? Nu știu care-o fi faza, dar cartea, din exterior, pare mult, mult mai scurtă, undeva la vreo 350, maxim 400 de pagini. Ei bine, deși a fost lungă, măcar a mers destul de rapid, unele capitole fiind scurtuțe, ritmul antrenant, destul de alert, dinamic, dar, zău, povestea a fost un destul de sincopată, nu mi s-a părut prea închegată, nici prea convingătoare. Mi s-a părut totuși interesant că, aparent, ar fi inspirată din realitatea autorului Stefan Thunberg, referitor la frații și tatăl său. Și-am zis să-i dau o șansă totuși, adică a avut anumite aspecte care chiar mi-au plăcut: psihologia lui Leo, a tatălui său, dar și traiectoria „detectivistă”, să-i spun așa, pe care a luat-o, la un moment dar, romanul. De fapt, îmi aduc așa frumos aminte de zilele în care, cu nesaț, citeam cărțile din Seria Neagră, parcă așa se numea, apărute tot la Editura Trei - o mulțime de cărți polițiste, autori nordici; și abordam acest gen literar foarte, foarte des, acum câțiva ani. În ultimul timp, recunosc, m-am îndepărtat de această tagmă literară, dar asta nu înseamnă că, dacă am ocazia, nu revin cu aceeași plăcere asupra ei. Deci, așa, faptul că nu am citit primul volum al cărții n-a fost tocmai definitoriu în înțelegerea celui de-al doilea volum - ideea primului roman am reușit s-o înțeleg pe parcurs, dar asta nu înseamnă că nu vreau să-l citesc și pe primul. Vreau, totuși, să am o imagine completă asupra psihologiei personajelor.

„Sângele vărsat e mai bun decât găurile negre.”

După cum am spus, acțiunea romanului nu este una palpitantă, fascinantă, ba chiar mi s-a părut puțin prea tehnică, dacă pot să spun așa, puțin cam prea credibilă, nu tocmai convingătoare. Dar mi s-a părut interesant, în schimb, ceea ce-l „împingea” pe Leo de la spate, psihologia sa, curajul nebunesc de care a dat dovadă, strategiile pe care le-a pus la punct, planurile pe care să le urmeze, capacitatea sa de convingere aproape patologică, de a lua în cocârdășie alte persoane cu aceleași interese - totuși, parcă aș fi vrut să am parte de ceva mai efervescent, mai captivant, de o intrigă ceva mai spectaculoasă, mai complexă. Am simțit că citesc ceva liniar - ceea ce nu exclude „plăcerea”, de altfel, de a citi -, dar parcă aș fi vrut, mă repet, ceva mai aparte, mai dinamic, mai nebunesc, care să mă antreneze și să mă dea peste cap, mai multe întorsături de situație, ca să mă simt ca într-un roller-coaster de emoții și stări. Îmi aduc aminte de cărți din același gen - polițist - care au reușit să mă dea peste cap și să mă facă să nu mai am răbdare, aiba așteptând să aflu ce urmează să se întâmple mai departe. În același timp, am simțit un potențial în această carte, dar parcă nu valorificat la intensitatea sa; nu, n-a fost o carte care să nu mă prindă totuși, chiar m-a captivat într-o anumită măsură, dar aș fi vrut să fiu mai implicat emoțional în ea. Așa, am citit-o ca și un simplu cititor care citește o carte, fără să mă miște sau să mă captiveze în totalitate. De altfel, o lectură OK, dar nicidecum memorabilă, așa cum au fost altele din același gen.

„Stresul nu îl vizita niciodată atunci când era vorba de treburile lui, când el era la conducere și deținea controlul.”

Nu știu ce aș mai putea să spun; chiar vreau să citesc și primul volum, Made in Sweden 1 - Tatăl, pentru că, așa cum v-am spus, am niște pitici pe creier care îmi spun că trebuie să am și primul volum - mai rămâne problema următoare: cum fac rost de el, având în vedere că nu-l mai găsesc nicăieri în stoc? Eh, probleme și probleme! Voi ați citit această serie? Dacă da, sunt curios cum vi s-a părut. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru, pline de spor!

Lento. Meduza, de Antoni Casas Ros - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 128

Anul apariției: 2016

Traducere: Aurelia Ulici

„(...) Este o lume care nu are limite.”

Antoni Casas Ros s-a născut în 1972 în Catalonia franceză. Nu l-a văzut nimeni, niciodată, nici măcar editorul său. Cu faţa mutilată în urma unui accident de maşină, scriitorul a refuzat să apară în public în ultimii 15 ani. A urmat cursuri de matematică, dar a renunţat la studii în urma accidentului. Primul său roman, Teorema lui Almodóvar, a fost distins în Spania cu premiul Cel mai bun roman de debut în 2008. Amintind, prin refuzul său de a apărea în public, de Thomas Pynchon sau J. D. Salinger, Antoni Casas Ros a provocat numeroase dezbateri în Franţa cu privire la identitatea sau chiar la existenţa sa, mergând până la a fi considerat o găselniţă editorială sau o fantasmă a lumii literare pariziene. Enigma este cel de-al doilea roman al său, apărut în 2010 în Franţa. A mai publicat la Gallimard colecţia de nuvele Mort au romantisme (2009) şi romanul Chroniques de la dernière révolution (2011).

