Sașenka (Trilogia Moscova, #1), de Simon Sebag Montefiore - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 704

Anul apariției: 2015 

Traducere: Laura Karsch

„- Mă simt ca o rotiță într-o lume secretă, în angrenajul istoriei universale.”

Istoricul Simon Sebag Montefiore deţine un doctorat în filosofie şi este profesor la Universitatea Buckingham, dar şi prezentator al seriilor BBC TV Jerusalem (2011), Rome (2012) şi Istanbul/Constantinople - Byzantium: a tale of 3 cities – Bizanţ, povestea celor trei oraşe. Romanele şi volumele sale de non-ficţiune sunt traduse în 40 de limbi. Într-o noapte de iarnă (2014, traducere de Lucian Niculescu) a fost numit Cel mai bun roman politic al anului 2013 şi a fost nominalizat la Premiul Orwell, iar despre Ierusalim. Biografia unui oraş (2012, traducere de către Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus), Bill Clinton a declarat că este „cartea anului”. La Editura Trei au apărut mai multe cărți ale autorului, printre care Trilogia Moscova (#1 Sașenka, 2015, traducere de Laura Karsch, #2 Cerul roșu al amiezii, 2018, traducere de către Alexandru Fusoi #3 Într-o noapte de iarnă, 2014, traducere de către Lucian Niculescu), Pecetluite în istorie. Scrisori care au schimbat lumea (2021, traducere de către Irina Negrea), Romanovii 1613-1918 (2017, traducere de către Irina Negrea), Ecaterina cea Mare și Potemkin (2016, traducere de către Veronica Tomescu), Discursuri care au schimbat lumea (2016, traducere de către Irina Negrea), Ierusalim. Biografia unui oraș (2012, traducere de către Luminiţa Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus).

„Pe coridoarele acestei aripi a închisorii era un du-te-vino continuu: bărbați și femei erau aruncați în celulele lor, aduși la intergatorii, trimiși în lunga călătorie din exilul siberian. Unii plângeau cu sughițuri, alții dormeau; întreg spectrul vieții era adunat aici. Jandarmul din spatele ghișeului își tot îndrepta privirea către Sașenka, de parcă aceasta ar fi fost un păun într-o cocină de porci.”

O poveste zguduitoare despre pasiune şi trădare, descoperită în arhivele secrete KGB! Iarna lui 1916: Sankt Petersburg. Rusia e în pragul revoluţiei. În faţa Institutului Smolnîi pentru Fete din Înalta Societate, Saşenka, fiica de doar şaisprezece ani a baronului Zeitlin, este aşteptată de către guvernanta sa, dar şi de poliţia secretă a Ţarului. Frumoasă şi aprigă, Saşenka este captivată de noua ideologie bolşevică şi intră în jocul periculos al conspiraţiei şi seducţiei. Douăzeci de ani mai târziu, e căsătorită cu un membru de seamă al partidului comunist şi are doi copii. Însă idila interzisă cu un scriitor are consecinţe devastatoare pentru familia sa.

„- Totul e greșit. Totul e atât de nedrept. Muncitorii sunt niște sclavi. Noi pierdem războiul. Totul e putred. Sunt și eu o revoluționară. O bolșevică?”

Chiar și-acum, după ce au trecut câteva săptămâni de când am terminat de citit această carte, Sașenka, primul volum din Trilogia Moscova, scrisă de istoricul Simon Sebag Montefiore, această carte care mi-a fost recomandată, de-a lungul anilor, de nenumărate ori; chiar și-acum, după ce a trecut atât de mult timp, simt că nu-mi pot găsi cuvintele potrivite pentru a putea vorbi despre ea. De fapt, mai mult decât atât, am certitudinea că nu există cuvinte potrivite care să redea, întocmai, intensitatea cu care am trăit povestea Sașenkăi, cât de mult m-a cutremurat tot ce am citit, ce impactant a fost sfârșitul acestei cărți, și, în fine, cât de multe urme a lăsat în sufletul meu - sunt absolut sigur că nu voi uita niciodată o anumită imagine din carte; mă va bântui mult, mult timp, și cred că tot ce voi putea face va fi să încerc să-mi schimb „receptivitatea” față de respectiva scenă. În fine, chiar am rămas fără cuvinte și mă bucur din suflet că, în sfârșit, m-am lăsat convins de împrejurimi și l-am abordat pe acest autor; trebuie să recunosc că am fost reticent și ceva m-a reținut, însă, de îndată ce m-am apucat de citit, n-am mai putut să las, din mână, aceste cărți: am citit Trilogia Moscova în doar câteva zile. 

„- Tu ești curierul ideal, spunea Mendel, căci cine ar percheziționa o elevă de la Smolnîi, cu șarfă din blană de vulpe polară, care călătorește în sania cu blazon a unei lipitori? 

(...) În timp ce Lala îi usca spatele, Sașenka se gândi la interogatoriul lui Sagan, la șoaptele Natașei, ale soției lui Mendel, și la propriile ei idealuri și planuri. Își dădu seama că devenise mai puternică și mai matură decât fusese cu o zi înainte.”

La început a apărut o confuzie: eu m-am apucat prima dată de a treia carte (teoretic), din serie, și anume Într-o noapte de iarnă; am citit mai bine de jumătate și apoi am intrat pe Goodreads în ideea de a-mi actualiza „journey-ul” cu respectiva carte. Ei bine, atunci am văzut, în dreptul ei, un mare #3, și mi-am dat seama că în mod normal această carte ar fi ultima din serie; m-am sfătuit cu niște persoane care au citit cărțile lui Montefiore și mi-au recomandat ca, cel mai bine, să las acel volum deoparte și să mă apuc de prima carte din serie, de Sașenka. Am fost puțin supărat, ce-i drept, fiindcă m-am gândit că mi-am luat niște spoilere aiurea - dar, sincer, n-a fost cazul: din punctul de vedere al acțiunii, cred că aceste cărți ar putea fi foarte ușor citite în ce ordine aveți dumneavoastră chef, fiindcă nu se leagă decât foarte vag anumite „circumstanțe”, iar fiecare volum, în general, ne spune o poveste diferită (evident, există momente în care, fugitiv se reamintește de întâmplări sau personaje din volume anterioare, dar n-are vreun rol important în înțelegerea și urmărirea acțiunii). Deci, revenind la cartea de față - chiar pot spune, fără niciun dubiu, că se clasează în topul celor mai bune cărți citite anul acesta. Mi-a plăcut la nebunie și, mai mult decât atât, mi-a reamintit cât de mult îmi place ficțiunea istorică și cât de naiv am fost să cred că acum, după mult timp, s-ar putea să nu îmi mai placă (acesta a fost unul dintre motivele pentru care tot amânam momentul citirii trilogiei lui Simon Sebag Montefiore).

„- Noi doi ne aflăm în fiecare clipă în primejdie, spuse el. În secunda în care devii bolșevic, viața ta normală s-a sfârșit. De-acum încolo, mergi mereu ca pe cărbuni încinși. E ca și cum ai sări din mers într-o sanie, care gonește atât de repede, încât nu vei mai putea coborî din ea niciodată. Când tai lemne, sar așchii. Noi doi, tu și cu mine, participăm la un război secret, la Jocul Suprem. Partidul împotriva Ohranei. Ai să vezi ce îți spun eu și nimic mai mult. Și îmi raportezi totul. Cunoști codurile și locurile? Fii cu ochii în patru. Vigilența e o virtute bolșevică.”

