Ținutul nomazilor, de Jessica Bruder - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2021

Traducere: Mihaela Apetrei

Jessica Bruder este jurnalist specializat în reportaje despre subculturi și zone întunecate ale economiei americane. A scris pentru Harper's Magazine, New York Times și Washington Post, iar în prezent, predă la Columbia School of Journalism. A lucrat la Starbucks, s-a dat cu snowboardul, este pasionată de chitara electrică, a fost, pe rând, casieră într-un magazin de muzică, consilieră de tabără și chelneriță. Locuiește în Brooklyn împreună cu un câine pe nume Max și o mulțime de plante. A mai scris Burning Book și, împreună cu Dale Maharidge, Snowden's Box: Trust in the Age of Surveillance.

„Se simțea autosustenabilă și liberă. Însă acesta era doar începutul. Următorul pas era să-și găsească un trib, o comunitate, ceea ce unii nomazi numesc «familiota».”

Cum să supraviețuiești în America secolului 21! Cartea care a stat la baza filmului omonim regizat de Chloé Zhao și laureat la Oscar. Bestseller New York Times. De pe câmpurile de sfeclă de zahăr din Dakota de Nord până la campingurile din California și programul CamperForce al companiei Amazon, angajatorii americani au descoperit un nou rezervor de forță de muncă ieftină: persoanele în vârstă, fără locuințe stabile. Cu venituri mici și adesea împovărate de ipoteci, victimele invizibile ale crizei economice au pornit cu zecile de mii la drum, în rulote și dube, formând o adevărată comunitate de nomazi. Într-un vehicul cumpărat la mâna a doua botezat „Van Halen”, Bruder a pornit la drum ca să-și cunoască mai bine personajele, oameni din toate categoriile sociale. Însoțindu-le prin diverse locuri de muncă sezoniere, ea spune o poveste convingătoare și emoționantă despre o zonă întunecată a economiei americane, dar ilustrează și forța și creativitatea extraordinare ale acestor americani tipici care, pentru a putea supraviețui, au fost nevoiți să-și mute casa pe roți și să străbată America în lung și-n lat.

„(...) multe dintre aceste suflete rătăcitoare încearcă să scape de paradoxul economic: ciocnirea dintre chiriile în creștere și stagnarea salariilor, adică o forță de neoprit care lovește un obiect imposibil de clintit din loc. Acești oameni se simt prinși ca într-o menghină, consumându-și tot timpul cu munci istovitoare, care le ucid sufletele și pentru care sunt plătiți doar cât să-și achite o chirie sau rata pentru ipotecă, fără nicio cale de a-și îmbunătăți soarta și fără nicio speranță că vor reuși vreodată să se pensioneze.”

Dumnezeule, ce carte bună; și, mai mult decât atât, ce povești de viață! Ce inspirație și dovadă de curaj, de umanitate, dar în același timp, cu un strop de nebunie și durere. Ținutul nomazilor este cartea pe care am așteptat-o încă de când am văzut filmul (ce-i drept, nu urmărește întocmai aventura jurnalistică a lui Jessica Bruder, însă are ca punct de plecare realitatea pe care aceasta a documentat-o în carte), încă de când Frances McDormand a luat, pentru rolul interpretat, Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță într-un rol principal (a treia oară). Ei, bine, știam că această carte are să îmi placă, știam că voi fi martorul unor povești de viață absolut impresionante, așa că am intrat în lectură știind că aveam să ies din ea cu inima sfâșiată și cu emoții până în cer. Și-a fost de-a dreptul așa cum am bănuit: cutremurătoare, sfâșietoare și dureroasă, dar în același timp atât de puternică, plină de curaj, convingătoare și într-adevăr fascinantă. Poveștile unor oameni care și-au luat viața în mâini și, în dorința de a scăpa din ghearele unei societăți hipercapitaliste, consumeriste, bolnave - sau, de multe ori, chiar din cauza urmărilor viețuirii într-un asemenea „mediu” -, și-au luat „casa în spate” și s-au aventurat în lumea largă și infinită, trăind, de pe-o zi pe alta, așa cum pot. Și devenind parte componentă a unei întregi mișcări de răzvrătire și revoluție. Iar ceea ce acești oameni întrupează este adevărata definiție a cumpătării, bunăvoinței, mulțumirii și păcii interioare.

„(...) taberele Amazon începeau să semene tot mai mult cu microcosmosuri ale unei catastrofe naționale. Parcările de rulote gemeau de muncitori care decăzuseră multe trepte de la confortul lor de clasă mijlocie, considerat mereu garantat. Erau purtătorii de stindard ai tuturor perioadelor economice nefaste care i-au afectat pe americani în ultimele decenii. Cu toții aveau câte o poveste.”

Ce au în comun un fost consilier academic al Universității de Stat din Washington, un fost șofer de taxi, un fost director din domeniul artei, un fost manager de birou și un fost jurnalist? Ei, bine, toți, după ce au urmărit în neant the american dream, ani de zile, s-au trezit, deodată, ca într-o conjunctură neașteptată (și, evident, nefericită), trăind în rulote, în dube, călătorind prin America cea nesfârșită, în căutare de muncă; după ani și ani în care au urmărit acest „vis american”, ei au ajuns să-și dea seama că acesta nu este decât o mare, mare bătaie de cap. Ținutul nomazilor, cartea lui Jessica Bruder, documentează întocmai modul în care acești oameni au ajuns să trăiască în dubițe pe care le-au adaptat în conformitate cu nevoile lor de viață, modificându-le pentru a le adăuga o bucătărie micuță, paturi, ferestre, decorațiuni și tot ce este necesar pentru a crea un mediu optim, deasupra limitei inferioare de simplă supraviețuire și subzistență; eu, unul, habar n-aveam de numărul mare de oameni care trăiesc în acest fel, hoinărind de-a lungul Americii în căutare de locuri de muncă, înființând comunități din ce în ce mai mari de oameni care au același stil de viață; mulți dintre ei trecuți de vârsta pensionării, trăindu-și viața de zi cu zi în vehicule și în corporații care-i exploatează oferindu-le niște salarii de nimic: însă, în situația lor, orice este binevenit, fiindcă de asta depinde viața lor, masa lor următoare sau simpla umplere a rezervorului rulotei care-i va duce în următoarea aventură. 

„Mutându-se în autoutilitare și alte vehicule, oamenii puteau deveni contestatari de conștiință ai sistemului care îi trădase. Puteau renaște în vieți pline de libertate și aventură.”

