Colivia de aur, de Camilla Läckberg - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2019

Traducere: Laura von Weissenberg

„Oamenii care sunt tot timpul veseli mă plictisesc. Nu suntem făcuți să fim mereu fericiți, atunci totul ar sta în loc.”

Camilla Läckberg este una dintre cele mai citite autoare din lume. Romanele din seria Fjällbacka, zece la număr, s-au vândut în peste 28 de milioane de exemplare, iar drepturile de publicare au fost achiziţionate în 60 de ţări. Camilla Läckberg este, de asemenea, o femeie de afaceri de succes și una dintre fondatoarele Invest in Her, o companie de investiţii care susţine antreprenoriatul feminin și luptă împotriva diferenţelor de salarizare dintre femei și bărbaţi. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut toate romanele din seria Fjällbacka, precum și primul volum despre Faye Adelheim, bestsellerul Colivia de aur dar și al doilea volumul, Aripi de argint. 

„Era greu să-mi lepăd pielea. Mai greu decât crezusem.”

Pentru cei din jurul său, Faye pare să aibă totul. Un soţ perfect, o fiică adorabilă și un apartament de lux într-una dintre zonele cele mai elegante ale Stockholmului. Dar amintirile întunecate din copilăria petrecută în Fjällbacka nu încetează să o bântuie și o fac să simtă că e tot mai captivă într-o colivie de aur. Pe vremuri, Faye era o femeie puternică și ambiţioasă – înainte să-și dedice viaţa soţului său, Jack. Când acesta o înșală, întreaga lume a lui Faye se prăbușește și totul îi este luat. E complet distrusă și nu mai întrevede nicio speranţă, însă în cele din urmă se hotărăște să răspundă cu aceeași monedă și pune la cale o răzbunare cumplită. Colivia de aur este un roman îndrăzneţ despre o femeie care a fost folosită și trădată, dar care a decis să-și ia viaţa în propriile mâini. O poveste dramatică despre minciună, izbăvire și răzbunare.

„(...) Nimeni nu trebuia să știe. Jurnalul descria vechea mea viață. Adevărul despre ea ar fi schimbat totul. Aș fi fost supusă acelorași priviri ca atunci când încă mai eram Matilda. Aș fi suferit din nou aceeași umilință. Nimeni n-avea să se mai uite la mine cu aceeași ochi.”

După cum probabil știți deja, eu am început această serie citind, întâi, al doilea voumul, și anume Aripi de argint (recenzia o găsiți AICI). Și, bineînțeles, a fost puțin cam ciudat să citesc, abia după, primul volum, Colivia de aur, dar asta nu a știrbit mai deloc din plăcerea pe care am avut-o citind această carte. Sincer, mă bucur nespus că am reușit s-o cunosc (să spun așa) pe Camilla Läckberg, și deși multe persoane susțin că această serie nici nu se compară cu cea de zece cărți - Fjällbacka - mie, unul, mi se pare extraordinară scriitura lui Läckberg, mi se pare reală, puternică, dură, curajoasă, reușind să dea voce unor personaje absolut memorabile - și-aici, în special, mă refer la Faye Adelheim, protagonista seriei eponime. Da, într-adevăr, citind întâi al doilea volum, a fost imposibil să nu știu deja în ce direcție o vor lua anumite aspecte. Dar, în aceeași măsură, după ce l-am terminat pe al doilea, am rămas cu câteva întrebări, dat fiind faptul că nu știam cum de s-a ajuns în circumstanțele respective, ce s-a întâmplat, de altfel, în primul volum, și așa mai departe. Citindu-l, în sfârșit, și pe primul, mi-am lămurit mult mai bine mai multe lucruri și, în același timp, mi s-a potențat și mai tare plăcerea de a afla cum s-au întâmplat situațiile la care, în volumul al doilea, Faye a ajuns. Sincer, chiar este o serie memorabilă.

„(...) Singurul lucru care însemna ceva era școala. Să reușesc, să fiu cea mai bună. Totul depindea de mine, nimeni altcineva nu putea să facă treaba în locul meu. Iar eu mă hotărâsem. Aveam să-mi clădesc o cu totul altă viață. (...) Voiam totul. Și aveam să obțin totul.”

Mi-a plăcut, cred că mai mult decât orice, devenirea psihologică a lui Faye. Cum Faye de la început, cea care n-avea încredere în ea, care se desconsidera, crezând că rolul ei este doar acela de a sta acasă, de a avea grijă de soțul și de fiica ei, până la propria-i neglijență, de a fi silitoare și de a-i face pe plac celui care o întreține; de fapt, plecând de la Faye întreținută, care acceptă aproape orice îi servește soțul ei, Jack, și, în cele din urmă, ajungându-se la acea Faye care, pur și simplu, conduce o industrie de parfumuri și produse cosmetice numită Revenge, ca un fel de dicton călăuzitor - se va răzbuna pe cei care n-au crezut în ea, pe cei care i-au pus bețe în roate și, atâția ani, au făcut-o să-și piardă identitatea și să fie împotriva a ceea ce, cu tot sufletul, cândva credea: că o femeie este la fel de capabilă, dacă nu chiar mult mai capabilă, decât un bărbat, și că într-o lume a bărbaților oricând poți să dovedești cât de importantă, curajoasă și puternică ești. Urmărind acest traseu absolut delicios, anume devenirea lui Faye, am citit această carte cam într-o zi, deoarece am simțit că am parte de, efectiv, tot ce vreau de la un roman bine scris, de la un roman dinamic, alert, presărat cu diferite scene (da, chiar și erotice), dar și cu fragmente de introspecție, profunde, care vizau în principal rolul arhetipal al femeii în societate, cum ele nu trebuie să fie mai bune decât bărbații, cum ele mereu sunt sub talpa lor și acolo vor rămâne - nu mă înțelegeți greșit, nu în direcția aceasta pledează romanele lui Läckberg, ci, dimpotrivă, în direcția opusă - o anumită mișcare feministă se simte în această lectură, un anumit discurs convingător despre puterea pe care, împreună (și chiar singure) o au femeile. Oricum, Läckberg este deja o militantă a acestor convingeri, iar cărțile ei (cel puțin seria Faye) în această direcție vorbesc.

„(...) Vrei să ajungi în vârf, să ai lumea la picioare. Ești ambițioasă. (...) Și de asta suntem atrași unul de celălalt. Suntem la fel. Suntem înfometați. Dar ai un dezavantaj, dacă vrei să avansezi. Ești femeie. Iar asta e o lume a bărbaților.”

