Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 232
Anul apariției: 2021
Traducere: Anca Bărbulescu
Jamer Hunt este prodecanul Facultății de Inițiative Transdisciplinare de la The New School și fost director fondator al programului masteral de Design Transdisciplinar de la Parsons School of Design. A fost unul dintre fondatorii săptămânii Design Philadelphia, cel mai mare eveniment de acest fel din SUA. Fast Company l-a inclus pe lista „Cei mai creativi oameni”. Își folosește experiența unică pentru a da vieții o nouă perspectivă.
„Dar între intervalul acela dintre lucrul în sine și reprezentarea sa există o lume întreagă de magie posibilă, de experiență umană.Suntem deci pierduți cu toții în hartă fără deșert? Harta a depășit teritoriul?”
De la deciziile mărunte care ne paralizează la „big data” care știu totul despre noi, Modele de scalare este un ghid care îndeamnă la gândire și care ne ajută să navigăm prin complexitatea surprinzătoare a unei ere a rețelelor, în care lucrurile care ne determină experiențele nu mai au nici greutate, nici mărime. Dicționarul definește „scala” drept o scară ale cărei diviziuni reprezintă mărimi raportate corespunzător la lucruri pe care vrem să le măsurăm sau să le comparăm. Folosim acest concept în toate aspectele vieții – este esențial pentru inovație, ne ajută să ne punem în balanță opțiunile și determină felul în care înțelegem impactul acțiunilor noastre. În această carte, Jamer Hunt analizează complicațiile scalei în era digitală și scoate în evidență un paradox interesant: acum avem la vârful degetelor o lume întreagă de informații, dar, în mod ironic, cu cât mai informați devenim, cu atât mai copleșiți ne simțim. Efectele globale ale alegerilor noastre de zi cu zi (Pungă de plastic sau refolosibilă? Cumpărăm o casă sau închiriem? Ne aprovizionăm de la magazinele mici sau de pe internet?) rămân greu de înțeles, iar găsirea de soluții la probleme naționale și internaționale la scară largă pare inimaginabilă. Hunt explică legătura intimă dintre provocările acestea și o nouă logică a scalării, oferind cititorilor sfaturi de supraviețuire în secolul XXI. Prin micșorarea la scară a problemelor colosale, putem folosi scalarea pentru a provoca schimbări pozitive și pentru a ne adapta la epoca modernă. Modele de scalare aruncă o punte între cele mai mărunte decizii ale noastre și starea lumii în general; este un ghid fascinant și util despre cum să concepem și să operăm cu mizele enorme care, de multe ori, ne sunt ascunse vederii.
„La tot pasul întâlnim situații de lipsuri reale, presărate cu ruinele unor sisteme disfuncționale sau defecte: infrastructura publică, sistemul de sănătate, rețelele de alimentație, terorismul extremist, dreptul penal, eliminarea deșeurilor... și lista poate continua la nesfârșit. «Secolul nostru e defect», declara îndrăzneț David Brooks, editorialist la The New York Times, într-un titlu din 2017 al unui editorial scris la nici 20 de ani de la zorii noului secol.”
Ei, bine, aceasta-i una dintre cărțile care mi-a cam dat bătăi de cap, pentru că ce-am citit, sincer, mi-a fost puțin cam inaccesibil. Să fi fost oare motivul că am intrat în lectura ei imediat după sesiunea de examene (despre această carte vorbeam în recenzia O să râzi, totul e chimie!, pe care o găsiți AICI) sau pentru că, într-adevăr, a fost o carte care susține ceva cu totul și cu totul nou pentru mine? O privire către același obiect, dar prin două lentile diferite: una de apropiere, una de îndepărtare. Într-un model scalar, lucrul respectiv este aflat, în permanență, la aceeași distanță față de privitor. Și, totuși, când ne uităm la el prin cele două lentile, îl vedem mai aproape, respectiv mai departe. Extrapolând, în viața de zi cu zi, fie că vorbim despre emoții, stări cognitive sau lucruri fizice, palpabile, „certe”, putem aplica același principiu?! Nu răspund, ci fac o afirmație interogativă și exclamativă în același timp. De ce? Pentru că, chiar și-acum după ce am citit cartea, încă nu știu. Nu știu. A fost o carte care mi-a plăcut chiar foarte mult, dar mi-a stârnit niște întrebări care mă frământă chiar și-acum.