Cartea lui Montefiore este o lucrare remarcabilă, a unui savant serios, a unui istoric erudit care documentează extraordinar de bine istoria Rusiei; cu siguranță, chiar voi avea în vedere lecturarea unei cărți de-ale sale de non-ficțiune. Cunoștiințele lui Simon Sebag Montefiore în ceea ce privește detaliile, mentalitățile și obiceiurile din acea epocă, modalitățile de interogare, contextul politic și social, îndeletnicirile, culoarea locală și atmosfera, de la cizmele gărzilor până la încăperile în care se desfășoară diferite întâlnire - toate acestea fac ca acest roman să iasă, prin fresca respectivă, în evidență, purtând cititorul într-un univers de-a dreptul palpabil, într-o atmosferă tensionată, periculoasă și violentă, reiterată cu un talent formidabil și fără abuz de detalii care, cu ușurință, ar putea obosi cititorul și îngreuna lectura. Însă Simon Sebag Montefiore reușește să creeze fresca unei țări, în contextele politice care-i permit autorului să speculeze sensibilitatea cititorului, punându-l față în față cu situații violente, oribile și îngrozitoare, frapante și greu de digerat. Este o carte dureroasă, scrisă într-un fel de memoriu a ceea ce, în timpul regimului politic respectiv, s-a petrecut „în întuneric”, „pe ascuns”, când idealul politic era deasupra familiei, iar cinstirea patriei valora mai mult decât însăși viața; pe acest fundal, într-un univers al violenței și morții, eroina noastră, Sașenka, cu frumusețea ei ireală, cu distincția clară care trece dincolo de avere sau clasă socială, această Sașenka, cu idealurile sale sincere care au costat-o atât de mult, cu durerile-i și bucuriile-i, Sașenka, această eroină tragică, reușește să ne cucerească definitiv și să ne rămână-n suflete.

„- Pentru Partid aș face orice. Am făcut orice. Da, știu cum e să zdrăbești un om. Unii se frâng ca un chibrit, alții și-ar da mai degrabă viața decât să scoată un cuvânt. Dar mai bine împuști o sută de nevinovați, o mie de nevinovați, decât să îți scape un singur spion.”

Cartea este împărțită în trei părți, frumos interconectate până la sfârșitul romanului: partea I (1916), ne-o prezintă pe Sașenka Zeitlin, o tânără de 16 ani, voioasă, puțin cam nesăbuită, cu un tată bogat și influent (întrucât familiei i se permite să locuiască în Sankt Petersburg); cu toate acestea, Sașenka respinge excesele și „desfrânarea” părinților săi țariști, devenind, pe-ascuns, „sub aripa” unchiului ei, un spion bolșevic; partea a II-a (1939, Moscova), Moscova, ne-o prezintă pe Sașenka acum căsătorită cu un lider de partid și, de asemenea, mamă a doi copii. Ea a rămas un membru loial al Partidului mai bine de 20 de ani și, în continuare, este o susținătoare înfocată a lui Stalin și a sistemului sovietic. Însă tocmai când crede că „curățenia”, „epurarea” și teroarea s-au încheiat, tocmai atunci reîncep disparițiile bizare și arestările. De data aceasta, Sașenka se teme că însăși ea și soțul ei sunt vizați și nu vor mai putea să scape. Partea a III-a (1994, Moscova și Londra), ne spune povestea Katinkăi, o tânără istorică angajată la Londra de către Roza Getman pentru a afla ce s-a întâmplat cu familia Rozei în Rusia în timpul anilor în care Stalin s-a aflat la conducere; în cursul cercetărilor sale, Katinka dă peste povestea lui Sașenka. Mai mult chiar n-am să vă spun, n-are rost, fiindcă aș risca să vă dau spoilere de care, sunt sigur, vă puteți lipsi - dar vă spun că, pe bune, merită orice pagină și este o lectură care o să vă captiveze încă de la început. Eu n-am mai putut s-o las din mână (și nu vorbesc doar despre această carte - vorbesc despre întreaga serie, de 3 cărți, scrisă de Simon Sebag Montefiore.

„- Dacă îmi spui tot ce afli, am să te ajut pe cât îmi stă în putință. Nu te uita așa la mine - crede-mă, vei avea nevoie de mine în labirintul acestei lumi dispărute. E mai ușor să descifrezi hieroglifele Egiptului antic decât să te descurci în Kremlinul lui Stalin. Ce spui? Batem palma?”

O carte genială, o serie memorabilă, incredibilă. Nu cred că trebuie să vă temeți de detaliile istorice din carte; da, într-adevăr, acestea există, până la urmă Simon Sebag Montefiore este istoric la origine, dar nu cred că fac decât să creeze contextul cât mai potrivit, cât mai verosimil și viabil în care personajele „devin”, în care personajele „cresc” și acționează. Ceea ce contează, după părerea mea, este povestea personajelor, în acest roman care ne spune povestea mai multor generații de femei și de copii dintr-o familie, bineînțeles, fictivă: un roman intim al unei familii, a cărei sursă de inspirație au constituit-o numeroasele povești, scrisori și cazuri pe care Simon Sebag Montefiore le-a descoperit în arhive și despre care a aflat în interviurile purtate în zece ani de cercetare a istoriei Rusiei. Este, după cum spune și autorul, înainte de toate, o carte despre iubire și familie, însă autorul a dorit să trezească și la „acei cititori care nu pot citi cărți de istorie, interesul față de acele perioade ciudate și tragice din istoria Rusiei”. Și, cu siguranță, chiar a reușit - Sașenka a fost o carte pe care nu o voi uita niciodată și pe care, oricând și oricui, o voi recomanda cu drag. Să aveți lecturi doar frumoase și pe placul vostru, pline de spor!

Călătoria în timp. O istorie, de James Gleick - Recezie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2017

Traducere: Anca Bărbulescu 

James Gleick s-a născut la New York. Și-a construit o carieră în jurnalism, ca editor și reporter pentru The New York Times, unde a scris despre știință și tehnologie și a făcut cronica dezvoltării internetului în rubrica Fast Forward. În 1993, a înființat o companie start-up pe internet, numită The Pipeline. Cărțile sale au fost traduse în peste 25 de limbi. Pagina sa personală se găsește la http://around.com, iar pe Twitter este @JamesGleick. La Editura Publica au apărut cărțile: Informația (2012, traducere de către Dan Crăciun), Isaac Newton (2011, traducere de către Dan Crăciun), Călătoria în timp (2017, traducere de către Anca Bărbulescu) și Haos. Nașterea unei noi științe (2020, traducere de către Anca Bărbulescu).

„Ce este timpul? Lucrurile se schimbă, iar timpul este modul nostru de a le ține socoteala.”