Pe măsură ce costurile vieții au continuat să crească, iar salariile au început să stagneze, mulți au fost forțați să-și părăsească locuințele, incapabili să asigure plata chiriei, a utilităților, în așa fel încât să mai aibă bani suficienți și pentru mâncare sau alte necesități. Astfel, le-a devenit din ce în ce mai greu să își găsească locuri de muncă într-atât de bune încât să le asigure un venit cât de cât potrivit; astfel, oamenii aceștia au fost forțați de aceste circumstanțe să-și găsească „o modalitate de a trăi” care să nu-i solicite peste puterile de care dispuneau: iar mișcarea „nomazilor” a devenit din ce în ce mai populară, strângând zeci de americani laolaltă, în comunități dintre cele mai efervescente și complexe. În această carte, Jessica Bruder ne spune poveștile lor de viață, poveștile acestor nomazi din zilele noastre. Timp de trei ani, aceasta a călătorit prin țară, cunoscându-i și trăind adesea ca ei, folosindu-se de o dubă pe care și-a achiziționat-o întocmai din acest motiv. Bruder scrie cu compasiune, cu perspectivă, despre acești indivizi muncitori și mândri, care găsesc modalități din ce în ce mai creative de a supraviețui și chiar de a se distra. Unii și-au pierdut casele în momentele de criză economică, alții din cauza bolii și a imposibilității de a mai munci; cu alte cuvinte, pentru mulți acest „stil de viață” nu a fost întocmai o alegere benevolă, ci a fost impus chiar de realitatea societății în care trăiau: incapacitatea de a se mai putea integra, deci drama de a se fi considerat marginalizați și „dați deoparte”.

„Și astfel, chiar din inima Marii Crize s-a născut un vis: visul evadării. Evadarea din zăpadă și gheață, din impozite uriașe și chirii, dintr-un sistem economic în care nimeni nu mai are încredere. Evadarea! Pentru iarnă, pentru weekend, pentru tot restul vieții tale. N-ai nevoie decât de un pic de curaj și de o casă-rulotă de 600 de dolari.”

Oamenii pe care Jessica Bruder îi cunoaște sunt plini de speranță și curajoși, încearcă să rămână pozitivi indiferent de circumstanțele în care se află. Sunt, de asemenea, extrem de inventivi: a fost uimitor - pentru mine - să descopăr modurile în care, în dubițele și rulotele lor, încearcă să supraviețuiască, indiferent de greutățile (deseori, chiar incredibile) cu care se confruntă. Trebuie să recunosc că au fost unele pasaje și adevăruri care m-au înfuriat; este imposibil să citești această carte fără să simți o anumită compasiune pentru acești oameni ale căror povești sunt surprinse între pagini, e imposibil să nu te întrebi cum vor supraviețui mai departe, sau dacă vor supraviețui. Dar, în același timp, ei sunt dovezile faptului că viața nu trebuie trăiată neapărat așa cum ne-o arată alții că trebuie trăită, nu trebuie să facem parte dintr-un sistem dezechilibrat, limitant, care taie aripile oamenilor, care face diferențe exacerbate între diferite „pături sociale”, care exploatează, consumă și este de-o voracitate patologică. Nu. Ei sunt dovada faptului că fericirea se arată în forme din ce în ce mai necunoscute, iar omul este capabil să fie fericit fără să fie, în același timp, plin de lucruri materiale și de bani. 

„«În multe feluri, noi, nomazii prezentului, suntem exact ca oamenii muntelui din vechime: ne place să fim singuri și în mișcare, dar avem deopotrivă nevoie ca, din când în când, să ne adunăm laolaltă și să stabilim legături cu oameni care gândesc în același fel și ne înțeleg».”

Celălalt aspect (pentru mine, destul de important și revelator) al acestei cărți a fost documentarea autoarei în ceea ce privește modul în care marile companii profită de pe urma acestor persoane încercate de soartă. Amazon, în special, a găsit o modalitate de a câștiga o mână bună și ieftină de lucru de pe urma acestor „oameni trecători”. Ei trimit persoane însărcinate cu recrutarea lor chiar în taberele pe care „nomazii” și le creează, pentru a le promite locuri de muncă temporare, de vacanță; le promit parcare gratuită și salarii satisfăcătoare. Totuși, aceștia sunt oameni de 60, 70 sau chiar 80 de ani, forțați să muncească (și) 12 ore pe zi. Este vorba de o muncă fizică solicitantă, deseori soldată cu accidente tragice, în schimbul unor bănuți de nimic. În fine, nu aș putea spune nimic despre un antreprenor cum e Bezos, fondatorul, care are o avere netă de peste 100 de miliarde de dolari; nu e capabil să plătească un salariu integru unor persoane? Mda. Oricum, cartea este tare bine documentată, reiterând, încă o dată, cât de capabili sunt oamenii să-și găsească modalități de supraviețuire, bucurându-se în continuare de frumusețea vieții. Majoritate oamenilor despre care scrie Jessica Bruder au ales să-și vadă viața ca una eliberată de materialist și consumerism, mai degrabă decât una plină de dificultăți și greoaie. Mi-a fost greu să nu fi simțit un oarecare sentiment de invidie în acest stil de viață liber, dar, totuși, cu siguranță nu este unul pe care mi-l doresc. 

„«... Acceptarea sărăciei și a faptului că ești probabil considerată săracă este un lucru dificil. Acest stil de viață ni s-a prezentat drept incitant și inovator, și așa și este. În orice caz, adevărul în treaba asta e că cei mai mulți dintre noi fac asta din cauza situației financiare... (...)».”

Am închis această carte având în minte un respect profund pentru această familie de nomazi. Pentru acești oameni care și-au luat viața în mâini și trăiesc liberi, lipsiți de încorsetările unei societăți care, de cealaltă parte, îi vede ca niște inadaptați, ca niște incapabili, ca niște homeless fără rost în viață, exploatându-i în cele mai nerușinate și oribile moduri cu putință. Dar, până la urmă, este vorba despre încercarea lor de a-și asigura un bănuț, chiar dacă este inferior muncii pe care o depun și pericolelor la care se expun, prinși într-un sistem care îi obligă pe oameni, chiar și pe cei bătrâni, să fie parte integrantă a unor astfel de situații și conjuncturi. Chiar vă recomand cu mare drag această carte, Ținutul nomazilor, este o lectură de-a dreptul fascinantă, sunt sigur că o să vă placă, chiar dacă nu sunteți fani ai cărților de non-ficțiune. Foarte ușor, le-ați putea vedea ca niște povești: poveștile unor oameni curajoși, luminoși, fericiți și liberi. Plini de speranță și, cu certitudine, statornici acelor valori umane care se numără printre cele mai de preț: iubirea față de aproapele tău și libertatea ființei! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru, alături de un sfârșit de săptămână liniștit! 

Haosul din urma ta, de Carlos Montero - Recenzie

Editura: Univers

Categoria: Ficțiune

Colecție: Noutăți

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2021
Traducere: Elena-Anca Coman

„Înțeleg întunecimile sufletului, nu sunt străină de ele.”

Carlos Montero (Celanova, Ourense, 1972) a absolvit Știința Informației la Universitatea Complutense din Madrid. A lucrat peeste șaisprezece ani în domeniul audiovizualului, ca scenarist de cinema și teatru. A scris câteva dintre cele mai de succes seriale TV spaniole, ca Al salir de clase și El Comisario, printre altele. Este creatorul serialului Física o Química. Printre cele mai recente lucrări ale sale se numără adaptările de succes El tiempo entre costuras, bazat pe romanul best-seller semnat de María Dueñas, și Apaches, după cartea cu același titlu de Miguel Saez. În 2012 a debutat cu romanul Los Tatuajes no se borran con Laser. Romanul Haosul din urma ta (2016, tradus la Editura Univers, 2021, de către Elena-Anca Coman) a fost adaptat într-un serial de opt episoade, pe Netflix. 