„Se pare că suntem cu atât mai ineficienți cu cât avem la dispoziție mai multă informație.”
Întreaga idee de măsurare, de cuantificare, „de scalare” - a lungimii, temperaturii, înălțimii, timpului, concentrației și altele mărimi care nu sunt adimensionale - provine din ideea noastră de a impune un anumit sens al ordinii într-o lume altfel haotică. Atât prin localizarea noastră confortabilă în cadrul acesteia, cât și prin cuantificarea ei. Primul este un comportament instinctiv: toate animalele, inclusiv oamenii, gravitează spre locurile în care se potrivesc, în ecosisteme aferente. Abilitatea de a cuantifica poate fi exclusiv umană, dar este totuși înrădăcinată în experiența corporală (spre exemplu, unitatea de măsură feet, căreia nu degeaba i se spune „picior”). Fie că vorbim despre un lucru nou - o tehnologie, o idee, un start-up, un produs, ne punem problema cuantificării. Apoi, este în regulă să începi cu ceva mic, în primă instanță, dar asta presupune aproape întotdeauna că ceva „mai mare” este mai bun sau, cel puțin, mai profitabil. Scale provine din latinescul scala, care înseamnă „scară”. În Modele de scalare. De la mic la mare, de la mare la inimaginabil și de la inimaginabil la posibil, Jamer Hunt, profesor la New School, pornește o discuție despre „scală”, reprezentând-o ca fiind o construcție pur umană.
„Corectitudinea, dreptatea și egalitatea sunt și ele, într-un anume sens, măsuri ale lucrurilor. Dreptatea Oarbă, după cum știm, ține în mână o balanță. Actul măsurării are în el o calitate morală care plutește puțin mai sus de argumentele despre precizie și exactitate. Îndepărtarea măsurătorii de corpul uman și experiența umană va duce, fără îndoială, la o mai mare precizie, dar ce se întâmplă atunci când pierdem literalmente contactul cu cadrele de referință care dau formă lumii noastre?”
De-a lungul timpului ne-am îndepărtat treptat de măsurătorile corporale (un cot, un braț, o șchioapă) pentru a trece la măsurători mai abstracte, adoptate, în momentul de față, de SI, Sistemul Internațional de Unități, începând cu metrul și kilogramul, introduse încă din timpul Revoluției Franceze, până la aplicații și dispozitive care ne redau fidel măsurătorile lumii fizice, chiar dacă ele însele sunt digitale și electronice. Această schimbare este menită să ne afecteze, dar, sincer, încă nu știm foarte bine cum. Acest lucru este în concordanță, de fapt, cu un fel de neclaritate generală a primei jumătăți din carte - capitole care încearcă să demonstreze, să ne explice „cum funcționează scara”. Într-un mod ciudat, v-aș zice eu, și m-a amuzat chiar foarte tare corelația pe care Jamer Hunt o face cu viața furnicilor care, spre exemplu, nu pot citi, deoarece caracterele, la scara unei furnici, ar fi aproape invizibile, nu se pot bucura de o ceașcă de cafea deoarece tensiunea superficială a acesteia ar fi mult prea mare pentru ca furnica să poată bea, nu pot purta haine deoarece, în fine, forțele de aderență și frecare ar fi atât de puternice încât nu și le-ar putea scoate niciodată. Ideea este, desigur, de a arăta că fizica funcționează foarte diferit în funcție de scară: micro-scară (furnică) versus macro-scară (om).
