Geneza: originea profundă a societății, de Edward O. Wilson - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Pași peste granițe

Anul apariției: 2021

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Traducere: Carmen Strungaru

Edward O. Wilson este profesor la Universitatea Harvard şi autor a peste douăzeci de cărţi. A primit mai bine de o sută de premii în domeniul ştiinţei şi literelor şi a fost recompensat cu două premii Pulitzer şi cu National Medal of Science. Cucerirea socială a pămantului figurează în lista New York Times Book Review Notable Book of the Year în 2013.

„Istoria reală a creației s-a dovedit a fi foarte diferită de ceea ce credeau nu numai teologii, dar și cei mai mulți oameni de știință și filozofi. Ea se potrivește cu istoriile evolutive ale celorlalte genealogii non-umane, dintre care șaptesprezece, după cum s-a stabilit până în prezent, posedă societăți avansate, bazate pe altruism și cooperare.”

„În cea mai mare parte a istoriei, religiile bine constituite și-au proclamat suveranitatea asupra semnificației existenței umane. Pentru fondatorii și conducătorii lor, enigma a fost relativ ușor de rezolvat. Zeii ne-au pus pe Pământ și apoi ne-au spus cum să ne comportăm.  Din ce cauză ar continua să creadă oamenii de pe tot Pământul o fantezie după alta, de mai bine de patru mii de ani încoace? Răspunsul este tribalismul și, după cum voi arăta, tribalismul este una dintre consecințele felului în care a apărut omenirea. Fiecare dintre religiile organizate sau publice, precum și multele ideologii de tip religios definesc un trib, un grup strâns unit de oameni, care sunt ținuți laolaltă prin câte o poveste specială.“ — Edward O. Wilson

„Selecția naturală, forța conducătoare a evoluției biologice atât la nivelul selecției individuale, cât și a celei de grup, este concentrată într-o singură propoziție: mutația propune, mediul dispune.”

Poate ce suntem, majoritar, capabili să înțelegem în legătură cu ideea de „evoluție” este faptul că aceasta a avut de-a face, mai ales, cu actul competiției, a duelului 1:1 sau în alte forme, indiferent dacă este vorba de o luptă fizică sau de o luptă care are loc mai mult la un nivel de intimidare. Însă ce nu a fost chiar atât de ușor de explicat, chiar și pentru marele Darwin, a fost ideea altruismului - cu alte cuvinte, cum a fost posibil ca, într-o luptă continuă pentru perpetuarea propriei specii, într-o luptă continuă în care propria supraviețuire primează și este necesară, altruismul să evolueze și chiar să pună bazele unor adevărate societăți profunde? Care este câștigul unei furnici muncitoare care nu se reproduce? Cum de există, de fapt, aceste furnici lucrătoare? Încercând să răspundă acestor întrebări - aducând răspunsuri care, de fapt, se extrapolează explicând bazele societății actuale în care trăim - Edward Osborne (E.O.) Wilson scrie cartea de față, Geneza: originea profundă a societății, încercând să explice ceea ce el denumește (unanim acceptat, de fapt, în lumea științifică) ca fiind eusocialism (ceea ce majoritatea am putea cunoaște drept „insecte sociale”). 

„Cercetătorii nu mai consideră evoluția o teorie, ci un fapt dovedit, iar selecția naturală a mutațiilor întâmplătoare s-a demonstrat că e Marele Maestru al evoluției în mod convingător, prin observații de teren și experimente.”

Eusocialitatea (etiologia cuvântului este una grecească, însemnând, literalmente, „bun social”) reprezintă cel mai înalt nivel de organizare al unei societăți, fiind definită de mai multe caracteristici specifice, printre care îngrijirea cooperativă a descendenților (inclusiv îngrijirea descendenților altor persoane), suprapunerea mai multor generații de adulți și o împărțire a muncii, strictă, în grupuri de reproducere și grupuri de non-reproducere, dacă aș putea spune așa (grupuri muncitorești, de îngrijitori, păzitori etc). Diviziunea muncii creează astfel grupuri comportamentale specializate în cadrul unei societăți de animale - acestea, deseori, poartă denumirea de „caste”. Eusocialitatea se distinge în genere de toate celelalte sisteme sociale, deoarece indivizii din cel puțin o castă își pierd, de obicei, capacitatea de a efectua cel puțin un comportament caracteristic indivizilor dintr-o altă castă (castele muncitoare, spre exemplu, nu se pot reproduce, capacitatea aceasta fiind definitorie doar „reginei”). Eusocialitatea există la anumite specii de insecte, crustacee și chiar mamifere, însă cel mai intens studiată a fost la himenoptere (furnici, albine și viespi), dar și la termite. După cum am spus, într-o colonie, toate castele au deprinderi specifice și sunt responsabile, în general, de bunăstarea reginei - cea care este capabilă să se reproducă asigurând astfel perpetuarea speciei, și nimic nu este mai important decât asigurarea longevității și a diseminării geografice. 

„Vastul număr de specii care manifestă diferite tipuri și grade de comportament social permite cercetătorilor să reconstruiască pașii probabili care au condus la societățile umane și ale altor specii avansate.”

În cartea de față, Edward O. Wilson începe prin a povesti modul în care a apărit viața pe Pământ, o întrebare care are drept răspuns o multitudine de teorii. Pasul 2 a fost apariția celulelor complexe - așa-numitele „eucariote” (spre deosebire de „procariotele” arhaice, care au dominat, la început, Pământul), acum aproximativ 1,5 miliarde de ani. Împărțirea muncii, să zic așa, în interiorul celulelor, a reprezentat un grad de structuralitate mult mai mare (organite specializate în îndeplinirea diferitelor „subfuncții” - generarea de energie, eliberarea enzimelor responsabile de „digestie” și hidroliză, încorporarea substanțelor de rezervă etc), ceea ce a permis dezvoltarea unor organisme mult mai complexe, mult mai bine dezvoltate. Pasul 3 a fost ideea reproducerii sexuate, ceea ce a dus la un sistem controlat de schimb de ADN și, astfel, la multiplicarea speciilor și diversificarea genetică a acestora. Următorul pas a fost reprezentat de crearea organelor specializate, până s-a ajuns la organismul ca tot unitar și, în cele din urmă, la om. Pas cu pas, într-o ordine firească. Oamenii, în cele din urmă, au ajuns să creeze ceea ce autorul numește „grupuri eusociale”. Aici, începe să se facă simțit altruismul - care a pus baza originii societăților de astăzi. Termitele au fost primele despre care știm că au pus bazele unui astfel de grup, apoi furnicile și, în cele din urmă, hominizii (nu toți, dar începând cu Homo habilis), acum aproximativ 2 milioane de ani. 

„Eusocialitatea - organizarea unui grup în caste reproducătoare și non-reproducătoare - a apărut numai la un procentaj infim din linii evolutive, relativ târziu și în timp geologic și aproape în exclusivitate în mediul terestru. Și totuși aceste puține specii care au condus la furnici, termite și oameni au ajuns să domine lumea animală terestră.”