Apariția ediției în limba română a cărții semnate de James Gleick este susținută de Erste Asset Management. Apreciatul autor al cărților Informaţia și Isaac Newton ne poartă într-o expediție amețitoare în domeniul călătoriei în timp, de la originile ei subversive până la evoluția sa în literatură și știință și influența asupra felului în care înțelegem timpul în sine. Povestea începe la sfârșitul secolului trecut, când tânărul H.G. Wells scria și rescria povestirea fantastică din care avea să se nască prima lui carte și o senzație internațională: Mașina timpului. Era o epocă în care o mulțime de forțe se uneau pentru a remodela perspectiva umană asupra timpului. Unele erau filosofice, altele tehnologice: telegraful electric, locomotiva cu aburi, descoperirea civilizațiilor îngropate și perfecționarea ceasurilor. James Gleick urmărește evoluția călătoriei în timp ca idee care devine parte din cultura contemporană – de la Marcel Proust la Doctor Who, de la Jorge Luis Borges la Woody Allen. Autorul cercetează inevitabilele paradoxuri în buclă și analizează granița flexibilă dintre ficțiune „pulp” și fizica modernă. În final, se apleacă asupra unei transfigurări temporale care zguduie chiar prezentul nostru: lumea conectată instantaneu, cu prezentul ei atotcuprinzător și viitorul tot mai scurt.

„(...) Nu există întoarcere în trecut. Asta dacă nu cumva găsești o gaură de vierme.

«Gaură de vierme» este numele dat de John Archibald Wheeler unei scrutături prin țesătura răsucită a continuumului spațio-temporal - un «punct de pârghie» pentru spațiul conectat la mai multe puncte.”

Nu este prima carte scrisă de James Gleick pe care o citesc; în trecut, am mai citit și Haos. Nașterea unei noi științe (recenzia, dacă vă interesează, o găsiți AICI). Drept urmare, știam, oarecum, la ce fel de stil de scriere să mă aștept, știam cum își livrează Gleick informația și, astfel, știam că are el ceva destul de ciudat și greu de definit, la modul că, să fiu sincer, chiar îi place să vorbească (deci, să scrie) mult și, uneori, prea degeaba. Dar nu-i bai, deși spectral în scriere, Gleick ajunge, în cele din urmă, la ideea principală și nu lasă „în aer” treburile - e el, ce-i drept, puțin mai pe filosofeală, dar tot reușește s-o țină pe aia dreaptă și să ajungă acolo unde își propune. În Călătoria în timp. O istorie, cred că mă așteptam să găsesc altceva, însă am fost oarecum puțin dezamăgit de tot ce am citit, în ideea că n-am simțit că aș citi o carte de știință, o carte de popularizare a științei, mai precis, pe cât aș fi citit un review dintr-ăla de pe ncbi sau pubmed care revizuiește diferite alte studii, aducând laolaltă păreri din toate părțile și, ei bine, făcându-le mai accesibile cititorului; deci un fel de muncă de cercetare și documentare, apoi o muncă de rezumare și încadrare a rezultatelor într-o carte pe care Gleick a denumit-o „o istorie”! Deci, mai mult decât să fie o carte despre procesul - în sine - al călătoriei în timp, este o carte despre ceea ce, de-a lungul istoriei, s-ar fi putut numi „călătorie în timp”!

„Cred că fizicienii aceștia au fost condiționați, fără să-și dea seama, de un secol de science-fiction. Au citit aceleași povești, au crescut în aceeași cultură ca noi, ceilalți. Au călătoria temporală în oase. Am ajuns la un moment în istoria culturală în care cei care se îndoiesc și neagă posibilitatea aceasta sunt adevărații practicanți ai călătoriei prin timp - înșiși autorii de science-fiction.”

Este evident faptul că, oricum, ideea călătoriei în timp și (im)posibilitatea acesteia stârnește interesul fiecăruia dintre noi; ideea a fost utilizată în, în cărți, în desenele animate de sâmbătă dimineața, am integrat această idee în jocurile noastre din copilărie, în jocurile video. Probabil fiecare dintre noi s-a gândit, măcar o dată, „cât de frumos ar fi să mă întorc în timp  și să pot schimba asta”! Și dacă aș fi făcut asta, și dacă n-aș fi făcut asta, și dacă, și dacă... Oare, dacă am avea la dispoziție o mașină a timpului, și dacă ne-am întoarce în trecut și-am face alte alegeri, lucrurile ar mai fi la fel? S-a produce vreun dezechilibru ciudat și neînțeles și, când ne-am reîntoarce în viitor (sau prezent?), am observa că totul este dat pe ste cap?  Ei, bine, din fericire, în zilele în care mintea mea hiperactivă și supragânditoare o ia razna, aceste „ce-ar fi fost dacă” devin motive de a-mi mulțumi că, da, sunt fericit cu ceea ce sunt acum și nu regret nimic din trecutul meu, fiindcă asta ar însemna să-mi reneg propria-mi identitate și natură. Și-i grav să faci asta, părerea mea - deși, trebuie să recunoaștem, aceste „jocuri” de „ce-ar fi fost dacă” au puterea de a provoca stări dintre cele mai nepotrivite. Oricum, dincolo de o „visare prelungită”, dincolo de „fanteziile melancolice ale tinereții”, dincolo de niște subiecte incitante de science-fiction, pulp, călătoria în timp este ceva de-a dreptul inaccesibil (nu doar prin ideea de „a fi posibilă”, ci și prin capacitatea de a înțelege cum așa ceva ar fi cu adevărat posibil). 

„Așadar, ideea science-fictionului ca gen - separat de ficțiunea literară și, probabil, inferior - s-a născut aici, în revistele de cea mai joasă speță, cu nimic mai diferite față de publicațiile cu bancuri sau cele pornografice .Dar tot aici s-a născut și o formă culturală, un mod de gândire care, nu după multă vreme, nu a mai putut fi dat la o parte ca divertisment de joasă speță.”

Cred că, în cele din urmă, ideea călătoriei în timp rămâne un fructuos subiect care vizează filosofia. Că, de altfel, în cartea lui James Glick, Călătoria în timp. O istorie, mi se pare că este mult mai abordată această „ramură” de activitate, autorul fiind ceva mai filolog, mai visător, rupându-se de rigorile stilistice ale științei exacte - el documentează foarte multe lucrări de science-fiction, autori care s-au aventurat în această tagmă literară, scriind și speculând, bănuind, sfidând știința (astfel încât chiar s-au ramificat dichotomic ideile de știință adevărată și science-fiction); Glecik ne introduce într-o lume în care ideea călătoriei în timp a fost receptată în cele mai efervescente moduri, oferind cititorului un fel de „tur pe jos” prin istoria călătoriei în timp (și, în general, o istorie a Timpului) în cultura occidentală. Gleick scrie cu un fler dramatic, cartea stârnește oarecum o semi-curiozitate cititorului (în orice caz, nu e acea carte care să-mi stârnească curiozitatea și s-o potențeze maximal, dacă e să vorbim de acest subiect care, sincer, chiar mă interesează) și, deseori, chiar delicioasă; are Gleick ceva în stilul său de a scrie, o combinație între romantism și o ironie fină, plăcută și inteligentă. Deși, în scrierea cărții, pune întrebări interesante (ce este timpul, cum curge, care-i percepția omului asupra sa, ce spun fizicienii și filosofii; chiar și probleme de percepția asupra „timpului” datorate locuțiunilor de timp, „înainte”, „după” și așa mai departe - cu alte cuvinte, o carte chiar completă, însă aș fi vrut să fie altceva).

