Editura: Nemira
Colecția: Armada
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 448
Anul apariției: 2021
Traducere: Oana Dușmănescu
Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestselleruri internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Nemira, 2015) – recompensat cu Edgar Award for Best Novel, Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Nemira, 2017) și End of Watch (Mort la datorie, Nemira, 2018). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria The Dark Tower (Turnul întunecat, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.
„Cred că există bine pe lume, tot decurgând într-un fel sau altul dintr-un Dumnezeu plin de iubire. Dar mai cred că există și o altă forță, la fel de reală ca Dumnezeul la care m-am rugat toată viața mea, și că aceasta lucrează în mod conștient întru a ne distruge toate impulsurile decente. Nu Satana, nu mă refer la Satana (deși cred că și el există), ci un soi de demon al discordiei, o chestie absurdă și plină de farse care râde cu răutate de câte ori un bătrân își dă foc încercând să-și aprindă pipa sau de câte ori un copilaș își vâră în gură prima jucărie primită de Crăciun și moare înecându-se cu ea.”
Roman ecranizat într-un film clasic, cu Tom Hanks în rolul principal. Culoarul Morții – cei care merg până la capătul lui nu se mai întorc, pentru că acolo îi așteaptă scaunul electric. În Corpul E al Penitenciarului Cold Mountain sunt adăpostiți numai criminali condamnați la moarte. De când lucrează aici, gardianul Paul Edgecombe a văzut multe. Dar n-a mai întâlnit pe nimeni asemenea lui John Coffey, un uriaș cu minte de copil, condamnat pentru o crimă de o violență șocantă. În acest loc al ultimei șanse la ispășire, Edgecombe e pe cale să descopere adevărul despre Coffey, unul teribil, care îi va da peste cap toate credințele.
„Am ostenit ca oamenii să fie răi unii cu alții. Parcă am cioburi de sticlă în tot capul. Am ostenit de toate clipele în care am voit să ajut și nu am putut. Am ostenit să rătăcesc în întuneric. Dar mai ales din cauza durerii. E prea mult. Dacă aș putea, i-aș pune capăt chiar eu. Dar nu pot.”
Eu și Stephen King nu prea ne-am înțeles de-a lungul timpului. După numeroase încercări eșuate de a-i citi cărțile, am renunțat. A se avea în vedere faptul că eu nu abandonez, în general, cărți, dar cu King pur și simplu n-am putut s-o scot la capăt. Probabil, înainte de toate, este vorba de faptul că am avut (și încă am) așteptări mult prea mari de la cărțile sale. De ce? Fiindcă mai toată lumea îl iubește. În al doilea rând, probabil mă aștept să am un anumit tip de lectură - în speță, horror, că despre asta-i vorba, nu? Nu pentru asta e renumit? „Stephen King, marele maestru al genului horror”, am auzit-o foarte des. În schimb, chiar mă dau în vânt după ecranizările cărților sale - nu știu dacă-s mai bune decât cărțile (nu le-am citit, de altfel), dar chiar sunt grozave. Și te țin cu sufletul la gură. Și, tam-nesam, sunt și horror. Ei, ei, dar ce ne facem când domnul abordează alt registru, așa cum a făcut-o în Culoarul morții? Ei, bine, rezultatul este un roman, cel puțin pentru mine, fenomenal. De-a dreptul memorabil. Și, Dumnezeule, chiar nu m-am așteptat să-mi placă atât de tare.
„Timpul șterge tot, fie că vrei, fie că nu vrei. Timpul șterge tot, timpul aduce uitarea și, într-un final, nu mai există decât întunericul. Uneori ne găsim unii pe alții în întuneric și alteori ne pierdem din nou acolo unii pe ceilalți.”
Da, pot spune, for the very first time, că mi-a plăcut un roman scris de Stephen King. De fapt, nu că mi-a plăcut, dar chiar este una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată. Complexă. Plină de dramă. Tensionată și profundă. Cu personaje, Doamne, atât de frumos construite și atât de neașteptat de delicioase. Întâmplări amuzante. Bizare. Ciudate și imposibil de explicat. Nu, n-a mizat pe horror Stephen King, nu de data asta, deși, într-o măsură, a adus un element de supranatural în carte, care joacă un rol cheie în ideea cărții. În schimb, nu asta m-a interesat. Nu m-au interesat acțiunea, întâmplările - deși, bineînțeles, reprezintă o mare parte din carte; m-au interesat, în schimb, personajele. Pentru că, după părerea mea, personajele - modul în care Stephen King le-a creat - fac deliciul acestui roman atât de frumos. M-am pus frumușel să citesc și n-am mai putut s-o las din mână. Sincer, mi se părea, pur și simplu, de necrezut - eu și o carte de Stephen King, într-un tandem literar atât de armonios. Serios. Și nu mai zic de faptul că, după ce o lăsam din mână, stăteam și mă gândeam (în timp ce încercam să mă concentrez asupra altor sarcini) ce mai urmează să se întâmple. Pfoai, și câte s-au întâmplat.