Privind modul în care noi (Homo sapiens), am evoluat pentru a fi ceea ce suntem astăzi, este extrem de corect și chiar viabil să ne uităm la alte creaturi pentru a vedea și, de fapt, pentru a ne putea explica modul în care am evoluat. Pentru a ne răspunde la întrebarea referitoare la cum am reușit să ajungem aici. Prin definiție, entitățile biologice care nu se reproduc nu vor fi capabile să își perpetueze genele, să transmită o parte din ADN-ul lor urmașilor. Deci, cum de există, în continuare, furnicile lucrătoare și muncitoare, din moment ce acestea nu-și transmit „gena de lucrător” mai deaprte? O fi vorba de o unitate mecanică de reproducere care există la un nivel mai înalt decât cel individual - la un nivel, să zicem, „de grup”? Wilson susține că, într-adevăr, așa este. Nu toate creaturile „sociale” sunt și „eusociale”. Ideea în sine este că trebuie să existe un grup de gene suficient de mare într-un grup pentru a oferi o bază suficientă de transmitere a ADN-ului, pentru ca trăsăturile necesare (în acest caz, altruismul) să apară, chiar dacă furnicile lucrătoare nu sunt capabile să se reproducă în vederea generării mai multor furnici lucrătoare. În general, dacă grupul, luat ca unitate, are succes, genele „pentru altruism” favorizate vor continua să genereze furnici lucrătoare, dar dacă grupul produce, de exemplu, furnici „leneșe” care nici nu lucrează și se hrănesc din urma muncii celorlalți, grupul în ansamblu va fi mult mai puțin capabil de supraviețuire. Și aici intervine, bineînțeles, „selecția darwiniană” - selecția naturală care va îndepărta indivizii care nu sunt capabili să se adapteze condițiilor de mediu, lăsându-i doar pe ceilalți, apți, capabili de reproducere și de asigurarea continuității ereditare.

„Umanitatea a apărut în savana africană dintr-o linie de australopiteci, pe aceeași cale, în esență, pe care au apărut și celelalte animale eusociale cunoscute. O forță directoare majoră în evoluția socială a reprezentat-o competiția, adesea violentă, dintre grupuri. Pasul final către nivelul lui Homo a fost activat de combinația dintre un creier inițial mare, păstrarea și controlul focului produs în mod frecvent de trăsnetele dintr-o savană și avantajele grupurilor strâns legate de membri cooperanți.”

Ar fi multe de spus, mi s-a părut mai mult decât o carte de popularizare a științei - o carte care aduce ceva nou și din lectura căreia am plecat mult mai învățat, mult mai bine pus la punct cu multe aspecte care îmi erau absolut necunoscute. Am citit-o ca pe un curs, dar fără să mă plictisesc, fără să fie redundantă sau prea greu de înțeles; mi-a fost accesibilă, fiindcă am avut contact cu un subiect care îmi stârnește interesul și mă captivează. Sunt sigur că mai sunt extrem de multe de spus, extrem de multe de elucidat și de cercetat, dar această carte cred că reprezintă un pilon bun de plecare în studierea originilor profunde ale societăților actuale în care trăim, cu tot ce înseamnă acestea. Le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura Humanitas pentru această carte, Geneza: originea profundă a societății, scrisă de Edward O. Wilson, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți lectur cu spor și pline de învățături! 

Noi, copiii din Bahnhof Zoo, de Christiane F. - Recenzie

Editura: Humanitas

Colecția: Memorii/Jurnale/Biografii

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 360

Traducere: Alexandru Suter

Anul apariției: 2021

„(...) La un moment dat, el trebuie să fi ajuns la concluzia că mama și cu mine suntem cauza mizeriei și suferinței pe care le îndura acum.”

Christiane F. este un copil inteligent şi plin de personalitate care creşte într-un cartier nou construit din Berlinul de Vest. Detestă betonul din jur, suferă din cauza atmosferei tensionate din familie. Dar vrea să-şi trăiască viaţa din plin şi, cu timpul, se refugiază tot mai mult în mijlocul găştii. Cu cei de vârsta ei, Christiane se simte liberă. Se îndrăgosteşte de muzica lui David Bowie, încearcă haşiş şi LSD. La treisprezece ani, ia pentru prima dată heroină. La paisprezece ani, face deja trotuarul ca să aibă bani de droguri. Începe o viaţă nebună, într-o permanentă hăituială. Dar, deşi suferinţa cotropeşte prematur ingenuitatea copilărească, n-o poate risipi cu totul. Când a ajuns să depună mărturie la tribunal, Christiane F. a fost abordată de jurnalistul Horst Rieck, care s-a arătat interesat să afle mai multe despre ea. Timp de două luni, adolescenta şi-a spus, cu totală sinceritate, vibranta poveste de viaţă. La transcrierea înregistrărilor, Rieck şi colegul său, Kai Hermann, au înţeles să păstreze nealterată vocea Christianei, întregind perspectiva ei asupra evenimentelor cu relatările mamei şi ale altor persoane care i-au cunoscut pe tinerii „davişti“ din Berlinul anilor ’70. A ieşit o carte îndrăzneaţă, tristă, fascinantă, care respiră vitalitate prin toţi porii.

„Așa învățam, vrând-nevrând, că tot ce era permis era îngrozitor de plicticos, iar ce era interzis nu putea să nu-ți placă la nebunie.”

Știam că voi fi șocat de această carte, iar intuiția nu a dat greș (nici de data aceasta, din fericire): am citit una dintre cele mai dureroase cărți citite vreodată, una dintre cele mai reale, emoționante, izbitoare și copleșitoare lecturi pe care le-am avut până acum - și, credeți-mă, am citit destul de multe până acum, atât de ficțiune, cât și de memorialistică, (auto)biografii și eseistică. Și spun asta cu toată sinceritatea din lume, deoarece am citit această carte simțind un gol în stomac și realizând cât de prețioasă este, în cele din urmă, viața, dar cât de ușor poți să decazi și să te pierzi în lumea aceasta globalizată, plină de răutate, de oameni care ar face orice pentru bani, chiar și să livreze moartea prin substanțe ilegale, nocive, și mai ales unor copii care s-au pierdut, unul câte unul, într-o lume atât de întunecată, atât de neprimitoare și inadecvată. Noi, copiii din Bahnof Zoo, este o carte pe care nu o pot recomanda oricărei vârste, dar care, la un moment dat, ar trebui citită de absolut orice persoană, pentru că este o carte care te face să vezi lumea cu, efectiv, alți ochi. 

„Învățasem deja destul de multe despre muzica lor preferată. Și, pe lângă asta, începusem să mă familiarizez cu felul lor de a vorbi. Foloseau cuvinte pe care nu le auzisem până atunci. M-am străduit să prind toate expresiile astea noi. Era ceva mult mai important pentru mine decât să-mi îmbogățesc cunoștințele de limba engleză sau să învăț niște formule matematice în clasă.”

Christiane F. crește într-un mediu deloc propice dezvoltării sale emoționale, fiind victima violenței domestice - se pun astfel bazele unui viitor care, după cum vom vedea în carte, este cel al „puștilor cool”, întrucât vrea să intre în acele găști și să se învârtă în aceleași cercuri ca și „cei mari”, să asculte același tip de muzică și să se îmbrace ca ei. Încetul cu încetul, Christiane ajunge să adopte aceleași obiceiuri nesănătoase - fumatul, alcoolul, chiulitul de la școală și, în cele din urmă, la apogeul degradării și pierderii sale, Christiane ajunge să-și „bage în venă”, devenind în totalitate dependentă de substanțele de care, după cum ea spune, „este atât de ușor să renunți”. Nu, este total patologic și greșit, bineînțeles - ca ființe umane, ceva nou ne aduce un aflux de dopamină, pe care-l tot primim în urma unor „tabieturi” similare (ca în cazul lui Christiane, de la început - fumatul, alcoolul, LSD și alte droguri), dar, cu timpul, acestea devenind evenimente regulate, noutatea lor (deci, implicit, plăcerea lor), pălește, ceea ce se întâmplă și cu afluxul de dopamină: intervine plictiseala, deci ceva nou, altceva nou trebuie să-i ia locul - așa că Christiane ajunge, după cum am spus, să-și injecteze în venă (din acest moment, am simțit cum totul începe să devină din ce în ce mai greu de digerat, pentru mine, ca cititor). Dependența apare din cultivarea chimică a unei anumite dorințe. Astfel, sentimentul de dorință devine copleșitor, greu de suportat și de gestionat, ba chiar imposibil, devine complet detașat de faptul că obiceiul acestei dorințe este benefic pentru noi sau, dimpotrivă, ar putea chiar să ne ucidă. Poate multă lume ar putea-o judeca pe Christiane F., i-ar putea judeca alegerile, ar putea-o considera slabă, extrem de slabă, superficială, mânată doar de dorințe de plăcere, întrucât a avut atât de multe recidive, atât de multe încercări eșuate colosal de a se lăsa și de a renunța la droguri. Dar nu. Dependența nu este, nicidecum, semnul unui caracter slab, și cu atât mai mult al lipsei de voință. Dependența este absolut normală, explicabilă fiziologic și biochimic - aceasta apare când circuitele dorinței sunt aduse într-o stare patologică prin stimulare exacerbată, excesivă.