„«Ce înseamnă acum pentru tine nu înseamnă același lucru și pentru mine, iarăși, ce înseamnă atunci pentru tine nu înseamnă același lucru și pentru mine; dar se poate ca acum pentru mine să însemne atunci pentru tine și viceversa. Ce cap poate să priceapă așa ceva?»” 

N-am putut să nu apreciez faptul că James Gleick - nici în cartea aceasta, dar nici în Haos. Nașterea unei noi științe - că Gleick își asumă, oarecum, o pregătire anterioară a cititorului înainte de a se apuca de lecturarea unei cărți; deci, nu găsești acea „simplificare” a „jargonezei” pe care majoritatea autorilor care scriu cărți de popularizare a științei o adoptă; Gleick își asumă existența unui anume fond cultural specific din partea cititorului, precum și capacitatea acestuia (cititorului) de a ține pasul cu prezentarea sa (autorului). În această carte, Gleick „analizează” o mulțime de opere literare (în general, de ficțiune, science-fiction), scoțând la lumină modul în care percepeau oamenii ideea de „călătorie în timp”, acum câțiva zeci de ani. Gleick urmărește istoria ideii de călătorie în timp, prin literatură și filme, deoarece cele mai vechi povești despre călătoria în timp sunt cele care „au deschis calea”, pentru că au expus oamenilor (de rând), pentru prima dată, întregul concept. Poveștile ulterioare s-au extins asupra conceptului, conturând posibilitatea paradoxurilor. Într-o voce filosofică, Glecik explorează și conceptul de timp; oferă cititorului, așadar, o lectură complexă - asta dacă, firește, se așteaptă să aibă parte de o lectură care vizează mai mult un fel de „jurnalism”, decât subiecte abordate din punct de vedere științific, tehnic, realist și nu umanist. 

„Toate domeniile erau tulburate de problema timpului. Se luptau cu ea filosofii, fizicienii, poeții și autorii publicați în reviste pulp. Foloseau același set de cuvinte. Își trăgeau cartonașele din el și le deplasau pe masa de joc. (Scapă, alunecă, pier, se ofilesc de imprecizie.) Cuvintele filosofilor făceau referire la cuvintele filosofilor dinaintea lor. Cuvintele fizicienilor erau altfel, mai precis definite; și, oricum, erau mai multe cifre. Fizicienii nu obișnuiesc să spună că timpul e un râu. Nu obișnuiesc să depindă de metafore; sau cel puțin nu pe place să recunoască asta.”

În cele din urmă, a fost o lectură OK. Cred că este o lectură care, de fapt, ar fi potrivită mai ales dacă sunteți interesați de acest domeniu și, ca în orice altă arie de activitate, se-ncepe întâi cu acel „scurt istoric”! A mers rapid, a fost chiar interesantă, mai ales datorită vocii narative a lui Gleick, care are un stil expeditiv anume și păstrează niște pusee de filosofie care, parcă, s-au potrivit cu toate poveștile pe care le-a surprins în carte, printre toți autorii de science-fiction pe care i-a reamintit ca făcând parte din cei care „au extrapolat” ideea călătoriei în timp, făcând-o accesibilă pentru oamenii de rând care au primit-o (sau negat-o) în diferite moduri. Oricum, dacă doriți să citiți cărți care abordează călătoria în timp din perspective științifice (care, evident, necesită deja o oarecare familiarizare mai ales cu domeniul fizicii și mecanicii cuantice), vă pot recomanda câteva care chiar mi-au plăcut; știți unde mă găsiți. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și de o săptămână liniștită!

O viață pe planeta noastră, de Sir David Attenborough - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 280

Anul apariției: 2020

Traducere: Constantin Vlad 

Sir David Attenborough este cel mai cunoscut documentarist britanic al științelor naturii. Cariera sa de naturalist și om de televiziune se întinde pe aproape șapte decenii. Prima sa slujbă – după ce a absolvit Universitatea Cambridge și a petrecut doi ani în serviciul Marinei Regale – a fost la o editură londoneză. Apoi, în 1952, s-a alăturat BBC ca producător stagiar, aici având prima ocazie – serialul Zoo Quest (1954 – 1964) – să plece în expediții pe meleaguri îndepărtate și să filmeze scene intime cu animale sălbatice în habitatul lor natural. A fost șeful BBC2 între 1965 și 1968, perioadă în care a introdus televiziunea color în Marea Britanie, după care a ocupat funcția de director de programe la BBC Television (1969 – 1972). În 1973 a abandonat complet funcțiile administrative și a revenit la scris și realizarea de documentare, impunându-se ca documentarist de talie mondială cu mai multe seriale de căpătâi, filmate pentru BBC, între care Life on Earth (1979), The Living Planet (1984), The Trials of Life (1990), The Private Life of Plants (1995), Life of Birds (1998), The Blue Planet (2001), Life of Mammals (2002), Planet Earth (2006) și Life in Cold Blood (2008). Sir David a fost înnobilat în 1985, iar în 2005 a primit Ordinul de Merit. Este membru al Societății Regale și se află în avangarda inițiativelor de combatere a problemelor privind declinul speciilor și conservarea naturii.

„Noi, oamenii, singurii pe Pământ, suntem suficient de puternici încât să creăm lumi - și apoi să le distrugem.”

Împărțim Pământul cu lumea vie – cel mai remarcabil sistem de susținere a vieții imaginabil, construit în miliarde de ani. Stabilitatea planetei a început să fluctueze imediat ce biodiversitatea ei a intrat în declin. Prin urmare, pentru a reface stabilitatea planetei noastre va trebui să-i refacem biodiversitatea, însuși lucrul pe care l-am eliminat. Este singura cale de scăpare din această criză pe care noi înșine am creat-o. Trebuie să resălbăticim lumea. Am 94 de ani. Am trăit o viață extraordinară. Abia acum apreciez cât de extraordinară. În tinerețe simțeam că explorez sălbăticia, că trăiesc în mijlocul naturii virgine – dar era o iluzie. Tragedia vremurilor noastre se întâmplă peste tot în jur, greu observabilă de la zi la zi – pierderea locurilor sălbatice ale planetei și a biodiversității ei. Am fost martorul acestui declin. O viață pe planeta noastră este depoziția mea scrisă și o viziune pentru viitor. Este povestea felului în care am ajunsă să comitem asta, cea mai mare greșeală a omenirii, și a celui în care am putea să o îndreptăm dacă acționăm acum. Avem o ultimă șansă finală de a crea căminul perfect și a reface lumea minunată pe care am moștenit-o. Nu trebuie decât să vrem. — Sir David Attenborough

„Aceasta este adevărata tragedie a vremurilor noastre: declinul accelerat al biodiversității planetei. Pentru ca viața să prospere cu adevărat pe această planetă, trebuie să existe o biodiversitate enormă. Numai când miliarde de organisme individuale diferite profită la maximum de toate resursele și de toate ocaziile care li se ivesc, iar milioane de specii trăiesc vieți care le intersectează, astfel încât să se sprijine reciproc, abia atunci va putea planeta să funcționeze eficient.”