Colivia de aur nu m-a impresionat doar prin personajul principal, ci m-a impresionat și prin nenumăratele întorsături de situație - care îmi plac enorm într-un roman - de care am avut parte citind-o. Secretele, multe, întâmplări ciudate, inexplicabile, minciuni, gelozie, răzbunare, trecutul ciudat pe care îl are Faye și împotriva căruia aceasta pare să lupte, de care încearcă să fugă și să se ascundă, dar care mereu, ca un reflux, revine și îi dă peste cap prezentul - astfel, Faye este nevoită să ia anumite decizii de care, poate, nu este tocmai mândră, dar care știe că sunt necesare pentru a își proteja noua identitate pe care aceasta și-o asumă. Apoi, mai este vorba și despre cât de real mi s-a părut totul (într-o idee, raportându-mă la cât de reală ar putea fi o operă de ficțiune), și cât de frumos, după cum am spus, și cu curaj nețărmurit, militează Läckberg pentru personajele sale feminine care parcă trebuie să fie puternice, trebuie să fie curajoase și convingătoare, și care sunt inteligente, îndrăznețe și nu se dau deoparte atunci când vine vorba de situații fragile, care le-ar putea ușor scăpa printre degete. Chiar este o serie pe care o urmăresc cu drag și, sincer, abia aștept să apară și celelalte volume, deoarece nu mă mai saturat de aventurle lui Faye.

„Mă durea, dar îmi doream să mă doară. Durerea îmi era cunoscută. Era ca un balsam pe toate rănile mele. Mă făcea să mă simt în siguranță. Lumea ardea, iar durerea era ancora mea.”

V-am spus, am citit întâi - dintr-o amărâtă de greșeală - volumul al doilea al acestei serii, Aripi de argint, iar din acest motiv am cam știut anumite lucruri pe care Läckberg încerca să le îmbrace în mister încă din primul volum; dar am trecut cu vederea toate acestea și am încercat să citesc volumul de față ca și cum nu știam deja care este treaba cu x și cu y. Și, da, chiar am reușit, pentru că am terminat această carte și am simțit o emoție oarecum neașteptată, deși știam deja că acolo are să se ajungă - probabil și acesta este talentul unui autor: e ca și cum aș citit o carte, oarecum, a doua oară (este foarte exagerat ce spun acum, dar nu știu cum să mă exprim), dar aș simți lucrurile ca și cum, de fapt, aș citi-o pentru prima dată. Și-așa mi s-a întâmplat! Acum, probabil, dacă aș citit iarăși al doilea volum, probabil aș înțelege mult mai bine anumite aspecte - așa cum le-am înțeles mult mai bine pe cele din primul volum, dat fiind că l-am citit, înainte, pe al doilea. Fluxul memoriei lui Faye mi-a plăcut enorm de mult, micile și oarecum abstractele reveniri asupra trecutului său, asupra vieții de familie, în Fjällbacka, locul în care s-a născut, într-un mediu dominat de violență, alcool, lacrimi și durere, dar din care Faye a știut să ia doar ce este mai bun (dacă ar fi existat ceva bun în asta), ceea ce a ajutat-o în devenirea-i ulterioară, de-a lungul celor două volume. Faye chiar este un personaj, cel puțin pentru mine, memorabil.

„Faye nu era prima femeie din istoria lumii care fusese înjosită de soțul ei, tratată ca o idioată, înlocuită cu o versiune mai tânără. Până aici v-a fost, își zise Faye. Împreună suntem puternice și nu mai vrem să ne ținem gura.”

Fanii seriei Fjällbacka sunt sigur că știu mai multe decât mine, știu mai multe lucruri referitoare la modul în care Camilla Läckberg își creează personajele, modul în care le tratează. Știu mai multe despre convingerile pentru care ea pledează. Eu, însă, am citit doar aceste două cărți scrise de ea, deci nu m-aș putea raporta la ele având drept determinant faptul că am citit și alte cărți scrise de Camilla Läckberg. Da, poate acestea nu sunt la fel de bune, dar pe mine chiar m-au impresionat și mi-au deschis un apetit anume spre a citit și alte cărți semnate de această autoare. Dacă nu ați citit nimic de la ea, chiar vă recomand cu drag aceste cărți. Sau, în orice caz, orice scrise de Camilla Läckberg, pentru că, într-adevăr, chiar are un talent anume. Le mulțumesc mult prietenilor de la Editura Trei pentru acest volum, Colivia de aur, pe care îl găsiți AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și un sfârșit de săptămână liniștit!

Sânge & miere (Șarpe & porumbel, #2), de Shelby Mahurin - Recenzie

„(...) Abia după aceea te voi ucide și pe tine, fata mea. Doar atunci când mă vei implora să te omor.”

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 528

Anul apariției: 2021

Traducere: Adina Rațiu

„- Și, când pentru noi totul e o chestiune de viață și de moarte, miza e cu atât mai mare. Cu cât câștigăm mai mult, cu atât pierdem mai mult.”

Shleby Mahurin a crescut la o mică fermă din statul Indiana, unde nuielele deveneau baghete magice, iar vacile – dragoni. Imaginația debordantă nu i s-a îmblânzit odată cu vârsta, așa că a continuat să-și cultive creativitatea – folosind acum cuvinte scrise, în loc de nuiele. Când nu plăsmuiește romane, Shelby urmărește serialul The Office și citește în mod obsesiv. Locuiește încă în apropierea fermei unde a copilărit, împreună cu soțul său și copiii ei pe jumătate sălbatici. Șarpe & porumbel este romanul ei de debut.

„- (...) E posibil ca oamenii să se nască răi?

Am clătinat din cap.

- Nici eu nu cred. Cred că s-a schimbat pe parcurs. Se întâmplă când lucrezi cu magia.”

Unde mergi tu, vreau să merg și eu. Lou și Reid s-au reunit. Dar, după ce au scăpat ca prin urechile acului de pumnalul lui Morgane, acum sunt vânați din toate părțile de clan, de regat și de Biserică. Însă timpul și norocul lor nu țin cu ei. Unde locuiești tu, vreau să locuiesc și eu. Împreună, erau convinși că vor putea depăși orice obstacol. Dar când Morgane îi momește într-un joc letal de-a șoarecele și pisica, cei doi sunt siliți să apeleze la ajutorul lui La Voisin – Regina Vrăjitoarelor Roșii și inamica declarată a clanului lui Lou. Cât timp vom trăi. În timp ce Lou descoperă o latură întunecată a magiei, despre care crede ca e necesară pentru a-și proteja soțul și prietenii, Reid își cercetează fără nicio tragere de inimă puterea nou dobândită. Iar cei doi sunt legați unul de celălalt pentru tot restul vieții. Dar moartea nu iartă pe nimeni.

„- (...) Magia nu seamănă cu nimic altceva. Chiar și un lucru bun, în cantități exagerate, devine dăunător. Creează dependență. Mama... era îndrăgostită de putere.”

