Cineva cunoscut, de Shari Lapena - Recenzie

Editura: Trei 

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2021

Traducere: Dora Constantinovici 

Shari Lapena este autoarea bestsellerurilor Cuplul din vecini (2017, Editura Trei, traducere de către Mihaela Buruiană), Străinul de acasă (2018, Editura Trei, traducere de către Alexandra Fusoi), Ultima ei clipă (2021, Editura Trei, traducere de către Alexandra Fusoi), Cineva cunoscut (2021, Editura Trei, traducere de către Dora Constantinovici) și An Unwanted Guest. Înainte să înceapă să scrie ficțiune, a fost avocată și profesoară de engleză. Shari Lapena locuiește la Toronto și urmează să publice un nou roman, intitulat Not a Happy Family.

„O femeie care locuia pe strada lor a fost ucisă. Nu se poate opri să se gândească la asta.”

Într-o suburbie înverzită din New York, un adolescent se strecoară în casele vecinilor — și în computerele lor — și le află secretele. Cine e și ce-ar fi putut descoperi? După ce apar două scrisori anonime, încep să circule zvonuri și oamenii devin bănuitori. Iar când este găsit cadavrul unei femei, încordarea atinge punctul critic. Cine a ucis-o? Cine știe mai multe decât spune? Și cât de departe vor merge niște oameni cumsecade ca să-și apere secretele? În acest cartier, nu doar soții și soțiile se înșală unii pe alții. Aici, toți membrii familiei au câte ceva de ascuns. Nu știi de fapt niciodată de ce sunt în stare oamenii.

„Webb îi aruncă o privire fugară lui Moen și vede cum ea face ochii mari. Ce noutăți interesante, se gândește Webb. Nu încetează niciodată să-l uimească ce poate ieși la iveală pe parcursul unei anchete penale - secretele pe care oamenii le ascund. Sau pe care, cel puțin, încearcă să le ascundă.”

Bun, știu că Shari Lapena este foarte adorată de mulți cititori și are numeroși fani - dar, cel puțin pentru mine, care sunt un adept al acestui gen de cărți, Lapena încă n-a găsit rețeta perfectă. Și spun asta după ce am citit toate cărțile scrise de ea ce au fost traduse la noi (dacă sunteți interesați de păreri, recenziile le găsiți pe blog). Nu știu, mi se pare mult prea clișeic tot ce a scris până acum și am citit, iar asta cu siguranță se datorează faptului că, în fine, am citit foarte multe cărți thriller și tind să cred că este mult prea greu să mă mai las surprins de ceva. Am impresia că mai toți autorii abordează aceleași subiecte, aceleași intrigi, cu personaje unilaterale, plate, cu un discurs deloc convingător, ba chiar nenatural. Și dacă mă mai și prind de la bun început care-i faza, atunci cu siguranță nu-i o carte care să-mi placă prea mult.

„(...) Dar va rămâne alături de Olivia, indiferent ce s-ar putea întâmpla. Oricât de urât va fi. Pentru asta sunt prietenii.”

Și-așa s-a întâmplat cu Lapena, deși recunosc că mi s-a părut destul de interesantă intriga cărții, pe care am perceput-o mai mult ca pe ceva ce urmărește să reitereze o familie disfuncțională, cu adolescenți disfuncționali și prea multe „focuri interioare” ce ard și sunt pe cale să iasă la iveală într-o explozie de necontrolat. De fapt, am observat că la Shari Lapena subiectul familiilor toxice este unul care se regăsește aproape în fiecare carte (dacă nu, de fapt, chiar în fiecare). Ceea ce-i interesant, fiindcă acest lucru îi apropie lucrurile foarte mult de realitate. Dar nu pot să nu apreciez cât de greu de crezut și deloc convingătoare au fost anumite chestii care m-au făcut să spun „acest lucru n-are cum să fie vreodată posibil în realitate”. În orice caz, un aspect pozitiv a fost și faptul că scriitura este una foarte simplă, ușoară și accesibilă, motiv pentru care este o lectură chiar light, dincolo de a se vrea a fi un thriller super-bun. Nu, nu-i cazul, și cel puțin nu pentru mine, care am citit multe cărți geniale din această tagmă literară, deci am ceva referințe și etaloane, standarde.

„Vrea să creadă că este o greșeală îngrozitor de mare. Poliția greșește tot timpul. Apoi își amintește de petele de sânge. Nu și le poate șterge din minte.”

Cineva cunoscut a fost un roman pe care l-am citit rapid, cred că în mai puțin de o zi. Deși mare parte a lecturii nu mi-a fost pe plac, tot am fost încercat de acea dorință de a nu-l putea lăsa din mână, dorind să aflu ce urmează să se întâmple mai departe. Ceea ce, normal, e un punct forte al unui thriller bun, dar dacă și acțiunea ar fi avut altă direcție, dacă dinamica ar fi fost una ceva mai neașteptată (da, m-am prins foarte rapid cine-i vinovatul, deși trebuie să recunosc că „motivul” m-a cam surprins) și dacă personajele n-ar fi fost atât de superficiale, prea puțin convingătoare, poate mi-ar fi plăcut mai mult. În rest, am perceput-o ca pe o lectură OK, care cu siguranță s-ar fi potrivit mult mai bine unui cititor care nu este prea familiarizat cu genul thriller și care vrea să își facă inițierea într-acesta. De altfel, chiar cred că Shari Lapena, pentru cititorul „neinițiat”, scrie bine, fiindcă în cărțile ei chiar surprinde toate caracteristicile unui thriller - intrig interesantă, dinamică complexă, întorsături de situație, secrete, personaje cu comportament bizar (evident, astea pentru un neinițiat).

„Olivia vrea să-l protejeze. Dar nu-l poate proteja de asta. Va afla toată lumea. Nu poate să-i ascundă nimic. Viața fiului ei se va destrăma abrupt în următoarele câteva minute. Încerci atât de mult să faci ca totul să fie bine, dar apoi...”