„- Lento (...) nu văd de ce e nevoie să-l oblig să se conformeze ordinii sociale. Pentru mine, este un artist care se caută.”

Lento este un copil special. A venit vremea ca el să iasă în lume. Are nevoie de timp ca, treptat, să evolueze în realitatea impusă. Mai întâi iese capul, apoi un umăr. Încă din coconul cald al uterului, el contemplă lumea exterioară şi-i descoperă frumusețea. Se uită la ochii luminoşi ai asistentei medicale, inspiră mirosurile, ascultă murmurul frunzelor din copacii de afară. Tranziţia durează șaptezeci și două de zile. Lento crește. În mod sigur nu este ca toți ceilalți. Lumea întreagă (medicii, psihiatrii, ceilalți oameni) îl arată cu degetul. Lento nu e un copil ca alți copii. E cu siguranță încet la minte. E pur și simplu diferit. Această lentoare îi permite să-și dezvolte simțurile. Lento e un clarvăzător. Se maturizează. Se îndrăgosteşte. Ea e cea mai rapidă din lume, iar el o învață lentoarea. Antoni Casas Ros revine cu o poveste despre alteritate. Un text delicat, fantezist, punctat cu momente teribile marcând întoarcerea aspră la realitate, alternanţa dintre imaginarul absolut şi o sensibilitate sufocată.

„A pipăi. A pipăi tot ce poate fi pipăit. A pipăi tot ce are o formă, niște contururi, scobituri, crevase, cavități, curbe, valuri. Îmi place să pipăi apa. Este ca o legătură între vizibil și invizibil. Apa nu curge numai spre pământ, curge și spre cer, spre spațiu. De unde și întrebarea, putem pipăi spațiul? Eu cred că da. Am încercat și am tot încercat. Deschizi mâna, o întinzi, o abandonezi până la acele mărunte furnicături, până la tremurul care se transmite coloanei vertebrale. Pielii. Am reușit să mângâi spațiul.”

Nu e primul meu contact cu Antoni Casas Ros, unul dintre autorii pe care i-am descoperit anul trecut și față de care mă declar, cu mâna pe inimă, fan convins. Primul meu contact cu el a fost romanul Teorema lui Almodóvar (recenzia AICI), apoi Cronicile ultimei revoluții (recenzia AICI) și Enigma (recenzia AICI); așadar, pot spune, fără să fiu impresionist, necitind o singură carte de semnată de Casas Ros, că, într-adevăr, autorul este o voce autentică în literatură. Scriitura sa este una viscerală, profundă, extrem de emoționantă și, în același timp, incisivă, acidă, întrucât nu se sfiește să vorbească despre sexualitate, nu se sfiește să numească, literlamente, organe genitale, fantezii sexuale și alte subiecte care ar putea fi considerate tabu. Este o literatură fără perdea, să spun așa, în care realitatea, îmbinată maiestos și echilibrat cu fantasticul, se îmbină într-un stil romanist aparte. Pentru mine, Antoni Casas Ros chiar este un autor de referință, și mă bucur enorm că l-am descoperit, când ar fi putut atât de ușor să rămână în obscuritate - nu am auzit de cărțile lui la niciun alt cititor, nu le-am mai văzut pe nicăeri pe Bookstagram sau în blogosferă (decât la câțiva, dar un număr infim de mic în comparație cu câți bloggeri de carte există). Și nu poate decât să mă întristeze, să zic așa, acest fapt, deoarece Antoni Casas Ros chiar merită mult mai multă atenție și mult mai multă notorietate. 

„Am ajuns la concluzia că simțul lui Eu se obține prin contaminare, că nu este înnăscut. Asta mă face să zâmbesc. Mai târziu am experimentat Eul suferind, Eul întemnițat, Eul invadat, Eul denaturat de chimie, Eul care urlă de tristețe, Eul lipsit de iubire care încearcă cu orice preț să treacă prin ziduri, să fugă, să se imagineze nelimitat.”