„M-am întrebat de multe ori cum de nu am observat mai din timp ce se petrece cu Christiane. Răspunsul e simplu, dar nu am putut să îl accept decât după ce am stat de vorbă cu alți părinți, ai căror copii treceau și ei prin situații asemănătoare. Pur și simplu, am refuzat să cred că fiica mea este dependentă de droguri. M-am mințit până când n-am mai putut nega faptele.”

Astfel, copleșită de dependență, Christiane ajunge să se piardă într-o lume în care o doză întodeauna o va cere pe cealalta, iar cealalta poate însemna, mereu, ultima. Din lipsă de bani, aceasta ajunge să se prostitueze, iar totul devine un cerc patologic: doză - nevoia de bani pentru altă doză - doză - nevoia de bani pentru altă doză și așa mai departe („Duceam aceeași viață de rahat: client, doză, client, doză”).  Pur și simplu, viața nu mai înseamnă altceva, ci se concentrează în jurul dorințelor de a-și „satisface” dependențele, și asta prin orice mijloace. Nu știu, recunosc că mi-a venit incredibil de greu să cred tot ce-am citit, întocmai pentru că parcă era mult prea real, atât de real încât voiam să neg că, într-adevăr, toate acestea s-au întâmplat, că a existat o perioadă în care, pur și simplu, copiii și adolescențeii mureau de supradoză, se închideau în toaletele publice, în condiții pur și simplu insalubre, și își injectau moarte în vene. Cartea mi-a relevat o perioadă a societății care, într-adevăr, a fost reală, care s-a întâmplat, dar pe care n-aș fi vrut, poate, s-o cunosc vreodată. Deoarece m-a lovit ca un tren de mare viteză, m-a făcut să realizez foarte mult lucruri, legate chiar de dependențele din ziua de astăzi și modul în care acestea ajung să pună stăpânire, atât de nemilos, pe viața cuiva, făcându-l să-și reconsidere toate idealurile, visurile și planurile de viitor. O dependență te poate aduce oricând în genunchi, făcându-te neputincios și, pur și simplu, irațional: viața nu ajunge să însemne decât nevoia de satisfacere a acesteia - consumul care îți aduce, pentru puțin timp, pacea interioară. Și cel mai mult m-a șocat cât de ușor poți să te lași păcălit, cât de ușor poți fi manipulat într-o astfel de lume, și cât de ușor și rapid, extrem de rapid, ajungi să te degradezi și să-ți pierzi toți pilonii de susținere ai propriei vieți. Pe cuvânt, aceasta este una dintre cele mai reale cărți citite vreodată, pentru că Christiane F. își spune povestea fără efervescențe stilistice, fără a o intermedia, o spune exact așa cum a fost, fără perdea și fără a ascunde ceva - iar în spatele tuturor cuvintelor sale, se poate simți o durere pur și simplu tulburătoare. 

„(...) Până la urmă, nu contează dacă îți umfli vena sau tragi pe nas, tot aia e. Numai că, dacă trăgeai pe nas și nu te înțepai, nu erai socotit un adevărat davist. Erai doar unul care se mai prostea din când în când.”

Chiar și atunci când, într-adevăr, începe să aibă certitudinea unei morți inevitabile prin supradozaj, Christiane F. pare să-și fi pierdut, de fapt, orice speranță de recuperare („În după-amiaza aceea, crezusem la un moment dat că se termină totul. [...] Corpul meu nu mai făcea față. Mă lăsa baltă. Știam asta de la alții, care erau acum morți. Și eu au căzut lați de câteva ori după ce s-au înțepat, până când, într-o zi, nu s-au mai sculat. Nu mai înțelegeam de ce îmi fusese atât de frică de moarte. De fapt, mă îngrozise ideea că o să mor singură. Dar daviștii mor singuri. De cele mai multe ori, într-un WC împuțit. Și eu chiar voiam să mor.”) și, în cele din urmă, chiar și dorința de a mai trăi și de a încerca să își redreseze drumul, nevrând să mai fie o povară pentru cei dragi ei, pentru familie și pentru sora sa deoarece, după cum afirmă, un dependent nu face altceva decât să aducă durere și teroare în viața celorlalți diferiți de el („Nici nu mai așteptam altceva. Nu mai știam de ce sunt pe lume. [...] Dar pentru ce să trăiască un davist? Numai ca să-i nenorocească pe alții? În după-amiaza aceea, m-am gândit că era datoria mea să mor, măcar de dragul mamei. Oricum, nu știam dacă-s vie sau moartă”). Atunci când îți pierzi chiar și voința de a mai trăi, nu mai găsești motivele necesare pentru a încerca să-ți revii, un proces de dezintoxicare, de a deveni clean devine cu atât mai greu de suportat și de gestionat. Pentru că, într-adevăr, nu este deloc ușor să renunți la dependențele care, cel puțin impropriu spus, te țin în viață și îți dau „motive ca să trăiești”. Sevrajul este incredibil de brutal, iar mulți nu reușesc să treacă prin așa ceva cu bine, neavând tăria necesară și, e fapt, având dependență prea puternic „încărnată”. Deci Christiane F. nu este deloc un om slab, ci, dimpotrivă, având în vedere și vârsta la care s-au întâmplat toate acestea, este într-adevăr, o copilă încercată de viață și atât de matură. 

„Aproape în fiecare zi spuneam că o să ne lăsăm, iar eu îi povesteam lui Detlef cât de ușor e să renunți.”

Oamenii care sunt dependenți știu că își fac rău. Că își distrug sănătatea, cariera, bunăstarea socială, că pierd familii și prietenii, însă deseori nu reușesc să vadă cât de dăunător și real este comportamentul lor adictiv. Adicția este, printre alte lucruri, un fel de formă radicală de egoism. Una dintre problemele tratării persoanelor dependente probabil este încercarea grea de le face să-și lărgească perspectiva, dincolo de interesul devorator și principal față de satisfacția propriei adicții, comportament care, în cele din urmă, ajunge să le definească identitatea și să le organizeze zilele („Duceam aceeași viață de rahat: client, doză, client, doză”). Nu știu ce-aș mai putea spune, sincer. Nu poți recenzia un volum de memorii, este greu s-o faci - dar această carte, sincer, poate fi citită și ca un roman, deoarece este plină de „aventuri” (să spun așa) extrem de șocante, tulburătoare dar memorabile, care te mișcă și, după cum am mai spus, te lovesc ca un tren de mare, mare viteză. După ce am terminat-o, am simțit nevoia să mă adun și să-mi fac ordine în gânduri dar, ca să fiu sincer, nici până acum n-am reușit. 

„Am priceput că nu pot deveni un alt om peste noapte. Ultimii ani lăsaseră urme adânci în corpul și în mintea mea. Ficatul meu paradit îmi amintea permanent că îmi bătusem joc de el. Și nici nu reușisem să mă acomodez așa, cu una, cu două, la viața pe care o duceam la mătușa mea. Îmi sărea țandăra din nimic. Tot timpul ieșeau scandaluri. Nu mai rezistam la stres, nu mai suportam nici un fel de agitație. Și, când picam în butoiul cu melancolie, mă gândeam că aș fi putut să ies foarte ușor din starea aia trăgându-mi o doză.”