Astfel, nu-i o carte rea. Chiar nu e. Dar, după cum am zis, pentru cineva care abordează foarte des genul thriller, această carte este una, aș putea spune, basic. Mult prea ușoară, seacă, superficială. Dar, în cele din urmă, e o lectură în regulă, o lectură care te prinde și te ține acolo, ceea ce constituie un punct forte al genului thriller. Dacă ar aborda și ceva nou, nu știu, să vină cu o idee autentică, poate mi-ar plăcea mai mult. Pentru că asta simt că-i lipsește lui Shari Lapena, anume originalitatea (și nu doar ei, nu mă înțelegeți greșit, fiindcă am observat o tendință patologică a scriitorilor de cărți thriller de a aborda iar și iar și iar aceleași subiecte - puține au fost cărțile care chiar au venit cu ceva nou și nemaivăzut), acel ceva care să o diferențieze de masa suprasaturată de scriitori de cărți thriller. În orice caz, ea își câștigă banii, că, până la urmă, și scriitorii trebuie să-și plătească facturile, nu?

Începem cu sfârșitul, de Chris Whitaker - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 536

Anul apariției: 2021

Traducere: Andrei Covaciu

Chris Whitaker a debutat cu Tall Oaks, premiat cu CWA John Creasey New Blood Dagger Award. Începem cu sfârșitul, care a obținut numeroase premii, a fost tradus în 23 de limbi, iar drepturile de ecranizare au fost achiziționate de studiourile Disney. Romanul a fost bestseller New York Times și #1 Indie Next Pick, precum și Waterstones Thriller of the Month, Barnes & Noble Book Club Pick și Good Morning America Buzz Pick. Chris Whitaker a crescut admirându-i pe Stephen King, Dennis Lehane, John Grisham, Cormac McCarthy. Locuiește în Hertfordshire, Marea Britanie, împreună cu soția și cei trei copii. Lucrează part time la biblioteca locală. Poate fi urmărit pe Twitter, la @WhittyAuthor.

„Duchess s-a întors cu spatele și a închis ochii ca să-și stăpânească lacrimile. 

Nu avea de gând să plângă.”

Corect. Greșit. Viața o trăiești undeva între ele. Duchess Day Radley are 13 ani, se declară proscrisă și este apriga apărătoare a fratelui ei de 5 ani, Robin, și părinte pentru mama ei, Star, care nu reușește să aibă grijă nici de ea și nici de copii. Walk n-a plecat niciodată din orășelul din California unde au crescut el și Star. A ajuns șerif, dar nu poate uita că a depus mărturie cândva împotriva celui mai bun prieten, Vincent King, care a ajuns în închisoare. Și este excesiv de protector cu Duchess și fratele ei. După 30 de ani, Vincent este eliberat. Iar Duchess și Walk trebuie să înfrunte problemele care apar odată cu întoarcerea lui.

„Între ei s-a lăsat o tăcere care părea să se răsfrângă și peste brazii de peste versant, apoi către cer, către nori, îngropând definitiv promisiunea unui nou început.”

Romanul lui Chris Whitaker cu siguranță nu este unul pe care să-l ratezi. Un autor în plină ascensiune care promite multe și are să revină, probabil cât de curând, cu noi povești extraordinare. Așa cum a fost cazul acestui roman, căruia poți să-i spui thriller, poți să-i spui dramă, mistery, poți să-i spui bildungs roman sau chiar „ficțiune clasică”, fiindcă are acel ceva special pe care cu greu îl regăsesc la alți autori. O anumită profunzime, atât una „de suprafață”, cât și abisală. Într-o poveste despre maturizare care, fără îndoială, este una lentă, slow burning, dar cu porții echitabile de surprize și situații neașteptate, într-o lectură care, la sfârșit, se dezvăluie a fi una cu tâlc, plină de înțelesuri, una esențială. Începem cu sfârșitul își dezvăluie întregul înțeles abia spre sfârșit, dar pe-ntreg parcursul lecturii simți că ești omniprezent într-o lume în care Dumnezeu își mai pune mâna la ochi și lasă lucrurile în voia lor firească... Iar suferința este condiția sui generis a omului: pentru că în spatele ei, forța are să înflorească precum o floare de păpădie.

„Oceanul este nesfârșit, însă eu îi zăresc capătul. Zăresc pământul, curbele lui care sunt deja în ziua de mâine, însă el nu se rotește. Zăresc norii care susțin cerul, un apus de soare în deșert și un răsărit peste metale. La scurtă vreme după aceea, mă preschimb în întuneric, în stele și în lunile acestora. Lumea este un nimic atât de mic încât, dacă-mi pun un deget în fața ochilor, îl pot ascunde. Eu sunt Dumnezeul în care nu cred. Sunt suficient de mare ca să-i opresc pe oamenii răi.”

Am găsit intriga acestei cărți ca fiind una destul de complicată, cu multe, multe personaje conectate între ele, care se confruntă, în esență, cu consecințele unei tragedii care a avut loc cu treizeci de ani înainte. În centrul poveștii o avem pe Duchess, autoproclamată „proscrisă”, o adolescentă extrem, extrem de bine conturată, puternică și-n același timp „haiducă”, care nu mai are încredere în nimeni altcineva decât în fratele ei. Pentru care lumea, după moartea mamei, s-a redus la dimensiunile unei nuci. Dar Duchess trebuie să fie puternică pentru a-și proteja și crește fratele mai mic - singurul care o poate înțelege, dar chiar și-așa, are de-a face cu niște situații neprevăzute care-i pun la încercare răbdarea. În același timp, Duchess se teme pentru viața ei și a fratelui acesteia, gândindu-se că cel care i-a omorât mama are să-i omoare și pe ei. Circumstanețele vieții lor sunt sfâșietoare, dar oarecum rămân un mister. Ghinionul pare să îi urmărească la fiecare pas, și tu, ca cititor, nu poți să nu-ți dorești ca ei să ajungă, odată pentru totdeauna, în sânul unei familii calde și primitoare, unde să fie în siguranță.

„Nu putea însă să se apere de propriile greșeli, simțind că acestea erau predestinate să o înfunde nu numai pe ea, ci și pe fratele ei.”