„- (...) Când cineva apropiat moare, întotdeauna insistăm să dăm o semnificație oricărui moment trăit în ultimele zile. Și cu atât mai mult când acea moarte... acea moarte...

- A fost o sinucidere. Poți s-o spui. O știm cu toții. E-n regulă.”

Acest roman premiat este un thriller psihologic intens, scris din perspectiva protagonistei, Raquel, o tânără profesoară de literatură care-și caută un loc de muncă și acceptă un post la o școală în Novariz, orașul natal al soțului ei. În prima zi de lucru, tânăra descoperă că Elvira, predecesoarea ei, se sinucisese, iar la sfârșitul orelor de curs găsește în geantă un bilet pe care scrie: „Ție cât o să-ți ia până te sinucizi?”. Raquel e hotărâtă să afle cine e în spatele amenințării și bineînțeles că profesoara de dinaintea ei începe să devină o obsesie. Ce i s-a întâmplat? De ce era atât de deprimată când toți elevii ei o adorau? Oare chiar s-a sinucis sau a ucis-o cineva? Se va repeta același scenariu? Și mai ales: de ce unele indicii au legătură cu soțul lui Raquel? Un roman care începe ca o poveste a unei profesoare hărțuite, dar se transformă rapid într-un thriller pervers și plin de suspans. Haosul din urma ta, roman care a câștigat Premiul Primavera de Novela 2016, este o carte despre slăbiciunea umană, despre fragilitatea relațiilor, despre vină și minciunile pe care le spunem și secretele pe care le ținem fără să ne dăm seama de consecințe.

„Dar acum mă gândesc că, dacă ar fi adevărat, dacă ar fi adevărat că Viruca a avut vreo legătură cu băiatul sau că băiatul voia ceva de la ea ce nu a obținut și de aceea a început să o hărțuiască, din pură frustrare, ceea ce nu are sens este că puștii încearcă să mă hărțuiască și pe mine. Dacă Viruca a fost hărțuită pentru că a frânt o inimă sau pentru că nu s-a lăsat cucerită, de ce naiba încercau acum să-mi arunce momeala mie?”

Stop the world, pentru că, în sfârșit, s-a tradus această carte și la noi (da, surpriza a fost deosebit de mare pentru muuuulte persoane care au văzut, când am postat la story, că citesc această carte), deoarece o așteptam de ATÂT de mult timp! Mi-a plăcut extraordinar de mult mini-seria de opt episoade de pe Netflix, pur și simplu am devorat-o; dar, acum, după ce am citit cartea, pot spune - bineînțeles, deloc surprinzător - că romanul mi-a plăcut mult mai mult. Mă temeam, oarecum, de faptul că având în vedere că deja știu „care-i treaba” și „încotro merg lucrurile”, plăcerea lecturii avea să fie știrbită și minimalizată, dar n-a fost cazul: cartea mi-a oferit o perspectivă mult mai largă asupra anumitor situații, mi-a explicat mult mai bine anumite întrebări pe care, după ce am terminat serialul, încă le aveam; și, de altfel, având în vedere că am văzut serialul acum mai bine de un an, chiar uitasem anumite lucruri. Deci, dacă ați văzut serialul înainte de a fi citit cartea (ceea ce, cel mai probabil, pentru mulți s-a întâmplat), vă asigur de faptul că nu, serialul - deși bun, foarte bun - nu se ridică la înălțimea cărții. Pentru că proza lui Carlos Montero reușește să contureze mult mai bine personajele, făcându-le mult mai reale, potențând gravitatea situațiilor și toată nebunia spre care, încetul cu încetul, totul se îndreaptă. Doamne, cât am așteptat această carte, și cât mă bucur că nu m-a dezamăgit câtuși de puțin!

„- (...) tot ce scriem, trimitem, șterge, păstrăm, tot, absolut tot lasă o urmă. Cu atât mai mult dacă nu faci nici măcar minimul efort de a o șterge.”

Vorbim, deci, de așteptările MARI pe care le aveam de la romanul lui Montero; l-am recomandat, imediat ce l-am terminat, tuturor celor care știu că abordează genul thriller și sunt fani ai acestei tagme literare - pentru că, sincer să fiu, am certitudinea că lecturarea acestei cărți nu îi va dezamăgi. Romanul lui Carlos Montero este plin de situații neașteptate, având drept punct de plecare o intrigă extrem de bine construită și pusă la punct: profesoara, Raquel, pare că, încet dar sigur, are să aibă același destin ca și „Viruca”, fosta profesoară de literatură care, în niște circumstanțe bizare, este găsită moartă, iar cauza se presupune a fi propria-i sinucidere. Cu toate acestea, pe măsură ce înaintezi în lectură, îți dai seama că anumite lucruri încă mișcă, nu sunt prea credibile, ceea ce te face să-ți pui, ca cititor, anumite întrebări. Oare chiar s-a sinucis Viruca? Dacă da, de ce, având în vedere că era o femeie atât de frumoasă, o profesoară atât de bună, care câștigase deja încrederea elevilor ei? Iar totul capătă conotațiile unui fel de joc de-a șoarecele și pisica în momentul în care cineva începe să o amenințe pe Raquel, să o hărțuiască și să o atace în cele mai neașteptate moduri: intrând chiar în viața personală a acesteia, gata oricând să scoată la iveală anumite secrete care ar crea un haos nebănuit în viața acesteia. Și, totuși, Raquel nu depune armele și, încetul cu încetul, se strecoară între ițele unei realități brutale, șocante și de-a dreptul periculoase: o lume în care dacă știi prea multe, poți plăti cu propria-ți viață și siguranță. O lume dominată de cei care, în grozăviile sărăciei, în criza financiară a orașului, nu știu ce înseamnă cumpătarea și moralitatea.

„- Pentru că soțul ei nu te va lăsa s-o uiți, pentru că elevii nu te vor lăsa s-o uiți și pentru că tot liceul și tot satul sunt încă prea traumatizați după moartea ei încât să șteargă totul cu buretele. Ia zi... ce știi despre ea sau, mai bine zis, ce vrei să știi?”