„Scala ne urmează ca o umbră. Este legată de organismele noastre și totuși nu are substanță reală. Noi o generăm sau o modelăm, ca produs secundar spectral al identității noastre. Scala nu are substanță. Este o plăsmuire a noastră. Cu toate acestea, pare să ne urmeze la tot pasul. Capacitatea noastră de a ne orienta și de a ne găsi o bază în raport cu mediul este unul dintre reperele care ne mențin ancorați în aici și acum; structurează și organizează spațiile pe care le locuim, stabilește o platformă de previzibilitate într-o mare de senzații și experiențe altfel haotică.”
După ce Jamer Hunt face o scurtă incursiune în mecanica cuantică ce guvernează lumea microscopică, aflăm de faptul că un document Microsoft Word de 8½ pe un ecran de 11 inci nu este, într-adevăr, de aceste dimensiuni (8½ pe un ecran de 11 inci) - de altfel, chiar și el recunoaște că această problemă este „relativ nesemnificativă”. De asemenea, nu cred că era nevoie să mai afirme și faptul că New York este mai aglomerat decât Greensboro, Vermont. Iar când, în cele din urmă, o discuție despre războiul cibernetic duce la ideea descrierii unui atac general (tactică eficientă, ce-i drept, ce datează încă din ani 1990), este greu să nu te simți ca și cum ai juca dame, dar având la dispoziție piese de șah. Și cred că, de-a lungul cărții, cam așa m-am simțit: citeam și mă pierdeam și citeam și mi se părea interesant și încă mi se pare interesant ce-am citit, dar m-a pierdut rău de tot pe parcurs. Cu toate acestea, lucrurile se mai îmbunătățesc pe parcurs, când Jamer Hunt trece, efectiv, la strategii prin care să faci față „schimbărilor de fază”, cu alte cuvinte „schimbărilor de scară”, care duc la rezultate imprevizibile, neliniare. Iar catalizatorul cheie îl reprezintă filmul din 1977, Powers of Ten, pe care designer Charles și Ray Eames l-au realizat pentru IBM: pornind de la o vedere de sus a unui cuplu întins pe iarbă într-un parc din Chicago, o cameră imaginară se retrage în etape până când privim o mare de galaxii de la 100 de milioane de ani-lumină distanță, apoi se mărește pentru a vedea același cuplu pe iarbă la scara unui proton. Acest lucru duce la o idee pe care Jamer Hunt o numește „încadrare scalară” (scalar framing), împrumutând tehnica filmului pentru a lua în considerare probleme politice, economice (cum să scoatem oamenii din mașini și să-i facem să meargă cu bicicleta, de exemplu), la niveluri progresiv înalte: de la individ la cartier, la regiune și, în cele din urmă, la planetă.
„Scara surprinde. Iar cauza și efectul par să se fi decuplat.”
Ar fi multe de spus, deoarece cred că această carte poate fi „atacată din mai multe unghiuri”. Dar la nivel macro, anumite probleme, care se modifică „în fiecare etapă de scară”, par adesea cel mai greu de rezolvat - rezistente la soluții care pot fi extinse rapid, dar care rareori au feedback-ul dorit. Jamer Hunt vorbește și despre ceea ce se numește soluționare „de sus în jos” și „de jos în sus”, dar n-aș vrea să mă bag și-n aceste aspecte deoarece, sincer, nu le-am înțeles prea bine. Însă Jamer Hunt sugerează o abordare de mijloc ca fiind de dorit, o abordare sistemică, un mod de a exercita o direcție într-o lume controlată. În orice caz, vă recomand cu încredere Modele de scalare, în special dacă vă plac lecturile științifice și doriți să citiți o carte care, într-adevăr, să vă dea de gândit și să vă facă să vă puneți întrebări și, de ce nu, să vă ofere o direcție nouă de a aborda lucrurile.