Romanul cuprinde patru părți și, trebuie să recunosc, abia în a doua parte, atunci când decorul și personajele se mută în orășelul Montana, am fost prins de acțiune. Începutul a fost mai lent, dar absolut necesar pentru a înțelege acțiunile și întâmplările ulterioare. Dar aici am regăsit atmosferă, am simțit speranță, am simțit că există posibilitatea unei noi vieți, a unui nou început, lăsând deoparte mohorâtul Vest din care cei doi au venit. Aici am simțit că se vor întâmpla multe situații dramatice, iar instinctul nu m-a înșelat. Aici Duchess a descoperit mult mai multe, ba chiar și-a făcut și un prieten extrem de drăguț, a învățat lucruri, s-a dezvoltat mai puternic. Și totuși, în ochii ca de smarald al fetiței, rămân urmele unui regret, rămân lacrimile mult prea sincere ale unei fete care n-ar fi trebuit să treacă prin așa ceva. Însă Duchess trebuie să fie puternică și să nu dea semne de slăbiciune, fiindcă ea este singura în stare să aibă grijă de fratele ei într-o lume care pare că nu caută altceva decât să provoace durere și să aducă întuneric. Ah, cât de mult mi-a plăcut cum s-a dezvoltat Duchess și modul în care Chris Whitaker a construit-o: făcându-te s-o iubești și s-o urăști în același timp, să-i fii aproape și s-o susții, să nu-i înțelegi acțiunile și s-o lași baltă din acest punct de vedere. 

„- Poate că nu îți este dat să alegi cine ești. Poate că totul ține de predestinare. Unii dintre noi suntem proscriși. Poate că ne găsim unii pe ceilalți.

- Sau poate că nu e nimic. Poate că nimeni nu deține controlul în afara celui dornic să facă un efort și să ia ceea ce-și dorește.”

O carte melancolică, o carte convingătoare și atât de frumos scrisă. Mă așteptam, oricum, s-o iubesc. Când am văzut că este totuși o carte cu o crimă, parcă nu m-așteptam să mă emoționeze atât de tare. Mai mult decât sigur, e o lectură memorabilă, pe care nu am s-o uit curând. Personajele sunt absolut superbe, scena în care se desfășoară totul, culoarea locală, atmosfera - convingătoare, astfel încât cititorul să fie „imersat” cum trebuie în lumea fictivă a romanului (care, de altfel, nici nu-i departe de a fi extrem de reală). În timp ce citeam cartea, am simțit, cu adevărat, că aceste personaje ar fi reale: cu lupte, drame, intenții, motivații și emoții, moravuri și slăbiciuni, dar și cu o putere care le străbate piepturile și le dictează pașii. De fapt, în Începem cu sfârșitul am regăsit întocmai stilul de scriere care îmi place cel mai mult: profund, dar în același timp fără să insiste inutil pe anumite aspecte, fără să fie redundant și împletit cu acțiune și cu mister. După cum spuneam, este rar ca o carte despre o crimă să abordeze un astfel de stil dar, cel puțin pentru mine, aceasta este rețeta succesului. 

„De-a lungul anilor, Duchess reușise să pună povestea cap la cap. Frânturi auzite din gura lui Star, atunci când mama ei își dădea drumul la limbă, articole din arhiva bibliotecii din Salinas, pe care le citise. Aceeași bibliotecă în care își petrecuse primăvara încercând să întocmească arborele genealogic al familiei ei. Reușise să găsească rădăcini îndepărtate ale clanului Radley, apoi scăpase cartea pe podea în momentul în care descoperise o legătură cu un proscris căutat de autorități, pe nume Billy Blue Radley. Genul de descoperire cu care s-ar fi mândrit când s-ar fi aflat în fața clasei, prezentându-și proiectul.”

O carte care reiterează, cu foarte mult talent, natura umană, și care îți va rămâne în suflet mult timp după ce o vei fi citit. Nu știu de ce, dar îmi amintește extraordinar de o altă carte care mi-a plăcut la fel de mult (una dintre cele mai bune cărți citite anul trecut), și anume Acest tărâm al blândeții (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). O poveste la sfârșitul căreia, prin ceva ce, la început, abia se strecura o timidă rază de lumină, are să năvălească o adevărată nouă zi. O nouă zi a speranței, în care lumea își urmărește cursul firesc... Și, uneori, atât de plin de pace și de tihnă. Chiar v-o recomand cu mare drag, mai ales dacă vă plac poveștile dramatice, frumos scris, pline de înțelesuri și de substraturi, cu personaje reale și memorabile! 

Crima perfectă. Instrucțiuni pentru fete cuminți (Crima perfectă, #1), de Holly Jackson - Recenzie

Editura: Corint 

Colecția: LedaEdge

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2020

Traducere: Daniel Silviu-Bivol 

Holly Jackson a început să inventeze povești la o vârsta fragedă și a scris primul său roman la doar 15 ani. Adoră cărțile, jocurile pe calculator și documentarele polițiste care îi permit să își pună la încercare calitățile de detectiv particular. Locuiește în capitala Marii Britanii, iar distracția ei preferată este depistarea greșelilor de ortografie de pe indicatoarele rutiere. La Editura Corint, în colecția LedaEdge au apărut deja și celelalte două volume din serie - Fată cuminte, răzbunare cruntă (2021) și La un pas de moarte (2022).

„Mă agățat de un pai, știu (...).”

Toți locuitorii din Little Kilton știu povestea. Frumoasă și populară printre colegii de liceu, Andie Bell a fost ucisă de iubitul ei, Sal Singh, care, mai apoi, cuprins de remușcări, și-a luat viața. Cinci ani mai târziu, tragedia încă îi bântuie pe locuitorii liniștitului orășel britanic. Prietena din copilărie a presupusului criminal, Pip nu poate scăpa de sentimentul obsedant că lucrurile nu s-au petrecut chiar așa cum vorbește lumea. Adolescenta se transformă într-un veritabil detectiv particular și încearcă să afle adevărul. Perseverentă și atentă la detalii, Pip ajunge să descopere o serie de secrete întunecate care demonstrează fără putință de tăgadă că Sal a fost învinuit pe nedrept. Cineva însa nu e deloc încântat de întorsătura pe care au luat-o lucrurile, iar viața lui Pip este în pericol.