Mi-a plăcut, repet, la nebunie Haosul din urma ta. Direcția în care a mers totul, stilul romanist al lui Montero, personajele, intriga, cadrele narative. Toată atmosfera care devenea, pe măsură ce înaintam în lectură, din ce în ce mai tensionată, claustrofobică, apăsătoare; ajunsesem în punctul în care nu mai știam ce să cred, deoarece nu se întrevedea nimic previzibil în ceea ce urmează să se întâmple. Situațiile deveneau și mai periculoase, ieșeau la iveală noi secrete, noi descoperiri care, pur și simplu, dădeau de pământ cu tot ceea ce știam, cu tot ceea ce bănuiam (sunt sigur că dacă n-aș fi văzut deja serialul, totul ar fi fost exponențial potențat). Raquel, o, cât de mult am compătimit-o, martor la tot ce i se întâmpla, la toată hărțuirea de care a avut parte. Și, totuși, motivul, ah, motivul pentru care toate acestea s-au întâmplat - jos pălăria, Montero, chiar te-ai jucat șmecherește cu sufletul meu. Nu știu dacă această carte este neapărat cel mai bun thriller citit (na, trebuie să avem în vedere că sunt un pasionat al acestui gen literar, deci am citit destul de multe la viața mea), dar știu cu siguranță că a fost o carte care m-a șocat, m-a mișcat și m-a făcut să trec printr-o multitudine de stări, dintre cele mai polarizate și neașteptate: furie, nervozitate, mâhnire, dar și bucurie, speranță și, în sfârșit, emoție. Totul a fost un cumul de stări, care a culminat cu sfârșitul acestei cărți: un sfârșit de-a dreptul șocant, cutremurător și zguduitor. Nu m-aș fi gândit nici măcar o clipă că, într-adevăr, așa ceva chiar ar putea fi posibil și, din nefericire, oamenii chiar sunt capabili de asemenea orori. 

„«Nu. N-o face, Raquel, nu ceda. N-o face. N-o poți face. Te observă. Gândește-te că cel care ți-a trimis mesajele te observă. Și se a bucura de capitularea ta. Nu-i face pe plac. N-o face. 

Mă ridic de pe saun. Iau o cretă. Chiar o să scriu? Nu trebuie. Nu trebuie. Nu trebuie. Nu trebuie. Nu trebuie. Nu trebuie. Nu trebuie». 

Însă degetele mele par a avea viață proprie și înainte să-mi dau seama, am scris: «mâine examen».”

Nu știu ce aș mai putea spune, chiar nu știu. Nu pot decât să vă recomand cu cel mai mare drag această carte, Haosul din urma ta, scrisă de Carlos Montero; mă bucură nespus faptul că, după ce am postat cum că aș citi această carte, reacțiile au fost dintre cele mai frumoase - multă lume nu știa de fapt că a fost, în sfârșit, tradusă și la noi, și nu le-a trebuit mult să-și dea seama că, într-adevăr, este o carte care mi-a plăcut și pe care o recomand. Totul, dar absolut totul la ea este fără de cusur: personajele complexe, curajoase, misterioase, care au conflicte interioare și traume, atmosfera tensionată și întunecată, periculoasă, violentă, cu toate secretele și minciunile, ritmul alert, dinamic al cărții (ah, da, cred că nu trebuie să mai menționez că am citit-o într-o singură zi, atât de tare m-a prins!), încât n-am putut să o las jos, abia așteptam să văd ce, pentru Dumnezeu, urmează să se mai întâmple, stilul romanist al lui Montero, într-adevăr un autor inteligent care știe cum să se folosească de puterea cuvintelor, oferind cititorului o proză acută, directă, dar și de-o efervescență stilistică anume (vorbesc, aici, de fragmentele profunde, deep, care, de obicei, mi se pare că ar face „o casă bună” cu un roman din acest gen, în speță thriller). Chiar vi-l recomand cu mare drag, și mai multe nu cred că are rost să spun - este o carte pe care, cu siguranță, o veți adora! Și, deși nu zic asta des, chiar am certitudinea (și mi-o asum) că o s-o găsiți la fel de interesantă pe cât am găsit-o și eu. Mulțumesc enorm prietenilor de la Editura Univers pentru că au tradus-o, punându-ne-o astfel la dispoziție; cartea o găsiți AICI. Să aveți doar lecturi frumoase și pline de spor!

Trilogie murdară la Havana, de Pedro Juan Gutiérrez - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Eroscop

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2007

Traducere: Ana-Maria Tamaș

„- Da, aceluia de se naște sărac, îi cade doar căcat din cer.”

Pedro Juan Gutiérrez s-a născut în Matanzas, Cuba, la 27 ianuarie 1950. Jurnalist în presa audio-vizuală, ziarist la revista săptămânală Bohemia, editor, scriitor, pictor şi sculptor, Gutiérrez este o replică de tip cubanez a Marchizului de Sade, a lui Henry Miller, Rimbaud, Nabokov sau Bukovski. În ciuda succesului internaţional al romanului autobiografic Trilogie murdară la Havana şi a premiului Alfonso García Ramos, conferit în Spania (2000) romanului Animal tropical, cărţile lui Gutiérrez au fost mult timp interzise în Cuba. A mai scris: Carne de perro (pentru care i s-a acordat premiul Narrativa Sur del Mundo), El insaciable hombre arana, Nuestro GG en la Habana etc. Editura Trei a tradus şi publicat deja și celelalte romane din seria havaneză: Animal tropical (2009, Editura Trei, traducere de către Ana-Maria Tamaș) şi Regele Havanei (2010, Editura Trei, traducere de către Ana-Maria Tamaș).

„Erau oameni disperați. Și poate curajoși. Nu știu. Presupun că ignoranța și curajul se iau de mână.”

Gata. Ultima carte scrisă de Pedro Juan Gutiérrez despre care voi vorbi (scrie). De altfel, cartea care mi-a plăcut cel mai mult, întrucât am găsit în ea o voce mult mai autentică decât în celelalte romane, Animal tropical (despre ea am scris AICI) și Regele Havanei (despre care am scris AICI) - care, oricum, mi-au plăcut și ele deosebit de mult, însă am simțit că aceasta ar avea ceva mai special. Ceva mai dur, mai real, mai emoționant. Ceva mai simbolic. O fi datorită faptului că, într-adevăr, este o carte autobiografică? O fi fost datorită faptului că l-am simțit pe Pedro Juan Gutiérrez „despuiat”, dezbrăcat în fața mea, în toată-i splendoarea romanistă, în toată duritatea și intensitatea cu care a trăit anumite lucruri? Anumite situații? Anumite întâlniri? Se prea poate, de fapt. Oricum, mi se pare că, prin lecturarea unei cărți autobiografice, deseori este cu neputință să nu te apropii și mai mult de scriitor, mai ales după ce i-ai citit celelalte opere, în speță, de ficțiune. Și cred că faptul că am citit această carte ultima, după ce am citit celelalte două cărți, a potențat și mai mult modul în care proza lui Pedro Juan Gutiérrez m-a răvășit. Sunt sigur, oricum, că așa s-a întâmplat.

„Pedro Juan, singurul mod în care poți trăi aici e să fii nebun, bețiv sau să dormi.”

