Inimă frântă, de Akira Mizubayashi - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2021

Traducere: Mădălina Ghiu

„Ar trebui să fim egali în fața limbii și prin limbă...”

Scriitorul japonez de expresie franceză Akira Mizubayashi s-a născut în 1951. După studii la Universitatea Națională de Limbi și Civilizații Străine din Tokyo, a plecat în Franța în 1973 și a urmat o pregătire pedagogică la Montpellier pentru a deveni profesor de limba franceză. În 1976, a absolvit la Tokyo un masterat de literatură modernă, apoi, în 1979, s-a întors în Franța ca student la École Normale Supérieure, unde și-a susținut doctoratul cu o teză despre Jean-Jacques Rousseau. Din 1983 predă limba franceză la Tokyo. În 2011, a câștigat Prix du Rayonnement de la langue et de la littérature françaises, precum și Prix littéraire de l’Asie pentru debutul său, Une langue venue d’ailleurs (2010). În 2013, a obținut Prix littéraire Richelieu de la francophonie. A mai publicat autobiografia Mélodie. Chronique d’une passion (2014), eseul Petit éloge de l’errance (2014), precum și romanele Un amour de Mille-ans (2017) și Inimă frântă (Âme brisée, 2019; Humanitas Fiction, 2021), recompensat în 2020 cu Prix des libraires, Prix Culture et Bibliothèque pour tous, Prix de la Ville de Deauville și Prix des Lecteurs des Écrivains du Sud. În 2014 i s-a acordat distincția Chevalier dans l’Ordre des Arts et des Lettres.

„(...) În lumea de astăzi, suntem inevitabil supuși statului. Fiecare ar trebui să se definească în primul rând și înainte de toate ca o individ mai presus de orice apartenență. Sunt cu siguranță chinezoaică, vorbesc chineză, dar nu aș vrea să fiu redusă la asta... Individualitatea mea nu este definită de locul întâmplător al nașterii mele, ea înseamnă totuși altceva.”

Dincolo de explorarea memoriei, dezrădăcinării și a doliului imposibil, cartea lui Akira Mizubayashi face să fuzioneze literatura și muzica, două forme de artă care, devenind însuși materialul vieții, se opun morții. Piesa mică, dar vitală, din lemn de molid, aflată în corpul unui instrument cu coarde, care asigură calitatea, propagarea și uniformitatea vibrațiilor, se numește în limba franceză suflet, iar în română, inimă. Romanul parcurge lungul drum spre vindecare al mai multor inimi frânte, un drum cât o viață, departe și în același timp aproape de casă, marcat de amintiri și dureri ascunse, de răni ce par cu neputință de cicatrizat. Concepută în patru părți, aidoma Cvartetului de coarde nr. 13, Rosamunde, de Schubert, această poveste pendulând între două continente și două lumi, în care un bol de orez amestecat cu ou crud devine madlenă proustiană, este mai mult decât o căutare de sine, este un omagiu adus forței nemuritoare a muzicii și umanismului ca stare de spirit universală.

„Arta sa de lutier, arta de a reda sunetele inimii, ale sufletului, ale vieții interioare, ale celei mai negre melancolii, dar și pe ale celei mai profunde bucurii (...) arta sa, așadar, în întregime dedicată slujirii emoțiilor umane, nu era altceva decât încercarea de a atenua durerea traumatică rezultată din distrugerea fulgerătoare a ceea ce te leagă cel mai puternic de lume și de viață.”

Pot începe recenzia în acest mod: ♥️? Bineînțeles că pot. Romanul lui Mizubayashi, Inimă frântă, mi s-a părut de-o delicatețe aproape palpabilă, de-o frumusețe înduioșătoare, magică, și m-a făcut încă o dată să-mi dau seama cât de ușor este să fim fericiți dacă știm cum, în artă, să ne găsim liniștea și echilibrul. Deși începe într-un mod oarecum brutal (un băiețel care se ascunde într-un dulap, fiind martor la scena în care un soldat japonez distruge, fără milă, vioara tatălui său), abordând niște teme destul de sensibile, romanul lui Mizubayashi urmărește, într-o cărticică destul de mică în ceea ce privește numărul de pagini, o întreagă viață de om (mi-a amintit, într-o oarecare măsură, de proza lui Eric-Emmanuel Schmitt, care în cărțile sale - de mici dimensiuni - reușește să suprindă povești de-o anvergură extraordinară): viața lui Rei, băiețelul care, de mic, este martor al suferințelor acestei lumi întunecate, în circumstanțele războiului. Trebuie să specific că această carte nu este o carte a acțiunii, dimpotrivă, poți avea foarte ușor senzația că totul se petrece într-un cadru limitat, ceea ce, oricum, nu contează, pentru că în romanul lui Mizubayashi ceea ce primează este intensitatea trăirilor, emoțiile și gândurile, amintirile și trecutul. Și ideea că, oricând, un simplu gest, o simplă întâmplare de doar câteva secunde, poate schimba polarizant viața cuiva, oferindu-i o lumină de speranță în cea mai întunecată beznă.