Înainte de a începe să scriu această recenzie, care, oricum, nu va fi o recenzie propriu-zisă, te invit să semnezi și tu Legământul pentru Pământ, AICI, și haide, împreună, „să schimbăm norma”, să demonstrăm că ne pasă și că putem fi parte din schimbare. Fiindcă acum, poate mai mult decât oricând, avem nevoie de o schimbare, de o schimbare în bine, una radicală, care nu mai poate suporta amânări, iar fără ea întreg Pământul, bineînțeles, odată cu noi, va urmări un scenariu dintre cele mai terifiante: dispariția a tot ce înseamnă ceea ce ne înconjoară și, astfel, însăși imposibilitatea susținerii vieții oamenilor pe acest Pământ. Cartea lui Sir David Attenborough este o carte superbă, scrisă de un distins domn, un erudit, un naturalist care, încă de mic, a cunoscut iubirea pentru natură, curiozitatea în a descifra ceea ce îl înconjoară, având deja certitudinea că o viață trăită în comuniune cu natura este o viață plină de beneficii: liniște, pace și întregire. Având o carieră prolifică, despre care oricum nu este cazul să vorbesc, Sir David Attenborough a avut un contact aproape permanent cu natura, deci probabil a fost unul dintre cei mai avizați oameni să scrie o astfel de carte: încetul cu încetul, și-a dat seama că lumea animalelor este amenințată cu dispariția și extincția chiar de către cei care, poate, ar fi trebuit s-o protejeze cel mai mult (și nu vorbesc de o activitate activă de protejare, ci, poate, omul pur și simplu n-ar fi trebuit vreodată să-și bage nasul în această lume sălbatică). Oamenii au ajuns să distrugă habitate, să dea peste cap ecosisteme, să vâneze exacerbat și patologic, fără să țină cont de sezoanele de împerechere, atât de necesare pentru menținerea unui indice biologic reproductiv pozitiv; au ajuns să producă excesiv, să mănânce excesiv, să nu raționeze și, încetul cu încetul, să paraziteze Pământul pe care trăiesc. Acestea nu sunt decât punctele de plecare ale intrigii care prevede un scenariu straniu și de-a dreptul înfiorător, un punct spre care, încet dar sigur, ne îndreptăm cu toții.

„Cu cât mai mare biodiversitatea, cu atât mai sigure vor fi formele de viață terestre, inclusiv noi îșine. Și totuși felul în care trăim noi, oamenii, trimite biodiversitatea în deplin.”

Zilele trecute am avut o discuție - aprinsă, aș putea spune - cu un prieten. Ca să „nu dau din casă”, fusese strict specific vorba de faptul că eu, în general, tind să economisesc (și nu mă refer neapărat la bani). În fine, persoana respectivă îmi spusese că-s „zgârcit”, asta fiind concluzia la care ea ajunsese. Bun, i-am spus, și ce dacă sunt zgârcit? „Ar trebui să fii mai comod”, mi-a răspuns. Și-atunci, pur și simplu, am răbufnit. Ce voia, de fapt, să spună, era că n-ar trebui să-mi pese mie cât consum, cât de mult las becul deschis (persoana respectivă susținea că l-aș putea ține, fără nicio problemă, deschis toată ziua, „oricum nu consumă mult”), că iarna ar trebui să las centrala deschisă non-stop și așa mai departe. „Ca să fiu comod”, repet. Poate sunt eu exagerat, dar cum pot să mă simt eu „comod” în toate circumstanțele globale ale lumii în care trăim? Ce mi-e confortul fizic, când stabilitatea mea emoțională și cognitivă este pusă la pământ de tot ceea ce văd, tot ceea ce aud, de tot ceea ce se întâmplă? În fine. Ideea este că n-am conștientizat de puțin timp că noi, oamenii, ne-o facem cu mâna noastră și vom fi, în cele din urmă, „vânători vânați”. De aceea, cu timpul, am încercat să abordez atitudini și comportamente cât mai prietenoase cu mediul; știu, știu, impactul meu e infinitezimal în comparație cu ce fac marile industrii de zootehnie (și altele), în comparație cu impactul negativ pe care activitățile pe care aceste industrii le întreprind îl au asupra mediului. Dar, vedeți voi, eu prefer să cred (și vreau să cred) că schimbarea începe de la individ, iar puterea exemplului funcționează cu desăvârșire. Chiar sper și vreau să cred asta; iar atunci când lucrurile au să se întâmple, când vom ajunge în acel punct (pe care, totuși, chiar l-am putea evita sau, în fine, cât de cât întârzia), eu vreau să-mi spun că am fost cel care a luptat, care a dat din coate în mica lui bulă, care a militat și a încercat să se dea drept exemplu. 

„Toți suntem vinovați, dar, trebuie spus, nu din vina noastră. Abia în ultimele câteva zeci de ani am ajuns să înțelegem că fiecare dintre noi s-a născut într-o lume umană, care era inerent nesustenabilă. Dar acum, că știm asta, avem de făcut o alegere.”

Da, și eu consum carte. Da, și eu consum electricitate. Sunt un om al secolului XXI, este imposibil, pur și simplu, să trăiești fără electricitate și internet. Dar știu că, în schimb, nu fac abuz de ele - nici de energie, nici de carne, nici de gadget-uri și așa mai departe. Încerc să am o atitudine cât mai prietenoasă față de tot ce mă înconjoară; în O viață pe planeta noastră, Sir David Attenborough chiar oferă niște perspective interesante asupra atitudinilor și comportamentelor practice pe care le-am putea adopta în vederea limitării consumerismului și a minimalizării impactului negativ pe care îl avem asupra naturii, asupra biodiversității și, în general, asupra integrității a ceea ce ne înconjoară - fie mediu, pasăre, animal, amfibian sau nevertebrat. Cu alte cuvinte, cartea aceasta este un fel de „strigăt”, dacă mi se permite metafore, evident, scrisă într-un registru stilistic specific unui naturalist, a unui om inteligent care, totuși, are o vârstă respectabilă și a trăit o viață îndelungată pe acest Pământ, fiind martorul a numeroase „puncte-cheie” din ultimul secol - o carte emoționantă, care reiterează cât de frumoasă este natura care ne înconjoară și cât de important este să avem grijă de integritatea ei; cât de firesc se întâmplă totul în natură, toată ordinea divină pe care toate o au, efervescența vieții, magia culorilor... Într-adevăr, un om binecuvântat care a avut prilejul să simtă, pe propria-i piele, atingerea a atât de multe animale, subliniind, încă o dată, cât de frumoasă poate fi această viață care ne-a fost dată. 

„Și care ar trebui să fie sursa noastră de inspirație pentru soluționarea acestei mari probleme? Nu trebuie decât să privim natura din jurul nostru. Acolo se află toate răspunsurile.”

Din păcate, luăm totul, cum s-ar spune, for granted, ca și cum ni s-ar cuveni, ca și cum ne-a fost dat de-a gata, nouă, iar noi suntem stăpânii Universului, nicidecum parte integrantă, extrem de neînsemnată, dintr-un tot unitar atât de nesfârșit, atât de imens și colosal. Chiar trebuie să facem ceva, și cred că primul pas este să-ncepem să realizăm că acest Pământ nu este un rezervol inepuizabil pe care noi să-l exploatăm, patologic, până când vom da de fundul sacului. Nu. Dar, din fericire, există mulți oameni, chiar foarte mulți, care militează în direcția adoptării unei atitudini sustenabile, în vederea adoptării unor comportamente care să minimalizeze impactul nociv pe care activitățile de industriale și antropice îl au, cel mai adesea, asupra naturii. Iar Sir David Attenborough este unul dintre ei, un om inteligent, un domn care și-a dedicat întreaga viață descoperirii minunilor pe care natura, în cele mai fascinante moduri, ni le înfățișează. Iar această carte, O viață pe planeta noastră, este un fel de jurnal al său, „o mărturie și o viziune pentru viitor”, lăsată posterității, ca și celelalte lucrări ale sale, într-un moment în care lumea se afla într-un prag critic al existenței.