Pedro Juan Gutiérrez dă viață cărților sale de ficțiune, întrucât o autobiografie cu siguranță are să fie cel puțin la fel de intensă și efervescentă. O carte plină de imagini vii, euforice, o carte plină de senzualități erotice, pornografice, o carte despre izolare, despre singurătate și vicii. Despre înstrăinare și căutarea identității, despre explorarea vieții prin intermediul altuia; o carte despre retragere, despre mizerie și contrabandă, cu un realism impudic, un realism murdar, bolnăvicios, în miasma înfiorătoare a Havanei, unde femeile se vând ca să aibă ce mânca, bărbații se masturbează la colț de stradă în euforia și mânați de pofte și dorințe carnale. O lectură explicită, provocatoare, pe care, după cum am spus, mulți ar putea-o găsi nepotrivită și mult prea jignitoare; Pedro Juan Gutiérrez nu face interes în a folosi metafore, cuvinte frumoase, subtile - nu. El este direct, lipsit de orice inhibiție și pudoare, iar proza sa se înscrie într-o tagmă literară aparte, una dură și nu prea bătătorită, una în care, pentru a aparține ei, ai nevoie de curaj și de asumare. După părerea mea, chiar trebuie să ai curaj să scrii așa - și pentru un astfel de curaj, care se înscrie de altfel într-o formă estetică, după părerea mea, viabilă, Pedro Juan Gutiérrez chiar este un scriitor care îmi place și pe care l-aș citi oricând. Păcat că, na, i-am citit toate cărțile apărute la noi până acum (și nu întrevăd vreo posibilitate ca să-i fie traduse și celelalte cărți).

„Am dat totul naibii și am început să scriu povești fără veșminte. Povestirile mele puteau să iasă în curul gol în mijlocul străzii și să strige. Libertate, libertate, libertate!”

Ei, bine, chiar nu mai am nimic de spus. Nu-i o recenzie lungă, dar cred că este destul de relevantă - cel puțin pentru mine, care am citit cărțile. Nu vă îndemn să le citiți, n-am niciun interes, dar sunt sigur că aceste cărți, poate cândva, vor ajunge la cine trebuie să ajungă. Cred că faptul că această carte a fost interzisă ar putea spune multe despre ea, nu? Confesiunea șocantă a unui scriitor boem care gustă, din plin, fără să se sature, din farmecul și din mizeria Havanei. Din plăcerile trupești și din romul care s-a acrit odată cu trecerea inevitabilă a timpului. Pedro Juan Gutiérrez, un autor pe care n-am să-l uit, pe care-l voi reciti (mamă, cât m-am tot repetat cu asta) în viitor, având certitudinea faptului că, iarăși, voi simți lecturarea cărților sale mult mai intensă; fiind niște cărți simbolice, de o duritate aparte și de o violență aproape de necrezut, dar cu personaje memorabile, zbuciumate, complexe și de-a dreptul reale. Da, Pedro Juan chiar are talentul inconfundabil de a scrie și de a da viață cărților sale, într-o voce romanistă uluitoare. 

„De aceea eram eu atât de decepționat de jurnalism și am început să scriu niște povestiri greu de digerat. În vremuri atât de sfâșietoare nu se poate scrie cu delicatețe. Într-un loc lipsit de grație este imposibil să compui texte rafinate. Scriu ca să înțep puțin și ca să-i oblig pe alții să simtă cum pute câcatul. Trebuie să-ți lipești nasul de podea și să miroși rahatul. Astfel îi terorizez pe cei lași și-i fut la cap pe cei care vor să ne pună botniță nouă, celor care putem vorbi.”

Am să-nchid această polologhie inutilă prin a vă întreba dacă voi, de-a lungul experienței voastre literare, ați citit cărți pe care nu le-ați mai văzut la nimeni. Sau dacă aveți vreun autor care vă place, dar pe care evitați să-l recomandați pentru că, ei bine, vă gândiți că doar vouă într-adevăr vă place. La mine, după cum am spus, a fost și este cazul lui Pedro Juan Gutiérrez. Spun „a fost”, deși ar trebui să fi folosit doar „este”, întrucât eu nu i-am recomandat cărțile în recenziile făcute; nu. Aceste recenzii sunt făcute doar din interes propriu, întrucât vreau să le salvez aici, pe blog, și să revin peste câțiva ani asupra lor, să văd cum mi s-au schimbat perspectivele (și să-mi pot răspunde la întrebarea de ce). Așadar, chiar sunt curios de răspunsurile voastre! Să aveți doar lecturi cât mai frumoase și pline de spor!

Animal tropical, de Pedro Juan Gutiérrez - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Eroscop

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2009

Traducere: Ana-Maria Tamaș

Pedro Juan Gutiérrez s-a născut în Matanzas, Cuba, la 27 ianuarie 1950. Jurnalist în presa audio-vizuală, ziarist la revista săptămânală Bohemia, editor, scriitor, pictor şi sculptor, Gutiérrez este o replică de tip cubanez a Marchizului de Sade, a lui Henry Miller, Rimbaud, Nabokov sau Bukovski. În ciuda succesului internaţional al romanului autobiografic Trilogie murdară la Havana şi a premiului Alfonso García Ramos, conferit în Spania (2000) romanului Animal tropical, cărţile lui Gutiérrez au fost mult timp interzise în Cuba. A mai scris: Carne de perro (pentru care i s-a acordat premiul Narrativa Sur del Mundo), El insaciable hombre arana, Nuestro GG en la Habana etc. Editura Trei a tradus şi publicat deja și celelalte romane din seria havaneză: Trilogie murdară la Havana (2007, Editura Trei, traducere de către Ana-Maria Tamaș) şi Regele Havanei (2010, Editura Trei, traducere de către Ana-Maria Tamaș).

„(...) Să fabricăm mai multe mulatre și mulatri. Metisajul e salvarea. De asta îmi plac negresele. În fine, nu tocmai din motivul acesta, când faci dragoste nu te gândești la salvarea nimănui, nici vorbă. Dar am două minunate fiice mulatre care vin să susțină această idee.”

Animal tropical este cartea mai multor povestiri ce se contopesc într-una singură: aceea a unui bărbat boem şi chinuit. Pedro Juan, personajul mitic din romanul Trilogie murdară la Havana, revine aici după ceva timp. Acum, în vârstă de 50 de ani, încearcă să scrie un roman, dar nu are curajul de a-l începe. Îşi dedică timpul picturii şi scrisului, dar continuă să fie aceeaşi haimana fără scrupule, ce se lasă condus de propriile sale principii etice pe care le aplică în funcţie de circumstanţe şi nevoi. În viaţa lui apar două femei complet diferite. Nu neapărat şi două iubiri. Una este Agneta, o suedeză de patruzeci de ani, căreia îi bulversează viaţa aseptică şi calculată milimetric. Cealaltă este Gloria, şi ea o haimana din cartierul Centro Habana, vecina lui de la etajul de mai jos: o mulatră de treizeci de ani, cu o excesivă experienţă de viaţă şi o filosofie proprie asupra acesteia. O lamă la fel de tăioasă ca şi Pedro Juan. Una din dorinţele acestuia din urmă este ca Gloria să dea uitării adevărata ei vocaţie: cea de balerină în cabaretul Palermo, un loc meschin şi vulgar situat în centrul Havanei. Scris în acelaşi ritm vertiginos şi exasperant ce caracterizează proza lui Pedro Juan Gutiérrez, Animal tropical permite la fiecare nouă lectură descoperirea şi altor poveşti ce clădesc un labirint subteran, ascuns cu desăvârşit meşteşug în urzeala compactă a romanului.