Este una dintre cele mai puternice cărți citite vreodată; am vrut să mă apuc și de serial dar, pe cuvânt, chiar îmi este frică să o fac. Simt nevoia să mai las timp să treacă, să-mi mai revin și să mă adun, deoarece mă gândesc că, înainte de toate, dacă o carte m-a făcut să mă simt așa și mi-a stârnit atât de multe trăiri, atunci o imagine „clară”, „brută” (deși din perspectiva unui regizor), sunt sigur c-ar da, pur și simplu, cu mine de pământ. Deci, din aceste motive, cred că am să mai las timp să treacă, dar cu siguranță am să abordez și serialul. Culmea a fost că am citit această carte în timp ce mai citeam o carte, tot de non-ficțiune, legată de droguri și psihedelice, și parcă s-au împletit într-un anumit fel - mi-a fost mult mai ușor să înțeleg nevoia de droguri ale lui Christiane, să-i înțeleg dependența și mecanismele prin care aceasta „lucrează” și o controlează pe biata fată. Bineînțeles, asta n-a făcut cu nimic mai ușor de rumegat cartea. Repet, am simțit-o până în profunzimile sufletului, deoarece m-a mișcat teribil, teribil de tare. Le mulțumesc nespus prietenilor de la Editura Humanitas pentru această carte, Noi, copiii din Bahnhof Zoo, de Christiane F., pe care o puteți găsi AICI. Să aveți lecturi așa cum vă doriți și pe placul vostru, alături de o zi liniștită și o săptămână ce urmează cât mai cu spor!

Doamna Nobel, de Lisa Strømme - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2020

Traducere: Carmen Pațac

„- (...) Moartea nu face nici o deosebire între milionar și sărac, între geniu și om simplu. La sfârșitul zilei suntem toți egali. În moarte ca și în religie, doar sufletul contează.”

Născută în Yorkshire în anul 1973, dar crescută la Leeds, Teheran și Glasgow, Lisa Strømme a studiat la Universitatea Strathclyde din Glasgow, fiind licențiată în marketing. De-a lungul timpului a avut mai multe slujbe, lucrând pe rând ca traducătoare, redactoare, profesoară de limba engleză, pentru ca în cele din urmă sa-și asume rolul de organizatoare a unor ateliere de dezvoltare a creativității. În prezent locuiește în Norvegia împreună cu soțul ei și cei doi copii ai lor, în apropiere de Åsgårdstrand, și predă cursuri de creativity coach. E fascinată de istorie și pasiunea ei constă în a scrie roman istoric. Fata cu fragi (The Strawberry Girl; Humanitas Fiction, 2017), romanul ei de debut publicat în Marea Britanie în aprilie 2016, avându-l ca personaj central pe pictorul norvegian Edvard Munch, s-a bucurat de mare succes, fiind tradus în peste zece limbi. Humanitas Fiction publică în 2020, în premieră mondială, traducerea celui de-al doilea roman al Lisei Strømme, Doamna Nobel (Madame Nobel).

„(...) Destinul lui Sofie nu diferă cu nimic de ce a fost întotdeauna: să frece podele și să curețe, să fie tâmpita care nu e bună de nimic decât de servitoare. E doar o vânzătoare de flori și cu asta, basta. E invizibilă, o servitoare cu o pată pe jupon.”

Autoarea bestsellerului Fata cu fragi revine cu un roman impresionant, inspirat de fapte reale – povestea de dragoste dintre Alfred Nobel și Sofie Hess. După o documentare minuțioasă, pornind de la corespondența celor doi, Lisa Strømme ne dezvăluie suișurile și coborâșurile unei iubiri de-o viață, precum și luminile și umbrele personalității chimistului și filantropului suedez. Bazat pe scrisorile secrete dintre Sofie Hess și Alfred Nobel, romanul Doamna Nobel ne arată cum puterea dragostei poate duce la acte de o imensă generozitate, care schimbă lumea noastră pentru totdeauna și ne redă încrederea în umanitate. Sofie Hess lucrează la florăria lui Frau Schiegl în Baden, un mic oraș balnear de lângă Viena, unde își petrec verile oameni bogați din toată Europa. Înconjurată de frumusețe, tânăra nu este fericită: pentru ea, florăria e o închisoare, deoarece nu a ajuns aici de bunăvoie, iar Frau Schiegl îi face viața grea. Dar când celebrul Alfred Nobel, „regele dinamitei“, o cunoaște din întâmplare, viața lui Sofie se schimbă. Nobel îi promite să o ajute și o însoțește la Paris, unde o instalează în lux și îi oferă accesul la educație, nebănuind că tânăra are un secret, pe care, îndrăgostită fără speranță de el, încearcă să-l ascundă. Bântuit de vinovăție pentru accidentele și victimele provocate de invenția lui, Alfred Nobel se luptă cu propria conștiință și cade adeseori pradă depresiei, iar Sofie îl înconjoară cu afecțiune. Pe măsură ce relația lor trece prin încercări și despărțiri, dragostea lui Sofie, bunătatea și sprijinul ei constant sunt cele care îl inspiră pe celebrul chimist să dăruiască omenirii cea mai importantă invenție a lui: o fundație care va încununa, an de an, cele mai strălucite minți.

„- Că o să m-apuc să învăț, zise Sofie. I-am spus că oricine poate să învețe, chiar și eu.”

Am avut deosebita ocazie de a o cunoaște pe Lisa Strømme în cadrul Festivalului FILIT, care se ține, anul, la noi în oraș, la Iași. Încă de pe-atunci, când publicase doar Fata cu fragi, Lisa Strømme mi s-a părut un om frumos și cald, cu o iubire nemăsurată pentru literatură, artă și creație. Deși am citit primul ei roman acum mulți ani, nu îmi amintesc mare lucru în afară de faptul că mi-a plăcut foarte mult (drept care, cu siguranță, îl voi reciti anul acesta; oricum, cred că putem cu toții să spunem că, deseori, poate nu ne amintim precis un anumit lucru, dar ne amintim, cu certitudine, cum ne-a făcut să ne simțim). Și îmi amintesc că Fata cu fragi chiar m-a făcut să mă simt bucuros că în această lume există scriitori atât, dar atât de frumoși și plini de povești. În altă instanță, Doamna Nobel a fost romanul pe care l-am început ieri dimineață, prin jurul orei nouă-zece, și l-am terminat aseară, undeva pe la ora douăzeci; putem trage concluzia, evidentă de altfel, că mi-a plăcut acest roman extrem de mult. Și nu numai că mi-a plăcut, dar am simțit că, prin el, ajung să-l cunosc mult mai bine pe domnul Alfred Nobel, „regele dinamitei”, dincolo de imaginea clasică pe care probabil o are toată lumea, văzută din prisma Premiilor Nobel (pe care, să spun așa, el „le-a inventat”).

„(...) A fost o naivitate fără leac să creadă c-ar putea să-l impresioneze pe Alfred, să creadă c-ar putea deveni altceva decât vânzătoare. Indiferent cât se străduiește, literele nu vor să arate cum trebuie și cuvintele nu vor să se formeze.”