Thanks God că n-a trebuit să aștept prea mult până să citesc și al doilea volum al seriei, Sânge & miere, pentru că nu știam ce fac dacă nu o aveam la îndemână imediat ce am terminat Șarpe & porumbel. Da, bineînțeles, primul volum s-a terminat lăsând loc de ceva intens care urmează să se întâmple și, în același timp, lăsându-l pe cititor în aer. De fapt, nu așa se termină toate? Îmi amintesc că și Urzeala zorilor (recenzia AICI), primul volum al seriei Sânge de stele, s-a terminat exact la fel de intens - dar, na, acum nu pot decât să aștept al doilea volum al seriei (deși primul chiar avea și câteva pagini din al doilea volum incluse, însă n-am vrut să le citesc, că mi-aș fi făcut, cred, și mai mult rău). Și imediat ce-am terminat primul volum al seriei lui Mahurin, m-am apucat instant de al doilea. Și, ei bine, nu cred că pot face comparație între volume, poate doar pot spune că al doilea volum mi s-a părut ceva mai interesant, mai dinamic, dar cred că asta a venit odată cu ordinea cărților, de fapt: primul volum are să lege intrigile, să te atașeze de personaje, să te prindă în lumea creată de autoare, să te pună la curent, de fapt, cu ce urmează să se întâmple. Să te convingă. În al doilea, lucrurile o iau într-o direcție mult mai intensă: ai parte de mult mai multe întâmplări, de situații neașteptate de viață și de moarte, lucrurile iau o întorsătură neașteptată, și mai periculoasă, și mai intensă, și mai delicioasă. Dar pot spune că amândou volumele, de fapt, creează o lume fascinantă care m-a captivat de la bun început.

„- (...) Magia e frumoasă, sălbatică și liberă. Îți înțeleg reținerea, dar nu te poți feri de ea la nesfârșit. Face parte din tine.”

Sânge & miere chiar mi s-a părut o lectură extrem de efervescentă și puternică. Personajele au prins contur în ochii mei, mi-au demonstrat din ce sunt făcute, mi-au demonstrat că sunt capabile de sacrificii și sunt gata oricând să lupte pentru credințele și convingerile pe care le au. Mi-au demonstrat că sunt alcătuite din lumini și umbre, că sunt imprevizibile și, în același timp, extrem de curajoase, sincere și complete. Lou și Reid chiar sunt două personaje care mi se pare că se completează, că se întregesc unul pe celălalt, deși, în esență, la început erau în tabere diferite. Drama lor tocmai din asta se naște, din faptul că, în genere, ei sunt diferiți, nu aparțin acelorași lumi, dar și-au găsit puterea de a se iubi și de a se proteja, cu prețul vieții, unul pe celălalt. Iar într-o lume care nu ține seamă decât de răzbunare și durere, este clar că cei doi, împreună, nu își pot găsi liniștea și pacea care li se cuvine. Antrenați de situații imprevizibile, de sânge și foc, de moarte și teroare, cei doi sunt nevoiți să treacă prin întâmplări care le vor pune la încercare aptitudinile și chiar propriile lor credințe legate de ceea ce simt și ceea ce, de fapt, sunt. Într-o astfel de lume, pericolul pândește la fiecare colț, este ca un întuneric dens pe care îl poți tăia cu cuțitul și în mrejele căruia, din păcate, oricând ai putea fi prins. 

„- Magia aduce moarte și nebunie.”

Da, mi s-a părut un volum mai dinamic, am avut parte de mai multe situații care m-au ținut cu sufletul la gură și nu îmi dădeau pace - ca și Șarpe & porumbel, am citit acest volum extrem de rapid, pur și simplu nu puteam să-l las din mână fiindcă voiam mai mult și mai mult, voiam să văd ce urmează să se întâmple cu Lou și cu Reid (evident, și cu ceilalți, că nu este vorba, în final, doar despre ei doi și atât), voiam să văd dacă vor putea trece prin încercările la care dragostea dintre ei doi este supusă, voiam să văd dacă vor reuși, în sfârșit, să depășească toate aceste bariere, să supraviețuiască și să fie împăcați cu lumea în care trăiesc. Mi-am pus atâtea întrebări pe parcurs, și a fost totul atât de imprevizibil, atât de fantezist și magic, Doamne, încât chiar aveam impresia că sunt acolo, alături de ei, și trebuie neapărat să fac ceva pentru ca în cele din urmă cei doi să fie liniștiți și în afara oricărui pericol. Bine, mai mult decât atât, este vorba de faptul că, la un moment dat, intervin niște lucruri total neașteptate - se dau pe față anumite ascunzișuri ale trecutului, iar totul capătă niște conotații înfiorătoare: moarte, răzbunare, durere, ritualuri de sânge și creaturi magice. Da, chiar e un fantasy care mi-a oferit cam tot ce - cred eu - îți poate oferi un fantasy de calitate.

„ - Poate pentru că lumea are nevoie de un pic mai puțină ură și un pic mai multă iubire. Mulțumită de răspuns?”

Sfârșitul, normal, m-a lăsat iarăși cu ochii în soare. Abia aștept să citesc și volumul al treilea (și ultimul, din câte știu) al seriei lui Shelby Mahurin. Chiar mă declar un fan și, până acum, aș putea spune că este al doua serie de acest gen, ca loc în topul celor preferate (prima este Urzeala zorilor, care pur și simplu mi-a plăcut la nebunie). Dar și aceasta este o serie memorabilă - o lume uluitoare a magiei, o aventură colosală și splendidă, efervescentă, plină de neașteptat, cu personaje puternice și, oarecum, tragice. Cu întâmplări amuzante și dureroase, cu râsete multe (da, are Mahurin un simț al umorului extraordinar de fain) dar și strângeri de inimă. Mi-a strânit o paletă de emoții - iar atunci când o carte reușește să facă asta, pot spune că într-adevăr este o carte bună, care, să zic așa, a reușit să îmi intre sub piele. Și, până acum, Mahurin a reușit, cu talent și fără prea multe bătăi de cap, să facă asta. Deci, abia aștept și volumul al treilea, și pot spune că, odată citit, în sfârșit citesc și eu prima serie de cărți fantasy din viața mea. Sunt, la o adică, puțin mândru, având în vedere că acum câțiva ani aș fi spus că nu am să citesc vreodată o astfel de carte (sau serie). Și, uite-mă, deja am la activ vreo câteva cărți citite care aparțin acestei tagme literare. Drăguț, nu?

„(...) În schimb, o să mă delectez dezmembrându-i pe frații și surorile Vânătorului tău și-o să ți-i trimit bucățică cu bucățică. O să le adun urletele în sticle și-o să-ți otrăvesc visele. De câte ori vei închide ochii, o să vezi cum își trăiesc ultimele clipe din existența lor jalnică. Iar după ce o să omor și ultimul copil, o să vin după Vânătorul tău, o să-i smulg secretele din minte și o să-l măcelăresc în văzul tău.”