„- Vai, bărbate, îi placi la nebunie, fir-ai al dracu'! Îmi place să fiu curva ta, nevasta ta, iubita ta, să fiu totul pentru tine. Să mă mărit cu tine, îmbrăcată în alb, iar tu într-un costum alb, din doc (...). Dă-mi să-ți beau saliva, nenorocitule, nebunule, trage-mi-o, bagă-mi-o până la buric.”

După recenzia cărții Regele Havanei (o găsiți AICI) - ce recenzie e asta, domnule? -, revenim în exclusivitate cu noi mărturii de-a dreptul irelevante, și vă voi vorbi despre Animal tropical, primul meu contact cu Pedro Juan Gutiérrez, prima carte scrisă de el care, nitam-nisam, a apărut în biblioteca mea (trebuie să-mi amintesc cum am pus mâna pe ea, cred că a fost comandată din impuls când aveam mult mai puțini ani și făceam comenzi infinite pe site-uri dintre cele mai ofertante). În fine. Ideea e că am pus, în cele din urmă, mâna pe ea. Și m-am apucat de citit. Și, na, cum eram oleacă mai mic, mi s-a părut mie ciudat să citesc despre asta și asta, într-o formă care, pe-atunci, mi s-a părut puțin inadecvată și nepotrivită, ori eram eu prea pudic și timid; în fine, ideea este, în sine, că am recitit-o iarăși anul acesta (cred că acum două-trei luni), și bineînțeles că experiența mea cu romanul lui Pedro Juan Gutiérrez a fost cu totul și cu totul alta. Dar, ce-i drept, îmi aminteam clar anumite secvențe (Dumnezeule, sunt unele pe care, sincer, parcă chiar aș vrea să le uit), îmi aminteam vag de anumite personaje (total polarizate, adică Gloria și Agneta; ce nume, Gloria, parcă deja știm cu toții cu cine are să rămână marele Pedro în cele din urmă), ceva întâmplări și așa mai departe. Dar, în fine, ideea nu e că se-ntâmplă mare chestii; de fapt, cartea este un fel de jurnal (eu așa am simțit-o), în care personaj principal este Pedro (Pedro, adică scriitorul, Pedro Juan Gutiérrez?), iar acest Pedro, un artist boem și libertin, este... un veritabil seducător.

„(...) Dumneata trebuie să iei o hotărâre și să te îndepărtezi de ea. Dacă nu te îndepărtezi, femeia asta o să te ruineze. Nu-i nimic de făcut. Ori o lași, ori te bagă în mormânt. Spiritul zice că nu e ușor, dar trebuie să iei o hotărâre.”

Pedro Juan este un veritabil seducător. Un seducător veritabil. Așa cum există, nu știu, alcoolici, dependenți de cofeină, arhitecți, șoferi de autobuz, lucrători în construcții, cleptomani, fumători, dansatori la bară, așa Pedro Juan este un dependent de seducție, un dependent de sex. Un romantic incurabil care încearcă să fie, de fapt, romantic, în circumstanțele în care nu-i timp pentru romantism, totu-i in a hurry și n-are el timp pentru așa ceva, deși parcă, uneori, ar vrea să aibă. Pedro Juan e un vicios. E „un pornache”! E un dependent de sex. Dacă ar exista vreo modalitate prin care Pedro Juan s-ar putea lăsa de patima seducției, cu siguranță ar găsi toate modalitățile de a evita-o; fiindcă lui îi place. Îi place să seducă femei, să facă sex cu ele, să le cunoască trupurile în toate modurile posibile cu putință. Să le iubească și să le guste umorile, să le lumineze ascunzișurile și să le descopere mintea. Pedro Juan e un boem, e un sadic, e un ahtiat, e un gelos, e un drogat și un pierde vară. Nu știe ce să facă cu viața lui. Este un artist ratat care oscilează între două femei - Gloria și Agneta -, și nu doar din motive de plăcere fizică, ci și fiindcă fiecare dintre ele pare să-i întregească ființa și să-i ofere, în cele din urmă, ceea ce-i este absolut necesar: echilibru.

„(...) Până și coaiele ți se congelează. Iar noaptea, să nu cumva să încerci să te atingi. Ai sula tare ca un băț, dar dacă obișnuiești să ți-o freci mori, fiindcă munca e tare grea, mâncarea proastă și în plus dacă te mai și te mastrubezi... of, mori!”

Și totuși, acest Pedro Juan, parcă este vrăjit de Gloria. Motivele - le-ați putea descoperi singuri, dar nu-s atât de neașteptate. Este vorba despre faptul că un boem rămâne, până la capăt, boem. N-are nevoie de educație (deși nu i-ar prisosi), n-are nevoie de maniere. Nu. El este brutal, violent, mincinos și plin de păcate. Dar, așa cum este el, e fericit. E fericit și n-are nevoie de mai multe. N-are nevoie de bani mulți (deși, normal, nu i-ar displace să-i aibă), n-are nevoie de o casă luxoasă și de mâncăruri rafinate. Nu. În jegul în care trăiește, plin de purici și de boală, el este fericit. Și-atât timp cât rom, țigări și melasă dulce o să aibă, el va fi liniștit că, vorba aia, nu banii, ci liniștea colibei jegoase și puricoase în care stai are să te facă fericit. Așa-i? Așa-i! Și artistul ratat va rămâne ratat, dar nu-i impune nimeni să fie un artist de succes - artist ești cu sufletul, nu cu banii făcuți în urma actului artistic întreprins. Nu? Habar n-am! 

„Nu știu ce să fac. Mă chinuie. Mă înnebunește. Iar jigodia asta suedeză mă contaminează și ea cu virusul ei. Puțin câte puțin. Pe zi ce trece e și mai tandră, și mai fermecătoare și mai vicleană.”

Mă uit în sus și cred că am scris niște aberații. După cum am spus, nu pot vorbi despre aceste cărți; dar vreau să le recenzez (să le recenzez, cică) doar pentru a le da un fel de save-as pe acest blog. Pedro Juan Gutiérrez chiar e un autor pe care l-aș citi în totalitate dacă ale sale cărți ar fi traduse la noi, nu daor acestea trei. Bineînțeles, probabil acest lucru nu se va întâmpla, au trecut aproape cincisprezece ani de când priam carte - Trilogie murdară la Havana -, apărută la Editura Trei, a fost tradusă la noi. Și ca s-o citesc în engleză, ei bine, nu cred c-ar suna la fel (a, da, traducerile realizate de către Ana-Maria Tamaș sunt absolut formidabile, mulțumim, pardon, mulțumesc, Ana!), iar în limba spaniolă, ei bine, nu dispun de resursele lingvistice necesare! Oare există filme după cărțile lui Pedro Juan Gutiérrez? Hmm, asta chiar ar fi interesant. Cu realismul său dezinhibat, scuturat de podoape stilistice, livrând cititorului o proză intensă, dramatică, hipnotizantă, nebună, Pedro Juan face din Animal tropical un fel de frescă a societății cubaneze contemporane cititorului. Și, Dumnezeule, tare mi-a plăcut felul în care a reușit să contureze culoarea locală și atmosfera cărții.

„(...) Ăsta e lucrul cel mai important. Ea îmi respectă libertatea, iar eu îi respect libertatea. Să respecți libertatea ființei iubite este un gest de noblețe spirituală.”