Povestea m-a captivat și prin faptul că, în cele din urmă, este inspirată din fapte reale. Lisa Strømme a călătorit și s-a documentat timp de doi ani asupra vieții lui Alfred Nobel, discutând cu experți din diferite țări pentru a se asigura, astfel, că informațiile pe care urmează să le surprindă în cartea de față sunt adevărate și viabile. Însăși ea afirmă că este fascinată de Alfred Nobel, deci putem spune că această carte este într-adevăr dedicată marii personalități și acestui om pentru care, mai mult decât orice, munca a însemnat întreaga sa viață. Romanul ne spune povestea lui Alfred și a lui Sophie, o femeie simplă care lucrează la o florărie, pentru care viața înseamnă doar a-i face pe plac lui Frau Shiegl, femeia la care a fost trimisă de către tatăl său pentru a munci și a câștiga niște bănuți. Ea nu este învățată, nu știe să citească, însă totul se schimbă în momentul în care îl cunoaște pe Alfred, care-i promite acesteia tot ce este mai bun - și anume educație. Astfel, Sophie pleacă de la florărie și intră într-o lume în care, încetul cu încetul, își găsește locul, dar nu fără a face sacrificii; se îndrăgostește de Alfred și, la rândul lui, aceasta să manifeste anumite sentimente față de Sophie. Totuși, drama celor doi izvorăște din faptul că Alfred are alte credințe, el vede iubirea altfel: pentru Alfred, un om de știință, un inventator de renume, munca înseamnă totul, munca până la epuizare și până la degradare, iar iubirea nu poate însemna decât o piedică în fața țelurilor sale. Pe măsură ce Sophie începe să simtă lucrurile din ce în ce mai puternic, Alfred nu-i este alături și, mai mereu, este plecat prin alte țări în interese științifice; cei doi vor fi nevoiți să reconsidere tot ce știau despre iubire, sacrificiu și devotament.

„- (...) Să ceri dezarmarea pur și simplu înseamnă aproape să te faci ridicol fără să câștige nimeni nimic. O națiune trebuie să poată să se apere, spune el, și națiunile trebuie mai întâi să cadă de acord să sprijine pacea înainte de a putea începe să vorbească despre dezarmare. Dacă ar exista o armă capabilă să anihileze toate națiunile, s-ar putea găsi vreo motivație mai puternică pentru susținerea păcii? Ar fi ceva care descurajează războiul.”

Pentru mine, acesta a fost un roman de o intensitate aparte - n-am putut să-l înțeleg pe Alfred (de fapt, nu că nu am putut, dar mi-a fost atât de greu să-i accept justificările) și, de asemenea, nici pe Sophie (n-am putut să-i accept convingerile, motivele pentru care, deși Alfred era un om rece, mult prea devotat muncii, a continuat să fie lângă el - spera la o schimbare, spera ca în sfârșit acesta să-și dea seama că ceea ce contează cu adevărat nu este renumele, ci iubirea), însă într-adevăr asta s-a întâmplat și în realitate, ceea ce m-a mișcat enorm: în numele omenirii, Alfred se dedică în totalitate muncilor și descoperirilor sale, sperând să schimbe cursul istoriei, dar în același timp este măcinat și zbuciumat de tot ceea ce se scrie despre el în presă, despre cum îl consideră lumea, despre cum dinamita a fost, în același timp, un blestem și o mântuire, revoluționând numeroase domenii. De cealaltă parte, Sophie întruchipează imaginea omului pentru care liniștea interioară, iubirea și pacea sunt adevăratele valori, iar omul n-ar trebui niciodată să nege importanța acestora. N-ar trebui niciodată să se dedice într-atât muncii sale, privându-se de bucuriile căminului și de confortul unui pat cald. Mentalitatea lui Alfred nu neapărat că nu-i este inaccesibilă dragei de Sophie, dar îi este greu de acceptat - în aceeași măsură, Alfred consideră că Sophie ar trebuie să se ocupe doar de propria-i educație, deoarece numai aceasta poate revoluționa și schimba lumea într-un loc mai bun. Mințile sclipitoare sunt cele care luminează întunericul, într-o lume aflată într-o beznă atât de densă.

„- Are standarde imposibil de înalte și ține foarte mult la numele nostru, spune Emanuel. E un om pe care-l mulțumești cam greu. Bietul unchi Alfred! Nu are decât intenții bune. La fel ca tata. Mă tem, Fräulein Hess, că e o trăsătură a familiei Nobel. Nu-l poți învinui de nimic. În familia noastră se practică etica muncii fără răgaz. Și acum urmează ca guvernul francez să-i acorde onorurile cuvenite pentru asta.”

Dincolo de personajele care m-au convins și m-au emoționat, povestea celor doi este una extrem de profundă - doi oameni care se iubesc, dar cărora viața le pune atât de multe piedici, însă care își regăsesc puterea de a se regăsi și de a retrăi cu aceeași intensitate emoțiile care îi încercau cândva. Stilul de scriere al Lisei Strømme este unul extrem de elegant, rafinat, și am avut, așa, impresia că citesc ceva clasic, ceva de-o subtilitate și o intensitate extrem de plăcute, de-o intensitate absolut minunată. Chiar îmi place cum scrie, aceeași voce romanistă am întâlnit-o de asemenea și în Fata cu fragi, romanul de debut al autoarei pe care l-am citit acum câțiva ani și pe care vi-l recomand în aceeași măsură cu mare drag. Strømme chiar s-a documentat extrem de bine când a scris această carte și acum, după ce am terminat-o de citit, nu simt că am citit doar o carte bine scrisă, ci simt că am plecat din lectură cu niște cunoștințe noi, necesare, cunoscând povestea unui om care, prin premiile sale, va continua să trăiască în sufletele oamenilor care schimbă această lume, și nu numai. Doamna Nobel este ca un document istoric, care spune o poveste ce ar trebui cunoscută de multă, multă lume - nu doar de dragul faptului că Strømme este un om tare frumos, ci și pentru că, într-adevăr, Alfred Nobel, prin invențiile sale, datorită minții și ingeniozității și imaginației sale, a reușit să schimbe lumea în care trăim.

„- (...) Tot ce sunt eu și tot ce am e opera ta. Tot ce citesc, tot ce mănânc, tot ce beau. Hainele de pe mine și pantofii din picioare. Eu sunt creația ta. La urma urmelor, sunt doar o altă invenție făcute de tine pentru tine însuți. Vino aici, pune mâna pe mine, atinge-mi rochia, pune mâna pe colierul meu. Toate sunt ale tale. Tu ții în mână sforile de la marioneta asta. Și dacă ești nemulțumit de propria ta invenție, atunci tu ești de vină.”

Nu voi mai spune altceva, deoarece cred că am spus tot ce-am vrut să ating în această recenzie. Vă recomand cu cel mai mare drag romanul Lisei Strømme, sunt sigur că veți simți această poveste intens și, după ce veți termina cartea, vă veți aminti cu drag de ea. Eu abia aștept să pun din nou mâna pe Fata cu fragi, știu că am împrumutat-o o recent cuiva care voia să o citească. Promit că revin cu o recenzie după ce o voi fi citit din nou. Le mulțumesc tare mult, ca întotdeauna, prietenilor dragi de la Editura Humanitas Fiction pentru această carte, Doamna Nobel, scrisă de Lisa Strømme, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți o zi formidabilă și plină de spor! 

Casa Olandeză, de Ann Patchett - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 352

Traducere: Mihaela Dumitrescu

„Simțeam că toată casa îmi stă în spinare ca o cochilie pe care voi fi nevoit să o car după mine tot restul vieții.”

Ann Patchett s-a născut în 1963 la Los Angeles, iar de la vârsta de șase ani a crescut în Nashville, Tennessee, unde locuiește și în prezent. Între 1981 și 1985 urmează cursurile de literatură de la Sarah Lawrence College, New York, începându-și cariera de scriitoare încă din studenție. Înainte de absolvire, prima ei povestire este publicată în Paris Review. Obține, în 1987, un masterat în creative writing de la University of Iowa. Primul său roman, The Patron Saint of Liars, apare în 1992 și este ecranizat în 1998. Romanul Taft, apărut în 1994, este distins în același an cu Janet Heidinger Kafka Prize, iar The Magician’s Assistant, din 1997, ajunge pe lista scurtă la Orange Prize. În paralel, Ann Patchett colaborează la publicații prestigioase, cum ar fi New York Times Magazine, The Washington Post și Vogue. În 2001 îi apare Belcanto (Bel Canto; Humanitas Fiction, 2007), roman cu o spectaculoasă carieră internațională, recompensat cu PEN/Faulkner Award și Orange Prize, figurând de asemenea pe lista scurtă la National Book Critics Circle Award și IMPAC Dublin Literary Award. În 2007 publică romanul Run, în 2011 Fascinație (State of Wonder; Humanitas Fiction, 2013), iar în 2016 Comuniune (Commonwealth; Humanitas Fiction, 2019). În 2019 îi apare romanul Casa Olandeză (The Dutch House; Humanitas Fiction, 2021), finalist la Pulitzer Prize for Fiction 2020 și nominalizat la Women’s Prize for Fiction 2020 și ABIA Awards 2020, categoria International Book of the Year. Romanele sale sunt traduse în peste 30 de țări. Ann Patchett este și autoarea a trei cărți de nonficțiune. În 2012 figurează pe lista celor mai influente 100 de personalități din lume, apărută în revista Time. În 2017 e aleasă membră a prestigioasei American Academy of Arts and Letters.