„O, Doamne! Tocmai mi-a trecut prin minte o idee oribilă sau poate că una strălucită. Oribilă și, cu siguranță, imorală, probabil și stupidă. Și, desigur, de-a dreptul greșită. Dar chiar și așa, cred că ar trebui să o fac. Nu pot să ies din asta curată ca lacrima dacă chiar vreau să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat (...).”

Un proiect pentru ultimul an de școală (sau ceva de genul, sincer n-am înțeles prea bine fiindcă eram mult prea entuziasmat de faptul că, finally, citesc și eu această carte) se transformă într-o adevărată investigație polițienească cu adolescenți curajoși, răsturnări de situație dintre cele mai neașteptate, atunci când Pip se decide (de ce nu?) că ar fi super-interesant să investigheze o crimă care a avut loc cu cinci ani în urmă. Bine, ideea e că Pip consideră că Sal Singh nu este, de fapt, criminalul. De fapt, ea nu numai că este de părere că poliția a greșit, ci vrea să demonstreze întocmai acest lucru. Well, girl, va fi greu - dar de asta există ficțiunea, nu? Să facem lucrurile posibile, mai la îndemână, mult mai ușoare (dacă ar fi să analizez cartea dintr-o perspectivă rațională, e evident că ce s-a întâmplat în această carte este departe de a fi vreodată posibil). Dar nu-mi pasă, fiindcă am avut parte de o lectură absolut genială - și știam că o să-mi placă, având în vedere cât de mult o lăuda lumea și ce hype grozav avea și încă are.

„Nu sunt ofițer de poliție, ăsta e doar un proiect de școală, deci nu pot să îi oblig pe oameni să îmi zică ceva anume. Iar astea sunt exact genul de secrete pe care le-ai împărtăși doar cu cele mai bune prietene ale tale, nu cu vreo fată oarecare, cu teme de făcut.”

Toate dovezile par să fie împtriva lui Sal. Mai rău decât atât? Andie nu a fost găsită niciodată. În viață. Sau cadavrul ei. Ceea ce înseamnă că poate Andie încă trăiește. Sau nu. În fine, mi-am pus multe întrebări pe măsură ce înaintam în lectură, doar ca să mi-o iau nasol spre sfârșit când, vă dați seama, toate lucrurile ies la lumină. Ideea este că pe măsură ce Pip începe să aprofundeze detaliile presupusei crime, cantitatea de minciuni ascunse care ies la iveală este fenomenală. Iar lista suspecților continuă să crească. De parcă n-ar fi fost deja destul de tensionată treaba, Pip mai începe și să primească niște mesaje anonime în care este amenințată să renunțe la cercetările pe care le face. Ei bine, Pip nu percepe asta decât ca o dovadă a faptului că, într-adevăr, lucrurile decurg de minune, iar ea se află, încet și sigur, pe urmele adevăratului criminal. 

„Mai întâi Naomi, în ai cărei ochi nici nu pot să mă mai uit. Și acum Elliot? De ce există întrebări despre Andie Bell care oferă răspunsuri ce duc spre oamenii apropiați mie?”

Nu o fi thriller-ul meu preferat, dar cu siguranță is a masterpiece. Serios, mi-a plăcut la nebunie - atât de multe pagini și nici măcar una care să mă facă să strâmb din nas. Totul a mers ca pe roate, rapid, pac-pac, nici nu mi-am dat seama cum trec paginile și cum am ajuns la jumătate, apoi la sfârșit: l-am citit într-o singură zi, în doar câteva reprize. Și pe măsură ce continuam să înaintez în lectură, lucrurile deveneau din ce în ce mai interesante. Au unii autori un talent de a termina un capitol într-un anumit fel, încât nici măcar la baie nu-ți permit să mergi. N-am mai avut alte alternative, opțiuni speciale: a trebuie doar să citesc și să citesc și să citesc. Până m-am umplut de o energie negativă pentru tot ce se întâmplă și pentru cât de tensionate deveniseră, în cele din urmă, lucrurile. Și dincolo de a fi un thriller foarte bine scris, narat dintr-o perspectivă subiectivă (Pip) și una obiectivă (naratorul care oferă o imagine de ansamblu asupra unor situații), romanul acesta este unul, să-i zic așa, „complet”: ai o perspectivă amplă asupra a tot ceea ce se întâmplă, fiind martor omniprezent atât la procesul investigației, cât și la „trăirile interioare” ale personajelor principale.

„Dar cum întrebi, așa, la întâmplare, un om matur pe care îl cunoști de când aveai șase ani, dacă a mințit în legătură cu o fată ucisă?”

Și mai mult decât atât, e și un roman care abordează, subtil, niște subiecte, haide să le zicem, tabu: rasism, moartea unei persoane apropiate, sinucidere, droguri, viol, abuz emoțional și violență, hărțuire și bullying. Se-ntâmplă destul de multe lucruri pe care unii le-ar putea percepe ca fiind greu de asimilat. Însă stilul de scriere a lui Holly Jackson este fantastic, inserând chestii chiar interesante cum ar fi diagrame, postări de pe platformele de socializare, e-mail-uri și alte chestii de acest gen. Note de subsol, interviuri cu suspecții - un fel de podcast terifiant despre o crimă în care, chiar și după atâția ani, lucrurile încă se mișcă. Și care de la bun început a prezentat lacune raționale - dar doar Pip a știu să le observe. Motiv pentru care s-a și angajat în această anchetă care ar putea-o costa propria viață. 

„O viață nevinovată a fost luată și toată lumea din oraș a vorbit urât despre el, transformându-l într-un nemernic. Dar dacă oamenii ăștia l-au făcut să pară un nemernic, atunci pot să îl și reabiliteze. Doi adolescenți au fost uciși acum cinci ani și jumătate în orașul Little Kilton. Iar noi deținem indiciile pentru a găsi criminalul: eu și Ravi, și acest document Word, care pare că nu se mai sfârșește niciodată.”