„Nu e de mirare că stabilitatea planetei a început să cedeze imediat ce biodiversitatea ei a intrat în declin - cele două aspecte sunt legate strâns. Prin urmare, pentru a reface stabilitatea Pământului trebuie să restaurăm biodiversitatea, însuși lucru pe care l-am eliminat. Era singura cale de ieșire din această criză pe care am creat-o cu mâinile noastre. Trebuie să resălbăticim lumea!”

Nu știu ce aș mai putea spune, cred că am spus foarte multe și, în același timp, simt că n-am spus mare lucru. Chiar e o carte care cred că ar trebui citită de către toată lumea, fani ai non-ficțiunii sau nu. Pentru că este o carte despre realitatea care ne înconjoară, despre Pământul pe care trăim și care, ca o mamă, ne-a primit cu brațele călduroase, cu o iubire necondiționată; însă, din păcate, am început să avem cu el nu o relație de iubire necondiționată, ci o relație de parazitism patologic, în care noi nu-i oferim altceva decât distrugere, durere și control exacerbat. Nu pot decât să rămân cu speranța că oamenii „mai mari”, „mai capabili”, vor face, cât mai curând, când nu va fi fost prea târziu, alegerile potrivite adoptării unui comportament sustenabil, care să permită acestui Pământ să se refacă și să-și reîncarce bateriile, redevenind ceea ce, acum mii de ani, a fost: un Pământ viguros și plin de viață. Așadar, chiar vă îndemn să o citiți - este o lectură, cum s-ar spune, de căpătâi! Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru!

O familie modernă, de Cheon Myeong-kwan - Recenzie

Editura: Univers

Categoria: Ficțiune

Colecția: Romanul secolului XXI

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 224

Anul apariției: 2021

Traducere: Tae Hyun Oum

Scriitorul coreean Cheon Myeong-kwan s-a născut în 1964. A scris mai multe scenarii de film, dintre care doar unele au fost produse. Dezamăgit de lumea cinematografică, a început să scrie literatură, iar prima povestire publicată, Eu și Frank, i-a adus premiul pentru debut al Editurii Munhakdongne. Au urmat trei romane – Balena (2004), O familie modernă (2010) și Unchiul meu Bruce Lee (2012) – și un volum de povestiri, Vesela menajeră Marisa (2006). Romanul O familie modernă a fost tradus în engleză și franceză, iar ecranizarea lui s-a bucurat de un mare succes. 

„Doi frați care nu se mai văzuseră de doi ani se uitau sfidător unul la altul. Era o situație extrem de încordată, în care doi bărbați de vârstă mijlocie care eșuaseră în viață își disputau terenul.”

Încap în micul apartament al unei mame cei trei copii ai ei, acum adulți de vârstă mijlocie (un cineast ratat, un interlop cu limbaj colorat și o soră divorțată) plus o nepoată adolescentă și o colecție de opere ale lui Hemingway? Răspunsul: e complicat. Vieți cu startul luat greșit, conflicte, secrete de familie, situații comice sau grotești se amestecă în povestea acestei familii disfuncționale care, în felul ei, înfruntă dezastrele cotidiene. Romanul lui Cheon Myeong-kwan face haz de societatea coreeană și totodată spulberă, cu umor, multe iluzii despre relațiile de familie.

„La douăzeci de ani după ce plecaserăm de acasă, cei trei frați ajunși la vârsta a doua ne adunaserăm extenuați din nou la mama. Fiecare plecase cu un vis, însă aceste visuri nu rezistaseră sub povara realității și se spulberaseră. Tustrei ne întorsesem în dizgrație, divorțați, ajunși la faliment sau cu cazier și incompetenți, însă mama ne primisese fără nici o condiție și începuse să pregătească fiecare masă, la fel ca înainte.”

Eu, în general, nu prea abordezi scriitori asiatici, deși mulți scriu cu o oarecare efervescență stilistică, cu o pasiune exotică și cu o voce literară diferită - bineînțeles - față de majoritatea autorilor pe care, în mod obișnuit și uzual, îi abordez. Însă, nu știu, este ceva (acel ceva pe care nu îl pot defini sau numi) care parcă mă reține; probabil, așa cum s-a întâmplat și cu genul de cărți fantasy (2021 a fost primul an în care am citit cărți din această tagmă literară), trebuie să mai aștept, adică să le aștept timpul, cum s-ar spune. Dar, oricum, uite că se mai întâmplă ca printre lecturile mele - majoritar, cărți scrise de autori europeni -, să se numere și câte o carte scrisă de un autor asiatic; iar când lectura se dovedește a fi fost și una chiar bună, așa cum s-a întâmplat cu romanul lui Cheon Myeong-kwan, O familie modernă, lucrurile nu pot fi decât îmbucurătoare și, evident, încurajatoare. Înainte de a trece la a vorbi, propriu-zis, despre această carte, vreau să-i mulțumesc discret Mirelei, de la Editura Univers, pentru inspirata recomandare - altfel, nu cred că aș fi ajuns (cel puțin, nu prea devreme) la romanul lui Cheon Myeong-kwan. 

    „(...) ca și cum aș fi fost o persoană care nu iubise pe nimeni niciodată. Deci, așa devenisem un monstru! Un monstru lipsit de un sens în viață, care își pierduse sentimentele și care, de la atâta alcool, nu mai credea în iubire... Asta era imaginea mea la patruzeci și opt de ani pe care tocmai o descoperisem.”

Așadar, o familie modernă - cu toții, din perspectiva personajului principal, „domnul regizor Oh”, un cineast fără prea mult succes, cu o carieră destul de ratată, deși a fost „singurul care a mers la facultate”, deci, domnul Oh, care „a vândut tot ce putea fi vândut”, și care, probabil, și-ar fi vândut și mama, căzut în patima patologică a alcoolului, îi consideră pe toți niște ratați. Ei, bine, acestă realitate nu-i tocmai departe de a fi adevărată: într-o satirizare ironică, acidă, cum pot să nu fie ratați niște bărbați trecuți de vârsta de patruzeci de ani care încă trăiesc la mama acasă, deci pe spatele ei, pe munca ei, deci „alimentați” de o femeie bătrână care, totuși, pare că încă reușește să se țină bine?! Vorbim aici de regizorul Oh, dar și de fratele său, magnificul și nesfârșitul frate, de peste 120 de kilograme, care nu știe decât să mânânce și să doarmă și să doarmă și să mănânge, acompaniat, în cele mai nepotrivite momente, de niște pârțuri care ar putea trezi și morții (nu doar prin zgomot, ci și din cauza mirosului, probabil). Iar „aventura” capătă proporții și mai mari în momentul în care, în casă, se reîntoarce și Mi-yeon, sora acestora, dar nu singură, ci la pachet cu fiica acesteia; tabloul este, așadar, complet și desăvârșit, lipsind doar tatăl celor 3, mort într-un accident petrecut cu câțiva ani în urmă (irelevant când s-a întâmplat, fiindcă, oricum, după vreo câteva luni de la moartea acestuia, lipsa-i era trecută cu vederea). 