„Casa Olandeză era clădirea în care domiciliau acei olandezi cu nume imposibil de pronunțat. Privită din anumite unghiuri, de la distanța potrivită, părea să plutească la câțiva centimetri deasupra dealului pe care era situată. Geamurile care flancau ușile de sticlă de la intrare erau mari cât vitrinele unui magazin și fixate cu bare ornamentale de fier forjat. Ferestrele captau razele soarelui și le reflectau înapoi peste suprafața generoasă a peluzei.”

Casa Olandeză este o poveste despre iubire și sacrificiu, despre absență și generozitate, despre puterea și magia unui loc care poate condamna, dar și vindeca. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în urma unui pont primit pe patul unui spital de campanie, Cyril Conroy face o investiție genială, care îl va transforma într-un mogul imobiliar. Ca orice îmbogățit peste noapte, va cumpăra Casa Olandeză, unde se va muta împreună cu familia sa. „Visul american“ al lui Cyril Conroy se destramă însă, așa cum înainte se întâmplase cu cel al familiei VanHoebeek, primii proprietari ai casei, dar va fi reactivat de ambițiosul său fiu, Danny, și va fi împlinit cu succes de nepoata sa, May. Reușita lui Danny vine cu un preț: Maeve, sora lui, va renunța la propriile visuri, renunțare care vorbește despre sacrificiul pe care numai iubirea îl poate face posibil și îl legitimează. 

„- Singura cale de a înțelege cu adevărat ce înseamnă banii e să fi fost tu însuți mai înainte sărac, mi-a spus el când ne luam pânzul în mașină. (...) Poți să te uiți la oamenii ăștia cât oi vrea și să înțelegi cât au avut de tras, dar tot nu se compară cu a simți greutățile pe pielea ta.”

Elna Conroy își abandonează soțul și copiii, pe Maeve și Danny, pentru a-și căuta mântuirea alături de săraci, în India. După plecarea ei, în extravaganta reședință din Elkins Park, Philadeplhia, viața familiei ăși umrează cursul. Danny o are mereu alături pe Maeve cea acidă și înțeleaptă, temperamentală și altruistă, care compensează fără efort dispariția mamei, absențele îndelungate ale tatălui și îi oferă lui Danny fragmente ale istoriei personale - o busolă necesară bărbatului în care se va transforma. Copiii cresc și se schimbă, dar universul alcătuit exclusiv din cei doi rămâne neatins. Nu acum cum să știe ce le va aduce, sau le va lua, femeia pe care tatăl lor le-o prezintă într-o după-amiazăă. Andrea, viitoarea doamnă Conroy, și cele două fete ale ei nu vor întârzia să se instaleze în Casa Olandeză, parazitând echilibrul fragil al lui Maeve și Danny. Pendulând între Philadephia și New York, între trecutul încă plin de necunoscute și prezentul parcă niciodată consumat până la capăt, cei doi își spun, firesc și fără ranchiună, povestea maturizării, a deciziilor pe care și le-au asumat, privind spre ceea ce au pierdut numai pentru a se ancora mai bine în ei înșiși și în legătura lor de nezdruncinat. 

„(...) Maeve pășea în cameră parcă plutind ca să ajungă la pat fără să facă nici cel mai mic zgomot și se strecura în arcuirea caldă a corpului ei. Adormea neabătută în brațele mamei, simțindu-i în spate bătăile inimii și răsuflarea. Nici un alt moment al vieții nu se putea compara cu așa ceva.”

Probabil Casa Olandeză, primul meu contact cu autoarea Ann Patchett, este una dintre acele cărți care mi-a fost recomandată, de-a lungul timpului, de nenumărate ori. De fapt, auzeam numele lui Ann Patchett la aproape fiecare cititor - însă, bineînțeles, cum îmi este firea, mereu mă feresc (din motive chiar deloc viabile) de autori pe care îi citește multă lume. Ei bine, de curând, mi-am luat inima în dinți și mi-am spus gata, nu se mai poate, trebuie să văd și eu de ce toată lumea o iubește pe Ann Patchett (trebuie să recunosc că m-a impulsionat și faptul că romanul acesta a fost finalist Pulitzer Prize, ceea ce e de altfel o onoare). Evident, mi-am dat seama încă de la început care au fost motivele pentru care lumea îmi tot recomanda să citesc ceva scris de această autoare: e, pur și simplu, incredibil cum a reușit să mă emoționeze încă de la prima pagină a cărții și cum, de-a lungul lecturii, am citit această carte parcă cu o durere în suflet și cu un nod în gât. E formidabil modul în care autoarea a reușit să mă miște, prin povestea spusă, încât acum, după ce am citit cartea, pot spune că, într-adevăr, este una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată, una dintre cele mai profunde și atât, atât de elegante și subtile. Cu siguranță nu va rămâne singura carte pe care o voi citi, scrisă de Ann Pachett, deoarece autoarea și-a câștigat încă un fan. Credeți-mă, merită atenția oricui - și poate e puțin prea devreme să mă pronunț în această direcție, dar știu că n-am cum să fiu dezamăgit de cum scrie Ann Pachett - stilul ei este unul aparte, inconfundabil! 

   „- Dar judecăm trecutul din perspectiva prezentului. Privim înapoi prin lentila a ceea ce știm acum, deci nu cu ochii celor care am fost cândva, ci ai acelora care suntem acum, ceea ce înseamnă că trecutul a fost modificat radical.”

Povestea - pe care, sincer să fiu, am simțit-o până în măduva oaselor - ne este spusă din perspectiva lui Danny, extrem de apropiat de sora lui, Maeve, dar a cărui dramă izvorăște din imposibilitatea de a-și explica de ce mama lor, Elna, i-a părăsit fără când erau mici. Deși familia era una înstărită, iar tatăl lor, Cyril, deși nu era un om deosebit de cald, își întreținea familia, cei doi nu reușesc să-și explice comportamentul lui Elna (trebuie să spun că, la rândul meu, am fost oarecum frustrat de lipsa acestor răspunsuri, care nu rămâneau decât șoapte și dezaprobări din partea celor din Casa Olandeză, care se părea că știu ceva, însă nu vor să o spună). În asemenea circumstanțe, Cyril o aduce la Casa Olandeză pe Andrea care, în momentul în care Cyril moare, se hotărăște să-i dea afară pe cei doi frați, ceea de redirecționează, intempestiv, cursul vieții acestora. Astfel, cei doi frați se apropie și mai mult, pe măsură ce se confruntă cu realitatea devastatoare de a fi aruncați în stradă, dar încearcă să-și regăsească forțele și să-și continue viețile. Bine, gata, aici mă opresc, nu vă povestesc mai multe din acțiunea cărții, deoarece nu face interesul nimănui. Vă spun, însă, că este pur și simplu incredbil cât de bine reușește Patchett să redea realitatea celor doi frați, trăirile lor, gândurile acestora, toate reflecțiile asupra Casei Olandeze și a ceea ce s-a întâmplat de-a lungul timpului în acea locuință. Sfâșiați de contradicții, în special Danny, cei doi frați încerc să găsească răspunsuri, după mult, mult timp, privitoare la cum s-a ajuns în punctul în care nu doar să fie dați afară din propria lor casă, ci la acel punct în care Casa Olandeză pare a fi, de fapt, mai mult decât ceva fizic, ci un fel de stare omniprezentă, un fel de supra-personaj care pare să controleze viețile celor care nu au ce căuta, cu adevărat, acolo. 