M-a emoționat puțin, ce-i drept, relația dintre Pip și Ravi. Chiar dacă nu-s neapărat un fan al cărților cu adolescenți, întrucât cred că am depășit puțin acea perioadă, chiar mi-a plăcut și poate ar trebui să ies mai des din zona mea de confort (deși se cheamă „zonă de confort” dintr-un motiv specific). Deși nu a existat aproape deloc romantism între ei doi, mi-a plăcut mult că amândoi au pus investigația pe primul loc. Transformarea lor, de la a fi stângaci unul în preajma celuilalt, de a se certa, la a face o echipă memorabilă pentru rezolvarea cazului și, în cele din urmă (după cum era de așteptat), de a se îndrăgosti unul de celălalt, mi s-a părut că a urmat o traiectorie firească, deloc chinuită. Deci, mi-a plăcut și acest aspect, pe lângă toate celelalte. 

„Acest proiect nu mai e doar o presupunere optimistă, așa cum a început. Nu mai e vorba de mine, ascultându-mi instinctul pentru că Sal a fost bun cu mine atunci când eram mică și sufeream. Nu mai e vorba de Ravi sperând în ciuda tuturor dovezilor că îl cunoștea cu adevărat pe fratele său mult iubit. E real, nu mai e loc de poate/posibil/presupun. Sal Singh nu a ucis-o pe Andie Bell. Și nici nu s-a sinucis.”

Chiar n-am găsit nimic care să nu-mi fi plăcut la Crima perfectă. Instrucțiuni pentru fete cuminți, primul volum din serie. Abia aștept să le citesc și pe celelalte două, asta-i clar. A avut tot ce-i trebuie pentru a fi un thriller autentic (o, da, și de când căutam un thriller care să nu fie redundant și plictisitor și care să abordeze aceleași chestii în aceleași cadre cu același gen de personaje); astfel, nu mai am ce să spun. Vi-l recomand cu mare drag, dar sunt sigur că mulți dintre voi l-ați citit deja, așa că, acum, mă trezesc și eu să vi-l recomand. Oricum, mă bucur foarte mult că, în sfârșit, am reușit să ajung la el. Iar astăzi, după ce termin cartea pe care am început-o deja (mai am câteva pagini), mă voi apuca și de volumul al doilea, Fată cuminte, răzbunare cruntă, care sper că va fi cel puțin la fel de bun. 

Fiica ascunsă, de Elena Ferrante - Recenzie

Editura: Pandora M 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Anul apariției: 2017

Traducere: Cerasela Barbone

Încă de la apariția romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita „Febră Ferrante”. Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiție artistică ieşită din comun, care a câştigat admirația mai multor scriitori celebri – Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud – şi a unor critici importanți: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumusețe şi forță despre sentimentul de apartenență la un loc, despre relațiile umane, dragoste, familie şi prietenie. Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. A publicat mai multe cărți, printre care L'amore molesto (după care Mario Martone a făcut un film omonim) și Zilele regăsirii mele, descrisă ca „răvășitoare” de New York Times și ecranizată de Roberto Faenza.

„Îmi era de-ajuns să mă simt ocrotită, fără termene de ținut minte, fără urgențe de înfruntat. Nimeni nu mai depindea de grija mea și eu însămi, în sfârșit, nu-mi mai eram o povară.”

O meditație profundă şi emoționantă asupra condiției de femeie şi mamă. Leda, o profesoară de literatură engleză, divorțată de multă vreme, rămâne pentru prima oară singură după ce fetele sale, de-acum mari, pleacă în Canada, să locuiască împreună cu tatăl lor. Convinsă că va fi copleşită de singurătate şi de un sentiment de inutilitate, Leda găseşte în schimb o libertate la care nu îndrăznise să se gândească. Această libertate însă, se transformă într-o necruțătoare introspecție provocată de întâlnirea cu o familie gălăgioasă într-un sătuc din sudul Italiei, unde Leda pleacă într-o mică vacanță. Astfel, povestea unei femei care se redescoperă pe sine devine povestea unei confruntări nemiloase cu trecutul.

„- Uneori să fugi e necesar ca să nu mori.”

Uite-mă, după aproximativ opt ani de când am încercat să citesc primul volum din Tetralogia Napolitană, adică Prietena mea genială, însă renunțând încă de la primele pagini, citind o carte scrisă de Elena Ferrante. Mi-e oarecum rușine că am vrut să citesc această carte doar după ce am văzut geniala ecranizare, în care Olivia Colman (care o interpretează pe Leda) face un rol absolut extraordinar, fiind nominalizată la Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță datorită acestuia (sincer, sper să îl și câștige). Dar, Dumnezeule, dacă filmul mi-a plăcut la nebunie, atunci, cel puțin pentru mine, romanul acesta este o capodoperă. În regulă, recunosc, mereu am fost mișcat (și voi fi în continuare) de acele cărți cu și despre mame, care pun sub lupă condiția de a fi mamă - iar când totul se rezumă la o dramă, atunci cu siguranță lucrurile sunt pe placul meu. Iar Fiica ascunsă, această nuvelă scrisă de Elena Ferrante, este ceva ce, după părerea mea, ar trebui citit de fiecare - fie bărbat, fie femeie. Pentru că, în cele din urmă, este o carte despre viață, despre condiția maternă, o meditație incisivă asupra condiției de a fi mamă și femeie.

„Fetițele mă priveau fix. Le simțeam privirile care voiau să mă îmbuneze, dar cu cât simțeam strălucirea vieții fără ele, culori noi, corpuri noi, inteligență nouă, o limbă străină pe care s-o stăpânesc, în sfârșit, ca și cum ar fi cea firească pentru mine, nimic, nimic nu mi se mai părea conciliabil cu spațiul acela domestic din care amândouă mă priveau așteptând.”