Voi ați citit Sânge & miere? Dacă da, sunt curios care volum v-a plăcut mai mult; așa cum am spus, nu cred că pot face o delimitare clară în ceea ce le privește pe acestea două, dar pot spune totuși că al doilea volum mi s-a părut ceva mai dinamic, mai alert, mai plin de acțiune - mai palpitant. Însă și primul volum mi-e foarte drag, fiindcă m-a introdus, convingător, în lumea romanistă a lui Shelby Mahurin. Nu știu cum mă voi despărți în al treilea volum de personajele care mi-au devenit dragi, dar știu că abia aștept să aflu deznodământul a tot ceea ce s-a întâmplat și a tot ceea ce se întâmplă și, încă, este de nerezolvat. Mulțumesc mult prietenilor de la Editura Corint pentru acest volum, Sânge & miere, pe care îl puteți găsi AICI. Să aveți lecturi așa cum vreți voi să le aveți, pline de spor și pe placul vostru!

Șarpe & porumbel (Șarpe & porumbel, #1), de Shelby Mahurin - Recenzie

„Există o vreme când jelești și o vreme când mergi mai departe.”

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 496

Anul apariției: 2020

Traducere: Adina Rațiu

„ - Din păcate, pentru Biserică e mai important rugul decât interogatoriul. E periculos să fii femeie în vremuri ca astea.”

Shleby Mahurin a crescut la o mică fermă din statul Indiana, unde nuielele deveneau baghete magice, iar vacile – dragoni. Imaginația debordantă nu i s-a îmblânzit odată cu vârsta, așa că a continuat să-și cultive creativitatea – folosind acum cuvinte scrise, în loc de nuiele. Când nu plăsmuiește romane, Shelby urmărește serialul The Office și citește în mod obsesiv. Locuiește încă în apropierea fermei unde a copilărit, împreună cu soțul său și copiii ei pe jumătate sălbatici. Șarpe & porumbel este romanul ei de debut.

„(...) Uită de răzbunare. Uită tot ce știi despre lumea aceasta de umbre și de magie. Ești mult prea slab și neajutorat ca să  te poți măsura cu aceste femei. Moartea este cel mai blând dintre chinurile la care te-ar putea supune - un dar oferit doar celor care îl câștigă.”

În urmă cu doi ani, Louise le Blanc a fugit din clanul ei de vrăjitoare, adăpostindu-se în orașul Cesarine, renunțând la magie și ducându-și zilele din ce putea fura. În oraș, vrăjitoarele ca Lou sunt temute, de aceea sunt vânate și arse pe rug. Ca membru al Vânătorilor, ordin sub egida Bisericii, Reid Diggory și-a trăit viața călăuzindu-se după un singur principiu: pe vrăjitoare să n-o lași să trăiască. Dar când Lou, încolțită, îi întinde o capcană, cei doi sunt siliți la un compromis imposibil – să se căsătorească. Lou, care nu-și poate ignora sentimentele din ce în ce mai puternice, totuși neavând cum să schimbe ceea ce este, trebuie să facă o alegere. Iar dragostea ne prostește pe toți. Doi uniți ca unul, pentru a se iubi, ase onora sau a arde. Odată pătrunși în lumea femeilor puternice, a magiei negre și a iubirilor incredibile din acest prim volum, cititorii vor arde de nerăbdare să-și continue periplul. 

„- O să ne recâștigăm pământurile, Maiestățile Voastre! a strigat ea. V-am avertizat în nenumărate rânduri. Dar nu ne-ați luat în seamă. În curând, vom dansa pe mormintele voastre, cum și voi ați dansat pe ale strămoașelor noastre.”

Trebuie să spun că a durat ceva timp de când am primit cartea și până mi-am făcut curaj să o citesc. O fi fost la mijloc faptul că eu, în principiu, nu prea citesc cărți fantasy, mă feresc oarecum de acest gen - și nu pentru că nu mi-ar plăcea, dar deseori mă gândesc că nu îmi va satisface, pe deplin, așteptările pe care le am de la o carte. În schimb, știu că de cele mai multe ori voi avea parte de o aventură plină de surprize, de multă acțiune și de personaje extrem de plăcute și delicioase, pline de curaj și gata oricând să lupte pentru convingerile lor, pentru ceea ce iubesc și ceea ce vor, chiar cu prețul vieții, să demonstreze și să apere: familie, prieteni, binele și bunăstarea lumii lor. Ei, bine, nu știu cum s-a întâmplat să mă apuc, în sfârșit, de romanul lui Shelby Mahurin - o fi fost faptul că am văzut că aproape toată lumea iubește această serie, or, pur și simplu, am simțit că i-a venit, în cele din urmă, timpul. Și m-am apcuat de Șarpe & porumbel și, între timp, am citit și al doilea volum, Sânge & miere, și abia aștept să apară și al treilea volum (din toamnă, din câte am înțeles). Și pot spune că, da, chiar este o serie care mi-a întrecut toate așteptările (oricum, nu au fost tocmai multe, dat fiind faptul că așa cum am spus eu nu prea citesc cărți care aparțin acestui gen literar - cu alte cuvinte, în general abordez acele cărți care știu ce idee urmăresc, care vorbesc despre „oameni normali”, nu cu puteri magice și miraculoase și fanteziste și alte creaturi etc șamd).

„Conștientă că ochii Vânătorilor erau ațintiți spre mine, m-am silit să zâmbesc și i-am tras un ghiont în șold soțului meu, prefăcându-mă că totul a fost o glumă. Că l-am întărâtat doar ca să văd cum reacționează. Că nu sunt o vrăjitoare într-o biserică, înconjurată de dușmani, și care se roagă la un Dumnezeu străin. Viața este reflexia sufletului nostru. O fi fost ei ipocriți, dar eu eram cea mai ipocrită dintre toți.”

Cartea chiar mi-a oferit o aventură care m-a ținut cu sufletul la gură, m-a antrenat și m-a ținut captiv până la sfârșitul ei. Evident, am avut parte și de niște romance - iarăși, un gen pe care nu îl abordez des (spre deloc, chiar), dar care deseori face parte integrantă a altor genuri de cărți. Dar nu-i bai, că, pe bune, chiar eram extraordinar de nerăbădtor să se întâmple, odată, ceea ce trebuia să se întâmple. În schimb, m-a prins la maximum cartea, acțiunea, ideea ei, în general. Îmi place să citesc, uneori, despre lumi fascinante, care depășesc granițele realului, chestii fantastice și altele de acest gen. Magie, complot, pericol și moarte, ritualuri, lupte. Da, chiar este ceva ce mă atrage și îmi satisface nevoie în ceea ce privește acest gen de carte. Mi-a plăcut mult să fiu martor la întâmplări din ce în ce mai bizare, când au fost scoase la iveală multe secrete, când totul începea să capete o anumită formă și, mai precis, începeam să înțeleg anumite aspecte și să fiu din ce în ce mai prins în acțiune - abia așteptam să văd ce urmează să se mai întâmple, încotro se îndreaptă lucrurile și ce are să-mi mai ofere Shelby Mahurin. Recunosc, a trecut ceva timp totuși de când am citit cartea - implicit, am uitat anumite lucruri, dar am rămas cu esențialul și, sincer, am rămas cu emoțiile și cu stările pe care mi le-a creat această lectură. Nu știu dacă o voi reciti prea curând - sau vreodată - dar știu că abia aștept să citesc și volumul al treilea, ca să închei cu aventura lui Lou și a lui Reid, cei doi eroi ai cărții, plin de surprize și extrem, extrem de efervescenți.