„Există momente în viață când faci un salt în timp și trecutul în care erai bine instalat se năruie în urma ta, iar viitorul pe care vrei să îl atingi cu piciorul nu e încă bine conturat, și astfel rămâi un timp suspendat în aer, nemaiștiind nimic și pe nimeni, nemaiștiind nici măcar cine ești tu însuți.”

Deși unii ar putea spune că scriitura este una greoaie, iar totul se întâmplă lent, ei bine, mie mi s-a părut că tocmai asta a făcut ca scriitura să fie simțită la o intensitate mult mai mare. Povestea de familie a celor doi este una extrem de tristă, cu pendulări între trecut și prezent, de-a lungul a mai multor decenii. Casa Olandeză joacă un rol extrem de pronunțat în această poveste, deoarece devine locul în care destinele personajelor - ale tuturor - se îmbină și își dau întâlnire. După mult timp, Maeve și Danny continuă să revină la Casa Olandeză, dar niciodată nu se decid să intre în ea - stau în mașină și, amândoi, deapănă amintiri și își pun întrebări ale căror răspunsuri, de fapt, presupun și mai multe întrebări. Această atracția aproape patologică, ideea unei familii fracturate, dezbinate, în care fiecare își caută liniștea, în care fiecare caută răspunsuri la întrebările care-l bântuie și nu îi dau pace - fac din cartea lui Patchett ceva aproape palpabil, intens, de o profunzime aproape greu de suportat, exhaustivă. Trebuie să recunosc că, așa cum am spus, am simțit această carte până în abisul sufletului, ca o greutate efectivă care nu îmi permitea să citesc fără să mă opresc - simțeam nevoia să iau pauze și să meditez asupra anumitor fragmente, să revin la altele, să le recitesc și să simt, da, să simt și mai intens, încât să înțeleg această carte exact așa cum trebuie. Nu este o carte grea, nu asta vreau să zic, nu este o carte care să vă solicite atenția prea mult, până la oboseală, dar este o carte care vă solicită emoțiile, care mișcă sufletul în voi și care, să spun așa, doare. E o carte care doar prin realitatea personajelor și prin destinul acestora. Până și Andrea, în cele din urmă, mi-a stârnit o sumedenie de emoții, deși ar putea fi considerat, impropriu spus, personajul negativ al cărții, care de cele mai multe ori este inaccesibil cititorului și nu-i provoacă niciun gram de empatie. 

„- Când ne-am apropiat pe aleea de acces și am văzut casa, am avut un șoc. Ăsta-i exact cuvântul potrivit. Știu, pentru tine e ca o a doua natură fiindcă te-ai născut aici. Când erai mic, îți închipuiai, probabil, că toată lumea locuiește într-o casă ca asta.”

Este o carte despre iertare și despre puterea iertării. Este o carte despre fragilitatea ființei, despre cât de mici suntem, de fapt, dar cât de mult putem simți și arde pentru lucrurile care ne sunt dragi și pe care nu le putem înțelege. Este o carte despre sacrificiu, despre regăsire și încercarea de a depăși momentele grele din viață. Este o carte despre nedreptate, despre compasiune și empatie, înțelegere, despre obsesia trecutului și despre greutatea întrebărilor care, niciodată, nu și-au găsit răspunsull. Despre ce dobândesc oamenii, dar și ce, odată cu trecerea timpului, pierd; despre cât de multă însemnătate are un cuvânt spus la timpul potrivit. O carte de o profunzime copleșitoare, uriașă, profund emoționantă, care mi-a depășit efectiv toate așteptările (și, credeți-mă, erau așteptări exacerbat de mari - pur și simplu am vrut să îmi placă această carte încă de înainte s-o citesc; trebuie să recunoaștem, de asemenea, că această copertă este de un simț estetic aparte, și, vă zic, eu, este chiar sugestivă pentru acțiunea romanului). Casa Olandeză chiar este una dintre cele mai frumoase surprize literare ale acestui an, și, cu siguranță, una dintre cele mai bune cărți pe care o voi fi citit anul acesta.

„- Mă întreb când ne-am schimbat.”

V-o recomand cu cel mai mare drag, deja știu câteva persoane care s-au lăsat convinse și au citit-o - drept să vă spun, mi-au mulțumit pentru recomandare și am împărtășit aceleași gânduri: într-adevăr, este o carte aparte, sublimă, de o profunzime incredibilă, cu o poveste care, deși curge lent, te captivează și te poartă ca printr-un basm frumos scris. Cred că merită, fără nicio ezitare, să îi dați o șansă - pentru mine, această carte este aproape de a fi a masterpiece! Le mulțumesc mult de tot prietenilor de la Editura Humanitas Fiction pentru această carte, Casa Olandeză, scrisă de Ann Patchett, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și de o zi răcoroasă și plină de spor!

Ce încredințăm vântului, de Laura Imai Messina - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 216

Traducere: Smaranda Bratu Elian 

„Copilăria se duce pentru oricare dintre noi. Într-o zi toți copiii mor.”

Laura Imai Messina s-a născut la Roma în 1981 și este absolventă de Filologie a Universității Sapienza. La 23 de ani s-a transferat la Tōkyō pentru a-și perfecționa limba japoneză, hotărând apoi să se stabilească în Japonia. A obținut o diplomă în cultură comparată la International Christian University cu o teză despre scriitoarea Yōko Ogawa și apoi un doctorat la Tokyo University of Foreign Studies. În prezent predă italiana în câteva universități prestigioase din capitala niponă. În martie 2011 a creat blogul Giappone Mon Amour, inclus în prezent în site-ul lauraimaimessina.com. A debutat în 2014 cu romanul Tokyo Orizzontale, urmat în 2018 de alt roman, Non oso dire la gioia, ambele cărți bucurându-se de succes. Tot în 2018 publică bestsellerul WA. La via giapponese all’armonia, un ghid dedicat tuturor celor interesați de cultura și obiceiurile tradiționale și contemporane japoneze. În 2020 publică Ce încredințăm vântului (Quel che affidiamo al vento; Humanitas Fiction, 2021), roman care a urcat rapid în fruntea topurilor de vânzare din Italia, deja tradus în peste 20 de limbi și ale cărui drepturi de ecranizare au fost achiziționate de casa de producție Cattleya. Tot în 2020 vede lumina tiparului volumul ilustrat Tōkyō tutto l’anno – Viaggio sentimentale nella grande metropoli. La începutul lui 2021 publică volumul de povestiri pentru copii Goro Goro. Laura Imai Messina își scrie cărțile în cafenelele din Tōkyō sau în metrourile care străbat imensa metropolă și își împarte timpul între Kamakura și Tōkyō alături de soțul ei, Ryōsuke, și cei doi copii, Sōsuke șI Emilio.

„Iar când fericirea devine un lucru, orice atentează la siguranța lui se preface în dușman. Chiar și unul impalpabil ca vântul, chiar și ploaia care cade de sus. Cu prețul vieții ei lipsite de rost, Yui nu avea să lase să i se întâmple ceva rău acelui lucru și locului căruia îi încredința vocea.”