„Din punctul meu de vedere, definiția iubirii era, pentru femei, «dorința de a-l stoarce de bani pe un bărbat competent și e a trăi tot restul vieții pe banii lui», în timp ce, pentru bărbați, definiția iubirii era «aspirația la un pântece tânăr și proaspăt, care să nască și să îi crească niște progenituri sănătoase». Chiar dacă sună trist, aceasta este esența iubirii. Toate definițiile care se îndepărtează de la această esență sunt doar niște minciuni menite să înșele oamenii.”

O frescă de familie absolut colorată și pur și simplu delicioasă. N-aș putea spune prea multe despre ce se întâmplă în carte, fiindcă, sincer, acțiunea nu-i una tocmai colosală; interesul îl fac micile detalii de zi cu zi, întâmplările absolut firești din viața acestei familii moderne, cu toate replicile acide și cu toate discuțiile care au loc între frate și frate, copil și mamă, unchi și nepoată, mamă și fiică - totul, în cele din urmă, reiterează potretul unei familii dezechilibrate, absurde, în care întâmplările devin parcă piloni ai societății coreene contemporane - toți, în cele din urmă, par să fie așa; iar prezența bătrânelor-radar, care știu efectiv orice mișcare din cartierul sărăcăcios în care apartamentul 302 este localizat, potențează parcă și mai mult veridicitatea acestei cărți, realismul situațiilor. Evident, există anumite intrigi și în romanul lui Cheon Myeong-kwan, anumite secrete care, sincer, mai degrabă ar fi rămas până la sfârșit secrete, deoarece descoperirea lor tulbură și mai mult echilibrul (deja precar și fragil) al acestei familii. Se-ntâmplă multe, da, dar eu cred că accentul poveștii pică, ascuțit și fix, mai mult pe personajele create: de departe, Oh și Barosul au fost preferații mei (și mai ales acest baros, o dihanie de om care, când era mic, umbla cu o cărămidă în ghiozdan, gata oricând să spargă țeasta oricui avea să i se împotrivească, fie și în cele mai cumpătate situații). 

„(...) în realitatea în care trăiam eu nu exista nimic clar: intriga devia aiurea, de parcă s-ar fi rătăcit, iar rutina incoerentă a vieții se repeta încontinuu.”

Mi-a plăcut enorm evoluția lor, felul în care totul, încetul cu încetul, parcă se îndrepta într-un punct în care, iarăși, era firesc să se ajungă; adevărurile care au ieșit la iveală, încercările lui Oh și ale Barosului de „a deveni bărbați”, de a ieși din starea de vegetație în care se regăseau de ani buni; de a scăpa de parazitismul mamei lor, femeia care le punea mâncare sub nas și, încă, îi îngrijea ca niște preșcolari - și totuși, femeia aceasta încă reușea să zâmbească, își găsise, parcă, în sfârșit liniștea, știindu-i iarăși acasă și în siguranță pe cei trei copii ai ei. Însă ascunde ea ceva, iar ceea ce, mai târziu, are să iasă la iveală, va culmina într-o rupere de nori literară - așa cum era de așteptat, fiecare va avea să tragă foloasele (să spun așa), funcție de ceea ce s-a întâmplat în trecut. Iar dintr-un punct, O familie modernă are și un strop de thriller, dincolo de a fi un roman menit să caricaturizeze societatea coreeană, făcând haz - într-un mod deloc ofensator - de societatea contemporană personajelor. 

„Piesele de puzzle ale istoriei familiei noastre se potriveau în sfârșit.”

Chiar a fost un roman bun, pe care l-am citit pe nerăsuflate, bucurându-mă de niște personaje delicioase, convingătoare, care mi-au stârnit hazul, m-au făcut să râd și, în același timp, mi-au stârnit empatie și o oarecare milă (e un cuvânt mare, exagerat, dar înțelegeți ce vreau să spun), știind că într-adevăr există situații în care unele familii chiar se regăsesc în aceste circumstanțe. Însă, atât timp cât există înțelegere și pace (și, culmea, tocmai în această familie modernă din romanul lui Cheon Myeong-kwan, liniștea și pacea lipsesc cu desăvârșire, fiind înlocuite de haos și violență), deci, atât timp cât cele 2 variabile vor fi existat, cu siguranță nu mai contează nici numărul de persoane dintr-o casă, nici ideile polarizante pe care acestea și le împărtășesc. Vă recomand romanul cu drag, este o lectură ușoară, antrenantă, chiar diferită aș putea spune, scrisă într-o voce ironică, plină de umor, însă culminând într-un final emoționant și moralizator. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru, și de o zi de duminică liniștită!

Inimă frântă, de Akira Mizubayashi - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2021

Traducere: Mădălina Ghiu

„Ar trebui să fim egali în fața limbii și prin limbă...”

Scriitorul japonez de expresie franceză Akira Mizubayashi s-a născut în 1951. După studii la Universitatea Națională de Limbi și Civilizații Străine din Tokyo, a plecat în Franța în 1973 și a urmat o pregătire pedagogică la Montpellier pentru a deveni profesor de limba franceză. În 1976, a absolvit la Tokyo un masterat de literatură modernă, apoi, în 1979, s-a întors în Franța ca student la École Normale Supérieure, unde și-a susținut doctoratul cu o teză despre Jean-Jacques Rousseau. Din 1983 predă limba franceză la Tokyo. În 2011, a câștigat Prix du Rayonnement de la langue et de la littérature françaises, precum și Prix littéraire de l’Asie pentru debutul său, Une langue venue d’ailleurs (2010). În 2013, a obținut Prix littéraire Richelieu de la francophonie. A mai publicat autobiografia Mélodie. Chronique d’une passion (2014), eseul Petit éloge de l’errance (2014), precum și romanele Un amour de Mille-ans (2017) și Inimă frântă (Âme brisée, 2019; Humanitas Fiction, 2021), recompensat în 2020 cu Prix des libraires, Prix Culture et Bibliothèque pour tous, Prix de la Ville de Deauville și Prix des Lecteurs des Écrivains du Sud. În 2014 i s-a acordat distincția Chevalier dans l’Ordre des Arts et des Lettres.

„(...) În lumea de astăzi, suntem inevitabil supuși statului. Fiecare ar trebui să se definească în primul rând și înainte de toate ca o individ mai presus de orice apartenență. Sunt cu siguranță chinezoaică, vorbesc chineză, dar nu aș vrea să fiu redusă la asta... Individualitatea mea nu este definită de locul întâmplător al nașterii mele, ea înseamnă totuși altceva.”