„O vrăjitoare și un vânător de vrăjitoare, uniți într-o sfântă căsătorie. Povestea asta nu se putea sfârși decât într-un singur fel - un rug și un băț de chibrit. M-am blestemat pentru prostia mea - pentru că îmi îngăduisem să mă apropii de el.”

Ca în orice carte de acest gen, atmosfera mi s-a părut una magică, consistentă, cu eroi frumos portretizați și construiți, curajoși și devotați, care se dezvoltă, care-și descoperă puterile interioare, care ard pentru bunăstare și bunătatea lumii în care trăiesc. Povești complicate de dragoste, de prietenie, de speranță și curaj, multă magie ciudată și complexă, toate surprinse în tema - aș spune poate clișeică - a vânătorului neaoș de vrăjitoare, într-o lume puternică și periculoasă, în care secretele ies la iveală și trecutul oricând își face un loc palpabil în prezentul eroilor cărții. Da, chiar mi-a plăcut Șarpe & porumbel, mi-a plăcut surprinzător de mult. Știu că am citit-o extrem de rapid, nu am mai putut să o las și am dat-o gata în aproximativ două zile. Pot spune același lucru și legat de al doilea vomul al seriei, Sânge & miere. Cred că cel mai mult mi-a plăcut, în acest volum, de Lou, eroina principală a romanului - curajul ei, sârguința, spiritul tactic, modul său de a raționa și de a gândi, de a lua decizii. Mi s-a părut o eroină completă, care m-a convins și de care m-am atașat încă din primele pagini ale cărții. În al doilea volum, dimpotrivă, parcă mi-a plăcut mai mult de Reid, care nu este tocmai ce pare a fi, adică un simplu vânător de vrăjitoare, antrenat să le distrugă și să nu dea dovadă de milă în fața celor care au perturbat echilibrul lumii. 

„(...) Fiecare tabără mai infamă decât cealaltă, o pervertire hidoasă a ceea ce ar fi trebuit să fie. Fiecare tabără suferea. Fiecare tabără era capabilă de cruzimi inimaginabile. Iar la mijloc eram eu. Sarea din lacrimi se unea cu iasomia din păr, două fețe ale aceleiași monede nenorocite.”

Nu știu dacă ați citit această serie, dar dacă sunteți fani ai genului fantasy, cu siguranță ați făcut-o. Eu chiar v-o recomand, și asta chiar dacă nu sunteți împătimiți ai acestui gen literar. Da, nici eu nu sunt, dar uneori mai citesc și-o carte fantasy - îmi dau șansa de a descoperi lumi pe care nu mi le-aș fi imaginat vreodată și să cunosc personaje noi, diferite, care deseori conving prin curaj și prin devotamentul pe care îl au. Prin speranță și prin intensitatea trăirilor - bineînțeles, atunci când moartea înseamnă ceva de-o secundă, totul e mult mai alarmant, intens și periculos. Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Corint pentru acest volum, Șarpe & porumbel, pe care îl găsiți AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și, dacă ați citit cartea, sunt tare curios de cum vi s-a părut!

Urzeala zorilor (Sânge de stele, #1), de Elizabeth Lim - Recenzie

Editura: Corint

Colecția: CorinTeens

Anul apariției: 2020

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 512

Traducere: Iordana Ferenț și Ștefan Ferenț

„(...) Ești o fată de la sat, Maia. Ești lipsită de experiență în privința lumii. Ți-ai petrecut viața lucrând cu acul în colțul tău din prăvălie.”

Elizabeth Lim și-a petrecut copilăria în zona golfului San Francisco, unde a avut parte de o porție sănătoasă de povești, mituri și cântece. Înainte de a se dedica scrisului, compunea muzică pentru filme și jocuri video și, chiar și acum, recunoaște că, atunci când se așază lângă pian, îi vin cele mai bune idei pentru cărți. A studiat la prestigioase universități americane, precum Harvard și Juilliard. Elizabeth locuiește la New York, alături de soțul ei și de fiica lor. Pentru a afla mai multe informații despre autoare, vizitați elizabethlim.com.

„- Încearcă doar să nu vorbești prea mult! Nu atrage atenția asupra ta! a spus el, lăsându-se pe spate cu brațele sub cap. Oamenii vor vedea ceea ce doresc să vadă.”

Când un mesager imperial primește porunca de a-l aduce la palat pe maestrul croitor Tamarin, Maia decide să se deghizeze în bărbat și să îndeplinească sarcina primită în locul tatălui său, bolnav și incapabil să mai coasă. Este unica șansă a tinerei de a-și salva familia de sărăcie și de a scăpa de un mariaj pe care nu-l dorește. Lucrurile nu sunt însă atât de simple pe cât par: Maia este doar unul dintre cei doisprezece croitori siliți să se întreacă pentru a intra în slujba împăratului. Competiția este acerbă, iar Lordul Vrăjitor, mâna dreaptă a suveranului, pare să își fi dat seama de minciuna tinerei. Totuși, nimic nu se compară cu provocarea finală: Maia trebuie să croiască trei rochii primejdios de încântătoare, care o vor duce până la capătul pământului.

„- Dar oare folosirea magiei nu înseamnă că trișează?

- Un avantaj incorect, aș spune. Dar că trișează? a spus Longhai și a început să râdă pe înfundate. Crezi că va fi o competiție doar de îndemânare? (...)

- Ce altceva ar mai fi de pus la încercare?

- Mai ai multe de învățat, a spus el, cu asprime.”