O vacanță. O plajă liniștită. Soare și înghețată. Ceea ce pare un cadru improbabil unui roman atât de bun, se transformă imediat într-o poveste psihologică întunecată, într-un thriller psihologic acut despre familie și lupta cu demonii interior, iar în Fiica ascunsă, Elena Ferrante pare că trage copertina care maschează „idei reconfortante” pentru a expune întunericul abisal care se ascunde în spatele acestora. O privire captivantă asupra laturii mai puțin cunoscute, poate chiar tabu, a maternității - cât de greu este, de fapt, să fii mamă și să-ți iei toate angajamentele specifice pe care le presupune creșterea copiilor. O intrigă plină de presimțiri, așa am perceput totul, cu o tensiune atât de mare încât, drept cititor, simți că ai putea fi sfâșiat în orice moment; niște tensiuni nu prea diferite de tensiunile interioare care o sfâșie pe naratoarea acestei cărți, Leda, profesoara de vârstă mijlocie, încă de când era mamă tânără. Elena Ferrante analizează modul în care viața de familie și cariera, această dicotomie sui generis, pot rupe o persoană în două, punând-o la încercare atât din punct de vedere emoțional, cât și fizic. 

„Ah, să le fac invizibile, să nu mai simt nevoile trupurilor lor ca pe întrebări mai presante, mai puternice decât acelea care veneau dinspre corpul meu. Am terminat de decojit portocala și am plecat. De atunci, timp de trei ani, nu le-am mai văzut și nici nu le-am mai auzit.”

Examinează modul în care „a te dărui altora” te poate face, pur și simplu, să dispari și să-ți pierzi identitatea, să-ți negi natura interioară. „Să te dorești” cu tot sufletul să te întorci înapoi. Chiar dacă asta înseamnă să faci niște alegeri „nesăbuite”. Fiica ascunsă este ca un cuțit care se răsucește, continuu, în inima unei mame, prin juxtapunerea personajelor - mame și fiice - într-o narațiune pe care, eu unul, am perceput-o ca fiind extrem de întunecată, dură, de o anvergură psihologică aparte - abuzuri emoționale, maternitate și conflictul dintre două mame care aparțin unor generații diferite (nu vorbesc despre „conflict” făcând referire, literalmente, la un conflict fizic). 

„Se știe cum sunt copiii, uneori te iubesc cocoloșindu-te, alterori încercând să te creeze din nou de la început, reinventându-te, ca și cum ar crede că ai crescut prost și trebuie să te învețe cum e pe lumea asta, muzica pe care trebuie s-o asculți, cărțile pe care trebuie să le citești, filmele pe care trebuie să le vezi, cuvintele pe care trebuie să le folosești și acelea pe care nu trebuie, pentru că sunt deja vechi, nimeni nu le mai folosește.”

În scurt timp după ce ajunge în vacanță, Leda o observă pe Nina, o tânără mamă care se joacă împreună cu fiica ei, Elena, și cu păpușa acesteia. Iar această imagine îi stârnește lui Leda amintiri legate de proprii ei copii. În fine, se mai întâmplă lucruri, dar un moment cheie al acțiunii este momentul în care Elena dispare pentru scurt timp, iar Leda începe să intre într-o spirală parcă atemporală, evaluându-și, foarte exact, comportamentul (atipic) de mamă - într-un moment debordant de implicații psihologice, Leda fură păpușa Elenei. Din acest punct, romanul se transformă într-un vârtej care-ți taie respirație și, încetul cu încetul, te claustrează într-o scriitură plină de mister, psihologie, incisivă și dureroasă. 

„- Când eram copil eu, ce aveam? Un pistol de lemn. Pe patul armei era prins în cuie un cârlig de rufe, pe țeavă era un elastic. În elastic puneai o pietricică, așa ca la praștii, și agățai de cârlig piatra și elasticul. În felul ăsta pistolul era încărcat. Când voiai să tragi, desfăceai cârligul și piatra pleca.”

De fapt, ceea ce funcționează cel mai bine la această carte este modul în care Ferrante livrează cititorului o multitudine de teme și idei, succint, echilibrând cu grijă maximă „cantitățile”. Nimic nu se simte în exces, iar momentele de singularitate implică, de fapt, mai mult decât un incident izolat. Spre exemplu, soțul Ninei și familia sa sunt descriși ca fiind oameni duri, reci, dar singura mențiune despre mijloacele lor de trai vin din partea unei persoane care afirmă, pur și simplu că aceștia sunt „oameni răi”. Dar acest lucru este îndeajuns, pentru că în momentul imediat următor, cititorul știe că aceștia sunt oameni răi. Iar asta are un efect de neliniște - de altfel, prezent de-a lungul întregului roman - și mai mare: faptul de a nu avea certitudinea acestui lucru este mult mai impactant decât cel de a-l ști cu siguranță. Ferrante, așadar, are o cadență unică în scriitura ei, una care maximizează neliniștea cititorului.  

„- Le iubeam prea mult și mi se părea că iubirea pentru ele mă împiedică să devin eu însămi.”

Sincer, mi s-a părut că în această carte „evadarea” pare a fi o temă majoră - cum ar fi faptul că Leda vrea să scape de moștenirea „mamelor abuzive” (care definește istoria familiei sale), iar fiicele ei, de asemenea, din același motiv, vor să fie diferite de mama lor. Leda vrea să scape de orașul copilăriei sale. Nina vrea să scape de un soț sinistru și mai vrea și să scape din a fi doar „o definiție a maternității”. Leda își dorește ca fiicele ei să o vadă „ca pe o persoană, și nu ca o funcție”, de aceea Leda se simte din nou ea în momentul în care se desparte de fiicele ei. Foarte simbolică mi s-a părut scena în care a furat păpușa - astfel, Leda poate îndeplini, din nou, o „funcție maternă”, fără a fi nevoită să dea efectiv ceva din ea însăși. Fără a fi nevoită, din nou, să se piardă și să-și nege natura interioară. Nina și Leda servesc ca personaje juxtapuse, ce-i drept, însă Leda are ceva aparte - Nina mi s-a părut mult prea slabă, retrasă, mi s-a părut sleită de puteri, ca și cum a depus armele și și-a acceptat destinul. Deși puternică, Leda regresează atât emoțional, cât și fizic - slăbește, nu mai doarme bine. În cele din urmă, fiecare personaj din această carte pare că are de suferit.

„- Înseamnă că te-ai întors din iubire pentru fiicele tale.