„Scaunul părea, pur și simplu, atât de pustiu, așa, stând acolo, pe platforma sa, cu chingile sale pentru picioare ieșind în evidență într-o parte și în alta, semănând cu ortezele pe care trebuie să le poarte o persoană bolnavă de poliomielită.”
Acum, în sfârșit, pot să-mi clarific situația: poate King chiar ar fi trebuit să scrie mai des așa. Că mi-a provocat niște palpitații de nu-i adevărat. Să mai zic că, de fapt, am și vărsat câteva lacrimi la un moment dat? Yup, s-a întâmplat. Pentru că dramatismul cărții este visceral, mult prea incisiv pentru a-i fi putut face față. M-am lăsat pradă emoțiilor și, într-un punct cheie al acțiunii, am fost răvășit de anumite gânduri de-ale lui Paul Edgecombe, gardianul de la penitenciarul Cold Mountain. Pe bune, chiar s-a întâmplat asta, și cu greu îmi amintesc ultima carte la care am plâns (mult spus, dar a plânge e, în sine, o întâmplare în care canalele lacrimale intră-n funcțiune).
„În loc să mă plimb, voiam să-mi termin povestea. Uneori e mai bine să tragi tare, indiferent de cât de mult ar protesta mintea și trupul. Uneori singura cale e de a merge până la sfârșit.”
Culoarul morții. Ziua în care John Coffey (citit ca băutura, dar scris altfel...) vine acolo reprezintă momentul în care viața lui Paul are să se schimbe. În totalitate. Și, mai mult decât viața, tot ceea ce credea vreodată că știe despre aceasta. Un om solid, ca un munte, mare, de culoare, mare, mare, dar cu un chip atât de blând. Cu un suflet atât de cald. Care, de asemenea, se teme de întuneric. Dar acest John Coffey este acuzat de o crimă de-a dreptul oribilă. John Coffey, în orice caz, are impact asupra tuturor celor din blocul E, și nu doar din cauza staturii sale fioroase. De fapt, prin John Coffey, compasiunea și emoția umană capătă forme noi. Și, în fine, nu voi spune mai multe despre acțiune, decât faptul că este genul acela de care pe care, pur și simplu, nu o mai poți lăsa din mână. Sincer. Și de mult mi-era dor să citesc o astfel de carte: scrisă bine, scrisă serios, scrisă cu suflet. De un autor despre care nu credeam vreodată că am să afirm așa ceva. În sfârșit, toate lucrurile au și un dezvăț, nu? Poate eu și King abia începem să ne cunoaștem...
„Când le-am privit parcă am auzit morții vorbind, cântând și cerând îndurare. Mi-am simțit globii oculari zvâcnind în orbite, mi-am auzit propria inimă bătând, am simțit iureșul sângelui alergându-mi prin toate arterele din trup cu viteza unor scrisori trimise în toată lumea.”
Personajele cărții sunt create cu o grijă enormă. Sincer, citind, n-am putut să nu mă atașez de câteva dintre ele, și chiar să le urăsc pe altele. Chiar am simțit că mi-s prieteni, că eu sunt omniprezent la tot ce se întâmplă. Mi-amintesc cu drag de Del, Brutal, John, Paul, dar cu nervi de Percy Whetmore. De micuțul șoricel Jingles care, într-un fel, parcă reprezenta întreaga speranță și lumină din blocul E. De Mouseville, acel tărâm unde șoriceii sunt puși la loc de seamă. De relația dintre el și Del și de toate întâmplările care au luminat întunericul bocului E. O, acum, scriind, parcă simt și mai tare cât de mult mi-a plăcut Culoarul morții. Și ce impact memorabil a avut asupra mea. Și, încă o dată, cât de mult mi-a plăcut. Atât de mult încât nu mai are niciun sens să vorbesc despre asta, pentru că pur și simplu am vrut să scriu această recenzie... ca s-o scriu.
„M-a întristat gândul că-i fusese atâta teamă de întuneric. Mi-am amintit de prima oară când ne-am întâlnit, cum mă întrebase dacă lăsăm vreo lumină aprinsă pe timp de noapte, și mi s-au înmuiat picioarele.”
Încă nu mi-am revenit cu totul după ce am terminat-o. Am văzut și filmul. Am plâns și acolo. Dar, în cele din urmă, mai bună mi s-a părut cartea. Am avut parte de acea emoție „crudă”, raw, autentică. Poate, cine știe, dacă aș fi văzut întâi filmul, lucrurile ar fi stat altfel. În orice caz, și filmul e genial. Și cartea e genială - mult, mult mai complexă, în schimb. Ai acces la mai multe trăiri ale personajelor, gânduri, situații... Chiar v-o recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă, chiar dacă nu sunteți fani ai lui King. Aveți aici părerea unuia care, asemenea altora, n-a fost. Și nici nu știu dacă, încă, m-aș putea declara fan al lui Stephen King. În orice caz, bănuiesc că există un început. Să fie, oare, acesta? Dar cu siguranță am să mai încerc și altceva de la el. Iar atunci, cel mai probabil, voi avea deja o părere solidă referitor la dacă îmi place, sau pur și simplu s-a întâmplat ca doar acest roman, Culoarul morții, să fi fost ceea ce trebuie (pentru mine).