După cum probabil bine știți, I am not into fantasy books that much. Dar, domnule, se-ntâmplă uneori să-mi pice o carte din acest gen în mână, de nu pot s-o mai las decât atunci când o termin. Asta a fost și experiența mea cu Urzeala zorilor, un roman extraordinar de bun, care mie mi-a oferit de toate, chiar dacă nu sunt un fan al genului și nici nu cunosc prea bine, de fapt, această categorie literară. Totuși, trebuie să recunosc, de altfel, că în ultimul an - cel puțin - am ieșit deseori din zona mea de confort: am citit mai multe cărți fantasy decât aș fi crezut vreodată că o s-o fac, și decât am citit în ultimii 7-8 ani. Trebuie să recunosc că nu sunt încă fan, dar în aceeași măsură acest gen de cărți îmi oferă extrem de multe: acțiune, dinamism, un fel de misticism ciudat, nici nu știu cum să-i zic; îmi place să citesc despre vrăji, personaje puternice, situații neașteptate (dar care depășesc limitele riguroase ale realului), ezoterism, creaturi ciudate, bizare, periculoase, situații dintr-alea limită între viață și moarte. Chiar îmi place, recunosc, și acest gen literar chiar mă încântă - deși, încă, nu aș da cărțile din zona mea de confort pe această zonă romanistă. Dar asta nu înseamnă că nu am să o abordez și nu am să încerc, în continuare, să o descopăr.

„Magia era reală. Foarte reală. Și faptul că, într-un fel, mă slujisem de ea mă făcea să mă cutremur de uimire și de teamă.”

Romanul de față mi s-a părut unul dintre cele mai bune romane de acest gen citite vreodată (dar, atenție, eu nu am citit prea mult). Dar din ceea ce am citit până acum, deși pot spune că mă declaram fan convins al seriei Șarpe și porumbel (am citit și volumul doi, Sânge și miere, și abia aștept și ultimul volum), ei, bine, se pare că locul întâi în preferințele mele îl va ocupa această carte. Cum să zic, a fost o carte care mi-a oferit de toate, efectiv: situații periculoase, un Univers fantastic, dominat de umbre, de puteri, magie, personaje delicioase (în special un anumit Lord Vrăjitor), dar și Maia, un personaj puternic, care se dezvoltă și, la sfârșitul cărții, se regăsește mai puternică și mai curajoasă, mai plină de speranță. De fapt, cartea se termină într-un mod atât de ciudat încât, sincer, mi-am dat seama încă o dată de ce, în general, nu citesc serii: că majoritatea pe care le citesc nu sunt încă, integral, traduse la noi. Acum ce voi face cu viața mea până când va apărea și următorul volum? Vreau să știu ce se întâmplă cu Maia. Vreau să știu... ei, bine, multe, fiindcă primul volum m-a lăsat cu foarte multe întrebări. Atât de multe, încât nu am habar la ce să mă aștept de la al doilea volum: dar, sincer, mă aștept la multe, multe lucruri, și mă aștept să îmi placă pe puțin la fel de mult ca și primul volum.

„- (...) Unde vom merge?

- Spre trei colțuri ale continentului, m-a lămurit Edan. Pentru lumina soarelui, vom trece prin valea Samarand, spre deșertul Halakmarat, apoi ne vom îndrepta către miazănoapte, spre granița cu Agoria pentru lumina lunii, iar pentru stele, vom merge spre miazăzi, către Insulele Uitate ale lui Lapzur, adică spre lacul Paduan, a mai spus el, pornind-o către ușă.”

Mi-a plăcut, iarăși, extrem de mult toată acțiunea acestui roman, modul în care a decurs ea, cât de alertă și dinamică a fost. De fapt, chiar îmi spunea cineva, când am început cartea, că voi observa faptul că se va citi extrem de rapid. Și, sincer, mi s-a părut chiar bizat - să spun așa - cât de repede am putut să o citesc. Nici nu simțeam cum trec paginile, am fost pur și simplu absorbit de tot ce se întâmplă, dar mai ales de stilul de scriere al lui Elizabeth Lim - duios, presărat cu glumițe, dar, atunci când trebuie, plin de emoție, provocator și intens. Îmi aduc aminte de anumite situații în care citeam această carte cu sufletul la gură, fiind, în totalitate, alături de Maia și de Edan (Lordul Vrăjitor) care, în căutarea materialelor pentru croiala celor trei rochii, se aventurează prin locuri sălbatice, periculoase, magice, până aproape de capătul Pământului. Într-un Univers al magiei, o astfel de călătorie nu va fi niciodată una ușoară, dar cu siguranță va fi una efervescentă, antrenantă și plină de situații mai mult sau mai puțin neprevăzute. Chiar m-a convins, mi s-a părut absolut delicios tot ce mi-a oferit, în Urzeala zorilor, Elizabeth Lim. 

„(...) Tu ai trei sarcini: să obții soarele, luna și stelele pentru rochiile Amanei. Aceste sarcini se traduc în trei probe: una a trupului, una a minții și una a sufletului.”

Abia aștept să citesc și următorul volum, să fiu iar trup și suflet alături de personajele pe care, de la început, le-am îndrăgit. Sunt sigur că următorul volum îmi va scoate în față personaje noi și, de asemenea, va aduce la lumină personaje vechi care se dovedesc a fi mai mult decât ceea ce au dovedit a fi în primul volum. Vreau, de asemenea, să am parte iarăși de o aventură care să îmi provoace palpitații și care să mă poarte într-un Univers frumos, magic, în care primejdiile sunt la tot pasul, însă eroii noștri mereu sunt pregătiți să facă față și celor mai întunecate coșmaruri. În special, abia aștept să văd ce se va ântâmpla cu Edan și cu Maia, deoarece m-am atașat enorm de aceste două personaje. După cum v-am spus, primul volum se termină într-o manieră aproape enervantă, și știu că dacă aș fi avut și volumul al doilea în bibliotecă, m-aș fi aruncat imediat în lecturarea lui. Dar, na, dată fiind situația, trebuie să aștept. Dar nu-i problemă: voi lăsa totul să se sedimenteze mai bine, iar atunci când voi începe și al doilea volum, sunt sigur că va fi totul și mai intens.

„Mă bătusem cu fantomele și atinsesem stelele. Urcasem pe un munte până la lună și cuercisem furia soarelui. Cum putea fi aceeași fată care stătea într-un colț, reparând rupturile și brodând cât era ziua de lungă?”

Am văzut că mulți dintre voi ați citit cartea,, și de asemenea știu că multora dintre voi chiar v-a plăcut, de aceea sunt curios ce părere aveți despre ea. Eu chiar o recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă ofere multe dintre lucrurile pe care le căutați la o lectură antrenantă, dinamică și plină de magie. Și spun asta pentru că știu multe persoane care chiar citesc, pe bune, fantasy, și cărora chiar le-a plăcut această carte. Vreau să mulțumesc mult prietenilor dragi de la Editura Corint pentru această carte, Urzeala zorilor, de Elizabeth Lim, pe care o găsiți AICI. Să aveți parte doar de lecturi frumoase, cu spor și de o zi liniștită!

Care e diferența dintre un copil și un laptop?, de Cristian Presură - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: în afara colecțiilor

Domeniu: eseistică, știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 284

Anul apariției: 2020

„Foaia de ceapă s-a dat la o parte, scoțând la iveală o alta. De aceea, realitatea este un fel de «ceapă» care își scoată la iveală «foile» (teoriile), rând pe rând.”