- Nu, m-am întors din același motiv pentru care plecasem: de dragul meu.”

Fiica ascunsă este un roman dur. Chiar este. Și, tind să cred, destul de inconfortabil pentru unii, dar îndeajuns de captivant și inteligent pentru a putea fi considerat o capodoperă. Sincer, cred că este una dintre cele mai bune nuvele citite vreodată. Pentru o carte atât de scurtă, Fiica ascunsă spune și transmite extraordinar de multe. După cum am spus, este prima carte scrisă de Elena Ferrante pe care o citesc - și pot spune că sunt dezamăgit de mine însumi că, până acum, n-am citit mai multe cărți scrise de ea. Însă mă bucură nespus faptul că mai sunt și alte traduceri, și abia aștept să ajung la ele. Chiar dacă romanul te lovește, și-o face tare, nu pot să nu apreciez cât de mult mi-a plăcut și cum chiar și-acum, când mă gândesc la el, parcă îmi răvășește sufletul. Mulțumesc, Elena Ferrante, pentru o carte atât de inteligentă, atât de dură și atât de reală!

Povești despre speranță. Cum găsim inspirație în viața de zi cu zi, de Heather Morris - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction 

Colecția: Raftul Denisei

Categoria: Memorialistică & Diaristică 

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021 

Traducere: Luana Schidu 

Heather Morris s-a născut la Te Awamutu, în Noua Zeelandă. Și-a început studiile universitare la Canterbury University, în 1986, iar după ce s-a mutat în Australia le-a finalizat la Monash University, în 1991. În 1996 s-a înscris la un curs pentru scenariști profesioniști la Australian College of Journalism. A urmat apoi mai multe workshopuri și seminare de scenaristică, atât în Australia, cât și în SUA. În 2003 l-a cunoscut pe Lale Sokolov, și prima formă a poveștii lui s-a constituit într-un scenariu cu care Heather Morris a câștigat International Independent Film Awards în 2016. Impulsionată de succesul avut și de părerile celor care au citit scenariul în cadrul competiției, l-a rescris ca roman. Apărut în ianuarie 2018, Tatuatorul de la Auschwitz (The Tattooist of Auschwitz; Humanitas Fiction, 2018, 2019, 2022) cunoaște un mare succes internațional, fiind publicat în peste 50 de țări și vândut în peste 7 500 000 de exemplare în întreaga lume. I s-au acordat numeroase premii, printre care: Premiul pentru cel mai bun roman istoric din 2018 (Polonia), Prémio Livro do Ano Bertrand 2018 (Portugalia), Wordery Book of the Year 2018, Nielsen Gold Bestseller Award 2019 și Specsavers Book of the Year 2019 (Marea Britanie), Eason’s Book of the Year 2018 (Irlanda), Small Publi­shers’ Adult Book of the Year 2018 (Australia) și Apple Book of the Year 2018 (SUA). Sincronicity Films a cumpărat drepturile de ecranizare și pregătește un serial TV. Apărut în octombrie 2019, al doilea roman semnat de Heather Morris, Călătoria Cilkăi (Cilka’s Journey; Humanitas Fiction, 2020), urmărește destinul unuia dintre cele mai puternice personaje din Tatuatorul de la Auschwitz și a fost publicat în peste 40 de țări. Apărută în 2020, Povești despre speranță. Cum găsim inspirație în viața de zi cu zi (Stories of Hope. Finding Inspiration in Everyday Lives; Humanitas Fiction, 2021) este prima carte de nonficțiune a lui Heather Morris, devenită și ea bestseller internațional. Cel de-al treilea roman al său, Trei surori (Three Sisters; Humanitas Fiction, 2022), lansat în octombrie 2021, care are de asemenea la bază fapte reale, este în curs de publicare în peste 30 de țări și se află deja în topurile de vânzări din Australia, Marea Britanie, Belgia și Polonia.

„Nu vrem să vă prevenim asupra greșelilor pe care le-am făcut noi în viață, ca să nu le repetați. Dimpotrivă. Trebuie să faceți propriile greșeli - așa învățați. Dar dacă vă faceți timp să ascultați despre călătoriile și experiențele de viață ale celor din jur, s-ar putea să descoperiți cum să învățați mai repede din greșelile dumneavoastră. S-ar putea să aflați ceva despre cei din jur, care să vi se pară foarte relevant, similar unei situații în care vă găsiți. Ascultarea, ascultarea cu adevărat a oamenilor, e plină de recompense. De asta nu mă îndoiesc câtuși de puțin.”

Tatuatorul de la Auschwitz este una dintre cele mai vândute cărți ale secolului XXI. În Povești despre speranță Heather Morris ne prezintă „povestea din spatele poveștii” – detaliile extraordinare, necunoscute, ale întâlnirii și prieteniei cu Lale Sokolov, tatuatorul de la Auschwitz, dar alcătuieşte și un adevărat ghid de comunicare. Acesta ne va inspira cu o serie de relatări despre oamenii remarcabili pe care autoarea i-a întâlnit, poveștile incredibile pe care i le-au spus și lecțiile pe care le putem învăța de la ei. Povești despre speranță este prima carte de nonficțiune scrisă de Heather Morris, autoarea bestsellerurilor Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi. O împletire între memoir și self-help, este o pledoarie pentru comunicare, empatie și implicare, ce completează portretul lui Lale Sokolov, tatuatorul de la Auschwitz, așa cum l-a cunoscut autoarea în ultimii lui ani de viață, dar oferă și detalii inedite despre întâlnirea cu două dintre cele trei surori supraviețuitoare ale Holocaustului care vor fi protagonistele următorului său roman, Trei surori. În Povești despre speranță, Heather Morris explorează arta ascultării – o deprindere  dobândită în copilăria petrecută în Noua Zeelandă. Capacitatea ei de a asculta l-a determinat pe Lale să-i încredințeze povestea lui.

„Cu siguranță că bogăția morală a unei țări ar trebui măsurată prin felul în care îi tratează tocmai pe oamenii care au construit comunitățile din jurul lor.”