Bestseller internațional, tradus în peste 20 de limbi, Ce încredințăm vântului e o tulburătoare pledoarie pentru viață, inspirată din povestea adevărată a unui loc extraordinar din Japonia zilelor noastre, loc de pelerinaj și consolare după giganticul tsunami din 2011. Când un uragan violent lovește acea zonă, o femeie își riscă viața pentru a se asigura că grădina magică de pe Muntele Balenei nu va fi distrusă. Numele ei este Yui și pe data de 11 martie 2011, când marea a măturat coastele Japoniei, și-a pierdut mama și fiica în vârstă de trei ani. Până să afle din întâmplare, în timpul unei emisiuni la radio pe care o modera, de existența Telefonului Vântului, Yui nu mai avea nici o rațiune de a trăi. Dar călătoria spre Kujira-yama și întâlnirea cu Takeshi, medicul văduv a cărui fiică refuză să vorbească, și cu o întreagă galerie de ființe ale căror răni se vindecă au fost primii pași pe drumul regăsirii unui sens al vieții, reaprinderii speranței, redescoperirii iubirii.

„Dacă nu fericirea, măcar o ușurare începea să se înfiripe ca obiect.”

Vreau să vă spun că nu știam nimic despre această carte, titlul fiind cel care mi-a atras atenția. Ce încredințăm vântului, sună atât de poetic, atât de frumos și metaforic. Și când am început s-o citesc, încă de la prima pagină am știut că voi avea parte de o lectură care să mă miște, care să mă emoționeze și să facă apel la toate trăirile și sentimentele mele. Și așa a fost, întrucât sfârșitul acestei cărți m-a regăsit cu lacrimi în ochi, m-a ridicat și mi-a arătat că viața, dincolo de toate lucrurile urâte pe care le presupune, este și plină de frumusețe, de dragoste și iubire, de liniște; după cum spune un vers dintr-o melodie, one day we are gonna die, but all other days we are gonna live. O carte incredibil de emoționantă despre puterea de a trece peste greutățile vieții și despre cum îți poți regăsi sensul, speranța, când toate acestea ar părea pierdute pentru întreaga veșnicie.

„Oricât timp ar trece, amintirea celor pe care i-am iubit nu îmbătrânește. Numai noi îmbătrânim.”

Îmi plac dramele, trebuie să recunosc, deoarece din ele învăț cât de puternic este, de fapt, omul, și cât de frumos este acesta, cât de plin de dorință și de curaj, fiind capabil să se vindece, și nu vorbesc despre rănile fizice, ci despre acele cicatrici care nu se văd, încărnate, care te țin pe loc și te macină - regrete eterne, gândul că niciodată nu ai putea trece peste anumite întâmplări, că niciodată nu îți vei mai putea găsi drumul în viață, liniștea interioară. Yui, care nu mai găsește niciun motiv pentru a trăi, se retrage în sine și e gata să depună armele, după ce își pierde mama și fiica în tsunami-ul din 2011, redescoperă bucuria de a trăi, puterea de a iubi și de a se încrede în oameni. Într-o lume întunecată, se pare că puterea de a lumina până și cele mai negre gânduri se află tot în oameni care simt, oameni care împărtășesc aceleași dureri și care, la fel, caută să se regăsească și puterea de a trece peste. Bineînțeles, niciodată nu poți trece peste ceva cu adevărat, dar, așa cum zicea și Alice Munro, „regretele trec, întotdeauna trec”; aș putea spune, totuși, că da, într-adevăr, regretele trec, dar cum trec mereu va rămâne. Uneori trebuie să treci prin durere, trebuie să strângi din dinți și să găsești puterea de a te redresa, chiar și atunci când pare că nu mai există motive îndeajunse de bune pentru a o face - după ce își pierde întreaga familie, Yui pare că nu mai are niciun motiv pentru a iubi, pentru a spera, pentru a se bucura de faptul că este încă în viață. Dar totul se schimbă atunci când dă de persoana potrivită!

„În locul acela de surghiun Yui descoperi că mai învățase ceva important, anume că e destul să nu vorbești deloc despre un om pentru a-l anula pe vecie. De asta merită să-ți amintești poveștile, să vorbești cu oamenii, să vorbești despre oameni. Să-i asculți pe oameni când vorbesc despre alți oameni. Să vorbești și cu morții, dacă e nevoie.”

Să nu mă înțelegeți greșit, nu este o carte într-atât de tristă încât să îți transmită stări negative - nu. Este în schimb o carte despre curaj, de fapt, care îți dă curaj și, mai ales, îți dă de gândit, făcându-te să-ți reconsideri motivele pentru care, uneori, ai putea fi trist. Este o carte despre speranță și despre puterea de a lupta, despre regăsirea prin împlinirea iubirii, a iubirii adevărate, păstrând totuși puseul tragic al pierderii persoanelor dragi. Este o carte care te mișcă prin intensitate și prin simplitatea acelor lucruri pe care, deseori, le trecem cu vederea, când de fapt sunt atât de importante în viețile noastre. Chiar este o carte care m-a emoționat până la lacrimi, și nu că nu m-aș fi așteptat să o facă, dar m-a lovit prin profunzimea acelor lucruri simple despre care vorbeam, prin intensitatea scriiturii: emoțiile și trăirile lui Yui sunt aproape palpabile, viscerale, încât e imposibil pentru cititor să nu le simtă chiar dincolo de paginile cărții. Ce încredințăm vântului este o carte de un lirism aparte, de o efervescență metaforică absolut delicioasă, să spun așa, și e exact genul de carte care mereu își va găsi locul în sufletul meu; îmi plac acele cărți care vorbesc despre oameni, care vorbesc despre durerile lor care, la fel de bine, au fost și pot fi propriile-mi dureri. O carte care mă învață poate nu cum să trec peste ele, dar cum îmi pot îmbrățișa și accepta aceste dureri, pentru a lucra în vederea „gestionării lor”.

„(...) poate că alcătuiesc o lume în care nu numai supraviețuitorii își purtau de grijă unii altora, ci în care și defuncții se iubeau și mergeau înainte, acumulau ani și mureau. Trebuie că există un moment de uzură a sufletului așa cum există unul al trupului.”

O poveste delicată, emoționantă și nostalgică, despre acceptarea pierderii, despre iubire și regăsire, ca o meditație profundă asupra lumii care pare să nu mai aibă niciun sens, asupra lumii în care s-a produs un dezechilibru care niciodată nu va mai fi redresat. Laura Imai Messina scrie o carte despre suferință, dar, pe parcursul înaintării în lectură, îi oferă cititorului speranța unei fericiri viitoare, o fericire de neoprit care își va face loc în viața lui Yui, demonstrându-i că, chiar și în cele mai negre ceasuri, viața merită trăită și frumusețea și pacea și liniștea își vor face loc, încetul cu încetul cu încetul, în sufletul fiecăruia dintre noi. Într-adevăr, o lectură memorabilă pe care știu că n-o voi uita vreodată și pe care o voi recomanda cu drag oricui. Laura Imai Messina stăpânește deosebit de bine psihologia umană, inteligența emoțională și are o grijă absolută față de personajele sale, personaje pline de emoții, gânduri și trăiri. Probabil am să mă repet, dar ador aceste cărți, ador felul în care mă fac să mă simt și intensitatea emoțiilor pe care mi le transmit; mereu voi alege o astfel de carte în defavoarea alteia! 

„- Rămâi părinte chiar și atunci când copiii nu mai sunt.”

Voi ați citit-o? Dacă da, sunt tare curios cum vi s-a părut. Mie mi-a plăcut extraordinar de mult - bineînțeles, e strict părerea mea, dar dacă rezonați cu lecturile pe care vi le-am recomandat de-a lungul timpului, sunt absolut sigur că v-ar plăcea - dacă nu la fel de mult - măcar într-o măsură asemănătoare. Este o carte care este imposibil să nu vă miște, deoarece este o adevărată poveste de viață despre speranță și despre cât de puternic este, în cele din urmă, sufletul omului. Le mulțumesc mult de tot prietenilor de la Editura Humanitas Fiction pentru această carte, Ce încredințăm vântului, scrisă de Laura Imai Messina, pe care o puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și de o zi răcoroasă și plină de spor!