„Un munte de emoții înghețate a început să se topească încet-încet sub efectul acestei călduri interioare adormite, asemănătoare cu cea a unui urs brun din America, aflat în hibernare, care se trezește încet și prinde viață treptat, pe măsură ce primăvara mult așteptată sosește.

Timpul ieșea din amorțeală, se cutremura din nou.”

Chiar am fost impresionat de această carte, o odă adusă artei, muzicii înălțătoare, marilor compozitori ai acestei lumi. Vioara, acel instrument muzical care, în mâinile artistului, devine însăși o limbă universală, o limbă a muzicii care străbate toate granițele culturale, politice, naționale, aducând laolaltă oameni care împărtășesc aceleași credințe și valori; în cartea de față, iubirea autorului față de muzică, față de artă este, într-adevăr, reală, se simte radiind prin paginile acestei cărți. Și nu aș vrea să vorbesc, întocmai, despre această carte, despre ce se întâmplă, fiindcă, ce-i drept, nu se întâmplă prea multe - fiindcă, așa cum am mai spus, asta nici măcar nu conteaz; ceea ce contează sunt ideile pe care Mizubayashi le întrupează în personajele sale, și doar câteva întâmplări cheie devin relevante în a înțelege, de fapt, această carte: eu, unul, am perceput totul ca fiind un fel de efect al fluturelui, în care o întâmplare din trecut, o întâmplare - aparent - atât de nesemnificativă, a avut puterea de a crea niște destine atât de frumoase, de a face posibile atât de multe visuri. De a readuce, după ani și ani, oameni împreună, într-o dovadă a faptului că, în această lume, totul se întâmlă într-o ordine absolut firească.

„- Avea o relație extrem de intensă cu muzica. Era ceva absolut indispensabil pentru echilibrul psihicului său... care a fost într-un mod aparte fragilizat de război. Nu mi-a povestit decât o singură dată despre viața lui în armată, desre experiențele sale. Despre nebunia colectivă pe care muzica militară a exaltat-o excessiv, a păstrat doar o singură amintire de coșmar, cred...”

Pentru Rei, parcă însăși viața înseamnă doar munca în a reconstrui vioara tatălui său, cea distrusă de către soldatul japonez: acesta devine lutier și, printr-o muncă asiduă de ani de zile, susținut constant de dragostea sa pentru muzică - o „moștenire” de la tatăl său -, în cele din urmă reușește s-o readucă într-o formă utilizabilă. Această „încercare” parcă despinsă din mitologia greacă, într-o probă herculeană, am asemănat-o cu însăși „reclădirea propriului suflet”, un fel de purificare de amintirile trecutului care poate nu-i dădeau pace, care poate îl măcinau. Emoția cărții, minimalismul detaliilor, acuratețea, „distanțarea” relativă, modestia autorului; pasaje scurte care evocă drama cărții. Nu mi s-a părut întâmplător faptul că Rei a fost adoptat de un cuplu de francezi și crescut în Franța, aceasă țară pentru care Akira Mizubayashi păstrează și manifestă dragoste necondiționată. Chiar m-am gândit, de fapt, poate chiar există elemente autobiografice în povestea „fictivă” a lui Rei. Cine știe? 

„Sufletul meu, dacă pot spune așa, ar fi rămas pentru totdeauna țintuit pe un perete aspru, aici, în lumea asta, ca un zmeu prins în frunzișul des al unui copac (...). V-ați pierdut tatăl în ziua aceea de 6 noiembrie 1938, în condiții tragice, dar, în cele din urmă, ați trăit întotdeauna alături de el prin vioara care v-a rămas, datorită locotenentului, a Zeului Negru.”

În orice caz, Inimă frântă chiar este o carte frumoasă, naturală, iar stilul de scriere al lui Akira Mizubayashi, deși simplist, este atât de cristalin, spiritual, cald și elegant. Un roman despre prietenie, despre ereditate, despre moștenire și despre rădăcinile originilor, despre frumusețea muzicii și, în general, a actului creator. Un roman despre creație, scris într-un limbaj poetic, seducător și emoționant. Cred că nu reușesc să găsesc cuvintele potrivite pentru a vorbi despre această carte, întrucât foarte ușor aș putea părea pios, ca și cum aș exagera anumite lucruri; însă chiar a fost o carte pe care am citit-o cu mare plăcere și care mi-a oferit un fel de liniște pe care habar n-am cum să o definesc - dar pe care știu că am simțit-o (în orice caz, eu cred că unele lucruri nu se teoretizează, ele doar se trăiesc, și-atât; și, ca să termin așa cum am început recenzia: ♥️). Să aveți lecturi frumoase și cu mult, mult spor!