Un volum frumos, delicat, sincer, un volum... ca o mângâiere, ca o discuție cu un prieten drag, din copilărie, cu care te-ai reîntâlnit în alte circumstanțe ale vieții. Cu care povestești, schimbi păreri și lecții de viață, reamintindu-vă, în același timp, de cei care ați fost. Și despre cei care ați ajuns. Nu am avut așteptări de la această carte, mai ales fiindcă până acum n-am citit nimic scris de Heather Morris. Mai mult decât atât, dat fiind faptul că este o carte de nonficțiune, și nu beletristică, nu pot aprecia întocmai stilul literar al autoarei. Dar, tind să cred, pot aprecia viabil cât de mult simte, cât de sinceră este și cât de înțeleaptă - pentru că asta am descoperit în Povești despre speranță, și-anume înțelepciune. Înțelepciunea de a asculta și de a povesti, cu talent, cele ascultate. De a vedea lumea din prisma speranței, „a ceea ce rămâne”, din prisma luminii care s-a ridicat din circumstanțele epidemiologice (și sociale) în care ne-am aflat și încă ne aflăm. O carte scrisă frumos, da, pe care am simțit-o ca o ceașcă de ceai cu lămâie: binevenită și dulce-amăruie.

„Cuvântul listen conține aceleași litere ca și cuvântul silent. Cea mai mare problemă de comunicare este că nu ascultăm pentru a înțelege; ascultăm pentru a răspunde.”

Morris vorbește în termeni obișnuiți despre ascultare. Despre ascultarea activă, cea care te învață, nu despre „a auzi pe cineva că ține vorbește și ține un discurs”. În aceeași măsură, vorbește despre poveștile pe care oamenii le au de spus, de învățăturile pe care le au de transmis mai departe, făcând referire totuși la persoane din care s-a inspirat pentru a-și scrie cărțile, Tatuatorul de la Auschwitz, în speță - și sunt absolut sigur că aș fi văzut acest volum de nonficțiune cu alți ochi dacă aș fi citit și romanul. Dar, din păcate, nu l-am citit (nu încă), deși plănuiesc să o fac cât de curând. În altă ordine de idei, nu pot spune, neapărat, că am învățat prea multe din acest volum. Recunosc, eu sunt obișnuit să citesc nonficțiune, motiv pentru care sunt absolut sigur că această carte ar fi mult mai potrivită pentru cineva care nu este familiarizat cu acest gen. N-am s-o consider o carte de „dezvoltare personală”, un guru, maestru spiritual sub dictonul călăuzitor al căruia trebuie să-ți reactualizezi viața. Nu. Dar e o carte frumoasă, limpede, clară, plină de profunzime și esență. Da, e o carte a esențelor, în care Morris alege să vorbească despre lucruri simple în aparență, dar care, la o scrutare atentă, îți dai seama că sunt mult mai complexe. Și mai importante decât (n-)ai crede!

„Să-l ascult pe Lale nu însemna întotdeauna să aud cuvintele pe care le rostea. Deseori, important era ceea ce nu spunea, tăcerea dintre cuvinte. Deseori, expresia de suferință de pe fața lui, ochii în lacrimi, vocea tremurătoare, mâinile alungând demonii și ororile pe care numai el le vedea îmi spuneau mai mult. Îmi spuneau să las lucrurile așa deocamdată; să-i chem pe câini să-i ofere contactul fizic după care tânjea când era supărat; să mai cer o ceașcă de cafea.”

Povești despre speranță chiar este un volum care te luminează, care debordează de înțelepciune. Mai mult decât atât, Morris, la un moment dat, vine și cu o suită de „sfaturi practice” pe care le-ai putea urma pentru a adopta un comportament cât mai sănătos din punct de vedere relațional, deci social: să asculți mai bine, să fii mai atent la ce îți spun ceilalți, să-i lași să vorbească și, uneori, să înveți să taci atunci când este nevoie. Recunosc, m-a amuzat partea asta, pentru că m-am gândit că sunt mulți, mulți oameni care ar trebui să aplece urechea la sfaturile lui Morris. Mă gândeam, totuși, oare chiar trebuie să fie scrisă o carte despre cum să asculți? Nu facem cu toții asta?! Nu, chiar nu o facem, și cel mai rău și patologic este faptul că deseori nu ne dăm seama care pot fi urmările ascultatului pasiv, atunci când ne prefacem că, mda, ne interesează ce spune cineva. Oamenii chiar au povești de spus, și din multe poți extrage lecții și învățături pe care, ulterior, să le integrezi în propria ta viață: să nu faci aceleași greșeli sau, dimpotrivă, să urmezi același comportament sănătos. Puterea exemplului, tind să cred, va funcționa întotdeauna. Cea a exemplului pozitiv, evident!

„Ascultați cu adevărat orice vor să vă spună copiii dumneavoastră, indiferent ce. Dacă nu ascultați cu atenție lucrurile mărunte când sunt mici, n-o să vă spună lucrurile importante când cresc, fiindcă pentru ei totul a fost mereu important.”

În rest, nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă nu mă pot lega de prea multe. Nu e o carte de beletristică, ci una de nonficțiune care se citește rapid, nu te solicită. V-am zis, eu am simțit ca și cum aș avea o conversație cu un prieten înțelept, cu cineva care mă ascultă și pe care sunt deschis să-l ascult, fiindcă îmi oferă sfaturi prețioase care merită atenția mea. Poate aș fi vrut să mă emoționeze mai mult - nu știu, eu la asta mă așteptam - dar dat fiind genul din care face parte, cu siguranță ar fi fost mai greu să se întâmple asta. Recunosc, nu știam mare lucru despre ea înainte de a o citi, habar nu aveam că, de fapt, este nonficțiune, dar am fost atras de titlu și de copertă. Plus că am auzit pur și simplu peste tot de Tatuatorul de la Auschwitz, însă am fost destul de speriat de numărul de pagini, așa că am optat pentru aceasta (am citit-o în timpul sesiunii de examene, deci a fost în regulă). Așadar, chiar cred că v-ar plăcea, mai ales dacă n-ați mai citit până acum nonficțiune. Este o lectură ușoară, dar potrivită pentru cei care vor să abordeze și cărți din acest gen literar.