Cristian Presură s-a născut în 1971 la Voineasa şi a urmat studiile facultăţilor de electrotehnică şi fizică. A lucrat la Institutul de Fizică Atomică, unde s-a ocupat de instalaţii electrice şi a studiat proprietăţile laserilor cu medii active solide. În 2002 a obţinut doctoratul în fizică la Universitatea Groningen, Olanda, unde a caracterizat proprietăţile optice ale sistemelor corelate de electroni. Rezultatele sale s-au concretizat în lucrări publicate în reviste de specialitate: Physical Review B, Physical Review Letters şi Science. În prezent este cercetător la compania Philips, Olanda. S-a specializat în domeniul senzorilor medicali. Împreună cu echipa sa, a inventat şi introdus pe piaţă primul ceas capabil să măsoare pulsul sportivilor numai pe baza senzorilor optici. A publicat mai multe zeci de lucrări şi brevete de invenţie. Cristian Presură are o activitate intensă de popularizare a ştiinţei în limba română, scriind articole pentru ziare, reviste și televiziune. Este autorul cărților Fizica povestită (Humanitas, 2014) și O călătorie prin univers (Humanitas, 2019). Poate fi urmărit săptămânal cu un nou video pe canalul de youtube „Fizica cu Cristian Presură”.

„Cineva care privește critic Bilbia o face pentru că mintea lui o cere, iar cineva care se adâncește în rugăciune o face pentru că inima lui o cere. Înainte de a deveni ce vrem să devenim, suntem ceea ce suntem.”

Într-un interviu pentru Hotnews, fizicianul Cristian Presură spunea că nu e de acord cu perspectiva strict materialistă după care între un copil și un laptop nu e nici o diferență. Politicieni răuvoitori i-au citat trunchiat afirmația, inversând-o și creând în rețelele de socializare o isterie anti-Presură. Această împrejurare a declanșat scrierea cărții de față, mărturie a unui om aflat în căutarea credinței și eșafodaj complex de explicații științifice. „Durerea și suferința personală mi-au suflat mereu în ureche: poţi nega orice, dar nu poţi nega faptul că tu simţi durerea asta! Desigur, nu pot convinge pe nimeni că «a simţi» depăşeşte limitele materiei, pentru că nu am argumente: este o problemă de credinţă. Odată acceptată această credinţă a durerii simţite, alte întrebări decurg în mod natural una din alta. Dacă simt, ar trebui să existe ceva care simte, nu? Dacă da, ce este acel lucru care simte? Este ceva material sau nu? Poate fi localizat procesul de simţire în creier? Au localizat cercetătorii conştiinţa în creier? De fapt, ce spun ei că este conştiinţa? Călătoria mea personală către aceste răspunsuri trece, în cartea de față, prin religie, fizică şi neuroștiințe.“  

„Ca să aflu ce sunt, am părăsit lumea fizicii și am intrat în lumea neuroștiințelor. Curios, eu nu mă definesc prin simpla sintagmă «a fi», ci mai degrabă prin a fi «ceva».”

După cum bine știți, sunt un mare fan al cărților de non-ficțiune care abordează teme științifice - o fi din cauza (sau datorită, mai bine spus) domeniului de care ține facultatea pe care o urmez, o fi din cauza faptului că mereu mi-au plăcut științele exacte, mereu mi-a plăcut să știu cum funcționează ceva, de ce funcționează așa. O fi din cauza faptului că, pentru mine, orice lucru are o explicație, un mecanism fundamental după tiparele căruia funcționează, orice poate fi definit drept o suită de interacțiuni fizice, axiome matematice, cumul de elemente chimice și așa mai departe? Se prea poate. Mereu mi-a plăcut literatura științifică de popularizare - adică acea literatură de domeniu care încearcă, pe cât posibil, să se adreseze întregii mase de oameni, chiar și neinițiate, folosind un limbaj cât mai pe înțelesul tuturor și, pe cât posibil, lipsit de (multe și abundente) elemente de jargon - acel limbaj specific anumitor categorii sociale (avocați, biologi, medici, geneticieni șamd). Cartea de față se înscrie într-o astfel de scriere, deși, trebuie să recunosc, deși sunt deja - să spun așa - un inițiat, n-am putut să nu-mi prind urechile la un moment dat, mai ales atunci când am avut de-a face cu teorii și fragmente legate de mecanica, superpoziția și gravitația cuantică (cu alte cuvinte, fizica cuantică); deși manifestă un interes extraordinar asupra mea, mi-s încă, din păcate, greu accesibile. Ceea ce nu-i nicio problemă - am oricând timă să mă interesez și să studiez mai mult în vederea „luminării” mele. Iar cartea de față a fost un impuls necesar de care aveam nevoie, știind că, deja, îmi oferă baza pe care să clădesc, în continuare, un frumos tabernacul științific.

„(...) Privind la microscop creierul, am descoperit decizii mecanice în avalanșă, una după alta, și nicidecum un «suflet» în spatele căruia se află aceste decizii. Nu există suflet, nu există un «eu», dragostea pe care o simțim este o iluzie, în sensul că e doar o descărcare electrică în neuroni, așa cum e și cea a norilor.”

Mi-a plăcut nespus de mult cartea domnului Cristian Presură, pe care îl știam deja de pe Youtube, mai noi și de pe TikTok, platforma aceea de socializare - sau ce-o fi ea - pe care găsești orice vrei și orice nu vrei, dar care deseori se dovedește a fi și extrem de educativă și utilă. Cartea aceasta, Care e diferența dintre un copil și un laptop? are drept „scop” (mult spus, „scop”) suprinderea nu doar a gândurilor și percepțiilor lui Cristian Presură, ci și a convingerilor și credințelor sale privitoare la religie, fizică, neuroștiințe. Bineînțeles, pot spune, cu sinceritate, că am plecat din această lectură cu un enorm și efervescent bagaj de cunoștințe, m-am bucurat extrem de mult să aflu lucruri noi, să-mi reamintesc lucruri pe care deja le știam. Să descopăr alte păreri, alte teorii, să aprofundez anumite aspecte care, pentru mine, „scârțâiau” și nu reușeau să stea în picioare. Știam că are să fie o carte care mă va purta într-o călătorie frumoasă prin Universul acesta nemărginit și infinit, ale cărui limite încercăm, tot mai mult, să le cunoaștem și să le atingem, când însuși Universul continuă să se întindă, datorită energiei întunecate care sălășluiește liberă prin cotloanele sale; cu toate acestea, expansiunea metrică a Universului nostru este un fel de „expansiune intrinsecă”, modificându-se scara spațiului în sine, întrucât Universul nu se extinde „în ceva”, deci nu necesită un spațiu suplimentar pentru a-l ocupa „în afara” acestuia care, bineînțeles, deja există. Nu știu, mi se pare ceva magic și uluitor ce se-ntâmplă cu lumea în care trăim, la fel de magic cum mi se pare și că fizica - deși are limitările sale, pe care chiar și Cristian Presură, fizician la origine, le acceptă - poate explica multe dintre mecanismele lumii în care trăim. Este nevoie doar să-i descoperim frumusețea. 