Deci, ce să mai zic? Urmează să recenzez și ultima carte scrisă de Pedro Juan Gutiérrez pe care am citit-o și ne vedem la lecturi, zic eu, mai pentru toți! Că, da, cărțile lui Pedro Juan Gutiérrez, după cum am mai spus, chiar nu sunt pentru toți, nu e genul acela de literatură care ar place oricui (și nu vreau să jignesc pe nimeni, departe de mine orice gând de a crea vreo polemică; dar cred că există autori care plac doar câtorva persoane, și autori care ajung să satisfacă câte puțin din gusturile romaniste ale fiecăruia; eu nu contest, în această situație, talentul niciunui autor - spun doar că există autori specifici doar pentru anumiți cititori; și nu cred că greșesc). Așadar, Pedro Juan Gutiérrez chiar este un autor care, pentru mine, are o voce narativă excepțională și un talent fascinant de a creiona situații, caractere, personaje dintre cele mai autentice, greu de înțeles și inaccesibile. Și, în cele din urmă, cred că asta-i ce îmi place cel mai mult la proza sa - vocea narativă înzestrată cu un talent efervescent de a reitera realitatea, în formele ei de manifestare, cu toată sărăcia și austeritatea care o caracterizează. Și multe ar fi de spus, dar nu cred că are sens să mai bat câmpii. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!

Regele Havanei, de Pedro Juan Gutiérrez - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Eroscop

Rating: 4 din 5 steluțe

Anul apariției: 2010

Număr de pagini: 264

Traducere: Ana-Maria Tamaș

Pedro Juan Gutiérrez s-a născut în Matanzas, Cuba, la 27 ianuarie 1950. Jurnalist în presa audio-vizuală, ziarist la revista săptămânală Bohemia, editor, scriitor, pictor şi sculptor, Gutiérrez este o replică de tip cubanez a Marchizului de Sade, a lui Henry Miller, Rimbaud, Nabokov sau Bukovski. În ciuda succesului internaţional al romanului autobiografic Trilogie murdară la Havana şi a premiului Alfonso García Ramos, conferit în Spania (2000) romanului Animal tropical, cărţile lui Gutiérrez au fost mult timp interzise în Cuba. A mai scris: Carne de perro (pentru care i s-a acordat premiul Narrativa Sur del Mundo), El insaciable hombre arana, Nuestro GG en la Habana etc. Editura Trei a tradus şi publicat deja primele două romane din seria havaneză: Trilogie murdară la Havana (2007, Editura Trei, traducere de către Ana-Maria Tamaș) şi Animal tropical (2009, Editura Trei, traducere de către Ana-Maria Tamaș).

„(...) Își bău berea dușcă după dușcă. Parcă nu mai avea gust de oțet. Așa e viața. Omul se obișnuiește cu toată. Dacă în fiecare zi i se bagă pe gât rahatul, linguriță cu linguriță, la început o să-i vină să vomite, dar apoi chiar el o să ceară cu nesaț să i se dea lingurița lui cu rahat și-o să inventeze tot felul de șiretlicuri ca să poată să înghită două lingurițe în loc de una.”

Martor al accidentului căruia îi cad victime mama, bunica şi fratele său, Rey ajunge să fie internat într-o şcoală de corecţie. Puştiul fuge din recluziune şi devine unul dintre zecile de mii de vagabonzi ce colcăie pe străzile capitalei cubaneze. Învaţă să cerşească, să fure, să mintă, să înşele, să bea, să se drogheze, să se bată, dar mai cu seamă să-şi valorifice uriaşa potenţă sexuală. Homofob declarat, Rey, metamorfozat într-un amant regal, cucereşte inima şi epiderma mai tuturor femeilor cu care intră în relaţie. De unde şi porecla pompoasă de El Rey de La Habana, Regele Havanei: un rege al sexului dezlănţuit, un monarh al plăcerii orgasmice, un „cap încoronat” al scenei erotice. Unul dintre numeroşii regişori ai amantlâcului stradal, căci Havana, sub Castro, supravieţuieşte fie din activităţi securistice, fie din contrabandă cu rom, trabucuri şi, mai ales, sex. Lipsit de identitate socială, Rey are ca unică marcă individuală neobositu-i falus. La 17 ani, Regele Havanei nu ştie decât să vândă plăcere şi să fie întreţinut de numeroasele şi vremelnicele sale iubite. O carte concepută în stilul realismului magic, dar cu o estetică din care magia este repudiată, iar realismul supraevaluat. Un Gutiérrez de zile mari, sufocat de tristeţe şi condamnat să ne farmece prin fascinaţia pentru abisul decăderii omeneşti. „Aceasta este singura carte pe care am scris-o în transă, fără să ştiu ce avea să se întâmple două rânduri mai jos. Lucru ciudat! Am încercat de multe ori să-mi salvez personajul, pe Rey dar era tot mai evident că el nu şi-o dorea. Ultimele zile scriam fără să mă pot opri din plâns”, sunt vorbele autorului, și drept să vă spun, sunt de părere că reiterează întocmai ce am simțit și eu, ca cititor, în ultimele pagini ale cărții. 

„- Mi-e foame. 

- Of, te-a răpus foamea. Nu mai vezi cum trebuie și nici nu înțelegi nimic. Uite, fii atent la mine. Îl cuprinse pe după umeri și îl strânse la piept cu prietenie. Trage o dușcă. Nu trebuie să mănânci. Trebuie doar să bei și uiți de necazuri. Nenoroc în dragoste, pagubă la bani, necaz de sănătate. Venim pe lume doar să suferim. Suntem pe Valea Plângerii.”

Am mai recenzat și această carte acum câțiva ani, am șters recenzia din considerente proprii, care vizează în principal faptul că, pe-atunci, nu scriam niște recenzii care să mă mulțumească (atât din punctul de vedere al recenzorului, cât și din cel al cititorului unui recenzii), niște recenzii care să contureze, întocmai, ceea ce vreau să transmit. Nici acum nu știu dacă reușesc s-o fac prea bine (nu știu cum sunt receptate recenziile pe care le scriu), însă știu că eu, unul, sunt mai mulțumit de felul în care scriu (ce ciudat, de fapt, să fii mulțumit de felul în care scrii; în fine). Așadar, am mai citit cartea aceasta acum câțiva ani; de fapt, am recitit, de curând, toate cărțile scrise de Pedro Juan Gutiérrez pe care le am în bibliotecă. Și, bineînțeles, după ani de experiențe cumulate, pot spune că le-am simțit altfel, le-am perceput altfel; le-am conferit o altă „dimensiune” acestor cărți care, oricum, au lăsat urme în experiența mea de cititor încă de când le-am citit prima dată. De ce spun asta? Pentru că și-acum, după ani buni, încă evit să vorbesc despre Pedro Juan Gutiérrez și să-l recomand oricui.

„- Ești un incult. Nu poate să vorbească omul cu tine. În fine, așa ești tu, necioplit. Ești un bădăran. Știi doar să te regulezi, să ejacuezi și gata... Băiețaș, când Dumnezeu o să te civilizezi?