Dincolo de explorarea memoriei, dezrădăcinării și a doliului imposibil, cartea lui Akira Mizubayashi face să fuzioneze literatura și muzica, două forme de artă care, devenind însuși materialul vieții, se opun morții. Piesa mică, dar vitală, din lemn de molid, aflată în corpul unui instrument cu coarde, care asigură calitatea, propagarea și uniformitatea vibrațiilor, se numește în limba franceză suflet, iar în română, inimă. Romanul parcurge lungul drum spre vindecare al mai multor inimi frânte, un drum cât o viață, departe și în același timp aproape de casă, marcat de amintiri și dureri ascunse, de răni ce par cu neputință de cicatrizat. Concepută în patru părți, aidoma Cvartetului de coarde nr. 13, Rosamunde, de Schubert, această poveste pendulând între două continente și două lumi, în care un bol de orez amestecat cu ou crud devine madlenă proustiană, este mai mult decât o căutare de sine, este un omagiu adus forței nemuritoare a muzicii și umanismului ca stare de spirit universală.

„Arta sa de lutier, arta de a reda sunetele inimii, ale sufletului, ale vieții interioare, ale celei mai negre melancolii, dar și pe ale celei mai profunde bucurii (...) arta sa, așadar, în întregime dedicată slujirii emoțiilor umane, nu era altceva decât încercarea de a atenua durerea traumatică rezultată din distrugerea fulgerătoare a ceea ce te leagă cel mai puternic de lume și de viață.”

Pot începe recenzia în acest mod: ♥️? Bineînțeles că pot. Romanul lui Mizubayashi, Inimă frântă, mi s-a părut de-o delicatețe aproape palpabilă, de-o frumusețe înduioșătoare, magică, și m-a făcut încă o dată să-mi dau seama cât de ușor este să fim fericiți dacă știm cum, în artă, să ne găsim liniștea și echilibrul. Deși începe într-un mod oarecum brutal (un băiețel care se ascunde într-un dulap, fiind martor la scena în care un soldat japonez distruge, fără milă, vioara tatălui său), abordând niște teme destul de sensibile, romanul lui Mizubayashi urmărește, într-o cărticică destul de mică în ceea ce privește numărul de pagini, o întreagă viață de om (mi-a amintit, într-o oarecare măsură, de proza lui Eric-Emmanuel Schmitt, care în cărțile sale - de mici dimensiuni - reușește să suprindă povești de-o anvergură extraordinară): viața lui Rei, băiețelul care, de mic, este martor al suferințelor acestei lumi întunecate, în circumstanțele războiului. Trebuie să specific că această carte nu este o carte a acțiunii, dimpotrivă, poți avea foarte ușor senzația că totul se petrece într-un cadru limitat, ceea ce, oricum, nu contează, pentru că în romanul lui Mizubayashi ceea ce primează este intensitatea trăirilor, emoțiile și gândurile, amintirile și trecutul. Și ideea că, oricând, un simplu gest, o simplă întâmplare de doar câteva secunde, poate schimba polarizant viața cuiva, oferindu-i o lumină de speranță în cea mai întunecată beznă.

„Un munte de emoții înghețate a început să se topească încet-încet sub efectul acestei călduri interioare adormite, asemănătoare cu cea a unui urs brun din America, aflat în hibernare, care se trezește încet și prinde viață treptat, pe măsură ce primăvara mult așteptată sosește.

Timpul ieșea din amorțeală, se cutremura din nou.”

Chiar am fost impresionat de această carte, o odă adusă artei, muzicii înălțătoare, marilor compozitori ai acestei lumi. Vioara, acel instrument muzical care, în mâinile artistului, devine însăși o limbă universală, o limbă a muzicii care străbate toate granițele culturale, politice, naționale, aducând laolaltă oameni care împărtășesc aceleași credințe și valori; în cartea de față, iubirea autorului față de muzică, față de artă este, într-adevăr, reală, se simte radiind prin paginile acestei cărți. Și nu aș vrea să vorbesc, întocmai, despre această carte, despre ce se întâmplă, fiindcă, ce-i drept, nu se întâmplă prea multe - fiindcă, așa cum am mai spus, asta nici măcar nu conteaz; ceea ce contează sunt ideile pe care Mizubayashi le întrupează în personajele sale, și doar câteva întâmplări cheie devin relevante în a înțelege, de fapt, această carte: eu, unul, am perceput totul ca fiind un fel de efect al fluturelui, în care o întâmplare din trecut, o întâmplare - aparent - atât de nesemnificativă, a avut puterea de a crea niște destine atât de frumoase, de a face posibile atât de multe visuri. De a readuce, după ani și ani, oameni împreună, într-o dovadă a faptului că, în această lume, totul se întâmlă într-o ordine absolut firească.

„- Avea o relație extrem de intensă cu muzica. Era ceva absolut indispensabil pentru echilibrul psihicului său... care a fost într-un mod aparte fragilizat de război. Nu mi-a povestit decât o singură dată despre viața lui în armată, desre experiențele sale. Despre nebunia colectivă pe care muzica militară a exaltat-o excessiv, a păstrat doar o singură amintire de coșmar, cred...”

Pentru Rei, parcă însăși viața înseamnă doar munca în a reconstrui vioara tatălui său, cea distrusă de către soldatul japonez: acesta devine lutier și, printr-o muncă asiduă de ani de zile, susținut constant de dragostea sa pentru muzică - o „moștenire” de la tatăl său -, în cele din urmă reușește s-o readucă într-o formă utilizabilă. Această „încercare” parcă despinsă din mitologia greacă, într-o probă herculeană, am asemănat-o cu însăși „reclădirea propriului suflet”, un fel de purificare de amintirile trecutului care poate nu-i dădeau pace, care poate îl măcinau. Emoția cărții, minimalismul detaliilor, acuratețea, „distanțarea” relativă, modestia autorului; pasaje scurte care evocă drama cărții. Nu mi s-a părut întâmplător faptul că Rei a fost adoptat de un cuplu de francezi și crescut în Franța, aceasă țară pentru care Akira Mizubayashi păstrează și manifestă dragoste necondiționată. Chiar m-am gândit, de fapt, poate chiar există elemente autobiografice în povestea „fictivă” a lui Rei. Cine știe? 

„Sufletul meu, dacă pot spune așa, ar fi rămas pentru totdeauna țintuit pe un perete aspru, aici, în lumea asta, ca un zmeu prins în frunzișul des al unui copac (...). V-ați pierdut tatăl în ziua aceea de 6 noiembrie 1938, în condiții tragice, dar, în cele din urmă, ați trăit întotdeauna alături de el prin vioara care v-a rămas, datorită locotenentului, a Zeului Negru.”

În orice caz, Inimă frântă chiar este o carte frumoasă, naturală, iar stilul de scriere al lui Akira Mizubayashi, deși simplist, este atât de cristalin, spiritual, cald și elegant. Un roman despre prietenie, despre ereditate, despre moștenire și despre rădăcinile originilor, despre frumusețea muzicii și, în general, a actului creator. Un roman despre creație, scris într-un limbaj poetic, seducător și emoționant. Cred că nu reușesc să găsesc cuvintele potrivite pentru a vorbi despre această carte, întrucât foarte ușor aș putea părea pios, ca și cum aș exagera anumite lucruri; însă chiar a fost o carte pe care am citit-o cu mare plăcere și care mi-a oferit un fel de liniște pe care habar n-am cum să o definesc - dar pe care știu că am simțit-o (în orice caz, eu cred că unele lucruri nu se teoretizează, ele doar se trăiesc, și-atât; și, ca să termin așa cum am început recenzia: ♥️). Să aveți lecturi frumoase și cu mult, mult spor!