„(...) Primul lucru pe care am învățat să-l accept, ca fizician, este tocmai opusul motivului pentru care am început studiul fizicii: nu știu care e adevărul «ultim». Paradoxal, tocmai fizica este cea care m-a învățat că tot ce am este o imagine sau alta a realității, ca și cum m-aș uita printr-un geam mai mult sau mai puțin deformat. Ce este cu adevărat realitatea se află dincolo de geam, și, cel mai probabil, la mare depărtare de mine. Nu știu ce este cu adevărat lumea.”

Mi-a plăcut extrem de mult abordarea privitoare la ideea de qualia - filozofii moderni (David Chalmers, spre exemplu, profesor la Universitatea Națională Australiană, specializat în filozofia minții, care a formulat și „problema grea a conștiinței”) consideră că qualia este o formă a ceea ce simțim. Să zicem, nu știu, o durere de măsea are acea „calitate” care se adaugă faptului că avem ceva material (creierul, interconectarea neuronilor, sinapsele, mediatorii chimici șamd) ce poartă informația acestei dureri. Cum se simte durerea, dacă nu, hm, „dureroasă”? Cu alte cuvinte, qualia înseamnă, în cazul nostru specific, „simțirea durerii sub formă de durere”. Materialiștii, pe de altă parte, neagă acest concept, întrucât atomii „nu simt” durerea. Qualia este calitatea unor semnale neuronale de a traduce un influx nervos sub formă de durere. În esență, așa cum și Cristian Presură o spune, „materialiștii sunt adepți ai behaviorismului”: simțim durerea unei măsele, deci vom merge la un stomatolog, nu-i așa? Sau, funcție de cazul specific, o tratăm... cum neaoș știm! O durere de măsea este o experiență subiectivă, în mare parte, iar qualia (din latinescul quāle, care s-ar traduce „de ce tip?”) definește calitatea subiectivă a unei experiențe conștiente. Da, mă doare o măsea, dar durerea mea (cea experimentată, cea care „mă doare”) e extrem de posibil să fie foarte diferită față de durerea ta (cea care „te doare”). Este un mod specific de a experimenta ceva, de multe ori incomplet și imposibil de descris în cuvinte. 

„(...) Pot accepta ca eu să nu fi fost, însă nu pot accepta ca nimic să nu fi fost deloc, nici măcar ideea de existență! Lipsa completă a lumii, lipsa totală a existenței și a noțiunii de existență, înseamnă pentru mine durere. Astfel de exerciții îmi arată cât de greu ne va fi să descoperim cum poate apărea ceva din nimic - desigur, dacă această întrebare își are sens. Ar trebui să mulțumesc nu faptului că eu exist, ci faptului că există ceva dincolo de mine.”

Cine suntem? De ce suntem? Unde mergem? Cum am ajuns aici și în ce direcție se îndreaptă omenirea? Cartea domnului Cristian Presură este una extrem de complexă, extrem de bine scrisă și cercetată. Nu pot decât să fiu bucuros că, în sfârșit, avem literatură științifică de calitate, accesibilă, și sper doar că această carte să ajungă la cât mai multe persoane. Deși, dacă ești genul meu de cititor, citind o astfel de carte, da, ajungi în cele din urmă să găsești multe răspunsuri, dar ajungi să-ți pui și mai multe întrebări. Iar asta mă incită nemărginit de mult, deoarece îmi plac cărțile care mă antrenează și mă soliticită, care-mi dau de gândit, care mă luminează și-mi lărgesc orizontul cultural, îmi deschid ochii și, multilateral, mă ajută să evoluez și să mă dezvolt. Stăteam și mă gândeam, în timp ce citeam, ce n-aș fi dat ca și cursurile de la facultate să fie la fel scrise, cu exemple atât de frumos explicate, practice, pe înțelesul nostru, și nu o înșiruire nesfârșită de cursuri, teorii, scheme exhaustive și greu de înțeles și așa mai departe. „Cum de poate exista ceva” - „problema grea a realității. „Cum de se poate simți ceva?” - „problema grea a conștiinței”. „Chiar dacă nu ne putem imagina răspunsurile”, spune Cristian Presură, avem tot dreptul din lume să încercăm să răspundem al ele, să bănuim, să credem, să speculăm și să creăm teorii. Să avem încredere în fantezia minții. Că, până la urmă, așa s-au descoperit răspunsuri la cele mai frumoase întrebări ale lumii - poate din pură întâmplare, poate dintr-o sclipire de geniu, stând sub un copac, observând pilonii de susținere ai unui pod. Nu știi de unde are să răsară inspirația, niciodată.

„(...) Dacă lumea aceasta ar fi fost nimic, atunci nimic nu ar fi putut apărea în veci, pentru că nu exista nici măcar posibilitatea să apară ceva.”

Suntem oameni limitați, dar înzestrați cu o putere uimitoare de a ne imagina lucruri, de a specula, de a bănui și de a presupune. Lumea de astăzi, cu siguranță, nu va fi aceeași în câțiva zeci de ani. Numeroase întrebări de moment, aparent fără răspuns, își vor găsi răspunsurile cândva în viitor. Poate ni se vor considera răspunsuri banale. Poate, dimpotrivă, aceste întrebări se vor transforma în întrebări și mai mari, și mai persistente. Se vor descoperi mecanisme noi, se vor inventa lucruri noi. Dar legile fizicii, legile Universului întotdeauna vor rămâne aceleași. Putem defini lumea aceasta doar prin câteva teorii fundamentale, toate supuse entropiei, dezastrului, haosului. Alături de Sam Kean, Dawkins, Rutherford, îl adaug în biblioteca mea și pe domnul Cristian Presură, cu a sa carte Care e diferența dintre un copil și un laptop?, mulțumit că am citit o carte bună, o carte care m-a antrenat și mi-a fost prieten câteva zile. Am recomandat-o, de atunci, cu mult drag tuturor celor care știu că-s pasionați. Am primit și câteva feedback-uri, și, la fel ca mine, și alții s-au pierdut în ceea ce privește partea de fizică cuantică. Dar, nu-i bai, și credeți-mă pe mine: s-au iscat niște discuții tare faine atunci când ne-am întâlnit unii cu alții. Deci, pentru Cristian Presură, încă un motiv să-mi fi plăcut cartea - aduce oameni împreună și scoate ce-i mai plin de patos din ei. Le mulțumesc mult celor de la Editura Humanitas pentru acest exemplar; îl găsiți la ei pe site, AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor, dragi cititori!