- Niciodată. Așa suntem noi, bărbații. Nu mâncărim aiurea, așa ca tine. Gura închisă, să nu intre musca.”

Este simplu: Pedro Juan Gutiérrez nu scrie pentru oricine. Nu. Cărțile sale sunt de-a dreptul obscure, din câte am observat, și cred că asta, într-o măsură, mă bucură: nu am mai văzut pe nimeni să le citească, nu le-am observat niciodată în blogosferă sau pe Instagram, la alți cititori. Nu. Și e ceva ciudat, sincer să fiu, pentru că simt ca și cum acest autor, cu toate cărțile sale, îmi aparține - e al meu - eu l-am descoperit. Și da, l-am recomandat doar câtorva persoane, însă, din câte am observat, cu greu i se mai găsesc cărțile; și-n această situație, evident, persoanele respective nu le-au citit. Și probabil nu o vor face; m-am oferit să le trimit, fiindcă, da, chiar voiam s-ajungă la ele. Dar au zis pas! Iarăși, nu-i bai; nu știți voi, de fapt, ce pierdeți! Nu vreau să fiu incisiv, nu vreau să fiu rău, dar uneori mă seacă faptul că sunt o mulțime de cărți bune care rămân în umbră, fiindcă tot apar cărți noi și, în general, lumea e înnebunită după noutăți. Da, și eu citesc apariții noi, dar nu uit niciodată să mă reîntorc din când în când la zecile de cărți din bibliotecă care au mai bine de zece ani de când popoesc pe rafturi. În fine, gata, că bat câmpii fără vreo finalitate.

„- (...) Vai, băiete, cât ești de neștiutor, Dumnezeule! Tu nu ești cubanez? Nu te-ai născut la Havana? Dar te-ai născut aici, în San Leopoldo, nici mai mult, nici mai puțin, în clocotul lumii.”

Așa, deci, Regele Havanei. Ce să spun despre Pedro Juan Gutiérrez și cartea sa? Nimic. N-am să spun nimic esențial. Voi spune doar că, pentru prima dată, am citit că citesc ceva cu adevărat real. Ceva atât de violent, atât de tragic, atât de dureros și ciudat, da, ciudat, ceva atât de irațional și neașteptat, totuși, de liric și profund. Ceva atât de bizar, grosolan, murdar, real, bolnav, sadic, de-a dreptul hazardat; realitatea pe care Pedro Juan Gutiérrez o înfățișează în cărțile sale este una absolut terifiantă, care te izbește prin luciditate, prin realismul violent al contextului social în care personajele (în speță, Rey, El Rey de La Habana) își duc traiul, și-ăla vai de capul lui, dominat de boală și sărăcie, dar debordând de pofte ale trupului și ahtiere sexuală. Nu știu cum să descriu proza lui Pedro Juan Gutiérrez, însă pot spune că este de un realism atât de senzual, și-asta nu în sensul romantic și patetic, pios, al cuvântului, ci în sensul unui erotism care depășește, uneori, limitele realului: personajul lui Pedro Juan este de-o virilitate enormă, monumentală, zeiască, capabil să satisfacă, 24 din 24, toate femeile din orașul în care trăiește, într-un cadru plin de jeg, purici, fecale, urină și umori urât mirositoare. În acest context, Rey trăiește doar ca să bea și să fumeze și să facă sex, iar asta pare să-i ajungă. Și totuși, în sufletul lui Rey nu poți regăsi decât durerile subtile ale pierderii, un fel de retragere în propria-i persoană, iar sexul și tot ce face el pare să nu reprezinte decât o modalitate de negare a realității în care trăiește. Pe mine, unul, anvergura fictivă a lui Rey m-a cutremurat. Și rămâne, în continuare, un personaj memorabil!

„Ah, totul murdar și în ruină. Mizerie. Oameni îngălați și gălăgioși, haimanale. Mulatrele proaspăt sosite din estul insulei, cu fundurile lor mari și provocatoare, dispuse la orice pentru trei-apatru peso. Minunat! Varadero era prea curat și frumos, prea liniștit, mut. Nu părea Cuba. «Aici se simte farmecul acestei lumi, ăsta-i locul meu», își zise. Regele Habanei din nou în împărăția lui.”

Pedro Juan Gutiérrez scrie despre sex. Da. Și-o face „fără perdea”, fără ocolișuri, și cred că mulți cititori ar putea fi ofensați, respingători în ceea ce privește acest stil de a scrie. Parcă citeam și mă gândeam că ce citesc este de-a dreptul scârbos, dar apoi mi-am dat seama cât de bine se potrivește felul în care Pedro Juan descrie astfel de scene, cu ceea ce de fapt se întâmplă. Nu-i loc de metafore frumoase și epitete subtile, nu-i loc de efervescențe artistice - nu. În proza lui Pedro Juan Gutiérrez, realitatea reprezintă o sursă infinită de ficțiune; că, până la urmă, ce-i mai fictiv decât sufletul uman, dacă nu însuși omul? Devenirea lui Rey urmărește un traseu sinuos - când ai impresia că o ia pe drumul cel bun, când o ia, iarăși, în jos, spre pierzanie, vicii și decădere. Eu n-am mai întâlnit un personaj care să-mi stârnească atât de multe întrebări, care să mă enerveze, deseori, atât de mult. Un personaj cu asemenea idealuri și credințe de viață. Cu astfel de gânduri, atât de plin de contradicții, care să-mi creeze, la fiecare capitol, o confuzie din ce în ce mai mare. Nu m-am chinuit să-l înțeleg, dar la sfârșitul cărții, când am citit ultima pagină, am pus cartea jos și am simțit cum mi se umezesc ochii. M-am gândit, atunci, șovăind, că în viața asta fiecare lucru își are urmările sale. Iar restul este o poveste scrisă atât de frumos pe cât a fost posibil. Și, uneori, lucrurile nu-s chiar atât de frumoase, ci sunt de-a dreptul dureroase.

„Trăia asemeni apei băltite, stătute, infectate, ce se evaporă în mijlocul celei mai scârboase putreziciuni. Și dispare.”

N-am să mai spun nimic, fiindcă n-are sens. Nu v-o recomand. În aceeași măsură, dacă o găsiți pe undeva, citiți-o. Asta, normal, dacă vreți. Nu vă cunosc gusturile, nici înclinațiile romaniste. Nici tagma literară pe care o citiți cel mai des și-n care găsiți confortul de care mulți dintre noi avem nevoie. Nu.  Eu îl țin pe Pedro Juan Gutiérrez, cu cărțile sale, pentru mine. Și mă bucur tare mult că l-am descoperit, că l-am citit, că i-am făcut loc în biblioteca mea - credeți-mă, cele trei cărți ale sale chiar stau la loc de seamă. Și, așa cum după cinci ani am revenit asupra lor, cu siguranță, cândva în viitor, le voi reciti. Și, iarăși, sunt sigur că le voi simți diferit: mult potențat - mult mai intense și mult mai dureroase. Și, în aceeași măsură, mult mai reale! Să aveți doar lecturi frumoase și pline de spor, dragi cititori!