Lento. Meduza este, așadar, ultima carte tradusă la noi pe care o citesc. Pot spune că închid - fazual - lumea romanistă a lui Casas Ros cu un volum care m-a cutremurat, m-a mișcat până la lacrimi; și aici vorbesc în special despre prima povestire, intitulată „Lento” (a doua povestire este „Meduza”, care e cuprinsă într-un număr mult mai mic de pagini decât prima), deoarece mi-a plăcut extraordinar de mult, exponențial mai mult decât a doua.  „Lento” este un fel de poem al vieții, o proză-poem, ca o meditație, ca o incantație sui generis a devenirii psihologice, fizice, devenirea fiind una unică, lirică. Este scris cu o visceralitate aparte, autentică, ca un elogiu adus „lentorii”, să spun așa; povestea te face să îmbrățișeză lentoarea ființei, să fii atent la detalii, la propria-ți devenire; să cunoști lumea prin intermediul simțurilor, să guști culorile, să auzi imaginile, să miroși literele, să simți, cu mâinile, iubirea și durerea și moartea și viața și lacrimile și bucuriile. Să știi ce, înainte de a te naște, te așteaptă în lumea care te primește cu brațele deschise, lăsându-ți doar certitudinea morții implacabile. Este un poem intens, cu o scriitură specială care m-a atins până-n abisul sufletului, m-a purtat pe meleaguri fantastice, mi-a intrat în inimă și, chiar și-acum, sălășluiește acolo cu o deosebită intensitate. Dincolo de asta, este povestea neadaptării, povestea respingerii și a devenirii lui Lento, care-și dă seama că doar întorcându-se în natură și având certitudinea puterii infinite a acesteia, reușește să se regăsească și să-și accepte interiorul, însăși natura propriei sale ființe. Este un poem al dedublării, în care Lento este pus față în față cu propriul său interior, și-abia atunci, abia atunci de fapt reușește să se înțeleagă pe deplin și să-și dea seama că viața, așa cum este ea, presupune purificare, acceptare și contemplație.

„- Ce este dragostea? Ieri mi-am pus întrebarea asta.

- O chestie de neînțeles. Am renunțat. Cred că e un fel de boală, poate singura de care oamenii sunt încântați să se molipsească. La început e blândă, nemiloasă la sfârșit.”

A doua povestire, mult mai scurtă, este un poem tulburător, violent, brutal, dar livrat cititorului într-o formă atât de autentică, atât de magnetică, printr-o efervescență de forme stilistice și metafore originale, fanteziste și amețitoare. Cuvintele lui Casas Ros clădesc lumea poemului într-un val copleșitor, aproape sufocant, într-un mod realist și hazardat, haotic, urgent, ca într-o cameră de urgență a unui spital, în care oamenii, năpădiți de boli, cu membrele ciuruite, cu rănile deschise și putrezinde, într-un miros dens și copleșitor de moarte, boală și cangrenă, ca într-un țesut mort, prin care sângele a încetat să mai curgă, poemul lui Casas Ros prevalează violența, iar autorul alunecă spre imaginar, ca într-un tabernacul în care se retrage din fața morții necruțătoare, lăsând în urmă realitatea violentă și plină de angoasă. „Călătoria este scopul călătorului. Pentru a ajunge la capătul drumului trebuie să-ți găsești nebunia de a merge mai departe” (Aurelia Ulici, traducătoarea volumului Lento. Meduza). Călătoria lui Antoni Casas Ros, în acest poem intens intitulat „Meduza”, este însăși călătoria cititorului prin lumea haotică, întunecată, fără salvare, iar cititorul devine un arhitect al propriilor sale tragedii și drame, într-o anticameră a morții, a regăsirii; în căutarea catharsis-ului purificator, „fastuoasa ta violență a intrat în textul meu/ suntem unul pentru a ne lupta/ nu poate exista învingător/ stropi ai plăcerii tale în sufletul meu”, Antoni Casas Ros se dedublează („două lumi/ două trupuri/ două iluzii”), dar, în cele din urmă, într-o incitație contemplativă, acesta se regăsește reîntregit („pe care disperarea le unește/ ce rămâne după moarte/ tăcerea”).

„Este ora când devenim fragili când tremurăm, când mirarea pune stăpânire pe sufletul trupului. Zgomotele capătă importanță. Tăcerea se luminează. Zi de sărbătoare. Își deghizează câinele în filosof, ne citește. N-aș asculta învățăturile unui câine/ Dar la hiperbole sunt atent/ Drumul drept și obstacolele mă adorm/ Mallarmé avea un creion albastru/ Păsările mele se risipesc în cețurile tale eu îmi trec zilele.”

Vă recomand din tot sufletul să-i acordați o șansă. Este un autor, așa cum am spus, care cred că ar merita mult mai multă atenței, datorită scriiturii sale speciale, a intrigilor sale autentice, a profunzimii de care dă dovadă în romanele sale. Îmi pare rău, într-o anumită măsură, că acesta a fost ultimul meu contact cu el, dar astfel Antoni Casas Ros devine un autor de referință în ceea ce privește experiența mea literară. Le mulțumesc din tot sufletul celor de la Editura Vellant pentru excelenta traducere, pentru faptul că s-au decis să-l aducă, în forme atât de frumoase, în bibliotecile noastre. Le mulțumesc și pentru volumul de față, Lento. Meduza, pe care îl puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și spor în tot ce vă propuneți!